marți, iulie 14, 2020

De ce începe literatura română altfel?

De ce este România altfel? Un răspuns posibil este cel dat în cartea omonină a profesorului Lucian Boia, şi altele – în multele sale comentarii. Noi vom examina doar un aspect particular al întrebării, şi anume: de ce începe literatura română altfel?

Vom defini mai întâi „altfelitatea” acestui început, pentru a folosi termenul profesorului Vintilă Mihăilescu. Literatura antichităţii europene – ştim cu toţii – începe cu Iliada şi Odiseea, o epopee a razboiului fratricid şi o epopee a explorării lumii. Literatura evului mediu european începe cu Cântecul lui Roland şi cu Poemul Cidului; aceste începuturi sunt preluate, dezvoltate, valorificate – generaţie de generaţie.

Literatura română începe cu două genii solitare – Cantemir şi Budai-Deleanu, şi cu două capodopere stranii: Istoria ieroglifică şi Ţiganiada. Cum s-a observat, destinele lor au fost uimitor de similare: publicate la mult timp după moartea autorilor, efectul lor germinativ, pentru literatura română, a fost nul, iar titanicul efort estetic al celor doi creatori a fost irosit. Temele lor nu au fost preluate, dezvoltate, valorificate – şi nu vor fi niciodată. Frecventarea lor este un pelerinaj într-o lume stranie, dispărută şi ne-resuscitabilă.

De ce s-a întâmplat aşa? Răspunsul e simplu: pentru că România veacului al XVIII-lea e incapabilă să acomodeze geniile. Secolul luminilor a dăruit României trei genii: un geniu politic, episcopul Inocenţiu Micu Klein, şi două genii umaniste: Cantemir şi Budai-Deleanu. Toţi trei au fost condamnaţi la exil.

Micu Klein este singurul geniu a cărei creaţie – anume conştiinţa naţională a românilor – a fost dezvoltată de contemporani şi urmaşi, dar creaţi a era atât de subversivă întrucât marele episcop a trebuit să părăsească, pentru totdeauna, pământul patriei.

Principatele extra-carpatice îşi petrec secolul luminilor încremenite în ortodoxie, anume într-o ortodoxie livrată unui popor aproape complet analfabet, într-o limbă străină. Muzicolog sclipitor, instrumentist virtuoz, filozof, teolog, istoric şi literat, erudit în cultura greacă, latină, bizantină, arabă, persană şi otomană, genial mânuitor al limbii române, Cantemir este, la el acasă, complet izolat, singular, fără a avea măcar un partener de dialog, cu atât mai puţin un cititor.

De altfel, Istoria ieroglifică e scrisă rebarbativ, de parcă şi-ar propune să îndepărteze cititorii, nu să-i atragă. Ce cititor de literatură gustă demonstraţiile de erudiţie logică, nu numai aristotelică, dar şi porfiriană? Care este potenţialul literar, artistic, estetic al silogismelor? Cantemir e un narcisist egocentric, suficient sieşi, de aceea s-a identificat cu inorogul, fiinţă fabuloasă şi hermafrodită.

Dar ce altceva putea transmite Cantemir decât spectacolul Constantinopolului, celei mai cosmopolite dintre capitalele lumii, de care se lăsase fascinat şi pe care îl fascinase, la rândul său? Sau complicatul ghem de intrigi, comploturi şi delaţiuni ale boierimii moldo-valahe, în care fusese deopotrivă actor şi spectator, câştigător şi perdant? Orgoliul său nemărginit îl face să transforme, în Istoria ieroglifică, o măruntă negociere cu Brâncoveanu (prin care „prinţul aurului” acceptă să-i răscumpere moşiile de dotă rămase în Valahia prin câteva pungi pe an) într-un eveniment cosmic. Singurul loc pe care-l vedea pentru sine Inorogul este cel din vârful piramidei moldave – acela de domnitor. Lipsit de talent politic, dar ajutat de noroc, Cantemir plonjează în exilul rusesc, care nu numai că îi salvează viaţa, dar îi consolidează opera şi posteritatea.

