Reforme eșuate, reforme simulate
Am citit recent articolul colegului Mihai Damian, prezentat de Contributors ca fiind ”conferențiar la Facultatea de Matematică din Strasbourg”, articol ce are un titlu aproape identic cu cel al textului de față, cu excepția negației ”NU” înaintea verbului ”trebuie”.
Inițial am avut impulsul de a mă înscrie între numeroșii comentatori ai contribuției domnului Damian, apoi mi-am dat seama că ar fi destul de multe lucruri de spus, ca reacție atât la punctele de vedere susținute în text cât și la opiniile comentatorilor. Am ales așadar varianta unei colaborări autonome. În fapt, în ce mă privește, miza este mult mai mare decât cea a unui ”detaliu” despre gestionarea evaluărilor pentru a modela traseul educațional al elevilor și studenților. Miza este, din punctul meu de vedere, coerența măsurilor de adoptat pentru a scoate învățământul românesc din degringolada în care se află – pe care, atenție!, mai nimeni nu o contestă – și, mai ales, sprijinul de care astfel de măsuri s-ar putea bucura în opinia publică.
Am fost dintre cei care s-au declarat indignați de opțiunea domnului ministru Cîmpeanu de a pune în dezbatere publică proiectele de Legi ale învățământului într-un interval foarte scurt, în cea mai nefavorabilă perioadă a anului.
Au fost, desigur, și multe alte voci, mai mult sau mai puțin sau deloc interesate, care au replicat că s-au purtat suficiente dezbateri și că e vremea să ”trecem la fapte”. De fapt, o dezbatere autentică asupra învățământului NU s-a purtat în România postdecembristă NICIODATĂ. Iar acum, simulacrul de consultare a dus opacitatea decidenților față de ce cred beneficiarii și prestatorii educației la cote fără precedent.
Încerc să prezint, în maniera sistematică a colegului meu matematician, datele contextuale fundamentale:
- Actualele inițiative s-au proclamat din start ca fiind ”reformatoare”, menite să impulsioneze prestația învățământului românesc.
- Inițiativele ”reformatoare” sunt orientate către viitor, vizând un impact pozitiv de atins, de regulă, pe termen mediu sau lung.
- Pentru a putea reuși, aceste inițiative trebuie să se bucure deopotrivă de susținerea formatorilor cât și de cea a beneficiarilor.
- O astfel de susținere se poate obține doar în urma unei dezbateri publice ample și de profunzime.
Cum stăm în România de azi cu punctele 3. și 4.? Am avut până acum două pusee reformatoare autentice, cel datorat ministrului Andrei Marga, în anii 1997-1999, și cel inițiat de ministrul Daniel Funeriu, în 2010-2011. Ambele s-au derulat ”contra cronometru”, fără o pregătire prealabilă consistentă. Motivul? Instabilitatea politică, imposibilitatea de a acorda mai mult timp unui proces anevoios, cu o implicare societală extrem de largă și cu o diversitate enormă de poziționări. Ambele tentative reformatoare, însă, tocmai de aceea, au avut rezultate foarte modeste, în raport cu ambițiile inițiale. Niciuna, de pildă, nu a reușit să modifice poziția învățământului românesc preuniversitar în testările internaționale, niciuna nu a reușit să promoveze vreo universitate românească în topul Shanhai 500 ș.a.m.d.
Ceea ce se întâmplă acum este, din punctul meu de vedere, încă și mai hazardat. Acum se încearcă validarea unei pretinse ”reforme” care, în esență, nu e nicidecum ”reformatoare”. Mai pe șleau spus, care, în loc să amelioreze prestația sistemului de învățământ, o va deprecia încă și mai tare. O pretinsă reformă care, spre deosebire de cele precedente, a avut grijă să-și creeze ”clientelă” în rândul mai multor categorii de purtători și de formatori de opinie, eterogene, reunite sub stindardul ”clientul nostru, stăpânul nostru.”
Câtă nevoie avem de examene?
Chestiunea admiterii la liceu e un exemplu minunat în acest sens. Ea s-a pliat populist pe niște reflexe vechi, adânc înrădăcinate în opinia românilor, de genul ”învățământul nostru produce olimpici cu rezultate strălucite”, ”nu trebuie oricine să aibă o diplomă” sau ”orice formă serioasă de învățământ se bazează pe o admitere riguroasă”.
Bun. Facem licee cu o admitere ”aparte”. Bun. Nu mai luăm deloc în considerare, pentru intrarea la liceu, indiferent unde, notele din gimnaziu – sunt relative, sunt subiective, sunt ”corupte” pentru a propulsa elevi din școli slabe, marginale către liceele de elită ș.a.m.d.
Categoric, modul în care se face evaluarea în școlile românești este profund deficitar, arbitrar, neomogen și, ca atare, problematic pentru a fi luat în calcul pentru promovarea elevilor în ciclul liceal. Îl vom îmbunătăți prin măsura propusă? De bună seamă, nu. Notele din gimnaziu vor deveni ”exercițiu cu miză zero”. O formă fără fond.
Domnul Damian ne avertizează, în această privință, că facem o mare confuzie, între ”evaluare”, pe de o parte, și ”concurs”, pe de cealaltă parte. Este, pentru mine, destul de greu de înțeles cum se poate concepe un ”concurs” corect fără o ”evaluare” a candidaților participanți. Nu asta facem la un concurs? Nu evaluăm performanța candidaților față de solicitările concursului?
De aici decurge și a doua nedumerire, privitoare la cel de al doilea raționament al domnului Damian. Domnia sa e convins că rolul notelor în școală e complet diferit de rolul notelor la un concurs de admitere. Reproduc textual, referitor la notele din școală: ”ele reprezintă o evaluare a modului în care elvul a asimilat sau nu respectivele cunoștințe și nu un element de ierarhizare a elevilor”. Care-i logica aici? Bănuiesc că, și pentru un concurs de admitere, echitabil ar fi ca acesta să verifice ”modul în care elevul a asimilat sau nu” cunoștințele din ciclul anterior. Sau ce altceva?
În orice sistem de învățământ din lumea ”euro-atlantică” ceea ce contează în primul rând este parcursul educațional al elevilor, nu performanța punctuală a acestora în momentul X sau Y. Până și la ”competiționiștii” americani sunt luate în calcul acele ”grades” obținute anterior de un candidat la un ”concurs”. Noi nu am reușit lucrul ăsta iar acum suntem în pragul de a recunoaște că nici nu merită să ne batem capul cu așa ceva.
Avocații competiției doar pe bază de ”concurs” – adică de examinare distinctă – susțin că e singura formă relevantă și corectă. Relevantă? Cum ar trebui să fie subiectele care să ne arate exact ce știe – și, de preferință, și ce poate – un candidat într-un anumit domeniu, indiferent de: baftă / ghinion – ”Uau, era singura chestie pe care o învățasem!” sau ”A picat taman subiectul la care nu m-am pregătit” – circumstanțe – ”Am azi o viroză de nota 10”, ”De unde să știu că trenul de la Buzău o să aibă întârziere?” – sau motivație – ”Îmi… în examenele lor” etc. etc.
Mi-am permis să exemplific cu situații concrete, unele dintre ele triviale, însă nu mai puțin frecvente, pentru că, în opinia publică românească, există, fără doar și poate, o convingere adânc înrădăcinată că parcursul educațional e musai să fie jalonat de asemenea ”praguri” – evaluarea națională, admiterea la liceu, bacalaureatul, admiterea la facultate, admiterea la master, la doctorat – care ar fi de trecut în urma unui ”concurs” competițional. Pare că mai nimeni nu se gândește la alternativa, practicată în foarte multe state din spațiul euro-atlantic, în care trecerea dintr-un ciclu într-altul se face pe bază de opțiune, nu prin ierarhizare și selecție.
De ce n-ar fi mai bine așa? De ce n-ar fi mai bine să încercăm să scutim elevii de stresul imens al unor examene care s-ar putea dovedi decisive pentru soarta lor viitoare și părinții de grijile amare și de investițiile exuberante pentru ca odraselele lor ”să nu piardă trenul”? De ce trebuie musai ca doar puțini să ajungă acolo unde și-au dorit iar cei mai mulți să fie mânați cu anasâna către meserii de care ”avem enormă nevoie” dar pe care mai nimeni nu și le dorește?
Păi, veți auzi, în primul rând, o formulă de asta care să mulțumească cât mai multă lume, părinți și copii, costă. Să învețe orice puștan orice și-ar dori să învețe, asta înseamnă o groază de bani.
E adevărat. Însă cred că nimeni nu a calculat, în România, diferența de costuri față de sistemul actual, în care orice eșec educațional – în primul rând, abandonul școlar, la care suntem iarăși fruntași în UE – poate fi catalogat ca ”rebut” și contabilizat ca atare.
Totodată, a încercat oare până acum cineva să aproximeze cam cât costă învățământul paralel din România, hrănit de nevoia de a face față unui darwinism educațional, unui sistem de selecție asigurată de ”concursuri” care se succed în cascadă, parcă pe modelul ”survival o the fittest”?
Era, pe vremuri, o vorbă cu tâlc: ”Sunt prea sărac ca să mă îmbrac ieftin!” România, cred, e prea săracă pentru a-și permite să risipească, printr-o politică educațională de cernere și descurajare, cel mai valoros potențial de care dispune, cel uman.
Se va obiecta poate că patetizez fără noimă, că, de pildă, învățământul paralel a cărui misiune fundamentală e să-i promoveze pe copii și pe tineri la examene nu e un ”cost”, ci o ”investiție” prin care profesorii au posibilitatea de a-și rotunji cât de cât veniturile de mizerie. Îmi aduc aminte, legat de asta, de o povestioară din timpul stagiaturii mele din anii ’80 la o școală generală de pe Valea Prahovei, de unde reveneam adesea la București, acasă, cu autostopul. Un camionagiu care m-a luat la un moment dat m-a întrebat ce salariu am. Când i-am spus a făcut ochii mari: el câștiga mult mai bine ca mine. E drept, am încercat eu să o dreg, ca profesori avem mai mult timp liber și mai putem câștiga și din alte acvtivități, în primul rând din ”meditațiile” pentru intrarea la liceu, pentru bac sau pentru admiterea la facultate. Auzind astea, omul m-a privit compătimitor: ”Bine, dom’le, dar asta-i altă muncă!”
Da, asta e altă muncă, prin care, cumulată cu activitatea la catedră, se ajunge să avem un corp didactic în mare parte uzat și demotivat, obligat să-și drămuiască energiile pentru a le mai rămâne un strop și pentru școală.
Adepții examenelor cu orice preț pun opțiunea lor pe seama unei generozități etice: ”May the best one win!” În realitate, lucrurile arată altfel. Câștigătorii nu sunt neapărat ”cei mai buni” – oare cum i-am putea descoperi? Prin teste ADN? – ci elevii care sunt ”cel mai bine pregătiți” pentru examenele de selecție. Or, asta înseamnă de regulă cei cu bani, cu acces la cei mai eficienți ”antrenori” și care provin dintr-un mediu stimulativ pentru învățare. Pe scurt, nu ”the best” ci ”the fittest”. La om, zestrea genetică e completată substanțial – uneori chiar excedată – de ”zestrea” patrimonială pe care părinții o pot sau nu pune la dispoziție copiilor lor pentru educație.
Dar, dincolo de calculele economice, la care nu sunt mare maestru, ne putem opri și asupra unor aspecte de ordin cultural și antropologic, încă și mai neliniștitoare.
Un parcurs al devenirii
Frapant în textul domnului Damian și încă și mai frapant în multe dintre comentariile stârnite de către acesta este acreditarea prezumției că elevul reprezintă un ”dat” căruia ar fi de dorit să-i găsim mijloacele optime de investigare. Un examen pare a fi echivalat cu un fel de test ADN, care are capacitatea să releve ”cine este” subiectul examinat. Or, din păcate, dar mai ales din fericire, lucrurile nu stau deloc așa. Elevul este, prin definiție – ca și copilul, puberul și adolescentul care ”îi dau viață” – o entitate care devine. Ăsta e sensul fundamental al educației: un parcurs al devenirii. Orice profesor de gimnaziu a trăit, de exemplu, deruta momentului în care, după vacanța de vară, foștii elevi dintr-a VI-a revin la școală, într-a VII, parcă cu totul alte persoane decât cele cu două luni mai devreme. Orice profesor care și-a observat cu atenție elevii, așa cum este esențial să o facă, va putea depune mărturie, fără nicio ezitare, că ”performanța” elevului sau elevei Cutare la un examen s-ar putea să difere radical în anul X față de cea din anul precedent sau următor.
Cum răspundem noi, românii, la această provocare greu de gestionat, a implicării educației formale în preschimbarea copilului în adult?
Chestiunea educației, ca și cea a sănătății, ne implică pe noi aproape toți: copii, adolescenți, tineri, părinți, bunici. Ce așteptăm de la intervenția statului în acest domeniu? Mai exact spus: cum partajăm cu statul, ca educatori familiali, funcțiile acoperite de ”educatorii instituționali”?
Din experiența mea personală, din experiența relatată de prietenii și cunoscuții mei, aș fi tare curios să știu câți români au avut sentimentul că creșterea copiilor lor e un proces uniform și neproblematic, câți nu au avut niciodată de a face cu momente de cumpănă, cu situații neprevăzute, chiar cu crize existențiale în raport cu etapele devenirii copiilor lor? Spre exemplificare: câți nu au avut niciodată de a face cu dilema ”versiunea copilului meu sau versiunea educatoarei / a dirigintei”? Câți nu au observat niciodată compartamente contrariante ale copiilor lor? Câți nu au avut niciodată nopți de nesomn din grijă pentru odraslele lor?
Nu sunt suficient de bogat ca să plătesc un sondaj pe tema asta, dar intuiesc că un foarte mare procent dintre respondenți ar admite că au trecut prin astfel de experiențe.
Nu e o treabă românească. Între boțul de carne de la naștere, român, chinez, congolez sau filipinez, și tânărul de douăzeci de ani în pragul căsniciei se petrec enorm de multe lucruri, foarte multe dintre ele complet impredictibile. Atât Hollywoodul cât și Bolywoodul au ștanțat milioane de produse cinematografice pe tema asta. Pentru ambitusul autohton rămâne însă, din punctul meu de vedere, definitorie atitudinea potrivit căreia statul ar trebui cumva să preia și să gestioneze această greu tolerabilă impredictibilitate.
Pentru personalitățile remarcabile, exemplele de performanță mediocră sau chiar submediocră în sistemul școlar abundă în toate domeniile: Einstein în știință, Lincoln în politică, în arte pe cine am putea invoca mai bine decât pe Eminescu? Ar fi grozav dacă am putea reconstitui vreodată reacțiile tatălui Gheorghe Eminovici la anii de vagabondaj ai fiului său, începând cu vârsta de 16 ani, sau la eșecul aceluiași de a-și lua o diplomă de doctor, în ciuda stipendiilor care i-au permis o îndelungă ședere la Viena și, apoi, la Berlin.
Simetric, sunt întregi cohorte de ”copii minune” care au căzut, la maturitate, în anonimat, dar pe care, spre deosebire de vip-urile cu dosare școlare urâte, nu mai stă nimeni să-i caute, să încerce să-i deslușească.
O ”meserie” de mare risc, cea de părinte
Fără îndoială, ”meseria” de părinte este dintre cele mai riscante din câte s-au inventat. Cum putem face față acestei precarități?
Regret să o spun, dar cred că cea mai serioasă problemă a falimentarului învățământ românesc este transferul asupra autorității educaționale a incapacității românilor de a-și crește mulțumitor propriii copii. Nu spun ”bine” – n-aș îndrăzni așa ceva – ci într-un mod ale cărui rezultate să îi facă să se simtă mulțumiți de cum au mers lucrurile.
Ca părinți, chiar dacă nu suntem dispuși să mărturisim asta, ne simțim adesea învinși de nesiguranța, de neputința noastră de a le da copiilor noștri ceea ce ne dorim pentru ei: o viață împlinită. Ne trebuie musai cineva în care să ne investim speranțele, care să poată corija, să poată anihila această impredictibilitate naturală care ne dă atâta bătaie de cap, de la refuzul de a mânca al copilului de câțiva ani la crizele puberale și rebeliunile adolescentine. Iar acel ”cineva”, inițial sacrosantul medic pediatru, devine, după șase ani, școala, mai târziu facultatea, universitatea.
Nu e nimic nefiresc în această ”delegare”. La urma urmei, e una dintre caracteristicile lui homo sapiens, aceea de a împuternici persoane sau instituții specializate să vegheze la maturizarea puilor de om. Profund viciate sunt însă așteptările care însoțesc acest act legitim și necesar, o distorsiune care acoperă un foarte larg spectru social, de la ”noii îmbogățiți” care își duc copiii la școală cum și-ar duce mașina tunată la service – ”Vreau să meargă uns și să aveți grijă să n-o zgâriați” – la mămicile care ar face orice pentru ”puiul” lor – ”Copilul meu nu minte niciodată!” – sau, cum mi s-a întâmplat de mai multe ori în stagiul amintit, la femeile simple pentru care apariția copilului a fost ”pedeapsa lui Dumnezeu”, iar creșterea lui un veșnic calvar: ”Bateți-l și dumneavoastră, tovarășul diriginte, că eu nu știu ce să mai fac!”
Cât eram decan la Litere una dintre cele mai enervante întrebări pe care mi le adresau părinții care voiau să se dumirească dacă merită sau nu ”să-și dea” copiii la facultatea noastră era: ”Dacă fiul / fiica mea se înscrie la dumneavoastră, ce iese de aici?” Erau evident persoane care confundau educația cu o formă de dresaj, sau, cum se spune adesea, de producție de ”forță de muncă”, un fel de linie de asamblare în care pe o parte intră materia primă iar pe cealaltă iese produsul finit. Explicațiile mele despre varietatea joburilor la care putea aplica și spera un absolvent de filologie erau de prisos: abureală, vorbe-n vânt! ”Ce iese?” – aceasta-i întrebarea!
Opțiunile educaționale și dilemele identitare
Ce legătură au toate acestea cu chestiunea de la care am pornit, dacă e sau nu bine ca evaluările de parcurs să fie luate în considerare pentru promovarea în ciclul următor? Evident că au legătură.
O țară ca România nu are nevoie de ”darwinism educațional” și nu cred că sistemul de învățământ se va însănătoși atâta vreme cât va fi orientat spre selecție și nu spre alte valori mult mai oportune: echitate, flexibilitate, capacitatea de a motiva elevii pentru învățătură. Avem nevoie de politici publice care, prin modelarea ofertei educaționale, să diminueze presiunea uriașă care apasă de multă vreme asupra unor examene susținute la vârste fragede, nu de măsuri care, dimpotrivă, să crească această presiune. Avem nevoie să ne reamintim că aceste examene au nu numai ”câștigători” ci și ”perdanți”, iar pentru aceștia din urmă ele înseamnă, în esență, privarea de niște drepturi fundamentale: de acces la o educație de calitate, de pildă, sau chiar de posibilitatea frecventării unui ciclu superior de învățământ.
Cele mai multe țări europene și-au făcut din liberul acces la învățătură un principiu ferm, urmărit cu îndârjire în toate detaliile lui. Noi, în schimb, continuăm să tânjim după vechile forme de segregare pe care le practica în educație cu vârf și îndesat un regim care, culmea!, se considera un atlet al egalității și dreptății sociale.
Da, notele din gimnaziu ar trebui să fie în continuare luate în calcul pentru admiterea la liceu, chiar și într-o proporție infimă, chiar și cu un 5 %, până ce profesorii vor învăța cu toții să evalueze într-o manieră justă și echilibrată și până ce sistemul se va debarasa de ”darwinismul educațional” de care este atât de atașat.
Da, avem enormă nevoie să purtăm în continuare aceste discuții, liber, destins, până vom putea realiza măcar un acord minimal privind așteptările noastre de la sistemul educațional.
