joi, martie 28, 2024

De ce nu poate fi facuta o ierarhizare a universitatilor romanesti

Notă: Din acest text lipseşte cuvântul “pasiune”; în el e vorba doar de interese.

Tocmai când oamenii “se indexau” şi “se citau” mai abitir, a venit vestea: Consiliul Naţional al Rectorilor (mai exact “o anumită parte a lui”, grupată într-un consorţiu ai cărui membri sunt reprezentativi pentru ce-a ajuns universitatea românească actuală) a contestat “criteriile” de evaluare a performanţelor didactice în învăţământul superior şi mult trâmbiţata “ierarhizare” a universităţilor a fost amânată. Nu de tot, căci, inevitabil, la începutul anului universitar viitor vor mai trebui făcute câteva “Comisii Naţionale” pe lângă Ministerul Educaţiei şi până atunci – la fel ca şi după aceea – se vor mai face o mulţime de proiecte (POSDRU sau ce urmează), cu “finanţări europene” despre “noile standarde de evaluare”, “implementarea noilor politici ale calităţii”, “racordarea cercetării la piaţa muncii”, viitoarele “strategii incluzive”, “orizontul 2020”, etc. Pentru ca proiectele acestea să se justifice – faţă de finanţatori, căci alţi beneficiari nu au – trebuie ca din când în când să li se arate universitarilor de rând pisica aceasta cu “evaluarea”. E de aşteptat ca, pe măsură ce aceste proiecte (din care se vor dezvolta masterate şi şcoli doctorale) vor evolua în logica lor, foile de “evaluare” să se adune şi să se lege în adevărate tomuri care-l vor însoţi cotidian pe fiecare slujbaş al universităţilor din România. Oamenii vor ajunge să “încarce” zilnic pe tot soiul de “platforme”, date, citări, referinţe, link-uri, etc[1]. Sistematizarea tuturor acestora va face necesare noi proiecte şi “o dinamică sporită” a criteriilor de evaluare. Iar “implementarea” acestora din urmă (susţinută cu noi fonduri europene) va duce la o asemenea diversificare a formularelor încât, inevitabil, se vor crea noi Institute în Minister, noi Departamente în universităţi, care – “absorbind” şi mai multe fonduri – vor contribui la crearea unor noi domenii ale cunoaşterii, pe care generaţii de studenţi – atenţi la “mendrele concretului “ de pe piaţa muncii – le vor aborda încrezători în viitorul lor. Vom avea profesori universitari, tratate, reviste specializate şi doctorate în “evaluarea academică”, în “disemenarea” formularelor, în colţul cel mai adecvat pentru pusul ştampilei, etc. Mă tem că aici nu prea putem face nimic. Aşa funcţionează ştiinţa, indiferent dacă se ocupă de fizica particulelor elementare sau de “teoria chibritului”. Iar nouă, pentru că nu ne dă mâna să lucram la scară mare – în fizica particulelor elementare, de pildă – nu ne rămâne decât “teoria chibritului”. Însă aici, în mod garantat, ne vom aduce contribuţia.

Întorcându-ne la problema noastră, trebuie să recunoaştem – orice am avea împotriva celor şapte universităţi din consorţiul “Academica plus” (!) – că, de astă dată, rectorii lor au procedat perfect raţional (raţional însemnând în acord cu propriul lor interes). Solicitând criterii în acord cu “principiile echităţii, nediscriminării şi egalităţii de şanse”, rectorii universităţilor de provincie au arătat cât se poate de clar reprezentanţilor Ministerului (ori doar ai celuilalt consorţiu, al marilor universităţi), că înţeleg perfect despre ce e vorba cu “indicatorii de calitate”, “evaluarea performanţelor” şi “ierarhizarea universităţilor”. În fapt, toată lumea ştie de ce e vorba, atâta doar că – dintr-o veche şi sănătoasă pudibonderie naţională – nimeni nu o spune în public. Trist, dar adevărat: în spatele oricărei discuţii despre “calitate” e vorba de bani şi numai de bani; în speţă de banii de salarii, indemnizaţii şi prime. Aşa se face că, pentru noi, mult lăudata “calitate” nu e o problemă publică – pe marginea căreia să discutăm sine ira et studio, căutând căile cele mai potrivite de a-i da o consistenţă, ci una cât se poate de personală – care priveşte cheltuielile familiei din luna ce urmează.

Nu e nici un secret, banii Ministerului Educaţiei – în special cei pentru universităţi (caci marile noastre probleme educaţionale sunt în învăţământul primar şi în particular în cel rural) – se împuţinează mereu şi constant. Universităţile, la rândul lor, erau obişnuite cu un “nivel de trai” seniorial (cel puţin pentru cei de la conducere): bugetarea “pe cap de student” ca bază salarială, plus “bonusuri” (consistente) – ca “indemnizaţii” şi altele – din taxe puse pe cei ce nu intrau pe locurile bugetate. Printr-un ingenios sistem de redistribuire proporţională (cu norme în plus, plata cu ora, comisii, funcţii administrative) – care e de mirare că nu a făcut obiectul nici unui studiu “indexat”! – mana ajungea cam la toată lumea şi fiecare, la nivelul lui, se putea declara mulţumit. Apoi a venit urgia: declinul demografic (care a redus consistent numărul elevilor), deschiderea graniţelor (care a relativizat total ideea de diplomă – pentru că “dincolo” lucrezi “ce găseşti”), criza economică (care a lovit şi cotizantul principal – Statul – şi mici cotizanţi individuali), Bacalaureatul cu camere (care a înjumătăţit elevii, şi aşa puţini) şi mai ales sistarea angajărilor la stat. Şi toate au venit într-un timp destul de scurt (mai puţin de un deceniu şi – culmea! – fără a fi anticipate de o avalanşă de studii ISI). Drept care, de la o piaţă cu o cerere de studii superioare mai mult decât abundentă, pe care centrul şi periferia, universităţile de stat şi cele particulare, domeniile lucrative şi cele năstruşnice şi-o împărţeau cu largheţe, s-a ajuns la o concurenţă acerbă pentru fiecare tânăr nehotărât în preajma majoratului. Vechile prietenii şi gratulaţiile oficiale sunt supuse acum probei dure a pieţei şi a interesului.