Elita culturala românească a Transilvaniei sfârşitului de secol XVIII suferă acut de un complex al orfanului, după ce marele episcop fusese izgonit pentru totdeauna din principat. Pentru Budai-Deleanu, atmosfera Blajului în care se întoarce după temeinicele studii vieneze este irespirabilă. Obsesiile anti-monahice ale lui Iosif al II-lea îi îndepărtează de scaunul episcopal pe valoroşii călugări Darabant şi Aron, pentru a-l instala pe mediocrul preot de mir Ioan Bob, care – cu cuvintele lui von Buday – avea „să împută locul” pentru o jumătate de veac. Singura opţiune pentru Budai este exilul. În Epistola închinătoare, Budai se identifică cu un nomad, cu un marginal.

Dar marginea va deveni centru, după vorba lui Noica. Centrul unei lumi căreia nu-i mai aparţine, care îl scrutează cu fascinaţie şi contrarietate, dar pe care n-o mai poate influenţa.

Dacă o literatură trebuie să înceapă cu o epopee, ea nu putea fi, în cazul nostru, decât una eroi-comico-satirică. De o epopee a războiului nu putea fi vorba, căci războiul eroic se înlocuise cu o competiţie a delaţiunii şi mituirii. Despre una a explorării, nici atât, căci nimic nu e mai străin unei comunităţi anchilozate în ortodoxie decât explorarea; un Ulise dreptcredincios e de neconceput. Un chanson de geste, cântec al faptelor eroice, era iarăşi exclus, căci faptele eroice ale unei naţiuni non-recepte erau fie anacronice, fie subversive. Aşadar, Ţiganiada era singurul model de epopee compatibil cu spaţiul nostru.

Este tulburător că liantul dintre Cantemir şi Budai – în măsura în care putem vorbi de aşa ceva – l-a reprezentat Micu Klein. Harnicul episcop a cumpărat de la un anticariat vienez un exemplar al Hronicului, care, prin unul dintre ostenitorii bibliotecii de la Blaj, a fost copiat şi a ajuns la îndemâna şcolii ardelene.

Deci, apariţia Istoriei… şi Ţiganiadei, ca opere inaugurale ale literaturii noastre, corespunde, cel puţin în parte, unui determinism istoric. Determinism responsabil de exilul autorilor, de ruptura creaţiei lor de lumea românească, de redescoprirea lor când literatura noastră ajunge la maturitate, deci atunci când nu mai era nevoie de ele, pentru a-i asigura dezvoltarea.

Faptele bune ale neasemuitului episcop au fost răsplătite: el este singurul din cele trei genii ale începuturilor, ale cărui oseminte s-au întors în ţară. Mormântul lui Budai a dispărut, ca atâtea alte morminte neîngrijite ale cimitirelor, iar cel al lui Cantemir a pierit odată cu demolarea, de către puterea sovietică, a ctitoriei sale de la Moscova. Osemintele trimise de Kremlin în 1935 nu sunt ale Inorogului. Nici nu se putea transforma o fiinţă fabuloasă într-o mână de lut.

Mulţumiri. Sunt recunoscator doamnei dr. Cristina Bîrsan, pentru observaţii utile şi pentru indicarea articolului lui Victor Ţvirkun, http://oaji.net/articles/2017/4586-1487600715.pdf, referitor la soarta osemintelor lui Cantemir.

Distribuie acest articol

14 COMENTARII

  1. daca tii corea de nord sub dinastia kim si peste doua secole tot la fel va arata. o tara, doua sisteme usureaza intelegerea. nu trebuie mers pina la cantemir, ultimii 30 de ani au fost suficienti pentru foarte multi sa se convinga de ce i romania astfel. tiganii lui deleanu erau de dorit, unii erau ne ntrecuti in oale si cazane, altii rupeau inimi tragind de acordeoane si batind tambale. cei de azi au speriat lumea cu ciordeala si tinguitul manelelor