Sunt, e adevărat, și culturi în care educația funcționează, tradițional și eficient, pe principiul ”cursei cu obstacole”. În Extremul Orient, în Japonia, în Coreea de Sud, sesiunile de examene sunt urmate de valuri de sinucideri, ale celor care au trăit ”dezonoarea” de a le fi picat. În China cea înaripată copiii sunt testați de pe la 10-11 ani și, mai de voie, mai de nevoie, sunt dirijați către ceea ce se consideră a fi ”cea mai bună versiune a lor” ca viitori adulți, producători de PIB. Repet, sistemul modelat în felul ăsta produce rezultate, produce ”plusvaloare” la nivel societal. Numai că temelia lui se așază pe o cu totul altă viziune asupra vieții omului decât în spațiul euro-atlantic. Nu cred că suntem dispuși – și poate nici măcar capabili – să aderăm la colectivismul societăților orientale, deși, nu de azi sau de ieri, amalgamăm în fibra noastră identitară un straniu melanj de orientalism și occidentalism.
La polul opus exemplific cu următoarea situație, căreia i-am fost oarecum ”martor”, în timpul stagiului petrecut ca profesor invitat la Universitatea din Amsterdam. Pentru olandezi, admiterea la facultate – cu excepția specializărilor ”vocaționale”, unde trebuie, de pildă, să demonstrezi că ai ureche muzicală pentru a urma o secție de canto – este cel mai simplu lucru cu putință: te duci cu diploma de bac și te înscrii. Nu tu examen, nu tu ierarhizare, nu tu selecție. Cine vrea să urmeze o facultate e binevenit. Apar totuși, rareori, situații nedorite, în care numărul candidaților înscriși depășește capacitatea de școlarizare a facultății – prea multe bilete achiziționate pentru cât poate duce nava fără să fie în primejdie să se scufunde. Ce se întâmplă în asemenea cazuri îl poate umple pe un român de uimire, de consternare, de indignare chiar: se trage la sorți. Perdanților ghinioniști li se asigură rezervarea prioritară a locurilor în anul următor. O suprasolicitare de acest tip apăruse, în timpul șederii mele în Amsterdam, pentru doritorii de înscriere la fizică. Din nefericire, la tragerea la sorți căzuse o candidată care în liceu avusese rezultate remarcabile pe plan internațional la olimpiadele de specialitate. De aici, proteste față de ceea ce, pentru unii, arăta ca o crasă, abominabilă nedreptate. Cel puțin o săptămână subiectul a fost cap de afiș în mass media, iar după ce a fost întors pe toate fețele s-a ajuns, în cele din urmă, la concluzia că nu era nimic de schimbat în procedurile de admitere. Argumentul fundamental a fost acela că introducerea unui criteriu de selecție, oricât de puternic motivat ar fi acela, ar crea un precedent foarte periculos pentru menținerea accesului neîngrădit la studiile superioare.
Da, enorma nevoie de astfel de discuții derivă dintr-o endemică incertitudine identitară și în filigranul întrebării ”ce fel de învățământ dorim să avem?” transpar neliniștile de tipul ”cine / cum suntem noi? Cine / cum ne dorim să devenim?”
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Gresiti, domnule!
Luarea in considerare a notelor din gimnaziu la admiterea in liceu:
1. Da prea multa putere scolii in detrimentul parintilor care nu pot sa miste in front de teama ca unii profesori sa nu se razbune. Uneori e necesar ca parintii sa poata merge la director sa ceara schimbarea unui profesor care nu-si face treaba. Multi ezita de teama represaliilor.
2. Cand elevii din Bucuresti se bat pe 30 de sutimi intre 9,20 si 9,50 la media de admitere, notele din gimnaziu au o putere prea mare.
Cum se face ca in toate tarile cu invatamant avansat ponderea nu e 5%, nici 20% ci 100% (mai putin invatamant tehnic si vocational)? Cum se face ca la admiterea in licee si facultati sunt luata in calcul nu doar media la matematica si „romana” ci tot parcursul scolar, inclusiv activitatile extrascolare (sportive, implicare civica, etc)? Adica joci fotbal si iei puncte. Si ai sanse sa-l depasesti pe cel cu 10 pe linie la matematica. Chiar asa, sa fie toti niste fraieri, si numai noi suntem destepti? In ce directie vrem sa mergem? China?
Ce rost mai au restul materiilor in afara de matematica si romana daca notele nu conteaza? Nu ar fi mai bine sa renuntam la ele, sau cel putin sa nu le mai notam? Scoala formeaza oameni, nu automate de redare a teoremelor. De-asta conteaza sa faci sport, sa faci muzica, sa mergi la un muzeu, sa te implici in activitati caritabile, etc. Teoremele le gasesti in carti. Restul nu se mai invata mai tarziu. Atitudinea fata de invatamant trebuie sa fie mult mai relaxata, nu este un concurs de 10 pe line, cine e primul, etc. Important e sa dobandesti abilitati. Pe care nu ti le dau notele de 10, ci activitatile pe care le faci.
In momentul de fata o pondere prea mare a mediei anilor de studiu nu e posibila in Romania pentru ca evaluarea se face intr-o maniera foarte subiectiva (chiar dl profesor Daminan recunoastea nonsalant acest lucru). Asta nu insemna ca principiul e gresit, ci ca avem noi o problema.
Cu tehnologia de astazi problema poate fi foarte usor revolvata, mentiona cineva mai jos exemplul Germaniei, teste cu subiect unic (care existau si la noi inainte de 89 – ocazinal din cauza dificultatilor tehnice) sau al testelor din SUA. Infrastructura exista, este cea folosita la evaluarea nationala si bacalaureat (care a inceput sa functioneze corect dupa montarea camerelor). Odata ce ai teste unice anuale (la cat mai multe materii), se poate face o comparatie cu evaluarile de la clasa. Daca elevii au o abatere sistematica sau variatia e foarte mare, inseamna ca profesorul nu evalueaza obiectiv. Simplu ca buna ziua. In cativa ani s-ar rezolva problema. Trebuie doar vointa (care nu exista pentru ca multi ar avea de pierdut).
Nu e deloc adevarat ceea ce spuneti. Am prins odinioara oarecum accidental un masterat la Universitatea din Chicago (top 10 mondial). Nu i-a interesat nicio clipa ce facultate am absolvit. Avema nevoie de avizara diplomei mele romanesti de la WES, iar pe asia ii interesa sa nu fiu abslovent de Spirache Haret 😊 A urmat apoi un test, in opninia mea destul de dificil si o serie de interviuri,
Fiul meu mai mare studiaza la facultatea de medicina a Universitatii Washington din St. Louis, ce e tot in primele 10 din lume printre facultatile de medicina. In cazul scolii medicale rezultatele la MCAT la el au contat undeva pe la peste 90%. Da, dai interviuri in faza finala de selectie in care vor sa se asigure ca nu esti ceva zgubilitic. Dar si acolo majoritatea intrebarilor sunt strict pe profesionale. Nu intereseaza pe nimeni daca esti virtuoz la harpa, daca stralucesti in echipa judeteana de bambilici, sau daca faci 120 de ore de voluntariat pe saptamana.😁 E politic corect sa pui tot soiul de chestii din astea in aplicatie, dar nu le verifica nimeni – drept dovada ca nu sunt un crieriu real de selectie.
Stiu de asemnea care sunt criteriile de admitere la cel putin 3 facultati de inginerie mecanica americane de varf. Conteaza intre 70% si 80% exclusiv testele academice, gen SAT si ACT. Conteaza sa ai clase de matematica si sau fizica la nivel universitar luate in liceu cu examinari la sau la alte universitati in care au incredere. In afara lor e un avantaj sa vii de la o ferma („farming egineering” – imporvizatia tehnica e la mare pret in tara asta) sau/si sa ai seriviciul militar la o arma tehnica.
Un fel de nu e adevarat, dar tot e… Articolul se refera la invatamant pre-universitar, am mentionat universitatile ca exemplu ca se poate si mai sus. Universitatile de top e normal sa impuna conditii mai stricte, pentru ca au costuri mari, si chiar daca si taxele sunt mari nu vor sa aiba o rata de abandon ridicata. Lasand exceptiile de-o parte, regula de baza ramane dosarul si interviul, inclusiv la universitati care sunt mult peste orice universitate din Romania. Asta nu inseamna ca pe parcurs nu dai niciun examen, si ca odata admis mergi ca-n branza, din contra. Rata de abandon dupa primul an e mult mai mare decat la noi, dar nu e o problema. Se considera ca esti matur, stii ce faci, o faci pe banii tai (foarte important), daca nu rezisti treaba ta. Iar echivalarea e cu totul altceva fata de admitere, e normal sa fie foarte dura.
E perfect adevarat ca nu intereseaza pe nimeni ce rezultate ai avut la sport sau muzica. Ceea ce intereseaza e parcursul, interesul constant pe care-l arati fata de scoala. Sa demonstrezi ca nu inveti doar pentru examene (cum se intampla in Romania), ca te apuci de o treaba si esti capabil sa o duci la bun sfarsit. Activitatile extrascolare conteaza pentru ca, de exemplu cele de tip proiect, „debate”, lucru in echipa, dezvolta aptitudini care sunt esentiale pe piata muncii.
In invatamantul preuniversitar e aceeasi chestie. Sigur ca in America nu exista un sistem unitar de invatamant ca in Romania sau Europa, dar dupa cate stiu eu (nu cunosc exceptii!), peste tot unde sunt clase sau licee intregi pentru „talented & gifted” se intra greu in urma unor examene traumatizante pe langa care cele de admitere in liceele romanesti sunt un banc rasuflat.
In acele clase, sau scoli sunt exemene periodice de evaluare foarte dure in urma carora se iese de asemenea extrem de usor. In general la final, in ura eliminarilor succesive raman cam 60%-70% din cei ce au trecut examenul initial. In structura din districtul nostru scolar astea incep din Junior High School (clasele VII-IX) si se continua in Senior High School (clasele X-XII).
E foarte adevarat ca exemenele se leaga foarte putin de invatatul pe dinafara si rezolvarea maimutareasca de probleme, ce sunt la mare moda in Romania, si sunt mai degraba teste de inteligenta si cretivitate. Dar in orice caz pentur un copil de 12-13 ani e un soc destul de serios.
Deci ramane cum am stabilit: Ceea ce ati afirmat initial nu e adevarat. 👌
Scolile „talented & gifted” se mai numesc si scoli vocationale. Si peste tot in lume admiterea se face pe baza de teste (nu poti sa faci muzica daca nu ai ureche muzicala). Scolile de top sunt alt exemplu. Dar acestea nu reprezinta mai mult de 30% din cazuri, restul sunt scoli obisnuite, de cartier, unde te duci si te inscrii daca locuiesti in zona. Deci daca 70% e mai putin decat 30%, probabil ca aveti dreptate. Si era vorba strict de admitere, nicidecum de examenele periodice. Examenele periodice sunt esentiale pentru conceptul de evaluare continua. Iar „reforma” acutuala exact asta a desfiintat, tezele trimestriale, cand din contra, ar fi trebuit introduse teze cu subiect unic.
@nnm, Domnule,
N-ai înțeles ce a zis omul ăla. În sistemul american toată lumea intră la liceu, unde nivelul general e destul scăzut. Există însă licee întregi sau doar clase speciale, unde se face școală mult mai intensiv. Multe clase sunt de nivel universitar sau sunt predate chiar la universități. Astea sunt liceele de elită sau colegiile naționale sau cum le-o mai fi zicând în România, unde se zbat cu toții să intre. În America sunt în general numite „talented and gifted” (talentați și dăruiți).
Avantajul unei asemenea școli sau clase în America e că absolvenții lor au șanse enorme să scoată scoruri foarte bune la examenele gen ACT/SAT pentru admiterea în facultate. Unele universități chiar echivalează clase făcute în liceu cu cursuri universitare adică economisești o grămadă de bani și timp. La chestiile astea se intră prin examene foarte dure și menținerea într-o astfel de clasă e condiționată de examene foarte dure. Concurența la admitere poate trece de 5 pe un loc. Locurile sunt limitate.
Vocational school sunt școlile de meserii (tâmplar. instalator, electrician), de desen, muzică, dans, sport, etc. Aia e altă treabă. Unele sunt chiar foarte râvnite dar se intră pe examene de aptitudinii nu de inteligentă.
@Marius Chicoș Rostogan – dumneavostra n-ati inteles nimic din discutie. Nu ma preocupa subtilitatile jargonului american, dar am mentionat clar in romaneste ca discutia este despre scoli obisnuite, nu vocationale sau de elita. Nu mai zic ca incercati sa ma contraziceti dandu-mi dreptate, „in sistemul american toată lumea intră la liceu”.
Era vorba despre ponderea mediilor generale la admitere (care s-a eliminat), si despre faptul ca in alte sisteme se poate ajunge pana la 100% pondere pentru evaluarile de parcurs, fara sa mai fie nevoie de examene dedicate (cu exceptia scolilor vocationale sau de elita).
@nnm
E vorba de faptul că într-o școală sau clasă americană de elită se intră printr-un examen scris extrem de riguros. Nu interesează pe nimeni ce note a avut copilul la școala din care vine. Asta e singura cale de departajare și selecție a candidaților.
Deci afirmația ta inițială că notele de la școala anterioară se iau în calcul cu diferite ponderi ce pot ajunge până la 100% e cu desăvârșire falsă. Ea provine din faptul că nu înțelegi și nici nu cunoști deloc funcționarea sistemului.
Așa pe scurt, programa școlară, materiile studiate, structura anului școlar (trimestre, semestre, cuadranți) diferă complet nu doar de la un stat la altul, sau de la un county la altul, dar chiar și între școli aflate la 10 mile distanță una de alte. Sunt școli (mai ales de stat) ce nu au niciun fel de note, deci pur și simplu nu știi nici măcar dacă copilul e capabil să citească. Sunt foarte mulți copii, mai ales în zonele rurale, ce fac home schooling.
@nnm completare
Și în România toată lumea intră la liceu. Problema e cum îi selecționezi în modul cel mai onest pe cei ce vor să intre la un anumit liceu. Iar în acest caz, examenul de admitere în condiții egale, fără a mai conta niciun fel de note anterioare e cea mai cinstită metodă.
@Marius Chicoș Rostogan: Nu stiu cum as putea scrie mai negru pe alb decat am facut-o deja ca nu m-am referit la scolile (sau clasele) de elita, ci la cele obisnuite. Stiti foarte bine ca la acestea nu se da examen de admitere (decat in cazuri exceptionale cand nu sunt locuri), ci se aplica pe baza de dosar (inclusiv testele standard) eventual interviu.
Tendintele actuale (cel putin in Europa) sunt evaluare continua si credite transferabile. Se pierd multe resurse reevaluand ceea ce a fost deja evaluat (chiar domnul profesor explica mai jos ca a avut o corelare de 95,6% intre examenul de admitere si dosar). Iar daca elevul/studentul nu e pregatit oricum nu va trece mai departe, il astepata pe parcurs evaluari mult mai dure decat admiterea („primii trei ani sunt grei, pana-n anul doi”).
Cea mai mare problema in Romania este faptul ca se invata doar la doua materii, si doar inainte de examen. De-asta e necesara evaluarea parcursului, si nu doar o singura nota. Problema obiectivitatii s-ar fi rezolvat simplu prin teze cu subiect unic (in Romania testele standard sunt abia la inceput), nicidecum prin desfiintare.
@nnm
Ai afirmat că:„Cum se face ca in toate tarile cu învățământ avansat ponderea nu e 5%, nici 20% ci 100% ”. Iar acea afirmație e, așa cum am spus și mai sus, complet falsă.
Ti-am explicat că în sistemul american notele din gimnaziu valorează exact 0%. Pentru simplul motiv că sunt multe gimnazii ce nu dau note și pentru că programele școlare diferă enorm de la o școală la alta.
În sistemul american absolventul de gimanziu are următoarele opțiuni:
1. Nu face nimic și e înscris la liceul din zona unde locuiește.
2. Vrea să meargă la un liceu de elită sau o clasă de
elită,atunci dă un examen de admitere extrem de dur la care nu se ia în considerare NIMIC din activitatea sa precedentă.
3. Merge la un liceu privat unde plătește taxe de școlarizare destul de piperate. Și la astea e o formă de testare: examen scris, interviuri, examene orale, etc. Ideea e că nu-și permit nici ei să-și strice firma și să primească elevi prea slabi.
Elevul român are opțiuni similare:
1. Dacă nu-i pasă e repartizat la liceul la care au rămas locuri. Ca si americanul
2. Dacă vrea un liceu bun sau colegiu național atunci dă un examen de admitere. problema e că se iau în considerare notele de la gimnaziu în anumite ponderi. Aici sunt însă dezavantajați cei capabili care nu-și permit să „ungă” dascălii din gimnazii. Am făcut școala primară „bună” și „liceu de vârf” în târgul meu. În ambele 80% din profesori erau putrezi până-n măduva oaselor. Aveau maniere și creieraș de jandarm rural, dar din varii motive aveau totuși fiecare „reputația” de mare cărturar în urbea natală.
3 Merge la un liceu privat, care într-adevăr nu știu cum își selecționează mușterii.
@Marius Chicoș Rostogan: E drept ca n-am precizat initial ca e vorba de licee normale (nu c-ar fi contat cand am precizat ulterior). Dar nu m-am contrazis cu nimic, admiterea e pe baza de dosar de parcurs, chiar daca e pur formala. Dar va dau 1-0 ca sa inchidem subiectul.
Argumentul pe care-l aduceti e ridicol. Daca un elev cu media 10 „pe pile” ia peste 9.50 la examen, clar e un elev bun si se incadreaza in marja de eroare a notarii (0.5 puncte). Daca ia 7, nici pomeneala sa-i ocupe cuiva locul la un liceu de elita. Ramane in zona de pluton unde oferta e atat de mare si plaja de note atat de larga incat doar daca gresesti formularul poti sa ratezi.
Nu doar aveti o singura idee (care de fapt e o non-problema), dar ignorati complet toate celelalte probleme. Parintele nu cunoaste in timp util situatia elevului (afla mult prea tarziu situatia reala), elevul invata doar la doua materii si doar inainte de examen. Problema cronica a invatamantului romanesc.
E o naivitate sa crezi ca 2-3 zecimi la un singur examen reflecta vreo diferenta reala in „ierarhie”. Principiile moderne compatibile cu ideea de credit transferabil (despre care a inceput sa se discute si in US) presupun evaluare continua, acoperitoare si obiectiva. Prin teze unice anuale s-ar rezolva toate problemele de mai sus. Media lor ar fi cu adevarat relevanta si obiectiva, deci perfecta pentru ierarhizare.
Dom. Svejk.
Cu toate prostiile sistemului de invatamant din Romania am gasit de munca in Canada dupa mai putin de 3 luni, in specialitate, ca emigrant.
E drept, stiam engleza tehnica, a fost usor la intrviu.
Aveam si doua patente in Romania la timpul respectiv.
Au fost o suma de profesori in Iasi, care ne-au ghidat spre a ne deschide capul.
Si acum, mai pastram legatura.
Ce vreau sa spun cu asta? Conteaza cine esti, cum ai fost educat, inclusiv de catre parinti si apoi vine scolala, lucru mare….
este posibil a utiliza pentru ierarhizare la concursuri media unui grup de 3-5-10 evaluari nationale standardizate (in loc de 1 examen), care sa reflecte cunoasterea materiilor pe parcursul claselor V-VIII? (matematica, romana)
Foarte buna completare a articolului dlui Damian. Desigur, și dumnealui cunoștea toate argumentele expuse in favoarea considerării notelor din gimnaziu, dar a căutat exclusiv soluții de optimizare pentru varianta sa preferată. Singurul Argument împotriva luării in considerare a notelor care rămâne, deocamdată, perfect viabil este cel al neomogenității notarii elevilor de către diverși profesori in diverse așezăminte gimnaziale. Este acesta unul insurmontabil? Nu cred.
