Ideea unui cod electoral poate suna nefamiliar publicului larg. Problemele procesului electoral, de pildă dificultățile exercitării dreptului de vot în diaspora sau accesul la vot pentru anumite categorii de cetățeni, sunt rareori aduse în dezbaterea televizată. Lumina reflectoarelor este îndreptată către scenarii și speculații, cele mai multe, sterile, privind candidații la alegeri. Câteva precizări se impun pentru a lămuri tema. Genul proxim pentru un cod electoral este codul legislativ, respectiv un act normativ complex, ce reunește mai multe legi primare în același document. Un cod legislativ are specificul unei viziuni unitare și coerente, în contrast cu puzderia de legi și norme de ordin secundar, adesea lipsite de coerență, ce reglementează un domeniu. Diferența specifică este dată de faptul că legile, în cazul nostru, privesc fundația legitimității democratice – dreptul de a alege și de a fi ales, precum și integritatea alegerilor prezidențiale, (euro)parlamentare și locale.
Așa cum avem, de pildă, un cod fiscal, o recomandare de bună practică electorală este să avem un cod electoral, o singură lege care definește modul în care alegem președintele, reprezentanții la primărie, consilii locale, Parlament și Parlamentul Uniunii Europene.
Istoria recentă ne arată că încercările de a propune, a discuta constructiv și a face compromisurile necesare pentru adoptarea unui cod electoral par sortite eșecului. Au trecut mai bine de 20 de ani de când societatea civilă a apelat la opțiunea unei inițiative cetățenești pentru a propune un cod electoral. Recitită astăzi, inițiativa civică din 19 noiembrie 2001 încă își păstrează actualitatea obiectivului general, deși multe dintre problemele semnalate au fost soluționate. Astfel, autorii ne spuneau că „un act normativ unic (…) va contribui la uniformitatea și coerența reglementărilor cu privire la organizarea și desfășurarea alegerilor din România”. Câțiva ani mai târziu, Parlamentul înregistra, în 2005, o a doua inițiativă a unui cod electoral, redactat de PNL, de data asta, care, deși a avut avize pozitive în circuitul legislativ, a fost respins la vot. Nu în ultimul rând, puțină lume își amintește că Autoritatea Electorală Permanentă a prezentat publicului un proiect de cod electoral în anul 2011, care, în cele din urmă, nu a mai fost depus.
Aceste eșecuri au explicații contextuale diferite și merită să ne oprim puțin. Esența problemei este dată de inițierea unui astfel de proces și de legitimitatea etapelor sale. Forul legitim pentru un astfel de demers este Parlamentul României și o prezumtivă coaliție largă a partidelor politice. Un cod electoral privește în mod egal actorii politici majori din Parlament și reprezentanții minorităților naționale. Eroarea fundamentală a tentativelor anterioare de a propune un cod electoral rezidă în absența unui pact politic inițial, care să confere ulterior robustețe procesului de a unifica și armoniza legislația electorală.
În absența unei astfel de viziuni unitare, vom fi martorii, ca în fiecare an electoral, ai unor improvizații de ultim moment, sub forma unei avalanșe de ordonanțe de urgență și prin decizii și interpretări ale administrației electorale. Aici se află motivul pentru care Curtea Constituțională a României a recomandat autorității legislative ca întreaga legislație electorală să fie „concentrată într-un Cod Electoral, ale cărui dispoziții comune și speciale să asigure, în concordanță cu principiile constituționale, organizarea unui scrutin democratic, corect și transparent”. Această celebră hotărâre din 2009 a CCR este și astăzi ignorată, deși s-au scurs mai bine de 12 ani de la publicarea deciziei. Cine urmărește jurisprudența CCR a remarcat că imperativul adoptării unui cod unitar este unul recurent. Nu doar Curtea Constituțională a repetat acest deziderat, ci și Autoritatea Electorală Permanentă sau Guvernul, prin avizele date proiectelor de lege ce au fost propuse de puterea legiuitoare.