  2. E remarcabil efortul dumneavoastra de a readuce in actualitate izvoare literare si personalitati oarecum uitate (in pofida busturilor si statuilor); il iau ca o provocare la dialog (ca se intampla pe vremea covidului cel evocator de dileme existentiale e cireasa de pe tort)
    In primul rand mi se pare un pic cam aspra catalogarea lui Cantemir drept narcisist egocentric autosuficient si nemasurat de orgolios, care in virtutea unei incapacitati politice datorata cel mai probabil indispozitiei cronice de a face compromisuri in numele delatiunii si mitei a gasit de cuviinta sa paraseasca nisipurile miscatoare ale politicii locale spre o viata linistita de curte (dupa ce probabil i s-a promis in prealabil ca o sa aibe cate sute de piei de vitel pentru publicarea exclusiva la editura curtii regale a urmatoarelor 5-10 volume, cu subiect istoric preferat cresterea si descresterea imperiului roman)
    Recunosc ca nu am citit Istoria ieroglifa, insa pentru mine Invatamintele lui Neagoe Basarab catre fiul sau Teodosie sunt mai apropiate de literatura si cred ca antedateaza Istoria; tinand cont ca primele carti tiparite (caractere chirilice, limba romana) apar la noi spre sfarsitul sec XVI (sunt cateva expuse la Muzeul Sambata de Jos, acolo unde este pictata si familia Brancovenilor), primele „incercari” literare romanesti (sec XIV?) puteau fi consemnate doar pe pergament doar la curtile domnesti (Mircea cel Batran?), iar folosirea pieilor de vitel pentru a scrijeli lucruri fie prea frumoase fie prea abstracte ca sa faca parte dintr-un contract/intelegere parea doar o nerozie – acestea se spuneau, nu se scriau, cum dealtfel au facut stramosii nostrii dacii, dar si celtii multe sute de ani.
    Pe de alta parte este posibil sa descoperim noi surse literare romanesti prin eforturile noului creat Institut Levantic, insa daca gandim la rece pe persoana fizica la ce le foloseste grecilor ca au scris atatea almanahe ca tot au dat turcii navala peste ei (oameni mai practici, fara asa ifose culturale) iar acu fata-n fata cu covidu la ce le-ar folosi sa spuna toti pe-o voce „Urrneste Zeita mania cea mare…”…sau ma rog altele….noroc ca ni l-au dat pe Caragiale, sa mai radem, ca pietrele alea sparte de pe dealuri si vechiturile lor de prin muzee nu ne trebuie, pot sa le pastreze ei ca sunt greu de urnit

  3. interesant articol si cei care considera poate pe drept cuvant ca rusofona( slavofona mai bine spus), ortodoxie a fost o pacoste pe capul acestui popor latin, ce vrem sa credem ca suntem vor fi foarte multumiti.

  4. Articolul lui Victor Ţvirkun este pentru mine o surpriza uriasa. Am fost de atatea ori la mormantului lui Cantemir si n-am banuit niciodata ca ne aflam in fata unui fals.
    Dar, dupa cum spune Victor Ţvirkun, „indiferent de infirmarea sau confirmarea autenticității osemintelor lui Dimitrie Cantemir, mormântul din strana dreaptă a Bisericii Trei Ierarhi din Iași va rămâne locul, real sau simbolic, pentru odihna veșnică a domnitorului Țării Moldovei, ilustru savant și iluminist european, loc de pelerinaj pentru toți cei care-i cinstesc memoria.”
    Reflectand la destinul lui Cantemir si al lui Micu Klein, amandoi au crezut ca pot scapa de tirania unei puteri aliindu-se cu alta. Cantemir, in ciuda geniului sau, a ales gresit si numai norocul infrangerii de la Stanilesti a scapat Principatele de rusificare timpurie. Daca Petru cel Mare invingea la Stanilesti cel putin Moldova ar fi fost astazi gubernie ruseasca si am fi vorbit in cel mai bun caz cam cum vorbeste Igor Dodon.
    Sunt destule voci care spun ca alianta lui Micu Klein cu Roma a avut si o latura mai lumeasca, era vorba de interesele materiale ale preotilor romani din Ardeal carora li s-a promis un statut superior celui de pana atunci. Ca si Cantemir Micu Klein s-a inselat, unirea cu Roma n-a schimbat statutul romanilor din Ardeal, a oferit insa accesul la o educatie superioara clerului greco-catolic care a dominat cultura romana inca aproape un veac.