Cum notează alții, în alte țări?
In Germania anul școlar are două semestre. In funcție de numărul de ore alocat unei materii, există in decursul semestrelor una pana la trei teze cu subiect unic sau proiecte, mai mute lucrări neanunțate și note la verificările orale. Pentru fiecare grupa de note se face o medie. Tezele și proiectele participa triplu in media finala, lucrările neanunțate cu multiplul 2, iar media la oral are participare simpla, deci contribuie doar cu o șesime la medie. Astfel se reduce la un minim acceptabil subiectivitatea profesorului.
Interesantă e notarea lucrărilor neanunțate. Se face un barem care trebuie îndeplinit cu circa 30-40 puncte valorice in total, după care se stabilește in mod cât se poate de transparent nota finala cu o precizie de 0,25 puncte de la 1 la 6 (ultima fiind cea mai slabă notă).
La lucrările cu profil uman doua greșeli de ortografie înseamnă -0,25, fiecare greșeală ulterioară alte -0,25. Asemanator se scad puncte la matematica pentru “uitarea” parantezelor sau alte greșeli elementare.
Nefiind publice, nu există concurență între colegii de clasă, dar fiecare elev se poate orienta astfel mult mai bine pentru instruirea sa ulterioară.
In final, o observatie: dl Damian susținea ca notele din gimnaziu au (și) un rol stimulativ, motivațional. Ce stimulent mai poate însă reprezenta o notă care nu mai folosește la aproape nimic, decât la trecut clasa? 10 sau 5 au aceeași relevanță doar.
Notele reprezinta niste discipline care iti dau o bruma de cultura generala. Asa ca este gresita afirmatia ca nu folosesc la nimic, decat la trecut clasa!
Depinde si de profesori si de materie. Cat timp materia este facuta sa nu faca obsolete cadrul profesoral care nu evolueaza atunci nici cultura generala nu se face.
Nu mai dati exemplu Germania, este diferenta de la cer la pamant intre profesorul roman care preda ce a invatat el in anii 80 si abia de pricepe de ce preda si cel neamt.
La noi materia este facuta sa nu apara realitatea la vedere: somerii care sunt platiti degeaba si habarnau sa utilizeze un mouse sau sa explice cum pui in practica peste 5-7 ani in cadrul muncii ceea ce el iti preda azi. Nu putem fi toti popi, profesori, parlamentari cu expertiza de mecanica auto.
În România corupția strică tot. La fiica mea, în clasa a opta, la teza de matematică au fost o mulțime de note de șase. Fiica mea a luat 8,55 și era fericită că va primi nota 9. Cu stupoare am aflat că notele de 6 au devenit 8 iar fiica mea a primit tot 8.
La examenul de capacitate de anul acesta fiica mea a luat 9, 45 la matematică. Cei care au primit două puncte nemeritate au avut maxim șapte.
Cred că asemenea cazuri sunt foarte multe, mai ales la școlile considerate mai bune.
Hai sa ne intoarcem cu picioarele pe pamant.
Cel putin pentru viitorul previzibil o nota data de un profesor roman va fi influentata in 75% din cazuri de relatii personale, de cadouri, de meditatii facute de elev tocmai cu profesorul care-l noteaza in clasa, si de orice altceva afara de nivelul real de creativitate, cunostinte sau inteligenta al elevului. Ce sens are ca note acordate astfel sa conteze?
E admirabilă strădania dumneavoastră de a mai limpezi în hățișurile și neajunsurile învățământului românesc. Când încercăm să ordonăm, cumva, lucrurile, observăm că suntem în situația lui Sisif: orice am încerca în acest domeniu, rezultatele sunt proaste. Eu cred că ar trebui ca în atenția generală să fie profesorul, învățătorul, educatorul, nu copilul. Mi se pare că tocmai persoana tânără și neformată devine, în discursul public, responsabilă de ineficiența învățământului nostru. El trebuie să dea teste, concursuri, să fie evaluat, notat și în final declarat neserios, leneș cu ochii în telefon, etc. Ce-ar fi dacă preocuparea principală a ministerului și inspectoratelor ar fi ca profesorii să dea teste periodice, să fie evaluați, să primească posturile în urma unui concurs, să fie instruiți continuu și să primească atestate în urma acestor pregătiri? Cred că elevii vor fi mult mai buni după ce vor avea profesori buni, toți profesorii, nu doar ”olimpicii”.
Observatie de nota 10. Dar pentru asta trebuie si bani, salarii atractive pentru profesori.
Un moment! Uite ce ideie mi-a venit chiar acum:
Scoli de stat, dar cu un statut aparte, la care cine doreste sa-si inscrie copilul sa plateasca o taxa calculata astfel incat intregul personal al scolii sa primeasca inca un salariu fata de restul scolilor. Nu exagerez. Suma cheltuita de parinti ar fi mult mai mica decat cea care e cheltuita pentru meditatii, iar rezultatul ar fi cel asteptat.
In Franta: scoli numite „private”, dar de fapt statul aloca sume obisnuite, numai ca parintii achita o taxa de cca 1500 euro anual, in principal pentru suplimentarea salariilor profesorilor. Si nimeni nu recurge la meditatii.
L-as intreba pe distinsul autor de ce la facultate se obtine nota de trecere la un examen la sfarsitul unui curs? Conform dansului cele 2 sau 3 puncte de pe biletul de examen n-ar trebui sa fie relevante in privinta gradului de insusire al cunostintelor la acel curs. Deci ar trebui sa fiu examinat de 4-5 ori si acele note sa conteze la sfarsit?
Dragă Mihai, întâi de toate foarte mulți profesori universitari decid ca ”nota finală” să cuprindă mai multe componente: examenul final, evaluările de parcurs (examene parțiale, referate etc.) activitatea de seminar / laborator etc. În al doilea rând, absolvirea unei facultăți se face, ca orice absolvire a unui ciclu de învățământ, printr-o evaluare cumulativă care cuprinde, pe lângă examenul de licență și / sau dizertație și media generală, rezultată din notele obținute la diversele materii studiate. Un student are în medie cel puțin 5 evaluări pe semestru. Ideea e simplă: sunt, cu toate imperfecțiunile lor, mai relevante 30 de evaluări decât una singură.
O țară ca România nu are nevoie de ”darwinism educațional” și nu cred că sistemul de învățământ se va însănătoși atâta vreme cât va fi orientat spre selecție și nu spre alte valori mult mai oportune: echitate, flexibilitate, capacitatea de a motiva elevii pentru învățătură.
F bine spus, nici eu nu as fi reusit sa spun asa de elegant, desi m-am straduit :).
Privind exemplul din Amsterdam, pe aici, cind a studiat fi-miu la Aviatie in Aachen, a fost o situatie asemanatoare. Erau mult prea multi doritori de studiu. Cum s-a procedat? I-a primit pe toti, desigur au aparut mari probleme, salile, in primele semestre, erau supraaglomerate, se statea pe scari, si chiar in sali alaturate, unde se transmitea pe ecran. Inca nu era atit de dezvoltata digitalizarea. Pt a pune o intrebare se faceau bonuri de ordine si se statea la coada. Dupa semestrul trei sau patru s-a reglementat, multi s-au retras, pt ca nu au putut sa faca fata.
O alta tema interesant de discutat e de ce unii sau altii inclina spre o directie, sau alta, de studii. Se vorbeste pe aici de anticiclu, adica atunci cind o anumita branche, de ex constructia de masini, e in criza, exact atunci te apuci de studiul acestui domeniu, deoaerce pina termini tu studiul e f probabil ca domeniul sa-si revina, ca in pridoada crizei sa fi pierdut specialisti si sa aiba tocami atunci nevoie. Alt exemplu, daca Ge va reporni centralele atomice va avea nevoie de un numar mare de specialisti atomici, pe care nu-i are, mai nimeni nu a mai studiat asa ceva.
Aici e chichirezul afacerii nemțești. Nu există un examene de admitere dar există examinări riguroase pe parcurs care elimină păleava. Ceea ce e cam același lucru.😄 Va exista întotdeauna un examen pe care dacă nu-l treci s-a dus pe gârlă visul de a ajunge ceea ce ți-a dorit când te-ai înscris la facultatea respectivă. E exact ceea ce autorul zice că e câh și inechitabil.
Din păcate nu prea ai cum să cerni grâul de neghină fără examinări riguroase, ce pot fi cât mai greu trompate și standardizate. În România comunistă erau examenele secretizate de admitere la facultate, care erau dure dar în general dacă treceai de ele singura condiție de absolvite era să nu te calce tramvaiul.😉 În Germania sunt o serie de examene dificile pe parcursul facultății. În America în facultățile aplicative bune ce scot medici și ingineri de vârf fiecare examen poate fi ultimul. Iar ca să intri trebuie să dai tot ce poți din tine la testele standard SAT șau ACT – care tehnici sunt echivalentele examenelor de facultate comuniste. One time deal. La fel în Japonia, fiecare examen poate fi ultimul și mai sunt și examene brutale de admitere cum erau în România comunistă.
Ideea de bază e că sub o formă sau alta darwinismul educațional e totuși necesar ca să separi capacitatea de impostură. Întrebarea e care e cea mai eficientă formă de aplicare a sa? Alternativa e reprezentată de fabrici de diplome ca Mitică Cantemir sau Spirache Haret.
Numerus Clausus acolo unde doritorii depasesc numarul locurilor disponibile.
„Suntem prea saraci sa ne cumparam haine ieftine” zicerea ce a devenit parte a folclorului romanesc ( se pare ca ea este atribuita scotienilor ) are harul de a ne innobila pe toti .Visul oricarui parinte este cel ce ne arata obligatia copilului de a fi mai maret decit parintele lui .Cu totii ne dorim sa fim purtatori ai coroanei de excelenta scolara .Pentru asta suntem in stare sa facem orisice .Cu atit mai mult ne dorim si exceptionalismul copiilor nostri . Nota 10 a devenit o banalitate , repetentia la fel . .Pe vremuri oualele si slaninuta erau parte a deciziei profesorilor ce ofereau nota 10 cu o extrem de mare lejeritate . Acum vremurile s-au schimbat .Citeam daunazi cum in Romania bibliotecile s-au inchis intr-un numar foarte de mare . Putini sunt cei care isi mai regasesc dorintele in a citi o carte .Invatamintul romanesc nu trebuie decit sa tina pasul cu noul ce vine peste noi dar asta nu se face peste noapte .
Lipsa de cadre didactice si slaba pregatire a celor ce sunt parte a sistemului este si ea un factor ce determina o anumita categorie de elevi sa isi caute viitorul in alta lume .Nu poti accepta , de la un numit nivel in sus , sa ai la clasa ,profesori mult mai nepregatiti decit unii dintre elevii lor .Pasarea,in timp, a caietelor cu diferitele cursuri ,odinioara valabile si trecerea , de la un profesor la altul a acestor caiete , ce contin lectii structurate ce erau cindva folositoare intr-un sistem trecut , nu produce decit nedumerire atunci cind elevul intelege cum daca profesorul este scos din limita caietului el nu mai poate face fata cunostiintelor noi aparute . Noua lege are insa un har ce aduce tuturor o relaxare pe intreg parcursul ce tine statul elevului in Invatamintul romanesc . Exceptionalismul elevilor trece in alta forma de reprezentare . Pina la urma invataminutul lucreaza si el cu elevii pe care ii are .Nu toti cei care au fost notati cu zece sunt si cei care pot face fata viitorului .Cineva ne spunea cum a fi olimpic nu include automat nevoia a avea zece la clasa .Un numar de oameni ce detin functii de prestigiu in Invatamintul romanesc au lucrat timp de ciitiva ani spre a aduce in fata factorilor de decizie aceasta lege ce a beneficiat si de posibilitatea de a fi contestata de catre toti cei care au dorit sa faca asta . Din nefericire ,contestatarii, au fost doar „ guralivi „ ei neaducind o alternativa,solid sustinuta , in fata publicului de specialitate si nici in fata natiunii cum nici textul supus noua dezbaterii nu o face . E usor „sa dai douazeci la fundul altora ” „ atunci cind nu ai nimic ,elocvent si sustenabil ,a spune .Cum doar vorbele sau contestarea ,aparuta fara a putea inlocui ceea ce contesti, nu poate produce efecte ,vom avea inca multi ani, de acum inainte, aceasta lege sustinuta si de Presedintele Natiunii romane .
S-a gandit cineva dintre cei care au ceva de spus si puterea deciziei la aplicarea numerus clausus la accesul intr-un liceu ? cum si dupa ce criterii s-ar putea aplica acest numerus clausus ar putea fi decis in functie de profilul liceului, media notelor obtinute in gimnaziu la materiile necesare pentru accesul la liceul dorit.
In primul rand este vorba de „liceele bune” mai putin cele profesionale/industriale la care inghesuiala nu este intrat de mare, din contra, o mare parte a acestora s-ar putea transforma in scoli profesionale.
Avem licee profesionale/industrilale cu promovabiliate la bacauleart de la ZERO la foarte putin !!!
In alte ordine de idei , ar fi nevoie de o reforma profunda , 10 ani de scoala ciclu primar si gimnazial obligatoriu, restul optional in functie de capacitatile feicarui elev.
Nimeni nu este obligat la terminarea unui liceu atata timp cat exista alte variante de pregatire profesionala.
Nu va drostul si nici necesitatea pierderi timpului pe bancile unui liceu timp de 12 ani in urma caruia nu exista o perspectica profesionala serioasa, cu alte cuvinte gasirea unui loc de munca adecvat.
Iata câteva comentarii la acest articol, unele în legatura cu ce am scris eu:
1. ” greu de înțeles cum se poate concepe un ”concurs” corect fără o ”evaluare” a candidaților participanți” + „a doua nedumerire”. Evident ca orice concurs e o forma de evaluare a cunostiintelor. Dar – am scris explicit in articol – nu ORICE evaluare poate fi folosita la un concurs (e nevoie de conditii de evaluare egale). A implica B dar B nu implica A.
2. „În orice sistem de învățământ din lumea ”euro-atlantică” ceea ce contează în primul rând este parcursul educațional al elevilor, nu performanța punctuală a acestora în momentul X sau Y. ” Incorect. In sistemul francez admiterea la liceu este legata de cartierul unde locuiesti. Nu cunosc NICI UN sistem in care sa se tina seama in mod STRICT de media din gimnaziu. Exista într-adevar sisteme (cum e cel german) unde se selectioneaza pe baza de dosar, unde se tine seama de notele de pe parcursul gimnaziului. Dar e o selectie netransparenta unde practic liceul nu precizeaza cum îsi selectioneaza elevii, ii admite doar pe unii si ii respinge pe altii. Va las sa va imaginati cum ar functiona asa ceva la noi.
3. „De ce trebuie musai ca doar puțini să ajungă acolo unde și-au dorit iar cei mai mulți să fie mânați cu anasâna către meserii de care ”avem enormă nevoie” dar pe care mai nimeni nu și le dorește?” Orice sistem de invatamant trebuie sa devina selectiv la un moment dat. Cel german -euro-atlantic :-) – de pilda face o prima selectie deja dupa clasa a 4-a !! Daca nu-l facem selectiv niciodata, ceea ce sugereaza articolul dvs, vom avea multe diplome fara nici o valoare. Ceea ce se chiar intampla in Romania, unde sistemul universitar din care faceti parte produce absolventi de master si doctorat pe banda rulanta. Eu cred ca liceul este punctul in care sistemul trebuie sa devina selectiv.
4. „Da, notele din gimnaziu ar trebui să fie în continuare luate în calcul pentru admiterea la liceu, chiar și într-o proporție infimă, chiar și cu un 5 %, până ce profesorii vor învăța cu toții să evalueze într-o manieră justă și echilibrată” Nu exista nici un element in articol care sa indice CUM ar putea profesorii sa „invete” acest lucru daca n-au facut-o pana acum si CE i-ar incita sa faca asta.
5. Exemplul olandez : „Cine vrea să urmeze o facultate e binevenit. Apar totuși, rareori, situații nedorite, în care numărul candidaților înscriși depășește capacitatea de școlarizare a facultății „. Cunosc foarte bine sistemul fiindca el se aplica si în Franta. Dupa o experienta de 20 de ani pot sa spun ca nu e bun deloc. Mai ales însa e o imensa naivitate sa credem ca am putea folosi un astfel de sistem la licee. Fiindca :
a) O facultate functioneaza cu cursuri în amfiteatre cu sute de studenti, deci se poate adapta -logistic – la o crestere a numarului lor.
b) Resursa umana la facultate e de asemenea adaptabila : cand se creaza noi grupe de seminarii ca urmare a unui numar suplimentar de studenti, profesorii titulari si cercetatorii mai iau ore suplimentare, si daca nu ajunge facultatea angajeaza la plata cu ora (studenti de master la anii mici, profesori de liceu, etc). Cum facem asa ceva la un liceu considerat performant ??
c) Un sistem universitar ne-selectiv la admitere va selecta dupa anul 1 sau anul 2. La examenele mele de matematica de anul doi (deci dupa selectia din anul 1), trec doar intre 30% si 50% dintre studenti. Posibil la liceu ? Ce facem cu restul ?
c) Ce facem cu liceele considerate „rele” care în urma unui astfel de proces se vor goli ? Cu ce se vor ocupa profesorii de acolo ? Ce se va întampla în clasele de acolo ?
Dar mai ales
E (!!) E o contradictie enorma intre a spune pe de o parte ca trebuie sa luam în considerare parcursul de ansamblu al elevilor, toate notele etc (titlul articolului !) si a spune ca e acceptabil ca un elev sa poata fi admis prin tragere la sorti !!!!!!
si în plus
f) ce fac „perdantii ghinionisti” timp de un an pana cand vor fi admisi cu prioritate acolo unde isi doresc ??
Eu nu spun ca concursul de admitere nu are si defecte (le-am enumerat în articol). De altfel, a lasa fiecare liceu (sau si mai rau, doar unele !) sa organizeze un concurs mi se pare o idee proasta. Intrebarea este, ce punem în loc ? Iar aici ceea ce propuneti nu mi se pare defel convingator, am argumentat pe larg de ce.
Am dat mai sus solutia numerus clausus, ar fi o optiune viabila in sensul dorit de dumneavoastra, fara concurs si alte evaluari inutile.
Numerus clausus ar obliga elevul la rezultate bune, fireste daca doreste, pe tot timpul ciclului gimnazial.
Numerus clausus exista de facto : este numarul maxim de locuri la fiecare liceu.
Atunci unde e problema ? cate locuri atatia elevi. Nu ajunge media, sunt si alte licee unde pot incerca. Ca profesorii dau note dupa ureche ? atunci putem desfiinta complet acesta clasa profesionala si s-o inlocuim cu inteligenta artificiala, e mai bine ?
Discutia este in jurul cozii, fara inceput si sfarsit si nu putem face pe placul fiecaruia insa trebuie sa asiguram fiecarui tanar posibilitatea unui loc de pregatire profesionala, nu loc de liceu !!!
/
Exact notele date dupa ureche in scoli sunt problema. Vorbim de Romania, nu de planeta Marte.😂 80% din profesori se vand pe maruntis si/sau sunt ei insisi semianalafabeti.
Daca creiteriul de selectie sunt strict notele din gimnaziu atunci orice loaza ai carui parinti „sar la cap” va avea 10 pe linie si va intra la licelul doirt. Contraselectia de azi se va amplifica exponential.
Dragă domnule Mihai Damian,
răspund fiecăreia dintre observațiile dvs., nu lipsite de pertinență.