Această scurtă retrospectivă istorică se încheie cu apelul societății civile cunoscută sub numele de Coaliția Cod Electoral Acum (CCEA), la care au aderat 20 de organizații neguvernamentale. Apelul lor, din 2021, solicită „adoptarea prin lege a unui Cod Electoral unificat, care să includă regulile de organizare și desfășurare a(le) tuturor scrutinurilor din România”. Invitația CCEA a fost să profităm de intervalul 2021-2023 pentru a găsi un compromis politic rezonabil și a ne asigura că organizarea celor patru scrutinuri din 2024 se va face după „un set coerent de reguli”. Acest apel nu a fost deloc singular, mai ales după Decizia CCR amintită mai sus. Și în 2014, think-tank-ul EFOR a organizat o masă rotundă cu tema reformei electorale și necesității unui Cod Electoral.
De asemenea, cel mai important organism internațional care monitorizează alegerile, Oficiul pentru Instituții Democratice și Drepturile Omului / ODIHR (din cadrul OSCE), a recomandat României adoptarea unei viziuni unitare privind alegerile sub forma unui cod electoral, încă din anul 2004. La misiunea de observare a alegerilor din 2020, raportul final ODIHR constată următoarele: „Cadrul legal oferă o bază solidă pentru desfășurarea unor alegeri democratice. Deși cuprinzător, el este divizat între diferite instrumente ce se referă la diverse alegeri. (…) Discuții privind codificarea diferitelor legi electorale au durat ani întregi și au fost întreprinse eforturi de către diferite părți interesate naționale și internaționale. Potrivit majorității interlocutorilor ODIHR, perioada de după alegerile parlamentare din 2020 până la următoarele alegeri prezidențiale și în Parlamentul European ar putea constitui o fereastră de oportunitate bună pentru adoptarea unui cod electoral unificat”. Cu alte cuvinte, actori politici-cheie ai guvernării, administrația electorală, observatori internaționali și membri ai societății civile converg spre opinia comună, cel puțin în dialogul instituțional, că alegerile din 2024 ar putea fi organizate apelând la o lege-cadru unificată, un cod legislativ ce unește normele din legile electorale distincte.
În prezent, legislația electorală însumează cinci legi electorale, la care se adaugă aproximativ șaptezeci de acte normative secundare, de obicei ordonanțe de urgență sau ordonanțe simple. Această panoplie, deja excesivă, este completată de decizii și interpretări ale administrației electorale, respectiv Autoritatea Electorală Permanentă și Biroul Electoral Central. Un risc major pentru cele patru scrutinuri din 2024 și, implicit, pentru procesul democratic este ca membrii birourilor electorale să fie pur și simplu copleșiți de sumedenia și inconsistența legilor electorale. Nu avem doar un deficit numeric pentru corpul experților electorali, vom experimenta și un activism legislativ nemaiîntâlnit în anul electoral 2024.
Din acest motiv, o prioritate a noii conduceri a Autorității Electorale Permanente, ce va fi validată formal pe 21 februarie în Parlament, ar trebui să fie un raport privind perspectivele asumării unui cod electoral până, cel târziu, în toamna lui 2023. Acest viitor raport trebuie discutat cu toți actorii politici majori din Parlament. Un astfel de proiect, care nu face decât să unifice legislația existentă, există deja în Camera Deputaților, care e și forul decizional pentru legile electorale. Într-un scenariu pragmatic, se poate adopta o versiune tehnică a codului electoral, fără reforme majore privind atribuirea mandatelor. Dacă se pune problema unor schimbări de acest gen, ele vor întârzia, fără îndoială, un ipotetic pact politic. Rămâne de văzut dacă și în mandatul președintelui Toni Greblă, fost judecător al CCR, se va ignora cu același jemanfișism regal necesitatea adoptării unei legislații unificatoare sub forma codului electoral.
Profesorul Cristian Preda constata, într-un volum fundamental pentru înțelegerea istoriei democrației românești – Rumânii fericiți. Vot și putere de la 1831 până în prezent, că „Parlamentul este atrofiat” în relația cu Executivul. Un număr impresionant din legile adoptate post-1989, peste 80%, sunt inițiate de Guvern, deși proiecte legislative importante sunt elaborate și în Camerele Legislativului. Tot Cristian Preda observă că „autoritatea Parlamentului e pusă în dificultate de apetența redusă pentru compromis și negociere a elitelor politice”. Acest diagnostic rămâne valabil și răspunde întrebării din titlu, însă anumite reforme majore, inclusiv cea a armonizării legilor electorale, nu pot rămâne suspendate sine die.