    • Cred ca și tine @Cinicul, că Victor Țvirkun (Țvircum) are dreptate: deși sunt false osemintele, Dimitrie Cantemir se identifică cu locul simbolic în care se află: Biserica Trei Ierarhi Iași și noi ne autoidentificăm ca națiune după Cantemir, via Inochentie Micu, Supplex…, Mihai Viteazul după Nicolae Bălcescu.
      Ce s-ar fi întâmplat dacă Petru&Cantemir ar fi câștigat la Stănilești? Asta ține de Istoria virtuală,
      de ucronie. Dacă acceptăm ideea că ucronistul nu se mulțumește doar să afirme ca istoricul propriu-zis, ci își propune să și verifice consecințele ipotezei sale (ține mai mult de știința sociologiei), ce am putea spune despre consecințele „Victoriei” de la Stănilești? S-ar fi produs o rusificare timpurie, cel puțin a Moldovei? Mă îndoiesc, dacă observi că Petru era un occidentalizant (vezi reformele din Rusia sa, importanța acordată unui cărturar de talie europeană, cum era Cantemir), dacă înțelegi că proiectul Ecaterinei cea Mare de creare a Daciei (oare tot rusești?) ține de iluminismul francez (Diderot, Voltaire au influențat-o), sau dacă accepți ideea că dacă Problema Orientală s-ar fi încheiat cu totala victorie a Rusiei, o dată ajunsă la Strâmtori și Constantinopol, Rusia ar fi avut aceeași politică anti europeană.

      • Ocuparea prinvcipatelor la 1711 in momentul cand natiunea romana nu era constituita, cand limba romana era dominata de arhaisme in parte de sorginte slava, cu liturghie in slavona si scriere chirilica ar ffi fost un pericol mortal pentru poporul roman.

  5. Literatura română nu este numai literatura în limba română.
    Asta, pe de o parte.
    Pe de alta: literatura română nu începe cu Istoria ieroglifică și cu Țiganiada.
    Încă: Istoria ieroglifică nu este scrisă rebarbativ. Din contra, este proză ritmată, făcută să fie recitată. De aceea, se citește mai greu în gând.
    Aș mai putea adăuga și alte remarci.
    Dar am să închei cu cea mai importantă: literatura română nu e deloc „altfel”. Doar pentru cei care nu-s prea obișnuiți cu ea…

  6. Pretul exilului (și al emigrarii):
    „Nu stiu prin ce dulcime ne atrage pământul natal pe toti si nu îngăduie a nu ne aminti de el. Zilele mele sunt tot mai spre asfintit și aș vrea ca sufletul meu, în timpul cand se va despărți de corp, sa fie recomandat Creatorului meu prin preamarite rugăciuni și sfintele voastre slujbe și ca osemintele mele sa astepte obșteasca înviere in venerabila mănăstire din Blaj. …Nu poti invia cu adevarat decat in pământul patriei.”
    Inochentie Micu-Klein

    Trist pentru noi ce am ales comfortul material si pilula amara a emigrației.
    Nu stiu daca osemintele sale au fost aduse la Blaj, am fost acolo acum multi ani la Olimpiada nationala de istorie si nu-mi amintesc sa le fi vazut. E drept ca la vremea aceea nu era de bon ton sa amintești de uniți, accentul era pus pe Adunarea de la Blaj.

  7. Domnule Victor Bârsan,

    vă mulțumesc pentru articol. Foarte bine scris, la obiect, concis și aduce un punct de vedere inedit. Remarc formația dumneavoastră „realistă” și mă gândesc iar la cei care vin din afara umanioarelor și schimbă fața „literelor”. Exemple sunt cu duiumul, peste tot, nu numai într-o cultură mică, sinecuristică, frustrată și pizmașă ca a noastră. Las altor comentatori plăcerea să le numească.