Astăzi, la fel ca fosta industrie socialistă în anii ’90, învăţământul universitar e mult prea mare pentru nevoile reale ale lumii noastre, neconcurenţial (incapabil să se susţină din resurse proprii şi să se deschidă spre piaţa străină a cererii educaţionale), parohial (croit pe măsura orăşelelor unde-şi duc traiul micile universităţi), cu metodologii caduce şi dotări tehnice (inclusiv biblioteci) ridicole, cu un personal care şi-a pierdut calificarea şi motivarea, incapabil să ia pulsul lumii, ignorat de marile proiecte de dezvoltare regională, slab conectat la lumea occidentală şi supravieţuind inerţial din mila bugetului. Principala lui raţiune de a fi nu e nici educaţia pe care o oferă (majoritatea studenţilor – nevenind la ore – fac, incă de pe băncile facultăţii, dovada faptului că nu au nevoie de ea), nici cercetarea (de care ţara nu are nici o nevoie, deoarece preferă să cumpere expertiza din exterior, atunci când chiar are nevoie de ea), ci banalul fapt de a le plăti salariile – şi a le garanta pensia – angajaţilor universităţii. Altfel spus, o universitate românească de azi (mai puţin anumite nuclee din cele mari şi indivizi izolaţi din cele mici) funcţionează – exact ca fabricile pe vremea d-lui Iliescu – nu pentru a produce, ci pentru a consuma. E, în fapt, un sistem de asistenţă socială – de lux pentru unii, la limita decenţei pentru alţii. Problema e aceea că în acest mare sistem de asistenţă socială, banii – şi aşa puţini – se împart la toţi, astfel ca fiecare universitate are (relativ) puţin de la stat, urmând ca cele mari să mai compenseze din taxe şi indivizii să se mai descurce cu câte-o “comisie” (“pe la centru”), iar cele mici să crească impozitul pus pe studenţi, normele dascălilor şi să se descurce cum pot cu giumbuşlucuri financiare. Şi, tot la fel ca în anii ’90, cei mari încep să murmure: de ce să împărţim sărăcia bugetului universitar cu toată lumea? Nu e mai profitabil să scăpăm de ceea ce nu merge (inclusiv în marile universităţi) şi, în felul acesta, să concentrăm resursele pe domeniile şi pe echipele care chiar pot produce ceva util? D-l Daniel David arăta recent că, pe domeniul dânsului (psihologia), vizibilitatea internaţională (în speţă oamenii care publică la edituri şi în reviste recunoscute ca serioase de comunitatea internaţională a domeniului) e sub 5 %, iar impactul internaţional (respectiv lucrările care sunt asimilate şi integrate în corpusul domenial) e sub 1 %.  Nu avem nici un motiv să credem că în alte domenii lucrurile ar sta altfel (şi faptul e banal pentru oricine consultă bibliografia de referinţă – în limbi străine – a domeniului lui). Să presupunem că din varii motive (tinereţe, lipsa /re/surselor, etc.) mai sunt vreo 10 % care au potenţial creator şi că o ambianţă propice cercetării ar mai presupune încă 10 % care, deşi nu vor ieşi în evidenţă, vor crea mediul în care cei 10 – 15 % îşi vor dobândi şi potenţa notorietatea. Făcând adunarea, rezultă vreo 25 %, adică un sfert din populaţia universitară actuală (poate şi mai puţin, dacă se lasă locuri pentru tinerii generaţiilor ce vin). Restul – de trei sferturi – poate fi “licenţiat” (că tot e vorba de universităţi!), fără ca cercetarea să fie afectată în vreun fel. O să se obiecteze: aici e vorba doar de cercetare, dar universitatea face mai mult decât atât (nu e doar un sector de Research & Developementà propos, există în România un asemenea sector autonom de universităţi, eventual subvenţionat de firme?[2]). Dar, dacă luăm drept criteriu învăţământul dispensat şi ne uităm la absolvenţii care ajung să lucreze – la terminarea studiilor – în domeniu, mă tem că nu dăm nici măcar de acest “sfert academic”. Adevărul e că, oricum am lua-o, trei sferuri din “lumea universitară” românească pendulează ambiguu între asistenţa socială şi şcoala populară de arte. Să nu vă închipuiţi că aici vorbim (doar) de amărâţi de preparatori şi asistenţi (cu câte 1 500 de RON-i venit), ci de cadre mari, cu funcţii, cu venituri de zeci de mii de RON-i. Pe aşa ceva se duce bugetul – oricum subţire – al învăţământului universitar, de aşa manieră încât nimeni nu-şi mai pune problema unor investiţii pe termen lung în fundamentele cercetării. Ca atare problema devine acută: cum putem să scăpăm de balastul de trei sferturi pentru a încuraja – cu investiţii (inclusiv în venituri) de trei ori mari – sfertul de la care se aşteaptă ceva? În spatele acestei întrebări e şi o constatare lucidă: în ziua de azi, când marile naţiuni concurează la capitolul investiţiilor în cercetare, e ridicol să nu investeşti nimic (ci, dimpotrivă, să-i bagi pe oameni în “tăieri”), dar să le ceri tot mai multe “rezultate”. O combinaţie – fatală – de frică şi ticăloşie îi va face “să se adapteze (umili şi resentimentari) tuturor cerinţelor”, să declare tot ce li se cere, să “raporteze” lucruri fără nici măsură comună cu realul, numai ca să supravieţuiască. După cum bine se ştie – mărturie e, între altele, literatura lagărelor – supravieţuirea nu are nici o morală. Nimeni nu e îndrituit să acuze un om că a trucat o statistică pentru a evita căderea în subuman (să nu uităm, “disponibilizarea” e un eufemism în România; piaţa muncii e aici atât de rigidă şi de indiferentă la calificare, încât şomajul nu e un interval între două job-uri, ci prima bolgie a infernului). D-l David (şi cei ca dânsul) înţelege bine că există o corelaţie între investiţii şi rezultate şi, de aceea, condiţia creşterii performanţei ar fi mărirea investiţiilor în educaţie. Dar, cum economia noastră e săracă (şi Ministerul Educaţiei încă mai sărac), nu poate fi vorba de investiţii pentru toţi (de altminteri, acestea ar fi şi inutile, dată fiind calitatea majorităţii destinatarilor lor), ci de a lua de la unii pentru a le da altora. Cam aceasta e ideea “ierarhizării universităţilor”: luăm de la “Academica plus” (şi de la restul provinciei) şi dăm celor cinci mari universităţi. Cei şapte rectori ai consorţiului sunt oricum, dar nu într-atât de naivi încât să nu observe ce li se pregăteşte. Aşa că – având între ei şi un “luptător de frunte”: Universitatea “Ştefan cel Mare” din Suceava, cea care a blocat precedenta clasificare, cea a d-lui Funeriu – au spus: acceptăm ierarhizarea cu o singură condiţie: ca toate universităţile să iasă în prima categorie (cum s-o numi ea), dar orice departajare între universităţi (ce se traduce în “finanţări diferenţiate”) e inacceptabilă şi reprezintă o încălcare a “echităţii, nediscriminării şi egalităţii de şanse”. Şi culmea e că au dreptate! De aceea a făcut Ministerul un pas înapoi.