1. Categoric aveți dreptate că nu orice formă de evaluare poate îndeplini orice funcții. Există însă numeroase situații în care aceeași formă de evaluare îndeplinește mai multe funcții. Bacalaureatul are funcția primară de a evalua cu ce a rămas un elev la finalul liceului, fiind totodată folosit și ca criteriu de ierarhizare în numeroase universități, din România și din Europa, pentru admiterea la facultate. Aveți iarăși dreptate susținând că una dintre problemele esențiale în cazul unui concurs este ca acesta să fie echitabil. Într-adevăr, notele din școală pot fi influențate de mulți factori indezirabili. Este o situație neplăcută, care ar trebui remediată. În Germania, de exemplu, știu că dacă la bac un candidat obține la oral o notă mult diferită de cea școlară la materia respectivă reface proba cu pricina. Dacă diferența se menține, profesorul de la școală are de suferit. Peste tot unde s-a ajuns la o evaluare școlară corectă și omogenă a trebuit să se străbată un parcurs îndelung și dificil. Noi am renunțat încă dinainte de a lua startul. Pe de altă parte, examenul scris este doar în aparență ”mai echitabil” decât notele școlare. Faptul că se dau aceleași subiecte pentru toți candidații – și acesta relativ, atâta vreme cât există și situații în care diversele instituții de învățământ organizează concursuri diferite pentru aceleași programe educaționale – nu implică neapărat faptul că toți candidații au avut aceleași posibilități de a se pregăti pentru examenele respective. Examenele cu o competiție ridicată cresc inechitățile în ce privește posibilitățile de pregătire ale candidaților. V-aș putea da sute de exemple, cred însă că le știți și dvs. Însă răul cel mai mare al sistemului de selecție bazat exclusiv pe examene erste că elevii ajung să învețe exclusiv pentru acestea iar profesorii sunt nevoiți și ei să se conformeze acestei cerințe. Exemplul cel mai concludent este cel al bacalaureatului nostru, pentru care Ministerul Educației elaborează anual o programă distinctă de cea didactică. E o abordare complet ilogică, pentru că profesorii se văd constrânși să abandoneze programa pe care sunt, în principiu, obligați să o respecte și să facă la clasă cu elevii, cel puțin în clasa a XII-a, dacă nu și mai dinainte, numai ce li se cere la bac. Acum ministerul pare să intenționeze și să introducă teste grilă pentru bac, ca să scape de belea. Se va ajunge ca în liceu, timp de 4 ani, să se facă numai teste grilă, ca fiind cele mai adecvate pentru finalitatea destinată acestuia. Cu alte cuvinte, în loc ca examenul final – de certificare, cum i se spune – să-și propună să verifice, cât mai relevant posibil, în ce măsură fiecare elev a îndeplinit sau nu cerințele din programă, liceul va deveni un stagiu de ”pregătire pentru bac.” Evident, așa ceva nu se întâmplă nici în Franța, nici în Germania, nici măcar în UK sau USA.
2. Selecția ”netransparentă” din Germania despre care vorbiți este, în fapt, o non-selecție. Asta încerc să explic – și cred că nu e chiar atât de complicat. Țările care au sisteme de învățământ funcționale – nu mai vorbesc despre cele care au reușit să-și reformeze educația ajungând la performanțe de invidiat, precum Irlanda sau Finlanda – s-au preocupat să echilibreze piața educațională – ”cererea” și ”oferta” – ceea ce nu e nici simplu, nici ușor. În schimb, în România preocuparea permanentă a fost ”cum să ierarhizăm” și ”cum să selectăm”. Părerea mea – îndrăznesc să cred, bazată pe o analiză atentă și informată a evoluțiilor din țară și din alte părți – este că, atâta vreme cât vom merge pe această optică, nu avem șanse să ne redresăm, nici la analfabetism funcțional, nici la rezultatele de la testările internaționale, nici la abandon școlar, nici la instruirea pentru adulți, nici la motivația pentru studiu – pe scurt, la niciunul dintre parametrii obiectivi care contează.
3. ”Orice sistem de învățământ trebuie să devină selectiv la un moment dat.” Perfect de acord. Chestiunea esențială e CARE ar trebui să fie acel ”moment dat”. Aici există măcar un răspuns parțial evident: NU în timpul școlarității obligatorii. Mai e nevoie să argumentez?
4. Vă dau iarăși dreptate. NU m-am referit la CUM ar putea învăța profesorii să evalueze corect. Răspunsul general este ”cum se învață”: cum învață să predea, să gestioneze clasa, să-și planifice orele etc. etc. Face parte din achizițiile obligatorii ale ”meseriei”. Evident, chestiunea ar putea fi detaliată într-un alt articol. Sunt n lucrări de didactică, la noi și aiurea, care detaliază problematica evaluării și a notării – ”docimologia” – școlare.
5. Exemplul olandez nu era câtuși de puțin menit să sugereze un ”exemplu” pentru admiterea la liceu în România. El era elocvent, din punctul meu de vedere, în două privințe; 1. Preocuparea, deja amintită, vădită la multe națiuni, de a asigura un acces nediscriminatoriu la educație tuturor celor doritori, fără NICIO formă de selecție (”tragerea la sorți” e o metodă aberantă de selecție atâta vreme cât ea nu are un caracter cu totul excepțional, reprezentând un accident pe care toată lumea încearcă să-l evite) și 2. tenacitatea cu care acest principiu e urmărit, atât la nivelul decidenților cât și al opiniei publice, spre a nu crea precedente considerate primejdioase.
Articolul dvs. pare o argumentație solidă pentru eliminarea oricarei idei de concurs la admitere, pentru a renunța la „darwinismul” educațional. Asta, până in punctul în care rostiți cuvântul „admitere” și spuneți că media din gimnaziu ar trebui să conteze acolo. Orice procedură de admitere implică o ierarhie între candidați, iar cei care „câștigă”, intrând acolo unde vor, sunt tot cei „the fittest”, în contextul creat de acea procedură.
Deci tot ce ne propuneți e o altă formă de „darwinism”, de data asta bazat pe o ierarhie influențată de notele din gimnaziu. Problema e că notele din gimnaziu nu au cum să fie utilizate pentru a genera o ierarhie echitabilă, deoarece sunt, practic, arbitrare, nu compară candidații în condiții egale. Deși, aparent, sunt niște numere asociate unor parcursuri similare, ele nu pot fi comparate, deoarece au fost acordate în contexte diferite. Există niveluri de exigență cu o variabilitate enormă între profesori și între școli, subiectele pentru care diferiți elevi primesc diferite note, la aceeași materie, sunt extrem de diferite ele însele, cu niveluri de dificultate greu de comparat etc. E ca și cum ai încerca să departajezi doi atleți folosind timpii în care au ajuns la linia de sosire, dar distanțele pe care ei au alergat sunt diferite, iar timpul e măsurat cu cronometre desincronizate. Sigur că am putea spune că trebuie să construim un sistem in care elevii să beneficieze de același context educațional, de același nivel de exigență și de același tip de evaluare, în orice școala și la orice profesori ar fi, de-a lungul întregului gimnaziu. Dar realitatea e departe de așa ceva, e aproape imposibil de ajuns acolo și, oricum, până nu rezolvăm în mod demonstrabil această problemă, nu avem cum să ne bazăm pe notele de la clasă în vreun fel. Așa că, le folosim doar pentru ceea ce sunt ele suficient de bune, ca indicatori pentru evoluția individuală a elevilor.
Câtă vreme există număr limitat de locuri la diferitele licee, specializări, profile etc., vom avea nevoie de o ierahie, va exista o competiție, iar sistemul trebuie să prezinte competitorilor condiții de desfășurare egale. Din păcate, cu toate problemele sale, un concurs standardizat, cu probe și subiecte identice, dat în aceleași condiții de către toți e singura soluție pentru această problemă.
Dacă am putea să îi admitem pe toți elevii la ce liceu/profil doresc, ar fi extraordinar și, da, atunci am putea renunța la acest concurs care, da, reprezintă, în realitate, un coșmar pentru elevi, cu mai multe probleme decat ați reușit dvs. să surpindeți în articol. Dar altfel, orice procedură care nu oferă condiții egale pentru stabilirea ierarhiei e infinit mai nocivă, deoarece introduce arbitrariul ca criteriu de departajare.
Câteva argumente și întrebări în susținerea (dacă mai este nevoie) a ideilor expuse de d-l profesor Liviu Papadima.
Noul sistemul de admitere pe lângă faptul că este profund contradictoriu cu principiile învățământului centrat pe elev, în mare măsură este și inechitabil. Doar două exemple pe care le-am trăit în calitate de cadru didactic.
O elevă cu performanțe remarcabile ca pianistă, nu a reușit la COLEGIUL DE MUZICA „SIGISMUND TODUTA” CLUJ-NAPOCA pentru că la examenul de matematică a obținut doar nota 4,50.
Pe cealaltă extremă, un elev premiat la olimpiadele de matematică și informatică, din cauza dislexiei, la proba de limba și literatura română și cea de limba maternă a obținut note prea mici, ratând astfel admiterea.
Întrebări:
Cum se poate admite, ca viitorul unui absolvent de gimnaziu, să depinde exclusiv de rezultatele obținute la examenele de literatură și matematică, indiferent în ce domeniu vrea să-și continue studiile?
De ce în loc de aclamatul descentralizare se procedează des la centralizare ?
După mai bine de trei decenii unde putem regăsii în legislația învățământului românesc aplicarea principiului subsidiarității, demersuri spre implementarea autonomiei instituțională?
Fireste ca nu e bine ca examenul de admitere sa fie centrat pe matematica si limba româna, mai ales la un liceu profilat pe muzica precum cel din exemplul dvs. Dar aceasta nu are nimic de a face cu existenta unui examen de admitere. Daca tinem seama de notele din gimnaziu, eleva de care vorbiti, foarte performanta la muzica dar cu note mici la materiile stiintifice va fi penalizata in mod evident. Astfel, exemplul care îl dati nu e un argument pentru folosirea notelor din gimanziu la admitere ci unul pentru un examen de admitere cu probe adaptate la profilul liceului. Aceasta nu exclude o evaluare nationala, dar fiecare liceu poate sa decida sa pondereze mediile in functie de profilul respectiv. Concret, un liceu de muzica poate decide ca nota la examenul unei probe optionale numite „muzica” sa conteze 50% din media de admitere.
Celalata problema pe care o semnalati, cea a elevilor dislexici, sau suferind de afectiuni similare este una foarte greu de tratat. nici în acest caz folosirea notelor la gimnaziu nu ajuta prea mult. In Franta astfel de copii beneficiaza de un timp mai lung la examen. Din pacate în Romania suspiciunea de coruptie nu permite o astfel de solutie. Dupa cum tot problema coruptiei pune sub semnul intrebarii si descentralizarea.
În condițiile unui procent real (nu inventat de dl sveyk) de analfabeți funcționali, consider că matematica și limba română, desigur la niveluri diferite în funcție de profilul liceului, trebuie să fie obligatoriu incluse în examen. Ca cele mai importante materii.
avem aici exact diferenta intre evaluare si concurs pe care o subliniam in articolul meu. O evaluare la sfarsitul ciclului gimnazial trebuie sa raspunda cu DA sau NU la intrebarea : „este elevul apt sa continue studiile ?” Ea deci elimina analfabetii functionali fara a ierarhiza. In schimb un concurs ierarhizeaza si fireste acolo se tine seama de profilul liceului. Ca atare nu m-ar soca de fel ca la liceul de muzica nota la specialitatea respectiva sa conteze mai mult decat cea la matematica.
În condițiile unui procent real (nu inventat de dl svejk) de analfabeți funcționali, consider că matematica și limba română, desigur la niveluri diferite în funcție de profilul liceului, trebuie să fie obligatoriu incluse în examen. Ca cele mai importante materii.
Sigur, aveti o alta parere si noi ar trebui sa o respetam. Aveti vocatie de scris, poate ar trebui sa scrieti ceva carti, oricum articolul nu lamureste titlul.Scurt si la obiect ca la armata, va spun atat. In sc. generala intr-un oras mediu la o scoala considerata buna am fost la varf cum se spune. Am dat examen la Liceul militar, 14 pe loc, am luat, si, la prima ora de matematica profesoara a vrut sa vada nivelul nostru. Colegul de banca care era din Ploiesti si care avusese medii de 8-8,5 in generala , aluat 8 la test noi cei din orasele mai mici care aveam 10 pe linie am luat 6,5-7 la test. Cam acesta erea nivelul. Dumneavoastra vorbiti de fapt de filozofia invatamantului sau mai bine spus despre politica sistemului. Probabil ca in Olanda sau in alte parti respectul fata de lege, norme si corectitudinea au alte valori. Adica daca am stabilit o regula toata lumea o respecta si gata .Referitor la faptul ca nu suntem pregatiti pt. sistemul asiatic, este ca si cum am spune: ca noua ne place de fapt sa fim corupti, sa furam sa fim betivi si neseriosi. Eu v-as propune altceva, spun eu destul de interesant. Luati textele unor legi, ordonante de guvern, etc din Monitorul oficial si analizatile gramatical si ortografic (poate si din punct de vedere al continutului–pt. ca au forma vorbarie multa care nu spune nimic). De ce ? Pentru ca profesionistii au fost indepartati si inlocuiti cu pile, rude , amantlacuri etc.
„Aveti vocatie de scris, poate ar trebui sa scrieti ceva carti”??? S-a dorit a fi un comentariu ironic din partea lui „army”? Sau nu a avut nici măcar minima curiozitate să caute pe Google la articolul cărui contributor intenționează să comenteze?
În rest, ce-ar mai fi de spus, nu scrie cu litere românești dar vine cu propuneri la un articol care tratează probleme fundamentale ale educației în România; probabil comentariul vine dintr-o frustrare a lui „army”, care se consideră profesionist dar a fost sărit din niște scheme din motive pe care nu le-a înțeles pe deplin.
Un articol cat se poate de bine venit. Am avut o disputa lunga in comentarii cu Dl Damian (rog a nu fi interpretat ca un atac la persoana), raspunsul invariabil fiind ca sistemul romanesc e corupt. Modelul anglo-american nu se poate aplica, cel frantuzesc e gresit, samd. Ca avem un sistem corupt, de acord, ca simpla copiere a unui sistem occidental nu poate functiona (avem exemplul din invatamantul universitar), iarasi de acord. Dar nu pot fi de acord cu aceasta resemnare fatalista si mai ales cu faptul ca in loc sa facem pasi in directia buna, facem exact invers.
„Da, notele din gimnaziu ar trebui să fie în continuare luate în calcul pentru admiterea la liceu, chiar și într-o proporție infimă, chiar și cu un 5 %” – exact aceasta a fost ideea cand s-a ales ponderea de 20%, suficient de mare ca sa conteze, suficient de mica incat sa nu fie decisiva. Iar intentia era ca ponderea sa fie crescuta treptat pe masura ce calitarea evaluarii s-ar fi imbunatatit. Desi cu posibilitatile tehnice de astazi ar fi foarte usor, nu doar ca nu s-a intamplat, ci se face exact contrariul. Evaluarea din scoli e mai arbitrara ca niciodata, si nici macar nu mai recunoastem problema, ce sa mai si corectam. Mai mult domnul profesor recunoaste cu o sinceritate dezarmanta ca notarea se face in functie de nivelul clasei, deci nu poate fi folosita pentru „ierarhizare”. Acum cu noile masuri am ascuns problema, totul e perfect.
Aceste „reforme” introduse de actuala guvernare nu fac decat sa dea invatamantul romanesc cu inca zece ani in urma. Si e incredibil cu cata seninatate privim acest lucru. Publicul aplauda (vedeti zecile de comentarii pozitive de la articolul mentionat), parintii aplauda, cadrele didactice aplauda, doar cateva voci rationale trag semnale de alarma. Dar cainii latra, caravana trece. Suntem la putere, noi decidem…
Nu am luat disputa ca un atac la persoana :-). Si cateva raspunsuri la comentariul de fata.
„suficient de mica incat sa nu fie decisiva” – evident ca e decisiva. S-a ajuns ca la clasele bune din liceele bune sa se pice cu medii neverosimile de peste 9…deci orice mica sutime este decisiva, va inselati.
„raspunsul invariabil fiind ca sistemul romanesc e corupt.” Atunci cand propunem o reforma trebuie sa tinem seama de acest parametru. Altfel exista riscul ca sistemul sa se degradeze si mai tare in urma reformei respective. S-a intamplat cu sistemul universitar, asa cum bine ati observat. Nu e deci vorba de resemnare fatalista, ci de luciditate atunci cand vrem sa schimbam sistemul.
„recunoaste cu o sinceritate dezarmanta ca notarea se face in functie de nivelul clasei,” nu este o marturisire vinovata a vreunei probleme aici, ci e ceva curent, cunoscut de cei din bransa. Notele la liceele bune din Strasbourg de pilda sunt sub nivelul notelelor pe care aceeasi elevi le obtin la Bac spre deosebire de alte licee unde raportul se poate inversa. Ceea ce nu pune nici o problema atata vreme cat nota care conteaza e cea de la Bac.
Poate gresesc, dar in momentul in care ai identificat o problema (subiectivitatea evaluarilor), in loc sa faci ceva pentru rezolvarea ei, sa mergi in directia opusa – cum face actualul ministru, mi se pare un gest iresponsabil cu consecinte grave pe termen lung. In loc sa stimulezi si sa recompensezi un parcurs si un interes constant fata de scoala, recompensezi o performana iluzorie, un 10 la o singura materie, care rareori are vreo consecinta palpabila in viata reala.
Este o greseala cu atat mai mult cu cat exista o rezolvare simpla, teste unice, folosind infrastructura existenta. Consumul de resurse e minim, nu e nevoie decat ca fiecare profesor din judet sa elaboreze 10 intrebari grila (lucru pe care oricum il face pt clasa), intrebarile sunt centralizate si se da un test unic. Dureaza 5 minute sa tiparesti testul, 5 minute sa scanezi rezultatele, 5 minute sa identifici profesorii care au multi elevi cu abateri semnificative fata de nota de la clasa. Simplu si eficient. Mai e o problema, dar nu nerezolvabila, modul in care unii profesori inteleg testele grila (intrebarile „capcana” – in alte parti inacceptabile, la noi erau „de baza”, poate s-a mai schimbat ceva). Doar ca pentru multi ar fi o rasturnare a lumii, un stres suplimentar de care nu au nevoie.
Ceea ce nu înteleg în ceea ce propuneti este de ce nu s-ar folosi aceste teste unice (numeroase, si la mai multe materii) drept criteriu de selectie ? „Subiectivitatea evaluarilor” nu este si nu va fi niciodata o problema, ci este un dat al procesului de invatamant. Doi profesori nu evalueaza la fel aceeasi clasa si acelasi profesor nu evalueaza la fel doua clase diferite. Toti cei care am trecut prin scoala am trait asta iar cei care suntem si profesori stim ca asa se întâmpla. Nu am cum sa fac doua subiecte de matematica exact la fel de complicate cu colegul din alt oras daca nu ne intelegem sa-l facem pe acelasi. Nu exista si nu va exista veci pururea o metoda de-a uniformiza notele primite de elevi la clasa zi cu zi, in clase diferite de la profesori diferiti. Nicaieri. Deci sa nu construim planuri pe o utopie zic.
„de ce nu s-ar folosi aceste teste unice (numeroase, si la mai multe materii) drept criteriu de selectie” – tocmai asta ar fi si ideea. Sa existe o evaluare continua si obiectiva, care sa permita si compararea rezultatelor intre unitati diferie (lucru care-l face potrivit chiar si pentru ierarhizare).
Cat priveste complexitatea subiectelor, nu e imposibil daca exista criterii clare. Am intalnit cu totii practica testelor „pe numere” (2-3 chiar 6 numere), sau a „biletelor” unde sunt subiecte diferite, dar de complexitate similara. Rezultatele nu pot fi identice daca sunt profesori diferiti, dar nici diferentele pe care le vedem astazi de 2-3-4 puncte, sistematic intr-o singura directie, nu sunt normale. Daca nu s-ar putea elabora teste de complexitate similara, nu s-ar putea face nici evaluarile nationale (sunt clar diferente intre ani, dar se incadreaza in niste limite). Ar insemna ca nici bacalarureatul dintr-un an nu valoreaza la fel cat cel din alt an.