    Impresionantă această precizare, această limpezire: capodopere din care n-a rodit nimic. Tulburător. Din câte îmi amintesc, George Călinescu scria că nuvela lui Costache Negruzzi e prima capodoperă a literaturii române; 1840, deci la jumătate de secol după Budai-Deleanu și la cel puțin un secol după Cantemir (după cărțile lor, adică). Timp pierdut! Timp irosit! Pentru că istoria chiar se pusese în mișcare (până și pentru acest colț de lume) după al doilea asediu al Vienei, deci material era, subiecte istorice (cam așa începe cam orice literatură laică) erau. Dar, așa cum observați, nu existau cititori. Și-atunci, la ce bun scriitorii?! Tulburător, demotivant și premonitoriu, cumva.

    În legătură cu acest subiect al predecesorilor, aș contribui cu o mică amintire din profesorat. Trebuia să predau „Epigonii” lui Eminescu. Elevii erau relaxați, eram un profesor informal, vorbeam cu ei ca de la om la om, își permiteau destule (poate prea multe). Când am început lectura, efectul neprevăzut a fost cel de stupefacție genuină (râsetele au venit ulterior): Donici… Prale… Daniil… Cârlova… Sihleanu… Beldiman… Cichindeal… Mumulean! Îndeosebi nenorocitul nume din urmă („Mumulean”) a declansat ilaritatea generală, foarte bine sumarizată de un elev de etnie rromă, inteligent și dezinhibat: „Da’ cine-i fraierii ăștia, profule, nu te supăra că te-ntreb?!”.

    Am impresia că s-ar putea trasa un fel de comparație între percepția europenilor asupra românilor („Cine-s ăștia? De unde-au mai apărut și ăștia?”), care au intrat în istorie abia la mijloc de secol XIX, până atunci neexistând în conștiința nimănui (în afară de a lor, dar și aici sunt discuții), și percepția românilor asupra propriei lor literaturi, care pentru mulți a apărut deodată, din nimic, fără munca vreunui desțelenitor. Poate de aici și cultul didactic pentru Eminescu („poetul” etc), pe care profesorii, în general, predau ca pe un fel de miracol (neanunțat de nimeni și nimic, ca orice miracol).

    Nu în ultimul rând, observ cu melancolie cum românii nu prea pricep nici acum contribuția (procentul?) literaturii la construcția unei identități naționale. Pentru foarte mulți, e vorba doar de o corvoadă din școală, de un coșmar de care-s fericiți c-au scăpat. Citez din Cetățean: „daca gandim la rece pe persoana fizica la ce le foloseste grecilor ca au scris atatea almanahe ca tot au dat turcii navala peste ei (oameni mai practici, fara asa ifose culturale) iar acu fata-n fata cu covidu la ce le-ar folosi sa spuna toti pe-o voce “Urrneste Zeita mania cea mare…”…sau ma rog altele….noroc ca ni l-au dat pe Caragiale, sa mai radem, ca pietrele alea sparte de pe dealuri si vechiturile lor de prin muzee nu ne trebuie, pot sa le pastreze ei ca sunt greu de urnit”.