Anul 2024 va fi unul extenuant pentru administrația electorală și alegători. Cetățenii cu drept de vot vor fi chemați de patru ori la urne, pentru prima dată în istoria postcomunistă. În contrast cu motoarele turate ale mașinăriei electorale se întrevăd norii apatiei civice și ai absenteismului. Nimeni nu știe cât va fi participarea la vot și e imposibil să fim prea optimiști. 2024 va fi și anul continuării reformelor impuse prin Planul Național de Redresare și Reziliență și agreate cu Comisia Europeană. Ultimele știri arată că batem pasul pe loc la toate reformele și că riscul de a compromite sprijinul financiar acordat prin PNRR este ridicat. Spre deosebire de alte state, nu vom reuși o rată de absorbție optimă. În acest context, când și alte reforme esențiale sunt ratate, scenariul adoptării unui cod electoral poate fi salvat doar de un miracol. (Acest articol a fost publicat și în revista 22)
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
In oricare circumscriptie electorala prezenta la vot trebuie sa fie de minim 50%+1 pentru ca alegerile sa fie validate . Este minimul moral ce poate fi acceptat . Restul e mirsavie politica .
Cunosc situatii in care ( de exemplu ) primarul a fost ales ( si validat ) cu 1700 de voturi din 8300 persoane cu drept de vot . Un astfel de primar o fi legitim legal ( ca doar legea o fac tilharii si mincinosii ) dar moral nu .
Aparitia unui nou Cod Electoral devine pe zi ce trece o necesitate .Comunitatea politica romanesca are nevoie in aceste zile , ma mult decit oricind ,de credibilitate si de a gasi o modalitate prin care aceasta structura numita „Politic ” sa fie responsabilizata .Fara aparitia unui nou Cod Electoral cetateanul nu se va mai prezenta la urne .Este obligatorie aparitia unor modificari de substanta atunci cind ne referim la virsta minima acceptata la vot si cind ne referim la cresterea procentelor necesare intrarii Partidelor sau Coalitiilor de Partide in Parlament . Schimbari majore pot interveni si pe modalitatea de votare in Diaspora . Fara a creea o emotie colectiva si fara a oferi cetatenului dorinta de a merge la vot sistemul democratic se prabuseste .Un nou Cod Electoral si modificarile devenite obligatorii pot revitaliza dorinta cetateneasca de a participa la decizia Cetatii .
Va multumesc pentru comentariu, insa nu va impartasesc scepticismul. Cu bine.
Si la ce ar folosi?
Mai tineti minte cartuile de alegator? Si ce au folosit
„Așa cum avem, de pildă, un cod fiscal, o recomandare de bună practică electorală este să avem un cod electoral, o singură lege care definește modul în care alegem președintele, reprezentanții la primărie, consilii locale, Parlament și Parlamentul Uniunii Europene.”
Păi, diferența majoră dintre cele două Coduri ar sta în faptul că „preşedintele, reprezentanții la primărie, consilii locale, Parlament şi Parlamentul Uniunii Europene” au nevoie de cât mai mulți dintre contribuabili ca să‐şi poată exercita puterea, în schimb n-au nevoie de toți electorii ca să ajungă în poziții de putere. Plătitori de taxe? Cât mai mulți! Alegători? Câți s-or nimeri! Că, la limită şi la o adică, aleşii se pot alege bine mersi între ei, important e să umple cineva vistieria. Aşa încât nu există nicio şansă ca un Cod electoral să devină din proiect ceva palpabil câtă vreme în conştiința civică „a plăti taxe şi impozite” şi „a exercita dreptul de vot” sunt atât de diferite. Părerea mea.
Bugetarii traiesc cu impresia ca lumea nu poate exista fara ei . Se considera un corp de sine stataor cind in fapt ei sint capusele care toaca PIB produs de mediul privat . Iar politicul manipuleaza abject pensionarii si bugetarii oferindu-le mariri de beneficii din japca legala asupra rodului trudei mediului privat .
ei… „De ce ?”
„în conştiința civică „a plăti taxe şi impozite” şi „a exercita dreptul de vot” sunt atât de diferite.”
Problema asta a dus la Primul Război Civil din Anglia (1642 – 1646) dar și la Războiul de Independență American (1775 – 1783). În ambele situații, principiul invocat a fost: no taxation without representation.
