Am fost de curând la cimitirul Bellu, unde de anul trecut – dăltuit în bronz într-o manieră inspirată de mâna maestrului Virgil Scripcaru –, profilul lui Neagu Djuvara străjuiește intrarea cavoului familiei sale. M-am întrebat de ce istoricul continuă să rămână viu în conștiința oamenilor de rând, cu toate necazurile care ne scriu existența. Poate pentru că secretul vieții pentru un om ca el nu a fost, câtuși de puțin, o realitate marginală? „Secretul e ca toată viața să lupți cu tine” – spunea Neagu Djuvara. „Numai așa te învingi și transformi neputințele în virtuți”. Ce anume l-a făcut pe reputatul scriitor să nu se lase copleșit sub pleava inconsistenței omenești și să nu-și piardă decența sau măsura? Oare nu faptul că vanitatea omului de a se descurca singur și de a-și reinventa idolii riscă deseori pentru existența noastră gustul amar al fatalității?
În cursul acestei veri toride, am avut parte de celebrări fără jenă ale boieriei (cu blazon!) pentru mari turnători sau de ieșiri ale unor compatrioți cu panaș care au bătut câmpii, exteriorizându-și nostalgia față de sinistre personaje apuse, scuzându-le complicitatea cu trecutul pe motiv că erau „gentlemeni”. Ca să nu mai amintesc, în indiferența generală, de veștile tragediilor oamenilor nevinovați sau, în alt context, de funestul cortegiu al simpatiei față de imperialismul de la Răsărit de noi. Camuflată grotesc – până la noi ordine sub chipul apologiei ordinii creștine, chiar și după invazia țării de alături –, această ultimă nerozie a devenit între timp emblema josniciei.
În această lume, unde așteptăm și cerșim atenția celorlați, ne simțim vii doar fiindcă suntem băgați în seamă. Concepem izbânda mai curând ca un triumf exclusiv al puterii sau al controlului financiar asupra existenței, ajungând să ni se pară că nimic nu se întâmplă, dacă nu ne punem în valoare priceperea ca bun de consum. Dacă nu mai putem însuma merite sau succese, sub povara zădărniciei și a rănilor pe care orgoliul ni le încasează, ne demoralizăm și credem că nu mai este nimic de făcut. Or, sub inspirația smereniei, pe care Neagu Djuvara o consideră sacră, generației lui i-a fost dat să facă însă întotdeauna diferența între Cer și Pământ. Memoriile istoricului (Amintiri din pribegie) ni-l arată fericit surprins în fața vocației de a-și depăși mediocritatea, invitându-ne și pe noi să luăm viața ca atare și să ne împotrivim tristeții cu tenacitate.
„În general, eu nu sunt un om vesel” – recunoaște Neagu Djuvara cu sinceritate. „Sunt destul de melancolic. Dar, în societate sunt volubil și îmi place să spun povești”. Poate de aceea, chiar și după plecarea lui dintre noi, șarmul său personal continuă să ne încurajeze pentru a-i reconsidera reperele morale, a-i reciti cărțile și, bineînțeles, a spune și o rugăciune pentru sufletul lui cumsecade. Toropiți la sfârșitul acestei veri fierbinți (care a avut grijă să mențină spiritele bine încinse!), merită să ne lăsăm bine-dispuși de Neagu Djuvara – născut în 31 august, pe stil nou. Pentru franchețea poveștilor sale de viață, pentru politețe și cuviință, pentru tăria lui de caracter. Pentru a nu se fi hrănit din gustul perfid al perfecționistului, oferindu-ne chibzuința poftei vieții, ajutându-ne, în același timp, să ochim cu dibăcie conturul iluzoriu dintre bine și rău…
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
„În această lume, unde așteptăm și cerșim atenția celorlați, ne simțim vii doar fiindcă suntem băgați în seamă”
Este rezultatul retelelor de socializare, inainte aveam timp sa ne ocupam de noi insine, acum ii lasam pe altii sa se ocupe de noi, rezultatul = dezorientare profunda.
Citind, nu se poate să nu te gândești, în antiteză, la boierul-academician-turnător, care n-a găsit un minut în ultimele trei decenii din suta lui de ani să spună „Am greșit, iertați-mă.” Ca viță de boier, având rezolvate problemele cu viața, i-ar fi stat bine într-o mănăstire, la rugăciune, căință și ascultare. Dar nu-i nimic, poate ne trimite o schiță a iadului, ca să știe toți colegii lui de antiromânism (de facto, nu gargarisit) unde vor merge.