    • S-a mai spus asta despre invatamantul romanesc: faptul ca programa si mai ales metodologia e facuta pentru profesori si nu pentru elevi; ca se promoveaza/accepta memorizarea materialului fara intelegerea obiectului studiului (si astfel analfabetismul functional) etc…din fericire sunt exceptii, atat profesori buni cat si elevi olimpici; insa discutia e lunga si personal cred ca intr-o societate fara meritocratie e greu sa explici majoritatii elevilor la ce foloseste sa invete…si astfel intervine coerciunea, fabricile de diplome, etc
      Poate mai grav este insa „cine-i fraierii astia?” , o variatiune a zicerii NKDV? „cainele moare de drum lung iar prostul de grija altuia”…greu de acceptat dimensiunea supraindividuala, faptul ca o „societate” in care fiecare da din coate jmekereste e doar o jungla cu sfarsit tragic sau in caz fericit o adunatura de clanuri, ca fara personaje care pun deasupra binele comun nu am fi avut natiune etc (ironic, covidul aici poate ajuta scoala pe care a inchis-o)
      E bine de explicat la ora de literatura ca tot ce se spune de exemplu in manele s-a povestit, s-a scris si s-a cantat frumos si cu stil de mii de ani, de mii de menestreli si poeti…si expresia „reinventarea rotii”,… si aprecierea clasicilor prin intelegerea trairilor universal umane exprimate in contextul istoric si stilistic al scrierii … si de dezbatut maioresciana „forma fara fond” si „arta pentru arta”…si dupa toate astea sa nu mai trebuie sa explici de ce e bine sa lasi Lahovarii sa se odihneasca in pace

  8. @Popescu Ion – subscriu în totalitate opiniilor dvs. („remarci”, cum le numiti cu modestia caracteristică omului care știe ce spune), mai ales, la cele conținute de ultimele două fraze. Așadar, dacă ar fi să-i dăm crezare (ceea ce nu este cazul) autorului articolului de aici, istoria literaturii române nu are mai mult de trei secole și ceva! Tot ce-a fost înainte, ca specie literară (câtă a fost, și a fost din belșug în țările noastre medievale, sub varii forme, exprimate în spiritul vremii), nu e de luat – după dl Bârsan – în considerare! Nu mă miră „teoria”, din moment ce, din capul locului, este invocat L. Boia, căruia, cum se vede, V. Bârsan îi acorda credit necondiționat.
    Și, în subsidiar, pentru acuratețea citării: numele cercetătorului din Chișinău, care a scris articolul despre soarta osemintelor lui D. Cantemir, este, corect, Țvircum (cu c, nicidecum cu k). A se vedea „Tyragetia”, s.n., vol. X [XXV], nr. 2, 2016, p. 23.

Lasă un răspuns la Popescu Ion Renunțați la răspuns

Please enter your comment!
Please enter your name here

Autor

Victor Barsan
Victor Barsanhttp://contributors
Victor Bârsan, născut pe 28 septembrie 1950, la Focşani. Absolvent al Facultăţii de Fizică şi al Facultăţii de Matematică-Mecanică ale Universităţii din Bucureşti; doctorat în fizică. Cercetător în domeniul fizicii teoretice; experienţă profesională în jurnalism, istorie recentă, drepturile omului, diplomaţie, instituţii internaţionale. Ultima carte publicată: Mineriada din iunie, Editura Tracus Arte, 2015.

Carte recomandata

Esential HotNews

E randul tau

Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual creștin, cartea lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Și cumva indirect îi reproșați lui Gabriel Liiceanu un soi de trădare a acestui crez ( „am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii”). Mă tem că tocmai această carte a lui Noica este o trădare a suferinței victimelor de: Cristina Cioaba la Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Carti recomandate de Contributors.ro

 

 

Antifragil

de

Nassim Nicholas Taleb

recomandată de contributors.ro

 

Top articole

Datele lipsă în monitorizarea epidemiei: internările la ATI pe județ pe zi

Pacienți covid-19 în ATI în România (sursa: graphs.ro) Numărul...

Tăcerea manualului nu înseamnă și tăcerea profesorului. Un răspuns lui Selly

Nu manualul sau catalogul te fac profesor, ci faptul că vezi în cei din...

Jurnalism în cheia „clarității morale”

Jurnalismul nu poate fi niciodată matematic obiectiv, însă el ar trebui măcar să fie, cel puțin în teorie,...

România erorii umane

I. București, România, 9 iulie 2019 În iulie anul trecut, un avion Tarom a suferit...

Franța vs. Turcia sau de ce nu încap două săbii strategice în teaca Mării Mediterane

Că nu există deloc simpatie între Paris și Ankara se știe nu de azi de ieri, ci...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)