Astăzi, după câteva sute de ani, statul român încă este împotmolit într-o problemă tipică feudalismului târziu: taxarea arbitrară a cetățenilor, fără ca ei să aibă vreun cuvânt de spus.
În esență: funcționarii publici, magistrații și demnitarii statului român își câștigă traiul din bani publici și ei stabilesc nivelul fiscalității, fără ca nimeni să răspundă politic în fața cetățenilor. Pentru că democrația românească a fost confiscată de partidele compuse tot din trăitori pe bani publici.
După care, diverși ”oameni de bine” (apud Ion Iliescu) vin să ne explice că democrația nu mai dă rezultate și ar trebui înlocuită cu altceva. Deși mulți dintre ei au epoleți și ”ochi albaștri”, câștigându-și traiul tot din bani publici. Inclusiv cu sporuri de doctorat, pensii speciale și altele asemenea.
Apropo de bune practici, nu ar fi poate o idee de a reforma parti ale terminologiei juridice (provenite pe diferite cai istorice, multe din Franta) incit sa capete o mai buna valoare cognitiva? Intr-o societate moderna ,,codurile”, ,,statututurile”, si legile nu ar trebui sa faca numai apanajul magistratilor cu studii solide in stiinta dreptului, ci sa fie accesibile intru intelegere si aplicare activa cit mai multor cetateni. Aceasta cale este aplicata in mod consecvent de administratia suedeza si reflecta doctrina acesteia care pune in centrul cetateanul, si nu aparatul administrativ.
Deci, poate ,,codul” electoral sau ce va mai fi s-ar putea numi ,,legea” electorala, un termen cu mult mai familiar si intuitiv. Asta daca nu vrem sa ne ecranam de cei carora le sint destinate aceste legi.
Politicienii din toate partidele nu vor nici un cod electoral. Nu pot maslui voturile atat real cat si digital. Nu vor sa se faca recunoasterea referendumurilor. A fost pentru maxim 300 de parlamentari si azi avem 488. Nu vor vot prin corespondenta,, prefera cozile enorme de la ambasade. Matricea morala a clasei politice de azi este zero, inclusiv guvern si seful tarii.
Una din problemele oricărui scrutin sunt listele de alegători: câte persoane au drept de vot într-o circumscripție electorală sau alta? După domiciliu rezultă un număr, cu o mare discrepanță față de statisticile curente, deși au obiective diferite. Iar dacă mai punem la socoteală secții de votare unde sunt înregistrate mii de persoane la aceeași adresă, ne facem o idee asupra veridicității acestor cifre, de altfel esențiale pentru validarea alegerilor. AEP ar trebui să publice statistici despre calitatea registrului electoral: câte din persoanele înscrise în registrul electoral sunt înregistrate voluntar și câte nu, câte din persoanele din registru au votat în diaspora sau câte nu au votat niciodată.
În final, să amintesc cu nostalgie că am făcut parte din echipa care a pus la punct algoritmul D’Hondt pentru alegerile parlamentare din anul 1992. Pe vremea aceea lucram în Lotus 1-2-3.
UK are de mult soluțiile pentru asemenea probleme, oamenii se înregistrează înainte de alegeri. Efectiv trimite Consiliul Local niște formulare la fiecare adresă, iar cei care doresc să se înregistreze pentru votare completează formularele respective și le returnează. Nu contează câte persoane sunt înregistrate cu domiciliul la respectiva adresă, ce legătură are asta cu procesul electoral?
Într-o țară fără cărți de identitate, cum e UK, listele electorale nu le fac funcționarii statului, de capul lor. Iar drept urmare, democrația britanică e un pic mai funcțională decât cea românească. Oricine poate candida, nu contează dacă are sau nu sprijinul vreunui partid. Iar votul este nominal, nu pe liste de partid. Pentru că partidele sunt doar niște asociații ale membrilor lor, ele nu au nicio reprezentativitate în fața electoratului luat în ansamblu. Pe cine reprezintă șeful de partid, ca să facă el lista de candidați pe care au voie să-i aleagă cetățenii? Pentru că așa funcționează ”democrația” din România, pe bază de liste de partid.