Ideea este ca elevul si parintele au dreptul de a cunoaste nivelul de pregatire cat mai aproape de realitate, si pe cat posibil in timp util, nu sa te trezesti dupa opt ani de 9-10 pe linie ca e de 7 si sa nu mai poti face nimic.
Notele din gimnaziu NU trebuie sa conteze la admiterea in liceu decat cel mult foarte putin (25%/30%).
1. Conditioneaza copii sa obtina note mari la obiecte cu care nu au multe in comun (muzica, desen eventual sport).
2. Parintii cu bani oricum isi pot exercita influenta indiferent de tipul de admitere; mijloacele difera.
3. Permit abuzuri din partea unor profesori care isi exagereaza importanta proprie sau a obiectului predat creand o relatie de putere care e in defavoarea elevilor si a parintilor.
4. Creste presiunea asupra timpului elevilor acestia nemaiavand timp sa se joace, sa petreaca destul timp cu parintii sau sa se dedice pasiunilor lor. Copii intra regim de „angajati” in care trebuie, majoritatea timpului sa raspunda la „comenzi externe” lucru nefast pentru dezvoltarea lor pe termen lung.
5. Materia pe care o au de studiat are cunostinte multe pe care sigur nu le vor mai intalni in viata lor si nu are elemente esentiale pentru evolutia lor ulterioara.
6. Acumularea de multe cunostinte nu inseamna nimic fara dezvoltarea gandirii, a initiativei, a dezbaterii a confruntarii unor puncte de vedere diferite. Legarea de note in conditiile unei programe centrate pe cunostinte si nu pe dezvoltarea gandirii si a autonomiei personale le defavorizeaza pe cele din urma.
7. Copii talentati nu vor avea timp sa se ocupe de dezvoltarea talentelor proprii fiind conditionati de media generala.Copii medii si slabi vor fi, fie complet legati de scoala datorita raportului intre volumul de teme si viteza lor de intocmire a acestora fie vor abandona pentru ca nu le ofera perspectiva clara a unei meserii care sa merite efortul.
8. Conditionarea de media generala va lega cel putin un membru al familiei de sustinerea temelor copiilor, pentru a putea asigura desenele/diagramele/prezentarile/compunerile/lucrarile suplimentare/pregatirea pentru teste/lucrari samd care cer timp mult de facut. Acesti adulti ar putea sa contribuie la dezvoltarea societatii sau a familiei proprii in loc sa sustina scoala inadecvata.
9. Sistemul de pregatiri suplimentare IT/limbi straine/matematica va ramane oricum in functiune pentru ca nu exista incredere in scoala si pentru ca e perceput ca esential (nu poti sa nu iti dai copilul la pregatire daca toti si-l dau – vei risca sa ramana in urma).
10. Copii vor avea incredere in ei daca fac bine ceea ce li se pare LOR important nu daca fac mereu lucruri pe care sunt SILITI sa le faca. Si la programul super incarcat pe care il au pe aceasta varianta, vor fi mereu constransi sa faca lucruri „bune pentru viitorul lor” dar care pentru ei nu au valoare intrinseca. Asta ii va face rebeli/supusi si va altera relatia cu parintii care „ii muncesc” la comanda scolii.
11. Joaca, asa cum era inteleasa de generatia copiilor „cu cheia de gat”, nu mai exista. Copii nu se mai joaca afara pentru ca nu mai au timp sau se joaca exclusiv online. Exista o nebunie a activitatilor formative care le rapesc copiilor libertatea si joaca. Conditionarea de media generala accentueaza asta. As pune un citat superb din Blaga ca argument:
Copilul rade: „intelepciunea si iubirea mea e jocul!”
Tanarul canta: „Jocul si-ntelepciunea mea-i iubirea!”
Batranul tace: „Iubirea si jocul meu e-ntelepciunea!”
Jocul, ca activitate creativa, libera sau de grup aproape a disparut. Locurile de joaca au fost inghitite de parcari sau de strazi si copii trec dintr-o incinta „securizata” in alta incinta „securizata” mereu sub supravegherea/indrumarea/conducerea unui alt adult si mereu pentru o activitate „formativ-educativa” din care sigur cel putin jumatate nu sunt cerute de copil ci impuse de adulti.
12. Media generala este dublu subiectiva:
– notele de la tara sunt altfel date decat cele de la scolile de cartier care sunt altele decat cele de la scolile „bune” / asa zis de elita /
– copii „notabilitatilor” vor primi notele posibil altfel decat cei ai parintilor care nu pot contribui cu prea multe la diverse activitati si dotari necesare scolii
Admiterea pe baza de examen cere „anonimizarea” concurentilor si confidentialitatea subiectelor (si astea partiale in cazul societatii noastre) dar oricum mai aproape de ce ar fi corect sa fie: SANSE EGALE.
In concluzie, dintre multele greseli si lipsuri ale invatamantului romanesc, impunerea mediei generale ca si criteriu important de admitere este, in opinia mea, CEA MAI MARE si mai insidioasa greseala, cu efecte profund nefaste si de durata asupra copiilor din Romania.
Toate observațiile dumneavoastră sunt de bun si aproape de domeniul evidenței
Și atunci se naște întrebarea de ce oare o bună parte a dăscălimii se agită așa de tare împotriva examenelor de admitere? În opinia mea explicația e simplă: Se tem pentru slujbele lor călduțe de la stat + ce mai pică pe lângă. Sunt tot mai puțini copii în România, iar profesorii au rămas destul de mulți. Învățământul românesc nu e gândit ca să educe sau să formeze, ci ca să asigure norme didactice. De aici și supraîncărcarea copiilor cu un întreg balast. De aceea sunt copiii forțați să învețe munți de inutilității și să se zbată să scoată note mari la toate inepțiile și de la toți descreierații. Fiecare din multele și măruntele materii ce le împuie capul cu inutilități contează la medie, deci asigură o pâine, nu foarte rea unei întregi oștiri de trândavi profesioniști.
Toată sminteala asta garantează slujbe la stat + bănuți neimpozabili din meditații tuturor, de la educatorii preșcolarilor până capelmaiștrii „universităților” românești ce produc pe bandă rulantă rebuturi cu „licențe” și plagiatori cu „doctorate” în lugu-lugu.
Și uite așa din reformă în reformă și dintr-o idee creață în alta, ajungem ca rândurile lui Ion Creangă despre școala românească de pe la 1850 să sune uimitor de familiar azi 😁:
„Mai pune la socoteală că și Trăsnea era înaintat în vârstă, bucher de frunte și tâmp în felul său; că profesorul, care și el se mira cum a ajuns profesor, zicea: „Luați de ici până ici“, cum mi se pare că se mai face pe une locuri și astăzi, și poate că nu veți aduce bănat nici gramaticului, nici profesorului, nici lui Trăsnea, ci întâmplării, care a făcut pe oameni așa cum sunt: ori cuțite de oțel, ori de tinichea…
Ș-apoi gândiți că Trăsnea citea întrebarea și răspunsul, fiecare pe rând, rar și lămurit, ca să se poată înțelege ceva? Nu așa, necredincioșilor, ci iată cum: „Ce este gramatica română, este… ce este, este… este arata… nu arata, artea… artea… ce… ce… ce ne învață, învață… învață… ce ne învață; a vorbi… bi… bi… ce ne învață… ce este, este… este arata, uite dracu! nu arata, artea ce ne învață… ce este, este….“ Și tot așa dondănind foarte repede, bâlbâit și fără pic de cugetare, până la „a scrie într-o limbă corect“ rar ajungea, sărmanul! Și după ce turba de cap hăt bine, mă striga să-l ascult, că știe.”
Cred că spun același lucru, chiar dacă altfel formulat. Încerc să rezum: pentru azi, sxe pot găsi multe argumente care să valideze eliminarea lor. Pentru mâine, însă, eliminarea lor TOTALĂ înseamnă o ”declarație de neputință” care, cu siguranță, va afecta negativ sistemul. Oricum, declarațiile belicoase cum că profesorii din România nu pot sau nu vor să facă evaluări corecte se înscriu în același defetism lipsit de orice perspectivă. Ca și profesorii din alte țări, și ai noștri pot atât să învețe cât și să accepte să facă evaluări corecte. Asta, dacă se dorește așa ceva.
Cu tot respectul, domnule Papadima, cred ca apare un „i” in plus pe undeva – cuvantul corect in text ar fi „cunostinte” : „Bănuiesc că, și pentru un concurs de admitere, echitabil ar fi ca acesta să verifice ”modul în care elevul a asimilat sau nu” cunoștiințele din ciclul anterior.”
Altfel, un articol excelent, felicitari pentru continut si argumente.
Cred ca e mai bine sa nu conteze. Unii profesori sunt mai exigenti, altii sunt mai binevoitori cu notele ( depinde de cat de carismatic, simpatic, pilos esti).
– Cand dai examen, ce ai in cap aia scrii. De ce sa fie cineva mai favorizat pentru ca a fost la o scoala de la sat sau mai pilos, fata de cineva care a fost la o scoala mai exigenta? Egalitate in fata foii.
Adevarat – le scade puterea profesorilor ( linguseala elevilor – vai daca ma port bine imi da nota mai buna, care conteaza. Este o parghie de santaj a profesorilor acest 20%).
Cu tot respectul, garbage in, garbage out. Nu se poate măsura potențialul elevului (nici măcar nu poate fi motivat) cu un instrument nu doar dereglat, ci de-a dreptul defect. Ideal ar fi ca angajatorii, părinții și copiii să așeze abilitățile dobîndite și performanța pe primul plan iar notele și actele de absolvire să fie doar un feedback, necesar în timpul procesului, respectiv ca prag minim, dar insuficient. Ca orice ideal, este intangibil, dar ar putea fi aproximat. dacă ne oferim motivațiile adecvate.
Cu cît insistăm mai mult ca popor și ca stat pe mărimea notelor și pe certificate în dauna fondului, cu atît vom avea mai mulți bacalaureați semi-analfabeți și doctori cu plagiate (sau cu o maculatură „cinstită”, dar irelevantă pentru știință, artă sau pe piața muncii).
În sfârșit citesc și eu un text demn de secolul al XXI-lea pe tema asta!
Dom’le e foarte interesant ce zice autorul.
Tare as dori sa stiu daca dumnealui, s-ar da pe mana unui medic din asta facut „pe echitate” fara examene (ca sa nu inte in calcul daca s-a trazit mititielul cu fata la perna sau a pierdut trenul de Ciulnita) sau de unul ce a intrat in meserie prin examene din astea nemiloase exponente ale „darwinismului educational”?
Iar daca in cazul medicilor admintem necesitatea „darwinismului educational”, in ce profesii merita accepata incompetenta si ineptria in numele „echitatii”? 😁
Nu ai inteles, domnu Papadima nu vorbeste de „echitate”, ci vorbeste de „darwinism educational”, ceea ce e cu totul altceva.
In principiu e vorba de nesiguranta evaluarii prin examene si implicit a sistemului de invatamint.
Cunosc medici, si de ce nu, ingineri, care au pierdut des trenul de Ciulnita, insa au performat, totusi, uneori mai bine, decit silitorii cu note mari. Sistemul trebuie sa le dea o sansa si talentatilor, sa nu uitam de Dobrin, nu numai harnicilor.
Fi-miu a venit in Ge la 12 ani, facuse deja ceva scoala in Ro. I-a batut la curul gol pe nemti, in ciuda limbii germane, a fost propulsat catre gimnaziu, fara nici un fel de examen, la „presiunea” profesorilor. E drept ca ar putea fi o exceptie, e dastapt ca ta-su :). Dar sunt mai multi elevi veniti din Ro care rup gura tirgului. Deci ai putea spune ca scoala romaneasca e, sau, a fost, exceptionala. Si totusi nu ies din ea mari oameni! De ce?
Nepoata-mea. azi 13 ani, invata in Bayern, scoala e altfel, inca din clasa intii face prezentari in fata clasei si are subiecte de „compozitie”. Matematica pe care o stie ea e la piciorul broastei comparind cu ceva facea fi-miu din gazeta.
E de fapt tot aia. La un moment dat sub o forma sau alta trebuie sa existe un examen eliminator. Altfel va fi imposibil de separat omul capabil de gargaragiu.
Tocmai ca sistemul propus de dl. Papadima ii promoveaza (in cazul fericit) pe aia ce trudesc mereu ca eroii muncii socialiste. Omul cu talent si inteligenta native se poate concentra mult mai usor sa treaca un examen dificil, ca unul sarac cu duhul care o tot freaca mereu si e teacher’s pet. Iar in cazul nefericit (adica cel al Romaniei) locul aluaia care munceste ca eroul sau al celui inteligent, e luat de dl. Goe al carui parinti cumpara dascalimea ca sa noteze loaza lor cat mai bine.
Nu am fost un elev stralucti in scoala si am chiulit in liceu cat am putut. Am avut o adolescenta boema & desfranata din care am amintiri minunate. Sistemul comunist de examene de admitere in liceu, treapta, admitere in facultate, etc. m-a ajutat enorm tocmai pentru aca am avut mereu capacitatea sa ma concentrez si sa performez la examenul hotarator. Restul nu conta. Asta m-a ajutat enrom si mai apoi in viata. Sunt momente esentiale in viata cand trebuie sa fi above & beyond. Cand nu ai voie sa ratezi. Aia e tot ce conteaza. asta e ceea ce te invata darwinismul educational. Ca ghepardul: trebuie sa poti da totul din tine in acele minute cand trebuie prinsa prada.
„Copiii nostri” sunt in Occident mai buni ca si „copiii lor”, nu din cauza ca sunt „destepti ca tac-su’ ” (nu neg, ca am zis-o si eu ranjind pe sub mustata ce n-o am), ci din cauza ca noi venim dintr-un sistem ce promova un darwinism educational destul de violent care ne-a invatat sa-i pregatim mult mai bine pentru examenele care conteaza. Cu fiecare din cei 4 copii ai nostrii, atat eu cat si sotia mea ne-am gasit intotdeauna timp sa ne ocupam de ei atunci cand era necesar si pentru ce era necesar. Cred ca asta a facut diferenta mai mult decat in teliganta nativa. Cei doi mai mari ce sunt acum studenti, au reusit amandoi mult ravnitul „perfect score SAT & ACT” nu pentru ca ar fi geniali, ci pur si simplu pentru ca era antrenati.
E exact motivul pentru care asiaticii performeaza excelent in scolile occidentale: Provin din familii in care de regula ambii parinti sunt rezultate ale darwinismului educational. Colegii lor sunt victime in competitii.
Nu e așa. Orice absolvent are mai multe examene de-a lungul studiului.
Se vorbește însă despre admiterea la liceu nu la facultatea de medicina.
În România se dă concurs pentru admitere la liceu, dar contează și notele din gimnaziu în proporție de 20%. Dl Papadima insistă să se păstreze și acest criteriu, nu să se elimine concursul de admitere.
Poate reconsiderati astfel ipoteza de la care ați purces în intervenția dumneavoastră.
Bine, bine, dar notele din gimnaziu sunt date din burtă. Părintele care e „atent” cu dascălii îi garantează loazei sale 10 pe linie. Cine nu „sare la cap”, e lăsat ceva mai jos ca să învețe minte și să-i treacă zgârcenia. Ce sens are să dăm corupției celei mai fetide o pondere chiar chiar și de 20%?🙄
Am arătat mai sus cum se face notarea in Germania. Se poate face la fel și in România. Toți cei ce se declara împotriva notelor din gimnaziu argumenteaza prin neomogenitatea și subiectivitatea notării. Deci chestia asta trebuie corectata, iar nu evitata. La o adică, sa nu conteze decât notele la verificările scrise, iar notarea sa fie standardizata ca la examen. Mituirea profesorilor n-ar mai folosi la nimic.
Iarasi avem ciorba reincalzita.
Oricum am suci-o, cu note sau fara, cineva tot nemultumit va fi.
Sunt de acord ca notele arata si ele ceva, o evolutie, insa atata vreme cat modul de acordare a notelor e subiectiv, a conditiona cariera unui copil de ele nu e cinstit. Nici examenele nu sunt mult mai bune.
Singurul lucru care e extrem de cinstit sunt testele de atitudine standard, facute intr-un mediu extrem de controlat, cum ar fi un laborator electronic de genul in care se fac testarile profesionale. Intrebarile sunt selectate aleotoriu dintr-o baza de date foarte larga, si elevul ar avea la dispozitie un an de zile sa se hotarasca cand vrea sa treaca testul. Devreme ce sunt teste de abilitati interdisciplinare, mai mult decat poate fi pregatit si cat il duce capul nu poate avea. Testele SAT in SUA au exact structura asta si sunt de multi ani folosite pentru admiteri la colegiu. Nimeni nu poate spune ca a picat in ziua proasta cand are un an sa decida cand vrea sa treaca testul si sunt destule ghiduri de pregatire si destul de ieftine, daca nu chiar gratuite. Ba chiar pot sa treaca si de oricate examene de simulare online, ca sa controleze emotiile inaintea testului actual. Orice altceva la admitere ar depinde de scoala tinta, care poate sa decida includerea si a altor criterii, cum ar fi activitatile profesionale sau chiar media de absolvire. Sistemul asta a mers de multi ani in SUA si nu vad de ce nu ar merge si in Romania. Este folosit la absolvirea liceului, insa nu vad de ce nu ar putea fi folosit la admiterea in liceu. In felul asta, admiterea la liceu ar fi un concurs de dosare, cum ar fi si cel de la facultate. Cu un astfel de sistem, nimeni nu poate pretinde ca e nedreptatit. Orice altceva depinde de capacitatea elevului si disponibilitatea parintelui. S-au vazut in SUA loaze de elevi cu note mari la testul standard si tocilari cu note mici. Nu poti practic falsifica un test de aptitudini.
Corect!
Intr-adevar varianta cu ACT & SAT (MCAT pentru studiile postuniversitare medicale, sau LSAT pentru studiile postuniversitare de drept) sunt cele mai cinsitite modalitati de evaluare si selectie a candidatilor. Ele nu pot fi fentate si arata atat capacitatea candidatilor cat si calitatea scolilor. Atunci cand scorurile obtinute la SAT & ACT sunt apropiate de media calificativelor obtinute de elev in timpul anilor de scoala atunci ai o imagine reala a cat de buna (atat ca nivel al programei scolare cat si din punct de vedere al modului de evaluare!) e cu adevarat acea scoala.
E ceva ce ar fi relativ usor de implementat si in Romania. Are insa un dezavantaj major: Ar darama de pe piedestalele lor o gramda de profesori-vedete de mucava. In plus ar indica cu adevarat starea catastrofala a invatamantului romanesc. Ca sa nu mai vorbim de faptul ca ar lasa fara paine o gramda de universitati de balta care pur si simplu nu ar mai avea candidati, daca ar fi necesara o nota minima la testul standardizat pentru admitere.
Am citit articolul pana la „Este, pentru mine, destul de greu de înțeles cum se poate concepe un ”concurs” corect fără o ”evaluare” a candidaților participanți”.
Este evident ca domunl Liviu Papadima este total incapabil sa comenteze logic pe acest subiect cat timp recunoste ca nu intelege diferenta intre concurs si evaluare, ba mai mult, pune si accent pe faptul ca nu pot exista unul fara altul. Incredibil!
Evaluarea este pentru elev, pentru el însuși. Să stie daca a invatat tot, daca a inteles ce a citit sau daca sunt lucruri pe care doar crede ca le stie sau le stie gresit. Asta il va ajuta sa se orienteze, poate la un alt domeniu sau poate se hotaraste sa o dreaga cat mai poate. D’asta e important sa explicam copiilor ca NU trebuie sa copieze sa fure sau sa trișeze. Altfel vor fi in bezna cu 10 in catalog.
Concursul este pentru societate. Nu toți putem si nu toți trebuie sa urmam o faculate de exemplu. Atunci, societatea are nevoie de un concurs pentru departajare. Greu? Hai ca se poate!