Au dreptate dintr-o raţiune simplă: nici o lege din România nu spune că pe teritoriul ţării ar exista universităţi de mai multe categorii. Nicăieri nu se prevede – legal şi explicit – ca salariul a două cadre universitare cu grad (si/sau funcţie) echivalentă este mai mare într-un loc şi mai mic într-altul. Nu există, în jurisprudenţa educaţiei româneşti, profesori universitari de categoria A, B, C şi aşa mai departe. Legal, în România există doar profesori universitari şi cuantumul veniturilor acestora e stabilit prin lege. Universităţile pot – în anumite condiţii – să mai adauge ceva, dar nu pot tăia din veniturile angajaţilor cu de la sine putere. Orice asemenea tentativă, la fel ca orice “discriminare” operată de Minister între marile şi micile universităţi, ar fi – automat – obiect de acţiune juridică şi, după legislaţia de acum, petentul ar câştiga în mod sigur. Drept care trebuie inventat ceva care să satisfacă trei condiţii: să rezolve problema împărţirii diferenţiate a fondurilor, să aibă aparenţa obiectivităţii şi a ştiinţificităţii şi să nu intre în contradicţie cu legea. Aceasta e “ierarhizarea pe baza criteriilor de calitate”. Dificultatea cea mare în ceea ce-o priveşte nu e în metodologia ei haotică, ci în cei puşi să o aplice. Oamenii aceştia – cei aflaţi în diversele Comisii şi în fruntea Ministerului – sunt în trista situaţia de a fi incapabili să aplice un principiu pe care tot ei l-au edicat. Şi nu-l pot aplica din două motive principiale.

Mai întâi pentru că efectul acestei legi ar fi acela de a declasa o armată de profesori din provincie. Or aceştia – până a avea ei înşişi dreptul de a face profesori – au fost investiţi în acest grad tocmai de cei care, acum, i-ar vrea pe-o altă treaptă de calitate şi de salarizare. Întrebare simplă: cum poţi să ceri declasarea unui coleg pe care tu “l-ai făcut” profesor, l-ai abilitat în “şcoli doctorale”, l-ai plimbat prin toate comisiile (unde aveai nevoie de un vot), şi a cărui secţie ai acreditat-o şi ai reacreditat-o? Problema nu e că aici e ceva imoral; la nivelul de care vorbim, acesta e un lucru cu desăvârşire neglijabil. Problema e că nu e fezabil. Dacă acum marii profesori declară că secţia noastră nu e tocmai bună, ce să zicem noi? Că marele nostru critic de azi a predat ani buni (deşi a fost puţin văzut) la această secţie? Că toţi ştiam că acesta a fost “contractul nescris” al acreditării? Că marele profesor – până nu demult scria şi pe site-ul Ministerului – e Doctor Honoris Causa al Universităţii noastre, propus tocmai de departamentul pe care acum îl declară lipsit de calitate? Păi cum, când ne acreditaţi, când predaţi la noi, când aţi fost ales Honoris Causa eram plini de calităţi şi acum le-am pierdut pe toate? Dar şi noi, şi d-voastră suntem aceiaşi! Nu ne mai cunoaşteţi? Nu-i nimic, vă cunoaştem noi! Cine i-a făcut profesori pe profesorii noştri? Noi, asistenţii şi lectorii? Păi au fost făcuţi profesori – şi d-l Mang, şi d-na Dumitrescu, şi mulţi alţii – de comisii “de specialişti” “cu reputaţie în domeniu”, “de la centru”, pe baza unui voluminos material, conţinând “rezultatele cercetărilor” dânşilor. Le-aţi citit, le-aţi studiat, le-aţi avizat pozitiv; de ce spuneţi acum că sunt lipsite de calitate (sau şi mai rău[3])? Cel puţin un rector din această ţară ştie că a spune o dată că un lucru e bun şi a doua oară – şi din aceeaşi perspectivă – că e rău înseamnă a încălca cel mai elementar principiu al logicii. Şi nu doar la logicii comune, ci şi a logicii juridice. De câte ori va trebui să repetăm acest lucru: în universităţi nimeni nu se face doctor sau profesor cu de la sine putere. Şi titlul, şi gradul, şi acreditarea sunt acordate doar de “comisii” aprobate şi confirmate de universităţi “de prestigiu” şi de Minister. Toată impostura din educaţie este o operă comună, la care au contribuit (şi contribuie) – din interes, cu bună ştiinţă sau doar din lene – sute de persoane. Toţi cei aflaţi în funcţii participă, într-un fel sau altul, la ea (deşi, la ceasul judecăţii, fiecare îşi declină responsabilitatea). Degeaba funcţionăm ca pe vremea lui Ceauşescu: dascălul de provincie e gratulat în public cu “onorate coleg”, “contribuţiile d-voastră semnificative” (care în scris devin: “the seminal contributions”), iar apoi în particular, între vechi prieteni de capitală, se râde de bufoneriile lui. Degeaba e dispreţuit în privat, dacă în public e investit în funcţii. Sigur că omul din târgul lui e onctuos, umil, intreprid în ceea priveşte “partea organizatorică” şi un adevărat maestru al “protocolului” (cu un indelebil aer C.A.P.-ist), dar, odată instalat în funcţie, din punct de vedere legal, e egalul celor care l-au investit. Nu mai e “băiatul” care tăia porci pentru “mesele festive”, ce scotea pet-uri de tărie din portbagaj şi aducea “solişti de muzică populară” la petreceri, ci e Domnul Profesor Universitar Doctor (şi, ca bonus, Docent, că nimeni n-a fost refuzat la abilitare). Asta e: marele profesor din capitală nu e cu nimic mai profesor decât micul lui coleg de la Suceava, Piteşti sau Oradea. Aşa spune legea şi “unde-i lege, nu-i tocmeală”. Dacă universitarul “de la centru” îşi imagina investirea colegului lui din provincie ca pe-un simplu episod dintre doua trenuri (sau două mese), s-a înşelat. Numirea de către “Comisii” şi validarea de către Minister creează personaje inamovibile.