Iată aici un exemplu: http://m.stiri.tvr.ro/la-o-adresa-din-bucure–ti–figureaza-ca-locuiesc-18-000-de-persoane–un-proiect-de-lege-prevede-ca-intr-o-locuin–a-sa-poata-fi-inregistrate-cel-mult-10-persoane-care-nu-sunt-rude_898612.html
Secțiile de votare sunt dimensionate astfel incat acele persoane din liste sa poată vota în intervalul de timp stabilit pentru scrutinul respectiv. Dacă acel număr este fals și raportarea prezentei la vot ia în calcul acel număr, alegerile pot fi invalidate: nu s-a atins prezenta minima la vot. Asta este legatura cu procesul electoral.
Exemplul Marii Britanii e foarte bun, doar ca ar trebui replicat cam în toate detaliile.
Dacă în România n-ar fi obligatorie adresa din cartea de identitate, problema asta ar dispărea de la sine, împreună cu multe altele.
Ce-ar fi să verificăm, în Suedia figurează adresa în cartea de identitate?
Tocmai obsesia statului român de a controla totul duce la asemenea anomalii. Oamenii au nevoie de o adresă oficială doar fiindcă le-o cere legea. Cui folosește faptul că mii de oameni apar la aceeași adresă? Satisfacției unor funcționari publici obsedați de control, doar la asta folosește. Deși e clar și pentru ei că nu vor găsi acele câteva mii de oameni la respectiva adresă.
Prin urmare, soluția se află tot la latitudinea statului: desființarea obligativității de a înregistra o adresă în cartea de identitate. Cel puțin câteva sute de mii de români locuiesc la altă adresă decât aceea din cartea de identitate, cui mai folosește formalitatea asta?
Nu sunt un expert in sistemul electoral suedez, dar îmi închipui că au ceva mai multă rațiune decât politicienii și funcționarii din România. Sistemul suedez pune pe primul plan statutul de rezident, deci o fac și din rațiuni practice, și din rațiuni care țin de realitate, pentru că și statul suedez are nevoie de control. Cartea de identitate suedeză nu conține adresa de domiciliu, e adevărat, dar ea este emisă pe baza statutului de rezident care este recunoscut de autoritatea fiscală locală, acolo unde trăiești, îți câștigi existența și îți plătești impozitele. Și pe baza acestui statut poți vota la alegeri sau nu. Problema României, la acest capitol, este că menține domiciliul ca echivalent al stării de rezidență (starea de jure și de facto). Nu ar trebui să conteze faptul că am sau nu domiciliul în cartea de identitate, ci cum se poate dovedi că am sau nu legături constante cu țara sau cu o localitate în care trăiesc. Suedezii pot face lesne legături între numeroasele registre pe care diferite autorități statale le întrețin. La noi, evidența persoanelor greu va putea face o legătură cu fiscul, iar cele două cu AEP ca să facă un registru electoral. Cum spunea și autorul articolului, este nevoie de o legislație electorală coerentă și cu viziune, care ar putea genera modificări și privința reglementării modului în care sunt înregistrate persoanele din România, astfel încât asemenea anomalii să nu mai existe. Limitarea numărului de persoane care pot fi înregistrate la o adresă este altă dovadă că politicienii noștri cred că ce este în capul lor există și în realitate.
Cred ca trebuie:
a) numarate urnele elctorale
b) numarate urnele funerare
c) numarate locurile de veci inca neocupate
d) verificata hargoaraia de la crematoriil si cimitire
e) examinata posibilitatea de implementare a unui blockchain guvernamental pentru nasteri/decese/casatorii/divorturi/adoptii/infieri
f) adusi statisticieni care sa verifice concordanta datelor si orice deviatii statistice.
g) optional – de importat mai multe bulane pentru control. :))
Ca sa va treaca sperietura de alegerile trucate care au fost si probabil ca vor mai fi pe la noi, ar trebui sa ne uitam si in sus, sus de tot (nu chiar la Cel de Sus pentru ca el nu este ales ci exista pur si simplu) si sa ne consolam vazand cine si cum castiga cele mai inalte pozitii posibile si sa ne gandim ca sub ei este cam aceeasi situatie, pseudoalesi prin bias cu vot informatizat, vot prin corespondenta, vot din strainatate, softuri necontrolabile si observatori diriguitori. Si ne mai miram de absenteism…