Dar daca notele din catalog ar conta la concurs? Ar da parintii spaga la profesori sa aibă copilul „10 pe linie” ca sa aibă cea mai buna sansa la „concurs”? Ar da. Ar mai avea atunci rost sa le explici elevilor ca nota e doar un indicator intr-o lume confuza si atat? NU
E foarte simplu. e una din cele mai „inaintate” teorii ale progresimii. Notele sunt „opresive” si „inhiba talentul copiilor”. E absolut oribil sa-i eviedentiezi pe elvii buni ce obtin succese scolare, pentru ca asta va rani grav loazele.
O buna parte din dascalimea occidentala a imbratisat aceste aberatii. Aritcolul de fata pare a fi o reflctare a acestor idei crete. O buna parte din argumentele autorului se dezbateau cu furie acum vreo 15-16 ani cand locuiam intr=o suburbia a Chicago, in procesul de reformare al districtului scolar de acolo. rezultatele scolare erau sub asteptari si trebuie desigur facut ceva.
Ne-am mutat de mult de acolo dar am continuat sa le urmaresc „evolutia”. Principiile „echitatii” si „educatiei moderne” au invins in procesul de reforma. Rezultatele? Suburbiile bogate din jurul orasului s-au rupt de districtul municipal si si-au format propriile districte scoale unde functioneaza „darwinismul educational” in continuare. Unul a ajuns printre cele mai buine din SUA.
In 2018 peste 80% din absolventii de liceu ai districtului scolar „reformat” din Chicago, ce e in continuare cel mai mare din SUA, erau incapabili sa treaca asa numitele „literacy tests” – adica teste care stabilesc daca un absolvent de scoala primara e sau nu alfabetizat si daca stie operatiunile aritmetice elementare.
Apoi dupa exemplul unul alt district scolar progresisit, cel din NYC, districtul municipal din Chicago a renunatat la examinarea profesorilor. Nici macar nu li se mai cere sa dovedeasca ca striu sa scrie si sa citeasca – acele teste pentur profesotri au fost etichetate drept „rasiste”. Sindicatul dascalimii din Chicago r o afacere de miliarde si e suspecat vs sr fi sub onttrol mafiot. Costul mediu al pregatirii „moderne” a unui eleiv de liceu al districtului ce scoate 80% analfabeti e dublu fata de taxa scolara a celui mai select liceu privat din Illinois, care funeizeaza studenti pentru MIT, Harvard, etc.Districutul scolar din Chicago e falit. Orasul Chicago e falit. Tinutul Cook e falit. 50% din absolventii acestui minunat sistem educational ajung in priemle 18 luni dupa absolvire in inchisoare…
@JS,
Sunt de acord in privinta faptului ca a opri copiii de la o atitudine competitiva cat timp sunt in scoala nu-i ajuta deloc in viata lor viitoare. Daca nu invata nimic despre viata reala, or sa se trezeasca la realitate brutal la sfarsitul studiilor ca nu pot face fata unei pieti a muncii extrem de competitiva. Competitia nu e numai profesionala, ci si personala in unele cazuri, cum ar fi gasirea unui partener de viata. Competitia exista la nivelul scolilor romanesti actuale, prin tot felul de concursuri sportive si profesionale unde rezultatele conteaza si invingatorii recunoscuti. Insa a toci performanta cu metode de evaluare caldute nu ajuta nimanui, si intr-adevar e o modalitate de evaluare comunista.
Pe de alta parte, incurajarea unei completitii pe baze imorale nu ajuta, cum ar fi determinarea parintilor sa plateasca spagi peste spagi profesorilor pentru note mare care sa-i ajute sa ajunga la scoli bune. Decat asa ceva, un examen de admitere e mai cinstit.
Mi-am tocit coatele pe vreme comunismului, si am intrat destul de aproape de fruntea listei la o facultate tehnica de elita in Romania (Electronica Bucuresti). Daca era sa ma bazez dupa notele obtinute in scoala, venind dintr-un mediu modest si cu toata nepasarea si coruptia din scoala romaneasca, nu as fi reusit niciodata un astfel de rezultat.
Nu mă înțelegeți greșit. În opinia mea notele din gimnaziu nu trebuie să conteze deloc la admiterea în liceu. La fel cum notele de la liceu nu ar trebui să conteze deloc la admiterea la facultate. Un examen secretizat cu condiții egale pentru toții candidații, e varianta cea mai cinstită. E ceea ce autorul respinge ca „darwinism educațional”.
Lupta împotriva examenelor și a competenței are mai multe etape: În prima se elimină examenele de admitere și evaluare ca „opresive”. În a doua se constată că notele date în clasă sunt mult prea subiective și atunci se tot reduc și astea până la eliminarea completă. Se ajunge astfel șa „visul de aur al omenirii: comunismul (educațional)” 🤡
Nu v-am inteles gresit deloc. Cam la fel gandesc si eu. Egalitarismul e pagubos pe toata linia. Nici macar comunismul nu a reusit sa il implementeze. Si pe vremea comunismului unii erau mai egali cu altii si sistemul de educatie, straniu cum suna, incuraja performanta individuala. Si pe vremea respectiva era greu de intrat la facultatile de varf: drept, medicina, automatica, cibernetica, informatica, electronica. Competitia era dura la examene si insusi sistemul comunist considera ca nu toti trebuie sa mearga la o facultate. De aceea si la ora asta nu pot fi de acord cu unii democrati in SUA care vor educatie universala gratuita. Nici macar comunistii nu au implementat asta. As fi insa de acord cu acordarea de subsidii pentru cei cu rezultate bune si foarte bune, si asta se cam intampla oricum la universitatile de varf in SUA. Cine ajunge la MIT de obicei nu trebuie sa isi faca griji prea multe despre taxele de scolarizare.
Pai tocmai considerarea notelor din gimnaziu la admiterea în liceu le face să conteze.
Ignorarea lor la admitere le face să nu conteze.
Dl Papadima știe care este diferența dintre un concurs și evaluare. Ce nu e clar este de ce contează NUMAI evaluarea ce rezulta în urma concursului, nu și cea la care sunt supuși elevii în decursul celor 4 ani de gimnaziu? De ce notele obținute de elevii care s-au străduit să învețe la toate materiile în decursul gimnaziului sunt șterse cu buretele și rămân să conteze doar cele de la matematică și limba română, la care s-ar adăuga una sau doua materii opționale? De de nu poate fi folosită evaluarea pe parcurs ca un criteriu de ierarhizare? Rețineți că ponderea acesteia este de numai 20% față de notele obținute la concursul de admitere.
1. Că profesorii ar lua șpagă, spuneți. Pai înseamnă că asta e problema și trebuie eradicata, iar nu ocolită.
2. Alții susțin că elevii de 8 de la un gimnaziu bun, dintr-un cartier luxos, știu mai multă carte decât cei de 10 de la un gimnaziu prost, din mediul rural. Se prea poate sa fie așa, dar asta nu înseamnă că cel de 10 din mediul rural nu ar putea absolvi liceul cu o medie mai mare decât contracandidatul său din cartierul luxos. Nu ierarhia la moment definit al concursului este cel mai important criteriu, ci potențialul pe care îl are candidatul de a absolvi studiile liceale cu o medie cât mai mare. Ierarhia de la finele studiului este ceea ce folosește societății care plătește studiile, nu cea de la admitere. Cum evaluați atunci acest potențial doar în ziua de concurs? E imposibil.
3. Nu vorbim de admitere în învățământul superior, ci de trecerea de la gimnaziu la liceu, adică de la învățământ de cultură generală la unul tot de cultură generală. Nu ar trebui să conteze atunci notele la toate materiile. Pe baza cărui raționament sunt profesorul de matematica și cel de literatură mai importanți decât ceilalți?
4. Ce materii opționale ar putea completa materiile de concurs? Le aleg elevii sau liceele? Nu se produce astfel deja o diferențiere între elevi, fapt pe care-l amenda chiar dl Damian în articolul său?
5. Se postuleaza că în ziua concursului sunt aceleași condiții pentru toți candidații. Cum poate fi astfel dacă un candidat locuiește la 5 minute de mers pe jos de liceu, iar un altul trebuie să schimbe trei autobuze sau vine cu trenul din mediul rural și s-a trezit cu 4 ore înainte pentru a fi sigur că nu întârzie. E doar un exemplu, dar sunt preamulte variabile pentru postulatul d-lui Damian.
0.-1. „De de nu poate fi folosită evaluarea pe parcurs ca un criteriu de ierarhizare? ” Fiindca nu satisface criteriul fundamental al echitatii. Si aceasta nu numai din motive autohtone de umpflare artificiala a notelor si meditatii. Am explicat in articol de ce.
2. „Cum evaluați atunci acest potențial [de-a absolvi liceul cu o medie cat mai mare ] doar în ziua de concurs? E imposibil. ” Întorc intrebarea : cum evaluam acest potential în afara concursului ? De unde stim ca elevul cu nota mare din rural îsi merita cu adevarat nota sau ea este artificila umflata ? Cum facem sa aflam ?
3. Nu este un imperativ absolut ca examenele sa fie exclusiv la matematica si româna.
4. Evident ca materiile optionale trebuie sa le aleaga liceele nu elevii. A dat un comentator exemplul unui liceu de muzica, unde fireste ca muzica ar trebui sa fie unul dintre examenele impuse de liceu. Nu poti intra la un liceu de muzica cu nota de la sport. Nu se produce nici o diferentiere între elevi.
5. Niciodata in univers nu vor fi EXACT aceleasi conditii pentru toti competitorii fiecarui concurs. Dar acesta nu e un argument logic pentru a renunta la a impune criterii OBIECTIVE pentru a departaja candidatii.
1. Pai sa facem notarea din gimnaziu echitabila. Eu zic ca, așa cum pot alții, se poate și in România. Mi se pare nedrept ca cel ce muncește la toate cele 25-30 materii sa fie devansat la concurs cu câteva zecimi de unul care s-a concentrat doar pe materiile solicitate.
2. Nu cer eliminarea concursului, ci doar considerarea notelor din gimnaziu. Se poate face o comparație și, la o diferența prea mare între cele doua seturi, notele din gimnaziu sa fie ignorate. In ambele sensuri.
3. Rămân totuși numai 2-4 note din concurs, față de 30 din gimnaziu. O fotografie cu 3-4 pete nu e clară. Una cu 500 pixeli începe sa fie.
4. Se poate modifica greutatea notelor din gimnaziu in media finala. In cazul liceului de muzica, nota de specialitate sa fie adunata de doua ori, iar cea de la sport cu multiplul 0,5.
5. Așa este, dar atunci de ce ii condamnați pe cei arondați la un gimnaziu mai slăbuț la a capota la un liceu mai slab? Nu e vina lor ca locuiesc acolo. (Erați împotriva sistemului francez, parcă.) In colectivitatea lor încearcă și ei sa fie sus, iar profesorii, oricât de subiectivi ar fi, tot încearcă sa țină cont de realitățile din clase. Tocmai multitudinea notelor reduce riscul aprecierilor greșite.
1. Nu fac nici altii, nicaieri. Nu exista vreo metoda de-a face notele „echitabile”, e o utopie. Niciodata nu mi s-a recomandat sa notez vreun elev dupa anumite criterii pentru ca nota sa sa fie „echitabila” cu exceptia cazului in care a fost un examen unic cu barem.
2. Asa ceva ar fi mai rezonabil.
3. Doar ca nu poti compara fotografii facute in momente diferite. Cand e ceata ies mai rau decat cand e soare.
4. Asta am zis si eu, doar ca nu cu notele din gimnaziu.
5. Daca presupunem ca notele sunt „echitabile” asa cum va doriti, cei din gimnaziul mai slab vor fi penalizati si cu sistemul propus de dvs. Nu exista din pacate sistem perfect. Diferenta dintre gimnaziu si liceu la acest nivel este ca exista o mai mare uniformitate in ciclul gimnazial decat la licee unde am mostenit vechiul sistem cu licee teoretice vs licee industriale.
Dacă in ciclul gimnazial exista o mai mare uniformitate, atunci se poate obține o notate echitabilă. Cu niște tolerante acceptabile, evident, dar cu mult mai strânse decât cele de la un examen punctual. Un film, chiar și parțial in ceață, e mai relevant decât un instantaneu.
Subiectivitatea profesorilor relativ la gimnaziul mai bun dau mai slab va avea ca rezultat un mic avantaj pentru elevii buni de la gimnaziul mai slab. Poate 20% din acei 20%, adică 4%. Mi se pare mai mult decât acceptabil. Mai mult de 2 puncte la nota și la absolut toate notele din gimnaziu nu da nimeni.
In plus subiectivitatea profesorilor nu poate favoriza timp de 4 ani un același elev și defavoriza un altul. Puteți afirma ca la finalul gimnaziului elevii mai slabi au o medie mai buna decât cei buni? Nu cred asta.
1.eradicarea șpăgii – păi da, ar fi frumos și minunat să se rezolve – cred că cel care găsește o soluție eficientă de a opri funcționarii publici să ia șpagă – fie zgardă cu șocuri electrice, lobotomie, execuții televizate sau hipnoză – va lua premiul Nobel; probabil i se va acorda încontinuu pe următorii cincizeci de ani de acum încolo; până atunci trebuie să admitem că sistemul e prea compromis de corupție, incompetența “simplă”, presiunile părinților, etc. ca să genereze evaluări valabile
2. deci se trimit din viitor cronoliți cu numele candidaților valoroși; sau închiriem jobenul de la Hogwarts care va zice “ăsta are potențial de CEO, ăstalalt cred că va găsi o sursă de energie verde și infinită, asta se va duce oricum la videochat”; serios vorbind în afară de teste nu prea văd cum poți estima potențialul “adevărat”, utilitatea viitoare pentru societate, decât prin teste; mai multe și mai detaliate dacă e cazul
5. în ziua examenului un grup de voluntari justițiari îi va suna la cinci dimineața pe toți candidații, sau măcar pe cei prea aproape de centru; și guvernul va da alocații pentru taxi la toți doritorii; serios vorbind de ce ți-ai trimite copilul vreme de patru ani la un liceu pentru care tre’ să schimbe două trenuri și șase autobuze? în viața reală candidații – la facultate ce-i drept, nu la liceu – se cazează înainte de examenul de triere la rude, cunoștințe, pensiuni ieftine, găsesc ceva pe FB; nu se trezesc în creierii nopții să vină cu Mocănița
Puncte mari pentru imaginație. Mi-a plăcut imens faza cu pălăria de Sortare si umorul fin “asta oricum merge la videochat”. Mulți profesori chiar gândesc în termeni similar când dau notele. Pe lângă chestia cu video-chatul unii mai gândesc că odrasla e a lui X, politician, ministru, primar, doctor, sau mai știu ce, și se simt obligați să dea o notă mare că cine știe de cine au nevoie într-o zi.
Pe vremea comunismului eram într-o clasă de elită, elev de familie săracă în compania unor odrasle de profesori, doctori, și alte cele, intrat pe propriul merit la liceu de elită. Așa am aflat cum se dădeau notele mari și anonimii ca mine erau faultați la orice fază și descurajați să intrăm în competiție cu copiii mahărilor. Îmi aduc aminte la treapta a două dintr-o clasă de elită rămânea numai jumătate și am avut presiune imensă pe mine să nu mă înscriu la admiterea pentru jumătatea cea bună de clasă. Nu numai că am rezistat presiunilor, ba le-am și arătat degetul mijlociu întrând la treaptă aproape de fruntea listei. Numai cine a trecut prin clasele comuniste de elită știe adevărul ăsta dureros și nu cred că mentalitățile astea au dispărut cu comunismul.
Oricâte imperfecțiuni ar avea, testul grilă (testarea anonimă) măcar nu te întreabă cine-s mami și tati.
Nu cred că obiceiurile “comuniste” au dispărut, doar că înainte lucrurile se făcea mai cu fereală, acum totul e la vedere, fără teamă de sancțiuni.
În 2019 a fost scandalul Varsity Blues – corupția poate încolți oriunde, chiar în universități superprestigioase americane. Dincolo de frauda “fraudă” au ieșit la iveală și unele aranjamente absolut legale, dar care favorizau copiii din familii mai înstărite. Când se luau în calcul performanțele sportive pentru admitere se preferau sporturile mai elitiste.
Cam asa era pe vremea aia. Lucrarile erau sigilate si profesorii corectori nu stiau a cui e lucrarea in general. Mami si tati nu prea mai puteau ajuta desi am auzit de cazuri de mari mahari comunisti care fentau sistem adaugand semne la lucrarile copiilor sa fie mai usor de fraudat examenele odraslelor. Supraveghetorii aveau grija sa inchida ochii la semnele respective, care erau cautate de profesori corectori alesi pe spranceana. Daca eu puneam un semn pe lucrare, as fi fost dat afara urgent. Insa astfel de coruptie era la nivel extrem de inalt. Se aplica doar odraslelor comunistilor cu pozitii inalte, nu era la indemana chiar oricui.
Eu am fost bogat de-acasă. Părinții câștigau atât de bine încât nu doar că aveam două Dacii plătite (număr par și impar pentru a putea circula in fiecare duminică) în fața blocului, un bloc cu șase apartamente proprietate personală, dar aveau deja si banii depuși pentru alte două Dacii. Doar că aveam dosar, tinichea, zornăitoare: eram capitaliști, cu rude în RFG, elemente în care nu se putea avea încredere.
Eu aveam note foarte bune, eram laudat de pofesori si premiant pe școală, olimpic la fizică, chimie și mate, record la aeromodelism, atlet la juniori cu loc secund la crosul pionierilor faza națională, dar eram singurul din clasă care nu făceam pregătire într-a opta. Toți colegii făceau. Ai mei îmi spuneau că e ilegal și ei nu riscă. Am suferit și eram sigur ca nu iau treapta 1. Am avut 9,72 medie generala și 9,85 la admitere.
Nici la treapta a doua nu am avut parte de pregătire. Aceeași placă a părinților. Rezultatul? Media generală 9,42 (a doua din liceu) și 9,67 la admitere, deși eram sigur că pic examenul – fusese prea ușor și știam că greșisem la fizică. Îmi închipuiam numai note de 10. Am fost totuși al 31-lea pe listă, așa că am pus „eșecul” pe seama lipsei de pregătire. Era cel mai comod.
I-am bătut la cap pe babaci să mă pregătesc pentru facultate, măcar în oraș, iar nu neapărat la profesori din Iași cum făceau aproape toți colegii. În sfârșit, au acceptat. Mi-am asigurat note de trecere în primele două trimestre din clasa XII, iar în al treilea am avut 3 în teză la fizică și 4 la chimie. Nu-mi păsa, trebuia să iau la facultate. Am picat la bacalaureat la fizică. Nu-i vorbă, am luat 9 în oral după aia, dar atunci am înțeles că ochelarii de cal nu sunt o soluție. Renunțarea la notele din ciclul anterior sub pretextul că pot fi ușor măsluite e o marota mai mare decat orice altă aproximare.
„Darwinismul educațional…” Dle Profesor, va propun un scenariu teoretic posibil dar practic de domeniul fanteziei: la Facultatea de Litere ministerul aproba, cu titlu experimental, o finantare multianuala pentru o specializare noua. Urmeaza ca aceasta specializare sa fie finantata timp de 4 ani si prevede un numar de 40 de locuri. Apar 80 de candidati, se trage la sorti (apropos, acest proces nu inseamna de fapt o selectie?), fericitii cistigatori incep anul I. Datorita lipsei de presiune financiara asupra corpului profesoral trierea pe parcurs este drastica (asa cum ar trebui sa fie!!!) si doar 4 studenti incheie cei 4 ani cu o diploma de licenta. Prima intrebare: nu cumva s-a dus pe apa simbetei o gramada de bani care puteau fi folositi mai bine, eventual PENTRU ALTI STUDENTI CARE NU AR FI DAT CU PICIORUL OPORTUNITATII? Povestea mai are o ramura. Una dintre candidatele ghinioniste dorea din tot sufletul sa aibe profesor pe un renumit critic literar care urma sa predea numai la specializarea respectiva. Pierzind tragerea la sorti, candidata respectiva a renuntat complet la a mai deveni ea insasi critic literar si s-a ratat complet, emigrind in SUA, invatind IT si ajungind sa lucreze pe un salariu de mizerie la Apple. A doua intrebare, legata de raspunsul la prima: nu e pacat de fata asta?