Probabil că cei mai mulţi dintre universitarii marilor centre îi dispreţuiesc în adâncul lor şi-i consideră nişte parveniţi pe cei din provincie, dar într-o lume care funcţionează pe principiul “serviciu contra serviciu”, tocmai ei şi i-au făcut egalii lor. Acum se joacă de-a “cotările” pentru a (le) arăta că nu sunt tocmai egali; că unii sunt de famile bună (şi publică la case bune), iar ceilalţi scriu doar pentru edificarea publicului local (care, se ştie, nu e prea doritor de carte). Numai că şi aici e româneşte: nimeni nu îndrăzneşte a merge până la capăt. Dimpotrivă, de la un anumit punct, se acceptă târgul: unii mai dau, alţii mai lasă. Făcute fiind de oameni, “criteriile” sunt când prea strâmte, când prea laxe, dând mereu impresia unei măsuri pierdute. De pildă, pentru o “calitate” absolută, ce-ar fi să impunem ca şi criteriu Premiul Nobel? Credeţi că n-am avea clienţi? Vă înşelaţi! Unii ar veni cu recipisă de confirmare de la Poştă că Asociaţia Omenilor de Ştiinţă din târgul lor le-a trimis “dosarul” la Stockholm. Alţii, mai dinamici, ar creea premiul Nobel cu doi de L, sau cu doi de E, acordat – “în cadrul unei ceremonii festive” la Statuia Poetului Naţional – de aceeaşi Asociaţie. Vreţi două coperte ale revistei Times, nu-i nimic: The Strehaia Times şi The Aleshd Times vă vor avea săptămânal pe copertă. La limită, The Aleshd Times poate apărea (din “fonduri europene”) ca The Debrecen Times şi va fi nu doar în engleză, ci de-a dreptului o “publicaţie internaţională”. Toată lumea cunoaşte – de la bun început – canularul, dar, în egală măsură, toată lumea intră în joc, pentru că jocul acesta are doar câştigători; nimeni nu e penalizat nici pentru ridicol, nici pentru impostură. Mari profesori au publicat în Anale de provincie[4]; s-au văzut adulaţi greţos în asemenea fiţuici şi nici nu s-au dezis de ele, nici n-au protestat. Ba – cine ştie? – la momentul potrivit (cel al “dosarului de avansare”) şi-au trecut toate “citările” din asemenea “academic journals”. Au creat – din ei şi între ei – “comisii” ministeriale de “cotare” a acestor publicaţii şi le-au cotat atât de generos că, la un moment dat, când a fost să se despartă apele, s-a spus că singurul criteriu credibil sunt revistele străine. Aţi uitat de faimoasa “Metalurgica”, unde erau citate operele Răţoiului Donald? Era I.S.I.! Acum ce facem cu toate? Le declarăm maculatură? Dacă o facem, de mâine ne-ar lipsi aproape cu desăvârşire cercetarea ştiinţifică. Şi nici aşa nu se poate. Sigur că, acum, când le-a mai sporit opera, unii ar vrea uitate aceste “păcate ale tinereţilor”, însă pentru alţii ele sunt unica lor “operă”.

Şi aşa ajungem la al doilea motiv principial al imposibilităţii ierarhizării universităţilor: faptul că nimeni nu se va încumeta să treacă de la evaluarea cantitativă la cea calitativă. La cantitate, lucrurile sunt aşa cum se văd cu ochiul liber; orice altă discuţie e divagaţie în arabescuri (şi, tocmai de aceea, toate discuţiile sunt binevenite pentru cei vor să rătăcească – mai mult sau mai puţin elegant – principala problemă în discuţie). Cum stăm cu calitatea? D-l David a spus-o pe domeniul dânsului. Să-l credem: autorii români participă puţin şi marginal la marile dezbateri ale lumii academice internaţionale. La noi se poartă – în cel mai bun caz – rezumatul (cu un anumit “efect de ecou”) acestor dezbateri şi – din păcate prea adesea – fie imitaţia (clasicul nostru “second hand”), fie reacţia ţâfnoasă la temele discutate în alte părţi. E straniu faptul că noi suntem incapabili să generăm analize şi dezbateri serioase asupra propriilor noastre probleme. Motivul ar putea fi acela că nici măcar nu le observăm, preocupaţi fiind să maimuţărim ceea ce-am văzut dincolo cu ocazia unei burse sau a unui colocviu. Realitatea proximă e ocultată, fugim şi ne ascundem de ea, în schimb trăim bovaric în lumi ce ne sunt inaccesibile. Le parodiem ceremonialul (uitaţi-vă la festivismul ce-a invadat aulele universităţilor), exact la fel cum – la finele secolului XIX – indigenii Africii subsahariene se îmbrăcau cu costumele aruncate de stăpânii coloniali. Conţinutul – care dă măsura unei culturi şi a unei civilizaţii – ne scapă. Astfel că, oricât de mult ne-am dori să ne comparăm cu cei din alte părţi, încă suntem în etapa în care trebuie să ne raportăm unii la alţii, între noi. Dar chiar şi aici există o ierarhie; chiar şi aici fiecare om onest ştie – în aria preocupărilor lui – după cine să-şi orienteze cercetarea sau munca de la catedră. Lucrările de referinţă – în spaţiul autohton – pe un domeniu sau altul nu sunt atât de multe (şi tocmai de aceea cotarea internă e inutilă. Dacă americanul sau neamţul au nevoie de un top care să le spună ce merită parcurs, ca fiind fundamental, în domeniul lor, la noi lucrările fundamentale – netraduse – pot fi numărăte, în fiecare domeniu, pe degetele unei singure mâini.). Ei bine, problema e: ce cotăm? Aceste lucrări? Sunt puţine (şi nici ele exceptate de înşiruirea de rezumate menită a suplini o bibliografie la care n-avem acces). Celelalte? Dar cum le judecăm pe acestea? Aici metodologia devine stufoasă şi neclară pentru că nu face nimic altceva decât să acopere un viciu de fond. Dacă am dori o adevărată judecată calitativă, atunci ar trebui ca cineva – cu indiscutabilă probitate în domeniul lui – să citească toată această enormă producţie de provincie şi să o cântărească (apreciind-o în scris) potrivit logicii domeniale pe care o întrupează. Ei bine, cine ar face asta? Dăm la o parte cursurile, suporturile de curs şi cărţuliile editate doar ca să fie cumpărate de studenţi[5]. Rămân revistele – faimoasele reviste indexate. Pe fiecare domeniu sunt măcar 20, cu o medie de 150 de pagini: rezultă 3 000 de pagini. Cine le-ar citi pe toate şi ar formula aprecieri în scris pe marginea fiecărui articol. Ce om serios ar investi – pe gratis – vreo două luni (căci se presupune că mai are şi alte obligaţii) din viaţă în această activitate? Şi asta pentru un singur număr al revistelor respective! Ce ne-am face dacă am trece şi la ultima modă: volumele “ieşite” din conferinţe?!. Pur şi simplu efortul necesar judecării conţinutului tuturor acestora e atât de mare, iar rezultatul atât de derizoriu, încât investiţia de timp şi de atenţie efectiv nu merită realizată. Morala e simplă: nimeni nu citeşte această producţie inutilă, care are singur scop faptul de-a înmulţi numărul paginilor dosarelor de acreditare şi de avansare pe post[6]. Acesta e un efect direct al celei mai eficiente tehnici de apărare a universităţilor noastre: faptul de a răspunde oricărei cerinţe prin inflaţie. Oamenii ştiu bine că, dincolo de un anumit prag de receptivitate (destul de jos în lumea noastră), nimeni nu mai acordă atenţie proliferărilor halucinante de titluri şi cifre ale fiecărui departament. Toate acestea sunt pur şi simplu înregistrate şi, pe baza lor – ca şi cum ar fi fiabile – se face un clasament. Valoarea lui e dată, în cele din urmă, de arta cu care indivizii şi facultăţile “se descurcă” în a inventa, din abundenţă, orice li se cere. Dovada e banală: luaţi un criteriu care nu s-a mai cerut de ceva vreme (sau unul funcţional în altă parte, dar neformulat încă la noi) şi vedeţi câţi îl îndeplinesc. Cereţi-l mâine şi veţi vedea că toţi îl au – peste noapte – cu asupra de măsură. Cu toată tristeţea, dar o “evaluare” făcută pe asemenea “criterii” nu poate duce la nici o ierarhizare credibilă. Avocatul prietenilor de la Suceava va avea, din nou, câştig de cauză.