Micimea se purta mândră prin lume, cu baston cu cap argintat, sculptat. Deșertăciune sunt toate (în Academia Oamenilor de Știință).
Chiar, ce-ar fi să se întocmească Registrul Turnătorilor la Securitate? Cu nume, evident, nu pseudonime, și adresă?
Nu ma deprima faptul ca astfel de oameni exista si vor exista mereu (turnatorii „de bunavoie”) ci admiratia pe care o atrag. Oare e reala (aniversarea de la Academie) sau evenimentul a fost regizat, cu un scop anume?
Din multe puncte de vedere, Neagu Djuvara seamănă cu o scenă. Pătrunzi aici și devii pe neașteptate fascinat. Îl recitesc, deși îi cunosc lucrările pe dinafară, pentru că totdeauna l-am admirat.
Din cei care scriu pe Contributors.ro ca repondenti, multi scriu fara argumente solide. Istoricul Neagu Djuvara a cochetat cu CIA si Serviciile secrete franceze. Dar nu cu Securitatea comunista de la noi. Cred ca se face confuzie cu cel care a fost Ctin Balanescu Stolnici.
Una e sa „cochetezi” (sa zicem ca ai dreptate) si alta sa torni din convingere si sa „contribui” la moartea unor semeni. Nu, nu se face confuzie, mai ales daca amintim pupincurismul Cacademiei…
Am citit multe articole despre istoricul N. Djuvara inclusiv memoriile sale. Nu s- a pretat la ceea ce a facul Ctin B Stolnici, pentru ca a trait in alta tara si a revenit dupa 1992 si nici nu a alergat dupa functii si bani, parvenire. Numai ca in Ro nu s-a pus diferenta clara contra securistilor pentru ca nu am avut o lege a lustratiei. Consecintele negative le avem si acum.
„În această lume, unde așteptăm și cerșim atenția celorlați, ne simțim vii doar fiindcă suntem băgați în seamă”
DAAA! Din simplul motiv ca băgarea in seamă inseamnă atenție acordată, inseamnă o forma de iubire! Simplu!
Ce ne arată asta? Ca avem mare lipsă de iubire de semeni !
Acum vreo opt an eu, ca simplu necunoscut, i-am scris o scrisoare (din aceea pe hirtie) in care il intrebam daca nu se poate implica intr-o chestiune de interes comun. Nu m-a mirat cind dupa nu multa vreme mi-a raspuns, tot prin posta, ca un adevarat gentleman. Sustinea cauza, dar spunea ca se concentreaza la cartea pe care voia sa o termine. Din partea lui Neagu Djuvara nu mai aveam nevoie de dovezi, dar n-am putut sa uit asta.
E un sentiment greu de explicat pe care il poti avea fata de astfel de oameni dupa disparitia lor. Ei sint vii, cum bine spune autorul, prezenti, cuibariti peste tot in mintea noastra, dind mereu de stire prin ce au creat, dar in acelasi timp simti dureros ca iti lipsesc. Lumea e mai stinghera fara ei. Oameni pe care ma tem ca nici nu i-am meritat.
„„Secretul e ca toată viața să lupți cu tine” – spunea Neagu Djuvara. „Numai așa te învingi și transformi neputințele în virtuți”.
Nu as lupta cu mine. Se fi fără succes.
Este drept că pică bine la inimă, să crezi că poți schimba ceva în tine.
Si vous chasez le natural, îl reviendra au galop, spunea cineva.
Aștept cu interes să fie evocați aici (nu neapărat sub aceeași semnătura, altfel, cu totul onorabilă) și istorici (realmente istorici!) importanți de la noi, care, deși trecuți la Domnul, trăiesc și vor trăi prin opere perene. Exemple eclatante: Florin Constantiniu, Dinu C. Giurescu, Dan Berindei (tustrei foști academicieni), Gh. Buzatu.
Sincer, sincer, nu toata diaspora din Franta il admira neconditionat pe diplomatul istoric eseist Neagu Djuvara descendent al diplomatului Trandafir Djuvara.
Prea numeroase umbre au insotit personajul care se refera cu multa deferenta la ” doamna” Alexandra Kolontay
https://en.m.wikipedia.org/wiki/Alexandra_Kollontai.
In istoriile pe care s-a incumetat sa le propuna spre lectura tinerilor, adesea elementar ignoranti in materie, omite sa argumenteze logica interpretarii personale a unui moment, eveniment, acord .
Ostentativ philoamerican in ultimul deceniu de viata, diplomatul a publicat numeroase analize referitor la rolul lipsit de importanta pe care urma sa il joace Rusia in Europa..