„Suntem interesaţi, la Litere, să primim candidaţi cît mai bine pregătiţi şi motivaţi pentru specializarea sau specializările pe care le-au ales… Noi avem două formule; avem specializări la care continuăm să dăm admitere prin probă scrisă, şi specializări la care admiterea se face pe bază de dosar… această triere, în timpul anilor de studiu din facultate, se produce din ce în ce mai puţin…” Un mare Profesor spunea asta, din postura de Decan de facultate, in 2009.
https://www.observatorcultural.ro/articol/trebuie-sa-se-dea-un-semnal-ca-asa-nu-se-mai-poate/
Din punctul meu de vedere avea ATUNCI dreptate. Fara selectie bazata pe merit un sistem educational comite doua greseli: arunca (o gramada de) bani pe fereastra si tinde sa defavorizeze tocmai pe cei care ar putea profita cel mai mult de educatia respectiva. Politica este ARTA POSIBILULUI. E frumos sa visam, dar realitatea este alta si trebuie sa ne adaptam.
Una dintre candidatele ghinioniste dorea din tot sufletul sa aibe profesor pe un renumit critic literar care urma sa predea numai la specializarea respectiva. Pierzind tragerea la sorti, candidata respectiva a renuntat complet la a mai deveni ea insasi critic literar si s-a ratat complet (…)
Mi se pare suprarealist exemplul. Dacă acel renumit critic literar ar fi fost victima unui accident în prima vacanță de Crăciun, pe seama cui ar fi rămas viitoarea carieră de critic literar a candidatei din poveste?
Nu mai există nicio responsabilitate personală, nu mai există niciun efort personal pentru a urma cariera dorită?
Dragă Bogdan Iacob, ”scenariile” pe care le propui nu sunt doar fanteziste, ci și absurde. Exemplul olandez – unul extrem, e drept, pe care l-am evocat în ideea că ”se poate și altfel” decât cu selecție drastică la admitere, fără a prejudicia performanța academică – poate fi reduplicat NUMAI în anumite condiții, imposibil de îndeplinit în speculațiile dvs.: 1. Implică o echilibrare a ”cererii” și a ”ofertei” pe piața educațională, astfel încât situațiile în care să se ajungă la tragere la sorți sunt cu totul excepționale. În orice caz, sistemul NU poate funcționa în condițiile în care, ca la noi și ca în exemplul dvs., ministerul alocă un număr FIX de locuri, care nu poate fi depășit. În treacăt fie spus, e unul dintre marile dezavantaje ale finanțării ”per capita”, ceea ce induce o rigiditate birocratică a admiterii. (Între altele, nu e nici economic valid, pentru că banii cheltuiți nu sunt pe student ci pe formațiune de studiu). 2. O facultate care înregimentează 40 de studenți dintre care abia 4 reușesc să absolve este o instituție sinucigasă. Câți ar mai dori să se înscrie în anii următori știind că șansa lor de a obține un ”profit” în urma ”investiției” făcute – efort, muncă, timp, bani etc. – este de 1 la 10? 3. Cred că am rămas perfect consecvent cu ce scriam în 2009 în Observator. Selecția își are rostul – și e inevitabilă – atunci când există o concurență reală. Există, pe de altă parte, un atașament profund al românilor – și, între altele, al multor cadre didactice – față de ”examenele scrise”. La Litere am reușit să conving Consiliul facultății să renunțam la examenul scris de admitere abia atunci când am calculat că, dacă am fi făcut selecția pe dosar – bac plus note liceu la română și limbă străină – am fi avut ACEIAȘI candidați admiși în proporție de 95,6 %. Asta înseamnă că, dacă am fi presupus că examenul de admitere ar fi fost 100% relevant – categoric, NU era! – noi desfășuram întreg arsenalul de forțe pentru un 4,4% dintre admiși! Evident, așa cum spuneți, o risipă de timp, energie, bani pentru a ține în viață un ”mit” moștenit, în esență, din perioada comunistă. 4. Evident sunt de acord cu dvs. că, dacă avem neapărat nevoie de o selecție, ea trebuie făcute pe ”merit”. Problema cea mare este cum să măsurăm acest ”merit”, cu o ingerință cât mai mică a unor factori exteriori – în primul rând, condițiile de care beneficiază competitorii. 5. Competiția e, în educație ca și în orice alt domeniu, esențială. Tot atât de esențial este CUM se derulează. Iar în privința educației, acest ”cum” este, în primul rând, un ”CÂND”. Ca să fie admisă la Liceul german din București, fata mea a trebuit să susțină un examen de admitere la… 6 ani! O aberație! În privința etapizării acestei selecții, opinia mea este simplă și tranșantă: atâta vreme cât elevii străbat un ”parcurs obligatoriu”, competiția și selecția ar trebui diminuate pe cât posibil.
In sfarsit citesc un articol care apasa tare pe rolul parintelui in viata copilului – da, cred ca meseria de parinte este una dintre cele mai grele, si vrem sau nu vrem depinde in mare masura de cum parintele a fost crescut/educat.
Un alt punct expus in articol este cel legat de cresterea continua la care ar fi de dorit sa fie supus orice elev/tanar/chiar persoana nu tocmai tanara. Formarea/dezvoltarea este un proces care nu se opreste niciodata pe parcursul vietii, poate doar sa fie incetinit procesul, dar nu oprit.
Practic nu examenul este problema, dupa parerea mea, ci ceea ce se intampla zilnic la scoala. Cine are o cumulare constanta chiar daca se prezinta la un examen nu il vede ca pe un obstacol ci ca pe o zi de scoala in care, este adevarat, miza este mai mare.
Sigur putem vedea ca fie ca e examen sau fie ca nu e examen hazardul este in viata noastra – numai ca in situatia examenelor este ridicat de mana/creier de om pe cand alegerea aleatoare, ceea ce cu parere de rau nu cred ca e posibila in Ro pentru ca mereu este unul/una care sa isi bage coada ca sa isi aranjeze protejatul.
Este adevarat ca extragerea aleatoare din urna a candidatiilor scuteste de mult efort cadrele didactice si de o cheltuiala facultatea, asigura o masa eterogena de studenti, reduce spre zero masa celor fac meditatii si pentru cel care si-a depus candidatura si a fost respins este un moment in care isi va pune cu siguranta intrebarea; merita sau nu merita sa mai continui aici?
Ceea ce ramane insa nerezolvat si e extrem de putin discutat este insa ce se intampla cu adevarat in sistemul educational din RO – adica tocmai esenta cresterii/educatiei
Viciul maxim in sistemul educational este insa generat de ceea ce se invata si mai ales de cum se decide sa se invete…SI pentru ca sunt atat de multe rateuri in acest sistem a inflorit si crescut zona meditatiilor.
La scoala nu se mai invata prea mult si se educa prea putin!
(de aceea RO nu este in top la educatie – ca sa fim sinceri, daca se poate!)
Oare ce/cum se poate schimba?
Si as dori un raspuns onest: in stituatia in care baza este viciata conduce oare doar selectia la o crestere de valoare sau aduce doar lo omogenizare in masa absolventilor
In urma cu multi ani obisnuiam sa comentez mult articolele pe tema educatiei. Si nu eram singurul – zeci de alti comentatori isi spuneau parerea.
Acum cu mare greutate se aduna doi-trei comentatori iar postarile sunt firave.
Cauza este, dupa umila mea parere, atingerea unui nivel incredibil de incompetenta in materie de politici ale educatiei. Pe un fond al refuzului capitalismului si al capturii statutlui.
Pe baza analizei, sau doar prin intuitie, multi parinti au inteles ca in Romania educatia este ingropata. Asa ca pleaca din tara, sau isi trimit copiii la studii in strainatate, chiar din liceu unii.
Speranta a murit. Comentariile sunt de prisos.
Faptul ca la articolul pereche mai vechi s-au strans 109 comentarii nu face decat sa confirme ce am spus – ca si la subiectele despre religie, modalitatea de acordare a notelor declanseaza reactii bazate pe amintiri, iar subiectul note in sine este doar unul dintre sutele de astfel de micro-subiecte, imposibil de tratat distinct de tot restul.
Micro-managementul este de fapt cauza-radacina a imposibilitatii aplicarii oricarei reforme a invatamantului, cat de firava. Toata lumea vrea sa reglementeze la maxim si in detaliu cat mai mult.
Piata libera este dusmanul Romaniei, nu-i asa? :-))).
„O țară ca România nu are nevoie de ”darwinism educațional””. Aș parafraza spunând că o țară precum România nu are nevoie de capitalism fiindcă asta presupune nu numai câștigători ci și pierdanți. Și așa este capitalismul e dur, pune presiune, dar în final putem argumenta că chiar și perdanții într-un sistem capitalist o pot duce mai bine decât într-un sistem socialist. În plus capitalismul dă mereu șanse pierdanților să se perfecționeze și să devină câștigători.
Dvs. spuneți că avem nevoie de politici publice care să scadă presiunea uriașă a unor examene susținute la vârste fragede. Până la ce vârste ar trebui să-i protejăm?
Dar hai să presupunem că avem un sistem de învățământ care oferă exact aceleași condiții de învățare și de evaluare pentru toți elevii (evident, o utopie după cum argumenta dl Damian, dar trecem peste) și avem cazul unui elev care a avut media 8 în toți anii și altul care a început cu 6 și a terminat cu 9,90. Făcând media anilor cel cu media 8 pe linie se califică la un liceu mai bun, iar celălalt nu. Deși ultimul a avut un progres fulminant, este penalizat din cauza mediilor din primii ani.
Din punctul meu de vedere politicile ar trebui să urmărească în primul rând să dea șansa elevului să dea mai multe examene de admitere dacă dintr-un motiv sau altul nu reușește din prima sau nu reușeste la liceul care și-a dorit să intre. Asta s-ar putea rezolva dacă liceele ar susține examene de admitere în perioade diferite. Primele care organizează examene ar trebui să fie liceele bune, iar ultimele liceele slabe (cumva similar cu ce se întâmpla la admiterea în facultăți). Liceele ar putea organiză și o a doua sesiune în care să se ocupe circa 5% din locuri după cum spunea dl Damian. Dacă liceele pun la dispoziție mai multe locuri decât numărul de candidați atunci ar putea să utilizeze sesiunea de examinare strict pentru a evalua cum să repartizeze elevii în clase, toți elevii fiind declarați admiși indiferent de nota de la examen (chiar și cei care nu s-au prezentat la examen în niciuna din sesiuni).
În concluzie aș accentua că pentru admiterea în liceele bune e (neapărat) nevoie de examen de admitere (în două sesiuni, prima pentru ocuparea a 95% din locuri, iar a două pentru restul de 5%). Pentru admiterea în celelalte licee examenul ar fi mai puțin esențial: acolo unde candidații sunt mai puțini decât numărul de locuri disponibile, examenul ar conta doar la repartizarea pe clase, toți candidații fiind declarați admiși indiferent de note.
Dragă Sorin, oriunde există câștigători există și perdanți – în capitalism, în socialism, în orânduirea comunei primitive – parcă așa-i zicea, nu? Chestia e ca să nu transformăm ”câștigătorii” în ”veșnici câștigători” – cum era în comunism și cum continuă să fie în capitalismul nostru ”original” – iar ”perdanții” să nu rămână ”veșnic perdanți”. ”Protecția” copiilor, a adolescenților, nu e o chestie rușinoasă. Dimpotrivă. Până când ar trebui să le-o acordăm? După mine, răspunsul e simplu: atâta timp cât le impunem oblșigații comune. Altfel spus, până la finalul școlarității obligatorii.
Felicitari! Un text excelent!
Sunt curios cum sunt motivați copiii, altfel decât prin note, sau competițional.
Sunt curios sa aflu părerea unui specialist in educație, cum se poate întreține motivația unei activități zilnice de învățare, timp de 4-6 ore. 13+3 ani de viață.
Nimeni nu vorbește de declanșatorii motivaționali si de tiparele de menținere a motivației.
Înțeleg că „pe vremea mea” notele erau folosite că și declanșatori motivaționali. Dar daca luam notele, ce punem in loc?
Nefasta e profesoara de pian. Face cursuri individuale. Nu da niciodata nici un fel de nota. Copiii, si uneori chiar adulti, fac numai din placere. O motivatie e doar la rarele concerte de clasa sa „se dea in spectacol”.
Un prieten, pensionar, s-a inscris la facultate.
Elevii pot fi motivati prin sute de feluri,
Așa o fi la pian.
Întrebarea e unde merge și unde nu merge?
Cât de relaxat v-ați urca în avionul sau automobilul proiectat de unul complet „eliberat” de orice examene? Sau cum ar fi să vă lăsați operat de un medic ce a învățat medicina fără note ca pianiștii doamnei dumneavoastră? Întreb pentru un prieten… 😄
Chiar asa.
Nevasta-mea are standarde dure in a cumpara o masina sau a selecta un doctor. In cazul unei masini se uita la raporturile date de agentiile de consumatori iar la doctori o intereseaza ce facultate a terminat (preferate sunt cele de varf), cata experienta are, pe unde a mai lucrat inainte, si mai ales ce fel de ratinguri are din partea pacientilor. In SUA toate astea sunt usor de gasit si banuiesc ca doctorii cu rating mici nu prea au multi pacienti.
Strategie coercitivă – alta nu văd. Dacă crezi că școala – toate materiile la grămadă – e chiar așa utilă și merită efortul. Copiii își dau seama de la o vârstă destul de fragedă că succesul academic nu se traduce în succes material.
Iar de note li se rupe la modul absolut.
@Elena, strategie coercitivă…. Nu știu ce să spun. Ridicăm presiunea de pe școală și o punem pe părinți. Da, clar, de aceea pregătirea in particular va ramane singura forma, cu adevărat, de învățare. Pentru că doar aici părinții vor avea controlul.
In altă ordine de idei, neocortexul – creierul rațional, își începe dezvoltarea abia după 7-10 ani. Începe dezvoltarea, nu este dezvoltat. Cat de mult ne putem baza pe el in cazul motivării copiilor?
Daca nu ne vrem copiii „flower power, snowflake”, cea mai rea învățătoare / profesoara din oraș rămâne singura soluție. :|
In Romania, dupa 1990, tot felul de ministrii ai Educatiei au facut tot felul de experimente, iar si iar.
Manuale alternative, note, calificative, eliminarea uniformelor, programe scolare „inovatoare” etc. Nici macar unul dintre aceste experimente nu a fost lasat sa-si produca efectele, toate au fost doar inceputuri sau au avut la baza doar interese pecuniare.
Bineinteles, tot felul de specialisti in Educatie si-au dat si isi dau cu parerea, in sus si-n jos.
Iar din licee, 50% dintre absolventi sunt analfabeti functional, iar multi citesc cu dificultate. Aici am ajuns, dupa 30 de ani de „reforme in Educatie”! Astea sunt rezultatele palpabile!
Nu vad nimic rau in examene, viata intreaga e un sir de examene. Nu vad nimic rau in „treapta I” si „treapta a II-a” de liceu. Nu vad nimic rau in examene de admitere la facultate.
Dar vad mult rau in „cultivarea” invatatorului si dirigintelui, in meditatii cu profesorii de la clasa, in cadouri si peschesuri pentru o medie mare la sfarsit de gimnaziu. Astfel de medii nu reflecta capacitatea si competentele copilului. Nicicum!
Nepotul meu a primit o „diploma de participare”, la un concurs de inot, desi a terminat penultimul. E tare mandru de diploma, iar maica-sa il tot numeste „campion”. Au fost alti 7 care au inotat mai repede si unul singur, dintre ei, a iesit campion. Cu ce-l ajuta diploma, pe nepotu’?
E foarte greu sa ai intr-o tara democratica un sistem educational mult deasupra nivelului grosului cetatenilor. Romania a avut in secolul al XIX imensa sansa a unui rege batut in cap, inflexibil si care ghidona o democratie de fatada in care a putut impune in lunga sa domnie de 48 de ani un sistem de educatie destul de riguros, impotriva vointei si instictinctelor oamenilor de prin partea locului. Sistemul a fost atat de puternice inradacinat incat ia supravietuit timp de decenii mortii creatorilui sau.
Ghinionul e ca in 1947 apoi au venit comunistii ce au demolat vechiul sistem si au pervertit compelt toate valorile. Sub o foma sau alta, comunismul a rezonat foarte bine cu instinctele atavice ale poporenilor de prin partea locului.
In sistemul decmocratic e buba. Oamenii il voteaza pe „ala care e bun”. „Ca doar nu da notele de la el”. Fiecare maimuta isi iubeste puiul si fiecare e gata sa fenteze sistemul in orice fel ca propria loaza sa straluceasca. Oamenii sunt ahtiati dupa patalamale. Cu cat mai lucioase si mai multe cu atat mai bine. De aici si moda cu „toti trebuie sa ia o diploma, ceva acolo”.
Majoritatea oamenilor nu inteleg sensul real al educatiei. alearga dupa diploma minune care-ti permite o lefsoara cat ai buna la stat, nimic de facut si eventual cate ceva de ciupit. Caragiale a zis acum vreo 120 de ani o vorba mare (citez din memorie): „Romanul vrea sa se nasca bursier, sa traiasca bugetar si sa moara pensionar.”
Cccateva mici precizari :
1 – Prima „modificare comunista” a invatamantului liceal s-a facut – foarte repede dupa „ocuparea tarii in vara lui 1945 . S-a modificat DUR cursul inferior al liceului – reducandu-l de la patru la trei clase – si a fost denumit Gimnaziu Unic ! Se intra FARA EXAMEN Dde ADMITERE (vorba bietukui tata la meu : La barza chioara face Dumnezeu cuib !
2 – In 1948 a venit a doua si mai amre modificare a invatamantului romanesc : desfintarea majoritatii liceelor teoretice si infintarea unor scoli tehnice. La Liceul GH. SAincai ne-am trezit la examen de admitere in cursul superior trei clase dela Gimnaziul Unic dar si clasa care facuse patru ani – plus candidati de la alte licee desfintate – candidand pentr O SINGURA CLASA de vreo 35 de locuri (Este adevarat ca eram in Romania – dupa cateva saptamani de la examen au mai fost „infintate” inca doua clase – B si C – dar cu iscrisi …. pe alte criterii !!)
3 Admitrerea la facultate – in 1951 (am dat clase 10 si 11 intr-un sigur an ) a fost cu dur exament – La Politehnica – Fac. de Electrotehnica (ulterior despartita in Fac Electronic si Fac de Automatica) pe 100 de locuri candidau peste 1000 ! Si sa nu uitam regula comunista impusa : 60 % fii de muncitori sau muncitori – 30 % fii de tarani saraci sau mijlocasi si restul de 10 % pentru …. cine poate ! Se incepuse aplicarea echitatii comuniste cu respingerea TOTALA a fiilor asa zisilor exploatatori, chiaburi….
Inca in comunism se pastra rigoarea vechii scoli romanesti – Si cine a facut liceul in perioada 1945 -51.52 – sau facultatea in 1951-56 a avut „norocul sa prinda” vechii dascali si profesori de inalta calitate – sau, cel putin o parte din ei !
Am fost – si sunt un adept convins al EXAMENELOR ! Un copil se formeaza pentru viata prin examenele scolare – Viata nu are timp de evaluari lungi si scumpe – Viata iti ofera oportnitati – dar pe baza unor examene dure.
Scoala NU TREBUE – la nivel universitar sa te pregateasca pentru o anumita meserie – Nu ! Trebue sa-ti dea cunostintele generale specifice domeniului – iar tu – absolvent sa le aplici si sa progresezi acolo unde viata iti ofera locul de munca – Iar in viata TREBUE SA INVETI PERMANENT ! Si chiar in domenii alaturi de specializarea ta din universitate !