Dar oare chiar e dorită această ierarhizare? În ciuda patosului discursurilor oficiale şi trecând peste interesul (omenesc, prea omenesc) al unora de a figura încă într-o “Comisie” care le conferă autoritatea de a prezenta savant “teoria chibritului”, eu unul mă îndoiesc că vor ceea ce pretind. Nu că n-ar fi bine pentru personalul marilor universităţi – care, întâmplător, e şi bazinul lor electoral pentru funcţiile locale, trambulina celor “din sistem” – să-şi vadă triplate veniturile, dar acest lucru nu e nici sigur, nici lipsit de “efecte secundare” nedorite. Nu e sigur, dat fiind că nimic nu ne garantează că Guvernul va redirecţiona către universităţile rămase banii câştigaţi pe seama celor desfiinţate. Dimpotrivă, o lungă practică locală ne îndeamnă să credem că imediat ce la Guvern ar intra (sau pur şi simplu rămâne) nişte bănuţi, li s-ar şi găsi un rost “prioritar” – şi că acela n-ar fi tocmai învăţământul universitar. Dar “efectele secundare” sunt mult mai grave, dat fiind că oamenii nu mai sunt încrezători şi naivi ca-n anii ’90 ci, dimpotrivă, au apucat să vadă ce a însemnat căderea industriilor comuniste. Cu toată tristeţea, dar mediul academic românesc nu are o autoritate semnificativă în societate bazându-se pe propria-i autonomie şi pe propriile-i realizări. Puţini mai ştiu astăzi un universitar pe nume după ceea ce-a făcut în domeniul lui sau după atitudinea lui publică. Nici puterea (nici o putere) nu-i respectă într-atât pe cei din mediul academic încât să-i consulte în probleme ce presupun o expertiză competentă şi cu atât mai puţin le urmează sfatul. Nu mai avem nici Coroană, nici Consilii de Coroană. Ca atare, universitarii – aproape toţi interşanjabili – abia reuşesc să se impună “agendei publice” prin funcţiile pe care temporar (dar timpul are şi intervale scurte, şi intervale lungi) le ocupă şi care-i propulsează, ca “persoane publice”, în atenţia mediei. Funcţiile acestea – nu mă refer la cele locale, din interiorul universităţilor, ci la cele naţionale, din “Comisii”– există atâta timp cât există “industria” pe care ele pretind că o organizează şi coordonează. Experienţa finelui anilor ’90 şi a începutului anilor 2000 ne-a arătat tocmai acest lucru: când marea industrie cade, cad şi Centralele din Minister şi puterea trece din mâna inginerilor în cea a avocaţilor. Cred că lecţia a fost învăţată. A vrea să “ierarhizezi” universităţile revine la a jugula fondurile celor de provincie, adică la a le condamna la dispariţie. Dar dispariţia lor ar face inutile “Comisiile Naţionale” din care-şi trage puterea şi prestigiul o parte a “elitei academice”. Tocmai acea parte care azi teoretizează “ierarhizarea”.  Una e s-o teoretizezi – şi să faci “proiecte” din “proiecte” pe seama ei, alta e s-o pui în practică – şi să-ţi tai craca puterii administrative de sub picioare. Iată de ce – cred eu – “reformatorii” de la centru au cedat acest game “conservatorilor” din provincie. Aşa cum am arătat la început, tema “ierarhizării” va reveni cu o anumită periodicitate “în sistem”; se vor elabora noi “criterii”, vom fi iarăşi puşi să completăm formulare[7], etc. şi vocile “reformei” şi ale “schimbării” se vor auzi din nou. Apoi, pentru un timp, lucrurile se vor stinge iarăşi de la sine şi “reformatorii” vor rămâne pe poziţii, în “Comisiile Naţionale”, până la următoarea tură de “orizonturi europene” şi vociferaţii la televiziuni. Între marile şi micile universităţi e ceea ce francezul numeşte un jeu de dupes: un joc în fiecare partener ştie că celălalt nu e sincer şi caute să profite de slăbiciunea lui. Mai pe româneşte ar fi ca şi cum cei doi parteneri ar trage de capetele unei corzi, fără ca vreunul să-l poată dovedi pe celălalt. Coarda întinsă are o mişcare de du-te – vino, după cum unul sau altul dintre parteneri e mai puternic – sau mai şmecher – la un moment dat. Şi în mişcarea ei de du-te – vino această coardă întinsă taie metodic toate mlădiţele care mai răsar pe trunchiul putred al învăţământului universitar românesc.

NOTE_______________


[1] Această activitate ar putea purta numele de « Proiectul Ammonius », de la filosoful  neoplatonic care – spun unele surse – îşi câştiga existenţa încărcând saci pe platforma portuară a vechii Alexandrii a Egiptului.

[2] Dacă nu, pentru cine facem – de pildă – etici aplicate ? Cine le cere ? Cine are nevoie de ele ? Cui şi la ce-i folosesc ele, odată făcute ? Şi, la modul general, unde e feed-back-ul unei cercetări dacă ea nu amendată de nici un comanditar ? Să ne înţelegem : comenzile de stat sunt ca şi « studiile de fezabilitate » : modalităţi de a cheltui nişte bani. Dincolo de studiile noastre publicate în reviste serioase, unde sunt ideile puse în practică pentru a genera plusvaloare ?

[3] A propos : după câte ştiu eu, toate scandalurile de plagiat au pornit fie din presă, fie de la plângerea celui plagiat. Există vreun caz – măcar unul – în care comisia « de specialişti » să-i fi refuzat cuiva doctoratul sau gradul universitar pe motiv de plagiat (înainte ca presa să facă public plagiatul) ? Asta ca să ne facem o idee asupra onestităţii şi acribiei acestor comisii.

[4] care dintre ele nu apare în engleză? Şi care nu e indexată B.D.I.? Dacă exista vreuna, avem – în sfârşit – dovada faptului că în România se produce şi hârtie igienică tipărită.

[5] Şi alte cazuri originale : de pildă, un domn (de astă dată nu de la universitatea noastră, ci de la una respectabilă) a publicat aceeaşi carte – fără nici un fel de adăugiri – la două edituri, în două formate şi sub două titluri diferite. Ca măsură de precauţie, a introdus la a doua publicare o notă infrapaginală în care precizează că lucrarea e la a doua ediţie. Dar banuiesc că în toate « raportările » dânsului cele două cărţi figurează pe poziţii distincte, fiecare cu titlul ei – ca şi cum ar fi două lucrări de sine stătătoare. Cred că omul a făcut carieră pe această ambiguitate. Dacă vreo Comisie Naţională e interesată de subiect, i le pot trimite pe amândouă ; le-am cumpărat pe banii mei, nu pe cei ai Universităţii.

[6] Ar fi de întrebat cât se cunosc – după lucrări (nu după mesele de la « conferinţele » din « proiecte) – universitarii noştri (aş zice că se vede, în fiecare domeniu, din solidaritatea de breaslă !). Şi iarăşi ar fi de întrebat câte lucrări de licenţă, de masterat sau de doctorat (pe care altminteri le coordonează) citesc. Mie mi-a fost dat a auzi de cazul uimitor al unui asemenea coordonator care – pentru a-şi face « raportul » (căci pe acesta e plătit) – a avut nevoie doar de… cuprinsul lucrării. Am auzit şi de cazuri în care raportul şi l-a făcut chiar cel ce-şi susţinea lucrarea. Sunt doar lucruri auzite ; nu pot afirma că sunt reale. Dar – vai ! – sunt atât de plauzibile în lumea noastră…

[7] Nicăieri în aceste formulare nu scrie că munca noastră (şi a colegilor şi a secretarelor care le centralizează) nu poate fi folosită în scopuri personale de alte persoane. Spun asta pentru că îmi amintesc că un universitar de la noi, pe perioada cât se afla în funcţie, a publicat un singur ISI ; întâmplător cu sinteza rezultatelor de la schiţa precedentei evaluări, cea a d-lui Funeriu. Faptul de a folosi în scop propriu – în articole sau în proiecte – munca unor colegi care nu şi-au dat consimţământul pentru acest lucru e o impostură cu nimic mai prejos decât cea a d-lui Ponta. Indiferent câte masterate americane are cel care-o foloseşte.

Distribuie acest articol

42 COMENTARII

  1. Din pacate, trebuie sa va dau dreptate.
    Si cu clasificarile si paraclasificarile ce aduna maculatura ….
    Dar si cu plagiatele din multele doctorate…..

    Ca si parere personala: eu cred ca cei care au ajuns sa posede grade didactice inalte si anumite functii de conducere, plecand de la o baza profesionala foarte „subtire”, in timp au ajuns sa creada ca eu „evoluat” in cariera datorita unor merite reale.

    In scoala generala am primut o poveste la ora de religie:
    „Cine stie si stie ca stie este intelept: asculta-l!
    Cine stie si nu stie ca stie este adormit: trezeste-l!
    Cine nu stie si stie ca nu stie este nestiutor: invata-l!
    Cine nu stie si nu stie ca nu stie este prost: ocoleste-l”

    Din pacate cei 75% despre care vorbiti cred ca intra in randul ultim al povetei.

    • Asta e adevarul. Multi „profesori” universitari chiar se cred valorosi. Dincolo de indexarile comune prea putini publica in reviste de impact major. Si daca nu sunt buni la cercetare ar trebui sa fie buni macar la catedra insa si acolo se zbat in baltoaca mediocritatii. Si mai putini fac legatura cu viata reala. Multi profesori de la inginerie ca si multi din zona informatica predau tehnologii complet depasite. Deasemenea nivelul „universitar” ii face pe multi sa se adanceasca in zone complet teoretice demonstrative. Se uita ca sistemul Bologna tocmai asta incearca sa construiasca. Un ciclu pentru inginerii de productie si mentenanta care sa poata fi buni practicieni, o specializare de master care sa aprofundeze teoria si un doctorat care sa urmareasca cercetarea. Universitatile au ramas ancorate in ideea ca anul I trebuie sa fie obiecte de teorie generala si urmatorii ani trebuie sa faca teorie pe specializari. De aceea avem ingineri care habar n-au de nimic practic, avem economisti care nu stiu ce-i aia o chitanta sau o factura si avem absolventi de drept care nu inteleg limba romana. Multe facultati de drept nu dau examene orale ceea ce mi se pare o tampenie avnd in vedere ca un jurist(sau avocat sau procuror) trebuie sa pledeze. Cat priveste specialitatile e nenorocire. Mult drept si economie si limbi strain si psihologie. Culmea este ca lumea moderna are incarcare mare si pe meserii netehnice insa nu exista legatura cu facultatile. Ca sa lucrezi la un call center de multe ori e nevoie de limbi straine combinate cu detalii tehnice. Limbile straine sunt axate pe literatura si nu pe limbaj tehnic sau economic. Ca sa ai tehnici de negociere e nevoie de o anumita psihologie, dar si de cunostinte de drept sau economice. La ce facultate se preda modul de a face un site mai atragator? Nu vorbesc de tehnica aici ci de capacitati de grafica combinate cu comunicare.
      Din pacate lumea academica traieste in lumea ei. E convinsa de valoarea ei sociala si cam atat. Gastile academice au sugrumat institutele de cercetare deoarece concurand pe aceeasi bani au inventat teme de cercetare inalte evaluate tot de evaluatori din gasca. Asa ca zona de cercetare care mai era legata de practica a fost asfixiata. Dragi profesori universitari pentru banii vostrii de azi ati parjolit totul in jur fara sa va pese. Viitorul pentru voi e pensia si nu viitorul societatii si schimbarile de paradigma care le impune lumea moderna. Sunteti conservatori nu din rautate ci din comoditate si uneori din mediocritate.

  2. Piata, doar piata libera functioneaza ca reglator de ultima instanta. Ea va inchide universitati si va da afara pe cei incompetenti. Deja tinerii nu se mai duc nici la liceu, daramite la facultati.

    Daca n-am avut politici publice care sa regleze educatia in favoarea beneficiarilor, lasa ca rezolva piata ce n-a facut statul. Piata nu poate fi pacalita

    • Bla,bla,bla,bla….
      De cand ne toooooot fabuleaza asta d-l Vlaston?
      Adevarul e altul: facultatile facile vor elimina facultatile serioase.
      Se incepe cu Fizica si Chimia, urmeaza Ingineria.
      Vor castiaga: Psihologia, Geografia, Teologia, Managementul, Ecologia, Dreptul samd.
      Si va fi o presiune in sistem sa se infiinteze posturi pentru profesori de teologie, pentru geografi si psihologi.
      Nu piata desfiinteaza aceste specializari suprapopulate. Visele de neminca nu le desfiinteaza piata; vor lua diplome in specializarile respective si vor lucra ca vanzatori cu visul ca vor ajunge arhiepiscopi.
      O sa fim tara cu cei mai multi muncitori cu studi superioare in domenii inutile.