Dragă Decebal, în principiu, într-adevăr, ”nu e nimic rău în examene”. Cât privește ”treapta I” și ”a II-a”, a fost unul dintre cele mai catastrofale experimente din ultimul deceniu de comunism, care a transformat școala în multe locuri în ”pușcării educaționale”.
Spui că ”viata intreaga e un sir de examene”. Cum arată însă aceste ”examene”? Numai în sectorul bugetar a rămas, potrivit legii, obligația ca ”orice post să fie ocupat prin concurs”, drept pentru care candidații, fie și în pragul pensiei, primesc o bibliografie pe care musai trebuie să o învețe pe dianafară, fiindcă din ea vor fi alese subiectele pentru ”proba scrisă”. Slavă Domnului că mai există și proba interviului.
Examenele pot fi bune. Rea este convingerea că ele reprezintă singura formă concludentă de selecție.
Draga domnule, uitati-va in jur: totul e competitie, astazi! In politica mondiala, in economie, in afaceri, in mass-media etc. Nu pot fi toti copiii geniali si nicio societate nu se poate dezvolta daca toti cetatenii ei sunt geniali. Singura modalitate de triere este examenul / concursul – corect, bine conceput, bine organizat.
La treapta a doua, ne-au plecat niste colegi (de la „mate-fizica”, „la mecanica”) – popularii cu mai putin gust pentru carte. Si ne-au venit colegi noi, de la liceul auto si de la clase de „mecanica” – toti, cu drag de carte. Nimic rau, in „treapta a II -a”, dupa parerea mea.
Grija exagerata pentru confortul psihic al copilului poate sa-i distruga viitorul de adult. Exista un motiv pentru care abia la 18 ani nu mai decid parintii / tutorii, pentru noi…
P.S. Examenele au si avantajul ca pregatesc copilul pentru acei „K.P.I.” din viata de adult. :)
Am comentat si la articolul trecut:
1 da notele din generala ar trebui sa ramana si sa fie ponderate cu o ierarhizare a scolilor.
2 intrarea sa fie facuta prin examene nationale in fiecare an, niste teste pe care elevii sa le dea in momentul in care aleg ei, in care sunt pregatiti pentru acestea. Nuantez, dl Lakatos mai sus a dat 2 exemple despre cum niste indivizi din Minister pun baza doar pe mate si romana sau limba materna. Pentru aceste examene ar trebui fiecare sa isi identifice materiile care-i plac si sa isi dezvolte pentru eie. E greu de acceptat profesorii de mate si romana scaderea veniturilor din meditatii!
3 cum zic de 20 de ani, sistemul de invatamant in Romania are un singur scop: sa asigure profesorilor o pensie, nu are legatura cu obiectul muncii acestora si anume educatia si formarea competentelor ci cu angajatii pe care-i are!
Lui dan c. cand am fost la directoarea unei scoli din Bucuresti si ne-am plans ca profesoara de franceza nu isi face treaba ni s-a spus candid ca nu are ce sa-i faca pentru ca este titulara. Nici inspectoratul nu o poate misca de pe pozitie, cel mult o inspectie anuntata pentru a o reconfirma!
Nu e nicio reforma in educatie, este o vrajeala rezultata din escul numit Romania Educata
O ierarhizare a scolilor, pe langa faptul ca ar fi ceva deosebit de anevoios (criterii (cum le stabilim ???) , comisii, interventii etc), si ar trebui refacuta periodic, nu ar rezolva problema. Asta deoarece profesorii de la scolile mai jos cotate ar avea tendinta naturala de-a nota si mai mult elevul deja supra-notat pentru a compensa. Nu s-ar rezolva deci problema notelor umflate, dimpotriva. Ar crea in schimb alte probleme : scolile mai bine cotate s-ar trezi asaltate de cereri de inscriere inca din primii ani.
1. Numar de absolventi intrati la facultate fara plata care au terminat gimnaziul raportat la numar de boboci de clasa 0. E suficient de obiectiv.
2. Eliminarea portitei care te lasa sa te inscrii la scoala cu viza de flotant. Daca nu ai domiciliul acolo nu ai ce cauta la acea scoala! Evident ca vor fi puse in functiune toate PCR-urile posibile, dar se mai pot adauga si alte metode care sa descurajeze sistemul actual de a sta in Bragadiru si sa-ti duci copilul la Caragiale in clasa 0!
Dincolo de o guvernare sau alta sistemul se autoperpetuează și e foarte rezistent la schimbare. Inerția e imensă, chiar dacă ar veni un autocrat care să plaseze o echipă de sfinți competenți în ministere și tot ar fi greu să se schimbe ceva.
Corect, jocul e la inspectoratele scolare, acolo e adevarata rezistenta!
Niste unii care de fapt nu au obiectul muncii si paraziteaza sistemul.
Si ce ma intereseaza daca sa conteze sau nu… ?
Atata timp cat avem acelasi sistem de invatamant genial, scolile si facultati exceptioanale. „Profesori” nu mai zic.
Nu vedem padurea de copaci.
Si olimpici pe banda rulanta !! se da presa peste cap sa-i laude pe unde poate, de parca am fi desteptii lumii !!
Mie discutia asta imi pare a fi ceva de genul cum sa facem acoperisul unei case care ar trebui construita pe nisipuri miscatoare intr-o zona inundabila si de risc seismic ridicat. Infestata, infectata si construita dupa ureche. Chiar nu vad distinsii specialisti ca programa (curicula), administrarea, manualele si calitatea profesorilor sunt mult prea jalnice ca sa mai aiba sens o discutie despre cea mai buna forma de evaluare? Analfabetii functionali existau deja dinainte de 2000. Acum sunt profesori, parinti, inspectori scolari, politicieni, experti in politici educationale, 90% + plimbatori de lozinci calpe si total inadecvate realitatii. Poate ca nuvelele lui Pierre Boulle ar trebui sa fie lectura obligatorie pentru toti cei enumerati…
La scoala unde au facut copiii mei gimnaziul media generala era extrem de apropiata de 10. Motivul: sa nu compromita sansele copiilor.
Rezultatul: nici un copilas nu stie unde se afla de fapt, cat stie in mod real din materia respectiva. Toti sunt docti.
Cum e mai bine? Nu stiu. Daca media nu ar mai conta, poate profesorii ar putea da note mici atunci cand chiar e cazul. Dar cui i-ar mai pasa …
1. …”Ce așteptăm de la intervenția statului în acest domeniu? Mai exact spus: cum partajăm cu statul, ca educatori familiali, funcțiile acoperite de ”educatorii instituționali”?”…
Cele doua parti ale contractului sunt urmatoarele: cetateanul trebuie sa-si faca bine si constiincios treaba la locul de munca. Trebuie sa produca plus valoare ca statul sa aiba de unde lua impozite si finanta educatia. Iar treaba statului e sa furnizeze cadrul pentru educatie de calitate. Sa puna la dispozitie scoli cu dotare decenta si cadre bine pregatite. Peste abordarea contractuala, statul trebuie sa sustina educatia ca pe o investitie profitabila pe termen lung. Asta inseamna politica vizionara.
2.. ..”Cum răspundem noi, românii, la această provocare greu de gestionat, a implicării educației formale în preschimbarea copilului în adult?”
…Cu sau fara educatie formala, cu siguranta, copilul se va transforma in adult. Treaba educatiei nu e sa puna umarul la aceasta transformare, care e o chestiune de biologie, ci cum sa-I ofere sanse maxime de a-si exploata potentialul odata ajuns adult. Sunt numeroase situatii de badante care muncesc in strainatate cu diploma de psihologie sau drept in buzunar. Iar pe lantul educational toata lumea si-a luat leafa promitand, cum spune autorul, “deveniri” probabile..
3…”Elevul este, prin definiție – ca și copilul, puberul și adolescentul care ”îi dau viață” – o entitate care devine. Ăsta e sensul fundamental al educației: un parcurs al devenirii.”
Minunat. Responsabilitatea actului de educatie este nula din moment ce fiecare duce cu sine un “parcurs al devenirii” mai mult, mai putin sau deloc realizat. Educatorul vinde proiectii ale unei ipotetice deveniri. Un iluzionist. Platit de la buget.
4…””Dacă fiul / fiica mea se înscrie la dumneavoastră, ce iese de aici?””
..Sigur, intrebarea are o samanta de critica. Pe vremuri iti dadeai copilul calfa la un meserias. Dupa un stagiu iesea, dupa puteri cizmar, cojocar, fierar sau croitor. Dar azi ce mai produc “meseriasii” din facultatile noastre? Intrebarea are un subtext deranjant. Stim amandoi ca rezultatele sunt incerte, dar fiindca esti dom’ professor, hai sa stric o intrebare…
S-a răspuns mai sus la propunerea “olandeză” și la relevanța mediilor din gimnaziu, mai rațional și mai argumentat decât aș fi putut s-o fac eu.
Ajunsesem să scriu un comentariu injurios ce implica gena NOTCH4.
Mi-i greu să cred că ar insista pentru asemenea abordări cineva care are habar de situația pe teren și nu trăiește într-un turn de fildeș.
Pe de o parte abuzurile profesorilor, pe de altă parte plocoanele și agresivitatea părinților “cei de la școala cealaltă dau note mari, vor intra proștii la liceu și vor rămâne pe dinafară copiii noștri buni”.
Aș vrea să adaug doar că elevul nu vrea să “devină”.
Nici el, nici părinții.
Cel puțin imensa majoritate nu se scoală să se târască la școală cu gândul devenirii și nu mestecă ecuații sperând că li se va dezvolta intelectul armonios.
Dacă diploma în sine e foarte probabil să-ți asigure venituri mari și sigure atunci școala va fi respectată, prețuită, solicitată.
Dacă diploma e doar o formalitate și succesul de mai târziu depinde de cum te descurci, atunci și efortul elevilor va fi minim.
oarecum off-topic, dar e o mențiune intersantă în articol – geniile cu performanțe școlare urâte versus foștii copii minune căzuți în mediocritate la vârsta adultă
bine – nu pricep ce se sugerează – să se ia ultimii elevi din fiecare județ și să fie trimiși în parlament sau să li se asigure o angajare direct la acceleratorul de particule de la Geneva?
dar există explicații raționale pentru fenomenele de mai sus – una că mult mai mult contează înzestrarea genetică decât școala; apoi că mulți din copiii din vârfurile clasei sunt copii obișnuiți presați excesiv de părinți; când termină școala sunt deja epuizați
Nu se sugerează nimic. În drumul spre maturitate, oamenii evoluează diferit. Interesul acordat școlii variază și el în timp. Atâta tot.
Cred că-i o explicație prea simplă.
Mai corect ar fi că abilitățile dezvoltate / reliefate de școală sunt în general utile, dar nu-s întotdeauna necesare. Și nici suficiente.
Avem o plajă variată de recomandări pentru succes, de la o programă supervariată de studiu la teoria celor zece mii de ore de muncă.
Nu că experiența mea ar fi neapărat relevantă, dar nu am văzut vreun elev prost spre foarte prost care să descopere brusc, prin clasa a opta, că de fapt îi place școala și să se pună pe învățat. De fapt oricine activează în domeniu cred că-i de acord că întârzierile sunt greu de recuperat.
Dar am văzut multe cazuri de elevi „buni” a căror performanță rezultă doar dintr-o oră-două de muncă în plus pe zi. Ore impuse de părinți. Sigur că au rezultate mai bune decât ceilalți la școală, dar nu au cum să repete performanța în viața reală.
A tine cont de ce a fost inainte este o aruncare a raspunderii pe umerii altora.
Vin din vremea cind exista admitere la liceu, examen de treapta, admitere la facultate. Eu personal as putea spune ca notele obtinute la examene au fost in perfecta concordanta cu notele ce le-am obtinut la scoala. Adica profesorii mei au fost obiectivi in proportie foarte mare.
Dar era bine cu acele examene fiindca totul se reseta si toti eram aliniati la acelasi START si ocupindu-ne intr-un timp standard de 3 ore de aceleasi subiecte. Putem discuta ca in Politehnica dadeai examen la Automatica si picai cu o medie de aproape 7, ceea ce ar fi permis sa intri la TCM sa zicem, dar aici vorbim poate si de ceva vocational, ca subiectele de la AUtomatica erau net diferite de cele de la TCM, dar vorbim de un principiu.
Totusi pe la altii merge foarte bine metoda dosarului. Dar e vorba de un dosar multiplu. Exista o ierarhie a liceelor bazata pe niste parametri obiectivi. Si deci in functie de locul unde e liceul absolvit iti trimiti dosarul la mai multe facultati unde tu crezi ca poti fi admis. E bine? E rau? Se pare ca e bine, din moment ce il aplica in continuare.
Numai in Romania se discuta numai de procesul de admitere si nu de procesul educational in sine.
N-am vazut pe nimeni pina acum sa scrie aici sau aiurea un articol care sa sublinieze ca simularile pentru capacitate si bacalaureat servesc in ultimii ani ca etalon pentru coborirea gradului de dificultate la examene.
Perfect de acord cu cele exprimate de dv. Din sistemul socialist ar trebui sa pastram ce a fost bun si a dat rezultate si sa facem schimbari acolo unde este nevoie pentru a moderniza scoala si educatia. Exista in mentalul din Ro, ideea ca trebuie sa demolam totul si sa aplicam surogate ieftine si facile. De acord si cu ideea ca evaluarile nationale si simularile sunt coborate mult si explica procentul de 45% analfabeti functionali.
Problema (asa cum vad eu) nu e daca organizam sau nu examen de admitere ci felul in care sunt alese subiectele si mai ales felul in care se interpreteaza raspunsurile in vederea acordarii notelor. Ca multi de aici, ma numar printre cei care au sustinut examen de admitere la liceu, apoi examen de treapta, bac si examen de admitere la facultate. Diferenta majora, as spune eu, este ca “pe vremea mea” , putini indrazneau sa conteste notele obtinute, in timp ce astazi rata contestatiilor este uriasa iar diferentele intre notele oficiale si cele obtinute in urma contestatiilor sunt, la fel, uriase.
Pe de alta parte, atunci cand ultima medie de admitere este foarte sus, sa zicem 9,70, examenul isi pierde relevanta de mecanism de selectie, intrucat nu poti spune ca un copil de 9,70 e bun, merita sa intre la un liceu bun iar un copil ce pica cu 9,69 e o pramatie, o loaza, deci mars la spatii verzi daca n-ai fost in stare sa inveti si intri la liceul X.
Imi amintesc examenul de analiza matematica de la admitere: unul din subiecte era sa rezolvi o limita a unui sir complicat dar cu sume riemann, nu oricum. Altfel zis, nu conta daca stii sau nu sa rezolvi respectiva problema ci daca stii o anumita metoda, care era punctata si care facea diferenta intre un elev bun, si unul foarte bun. Nu a luat nimeni 10. Notele de 9 erau foarte putine, restul distribuite dupa curba lui Gauss. Ala era un examen adevarat. Nu ca acum. Am vazut ca se puncteaza un semn de punctuatie dar nu se puncteaza o solutie originala utilizata, care poate face cu adevarat diferenta intre cineva care a doar muncit si cineva talentat care a muncit.
Concluzie: examen sa fie, dar unul corect sau fara examen daca nu e posibila aceasta corectitudine.
In ceea ce priveste media din gimnaziu: reflecta pregatirea generala si nu vocatia sau inclinatia catre un anumit profil educational (real, uman, etc). As fi de acord cu acest lucru daca nota din gimnaziu ar exprima potentialul copilului-candidat, astfel incat sa completeze rezultatul de la examen
ar fi trebuit ca la rezolvarea limitei sa precizeze din start:
– nota 10 daca se rezolva cu sume Riemann
– nota 9 (8? 7?) daca se rezolva limita prin alte metode
e aiurea sa rezolvi o problema printr-o metoda corecta, oricare ar fi ea, si sa nu conteze deloc….asta nu mai e scoala, e un pat procust prin care schilodim mintile si face copiii analfabeti functionali memorizare fara intelegere)
cine evalueaza baremurile/evaluatorii?
Dragă Doru, și ”pe vremea mea” – bănuiesc, aceeași – contestațiile erau foarte rare. Motivul era însă nu tocmai demn de laudă. Nu se depuneau contestații pentru că se știa că șansele ca ele să fie rezolvate favorabil erau minime. La Litere, cel puțin, cred că nu a existat vreme de decenii niciun precedent. Îmi aduc și acum aminte de șocul încercat în admiterea din 1990, când, în urma recorectării sigilate a lucrărilor a căror evaluare fusese contestată, la două sau trei dintre ele s-a modificat nota inițială. Spun ”șocul” pentru că acțiunea asta era prinsă între două valorizări contradictorii. Pe de o parte, era evident că notarea inițială, indiferent din ce motiv, nu era judicioasă. Pe de altă parte, ne dădeam seama că, prin acest precedent, deschideam o cutie a Pandorei – așa cum s-a și văzut ulterior. Am ales, însă, soluția adevărului. De altminteri, la un examen cu mii de candidați, cum era ”pe vremuri”, cu zeci – peste 100? – de corectori implicați, era și foarte improbabil să nu apară niciun fel de discrepanțe.
Probabil, nu sunt profesor, dar ceea ce stiu este ca baremurile ne permiteau sa estimam nota cu o eroare de +/- 0,25 puncte iar notele obtinute in urma contestatiilor erau foarte apropiate de notele initiale. In plus, imi amintesc ca cei care contestau, erau susceptibili de frauda (se spunea ca au dat spaga sa primeasca mai mult), fiind ulterior marginalizati. Eu cred ca asta era motivul pentru care contestau putini.
Nu mi se pare normal sa departajezi candidatii cu 0,01 puncte si sa examinezi cu marje de eroare de peste 1 pct. Ala nu e examen! E bataie de joc.
Nu cred.
Dar fiecare cu opinia lui.
Respect!
Scoala este obligatorie 14 ani, deci si liceul.
Toti copii au acces egal la educatie.
Concluzie:
– toti copiii trebuie sa fie inscrisi in sistemul public
– copiii trebuie sa fie prezenti, altfel parintii raspund penal.
– profesorii trebuie repartizati aleatoriu pentru o distributie cat mai uniforma (periodic redistribuiti)
– copiii la fel, in functie de distanta, mai mica ca-n primul caz.
Astel toate liceele de elita o sa dispara, toate examenele intermediare la fel. Sunt non sensuri, toti trebuie sa aiba acces la aceeasi educatie. Scolarizarea inceteaza la 21 de ani (cazul repetentilor).
Astfel e distrusa toate aiureala cu meditatiile la clase mici. Distrugerea completa a meditatiilor este posibila prin prelungirea programului la scoala. Astfel toata lumea va fi interesata sa imbunatateasca sistemul scolar.
O astfel de echitate ar face bine societatii in general, ar crea o societate.
Povestea cu piata libera care ar trebui sa regleze educatia e gresita:
– piata libera e un concept gol, nu exista si nu a existat asa ceva.
– educatia e esenta statalitatii si precede orice concept de piata – d-aia exista stat si constitutie, care ingradeste „piata libera” si garateaza niste drepturi fundamentale. E paternalist, OK, fie asa.
Totul se rezuma la nu suntem un stat. Nu se va rezolva niciodata cu programa x, metoda y, cat timp echitatea nu e respectata. E jenant sa vorbesc despre asa ceva in sex 21, la noi a ajuns cu 200 de ani mai tarziu.
Cand copilui tau din Cotroceni va fi repartizat la Bolintineanu, Rahova (un drum de juma de ora, cel mult, cu STB-ul) o sa-ti schimbi discursul.
D-aia educatia functioneaza in Finlanda si alte state minune pe care le dati exemplu, fiindca echitatea, in cazul lor, e conceptul fundamental.
Pe cand la noi e concurenta sau selectarea sclavilor.