    • Traim intr-o lume INCORECTA in care unele tari sunt mai avantajate fata de altele si in unele tari SE FACE „TROC” ECONOMIC. Tarile avantajate au acces la ocean si litoral si pot face economie ma multa si pe mai multi bani cu majoritatea tarilor din lume (UK, SUA, Japonia, Franta, Egipt, Mexic). Alte tari mari si puternice NU vor sa piarda economic si au economie bazata pe TROC : iti cumpar produse si servicii dar si tu imi cumperi produsele si servicile (China, Rusia, Grecia, Turcia). DECI : ROMANIA ca tara medie nu isi permite sa se lase calcata in picioare si sa permita sa fie bataia de joc altor tari. UNIVERSITATILE romanesti sa faca eforturi sa isi imbunatateasca sistemul de invatamant dar si calitatea dotarilor. NU va bucurati de tineri care NU i-au bacalaureatul deoarece minim 25% din ei VOR EMIGRA catre unele din cele 200 de tari din lume unde se poate trai si munci pe multi bani. Majoritatea din acesti tineri NU se vor mai intoarce niciodata in ROMANIA. Oricum multi tineri romani vor avea „supararea” de-a lucra pentru PATRONI prosti sau rai si nesimtiti veniti la noi din tarile unde BACALAUREATUL nu este la mare valoare si se trece usor (Turcia, Rusia, tarile arabe, China etc).

    • Este usor sa faci o facultate pe banii altora. Ceea ce propuneti dumneavoastra este valabil numai daca studentii ar plati , macar o parte, din taxele de scolarizare.

      Daca tot sunteti pentru capitalism, trebuie sa acceptati sistemul cu totul. Astfel se numeste socialism.

    • Cred ca aveti dreptate domnule Vlaston. Doar ca nu e vorba intotdeauna de „piata” in sensul de „economie reala”. Dupa cum mentiona si autorul una dintre principalele probleme ale universitatilor e faptul ca s-au redus angajarile in institutiile statului. Acolo iti trebuia o diploma care putea fi doar o bucata de carton.
      In schimb economia reala are cu adevarat un impact asupra alegerilor pe care le fac liceenii. Eu lucrez in IT. Firmele mari din domeniu sunt in general corporatii multinationale care si-au deschis sucursale in Romania. In privinta beneficiarilor serviciilor IT romanesti, peste 90% sunt tot straini. Aici nu merge cu „dosarul”: fie livrezi produse si servicii la calitatea specificata, fie esti concediat.
      E trist ca trebuie sa vina corporatiile ca sa faca profit din munca noastra. Dar adevarul e ca noi nu suntem inca in stare: avem geniul de a parazita orice sursa financiara si apoi de a o tine in viata, lipsita de suflu si continut, doar atat cat trebuie ca sa o putem exploata. Si nu trebuie sa tina o vesnicie ci doar pana iese la pensie generatia noastra si a prietenilor nostri. E ceea ce se intampla acum cu invatamantul universitar.

      • „Firmele mari din domeniu sunt in general corporatii multinationale care si-au deschis sucursale in Romania. In privinta beneficiarilor serviciilor IT romanesti, peste 90% sunt tot straini. Aici nu merge cu “dosarul”: fie livrezi produse si servicii la calitatea specificata, fie esti concediat.”

        Subscriu 100%! Nu am o multinationala dar in )mica) mea firma daca nu livrezi pleci acasa! Si asta pentru simplul motiv ca nu-mi permit sa angajez loaze (sau absolventi de Spiru Haret).
        A, da, si nci femei care raman gravide la doua luni dupa angajare…

    • domnule vlaston ! nu induceti in eroare tineretul patriei ! trebuie sa le explicati ca piata are si ea specificul ei national; ca doara n o fi piata rumineasca ca aia americana sau tailandeza.tinerii trebuie sa stie cum functioneaza piata rumineasca, le puteti explica cum functioneaza piata dind exemple de mari oameni de afaceri rumini,1 ,2 ,3 , profesori doctori conferentiari academicieni,tot asa.. da chiar si oameni ce conduc patria noastra draga; ca nu poti compara un Shroder cu un vilcov ! pai ala i batrin si invalid, al nostru tinar si mindru ca bradu ! neamtu n ar fi in stare sa se aplece sa bage sub pat tablouri ! ala ii vai de capul lui in scaun cu rotile.noua ne trebe oameni harnici si iubitori de tara
      tinerii trebuie sa stie ca orice piata este unica in felul ei si a noastra are traditii vechi de veacuri, care daca nu le respecti dai dovada ca nu meriti sa fii rumin

    • Imi pare rau ca trebuie sa va contrazic, dar piata care regleza totul e o teorie de sec XIX. Sa presupunem ca vrei sa dai drumul apei dintr-un lac de acumulare. E evident ca aceasta isi va croi drum in cele din urma dupa legile fizicii, dar pana atunci va distruge totul in cale. Daca esti prevazator si sapi de la inceput niste santuri care sa dirijeze apa, rezolvi problema mult mai rapid si mai ieftin.
      Acelasi lucru e valabil si in economie sau alte domenii. Si mai ales in educatie, unde rezultatele oricum sunt vizibile dupa ani, chiar decenii. Sigur ca piata converge catre un echilibru, dar cat de lent, cu cate ocolisuri se intampla asta? Ne putem permite sa asteptam ca lucrurile sa se aseze de la sine, iar noi sa stam cu mainile incrucisate?
      De altfel avem o imagine foarte clara a ceea ce a facut piata libera in invatamantul romanesc, si anume fabrici de diplome, inclusiv de stat. O sa spuneti ca in alte tari piata functioneaza, si asa este, dar in alte tari exista de zeci de ani, sistemul a avut timp sa convearga spre un echilibru. Noi nu ne permitem luxul de a mai pierde zeci de ani, iar fara reglementari care sa orienteze piata in directia corecta nu avem sanse sa recuperam intarzierea.
      Toate sistemele moderne de management se bazeaza pe predictie si masuri active care sa accelereze lucrurile in directia naturala, si nu pe sisteme reactive de genul piata hotaraste, noi asteptam.

  3. Excelent si, din pacate, adevarat articolul. Am facut parte destui ani si eu din cadrele universitare inainte de a trece in sectorul privat, si inca mai colaborez pe diferite proiecte cu ei, si depun marturie ca exact asa este „atmosfera de coterie” din invatamantul universitar si Ministerul Educatiei lovite de criza economica…

  4. Ce ar fi daca s-ar aplica legea invatamantului, care prevede practic ca finantarea se realizeaza pe cicluri de studii?

    „Problema” cercetarii a aparut in momentul in care in lege a aparut ideea ca finantarea pe cercetare ar trebui impartita intre universitati in urma unui clasament.

    Ideea din start mi se pare ineficienta pentru ca banii nu ajung la profesorii care au rezultate, ci pe mana rectorului. Cred ca ar fi mai corect ca toti banii din cercetare sa fie impartiti pe baza de proiectelor de cercetare, profesorilor care fac cercetare iar restul banilor sa fie impartiti in functie numarul studentilor din anul I (conform legii invatamantului).

  5. Va multumesc, domnule Maci, tocmai mi-ati adus aminte de ceva: in perioada in care tata si-a dat doctoratul (’72, geologie) l-am vazut foarte rar in 2 ani de zile desi locuiam in acelasi apartament si dupa ce am facut 2 facultati, una in Romania si alta in Anglia (fara doctorat, ma iertati, n-am adus nimic nou, doar am invatat ce au descoperit altii), nu pot sa nu ma-ntreb cum se ajunge doctor in Romania: am cunoscut citiva profesori universitari cu cel mult anvergura intelectuala a unor dascali de tara si comportament becalian dar si tineri cu doctorate solide la scoli „grele” care nu au loc in vreo universitate romaneasca de vreo gasca instapinita pe loc. Sau mai rau, pe domeniu.
    Nu intimplator lucrez in domeniul pentru care am facut facultatile si inevitabil am vazut lucrari de azi (buletine de analiza) sub semnatura unuia dintre fostii mei profesori din Romania, in anul 4. Complet gresita analiza, lucru confirmat de alte 2 laboratoare straine. Cind spun gresita nu zic o marja de eroare acceptabila, zic o eroare de 1500%. Sa va spun cit s-a pierdut ca bani din treaba asta? $8.5 mil doar investitia initiala plus restul de venituri pentru Romania (salarii, contributii sociale, impozite) pentru un proiect care ar fi durat cel putin 6 ani. De prisos sa chestionez azi competenta respectivului daca si atunci cind mi-a predat mie preda lucruri dupa care invatase el! Ma rog, nu l-am banuit nici la vremea respectiva pe dl lector X-ulescu de prea multa stiinta de carte dar azi e sef de catedra, Prof. Univ. Dr. si probabil ca azi conduce doctorate. Halal.
    Fireste, domnule Maci, e multa pleava intelectuala in universitatile de la noi, sint venituri lunare si rente, influente de mentinut, ipoteci de platit si statute/uri de consolidat dupa cum sper ca mai exista si oameni dedicati stiintei/cercetarii si formarii unor catedre.
    Nu e treaba mea sa ofer o solutie nu am asemenea competente dar admir genul de articole si de atitudini care incearca sa limpezeasca mult prea balcanicele si povestas-nestiintificele clasificari actuale.

    • si mie imi place autorul acesta; de multe ori ma exprim in gluma ptr ca socotesc ca situatia comunitatii aceleia, a tarii, este una foarte complicata
      precum in toate sferele sociale, si in educatie s a creat un sistem in zeci de ani. este un sistem construit cu valori nationalst-comuniste. ca sa l transformi in unul capitalist vor fi necesari cam tot atitia ani cit a durat constructia lui. si tare ma tem ca inca nu s a ajuns total la punctul de inflexiune.
      lupta e pe viata si moarte

  6. Buna seara,

    De aceasta dată, referirea la consorțiul Academica Plus este nefondată!
    Metodologia nu s-a aplicat din cauza intervenției marilor universități (consorțiul Universitaria, dacă doriți dumneavoastră să vorbiți de consorții) care au realizat că aplicarea metodologiei ar conduce la o limitare importantă a fondurilor primite (dat fiind că primul an de aplicare se limita suplimentarea sau diminuarea finantarii la maximum 10% din finantarea suplimentară).
    În privința criteriilor, dacă doriți o discuție aplicată vă invit la Suceava și le discutăm punct cu punct cu setul intreg de observații trimis Ministerului si CNFIS-ului. Constarea mea după câteva nopți de analiză și memorii către Minister și CNFIS este că nici cei mari nu doresc o metodologie corectă ci una care să-i avantajeze, iar prin prezența in CNFIS și comisiile CNATDCU a reprezentanților lor au pârghiile să o facă. Pe de altă parte,CNFIS-ul are o problemă pentru că nu are competențe în toate domeniile unei universități și încearcă să privească standardele de calitate din perspectiva științelor exacte.

    Toate cele bune,
    Mihai

  7. Si totusi ierarhizarea universitatilor pe care am vazut-o acum cativa ani reflecta realitatea. Universitatile unde se mai misca lucrurile au iesit in primele categorii valorice in timp ce universitatile celelalte au iesit in ultima categorie valorica, unde stiam cu toii ca le este locul! Si se pare ca deranjeaza! Ar fi bine sa fie continuata!

  8. Stimate domnule Maci,

    Citesc în rândurile dvs. o disperare reală- dar pe care sincer nu mi-o pot explica. Ar fi bine pentru toată lumea să punem lucrurile la punct și să nu mai avem ambiții stupide să ajungem printre primele 200 de universități- de exemplu- ci să ajungem la nivelul unei universități medii- dau și eu un exemplu- ZIRN din Stuttgart- pentru toate universitățile funcționale din România. N-ar fi oare un ideal mai normal- și util pentru toată lumea- decât vreun Harvard românesc- care precum Pamela de România- va fi doar un fake ?
    Cercetarea – chestiunea care ar trebui să fie interesantă pentru toți- ar trebui să fie finanțată pentru ROmânia. Cel mai mare laser, cel mai înalt pitic și cele mai multe lucrări ISI- iarăși ar trebui să fie lăsate pentru alții deocamdată- iar cercetarea românească- care există- să fie plătită pentru un pic de mai bine în România- nu pentru nu știu ce Nobel-uri iluzorii. Eu aș pune pariu- pe leafa mea până la pensie- că dacă am avea un astfel de pool funcțional de cercetare ar ieși de-aici și cele 2-3 lucrări de calitatea unei publicări în Nature- care ar trebui să le înlocuiască cu succes pe cele câteva sute publicate în Metalurgia și în alte ”reviste cu impact” pe ideea proastă și păguboasă de recoltă de ISI-uri la hectar.
    Mai mult decât atât- universitățile ar trebui să aibă această libertate- de a face niște oferte tentante pentru existența proprie- și de exemplu un parteneriat cu o recunoaștere reciprocă a diplomelor- nu văd de ce nu s-ar putea face. Personal sunt purtătorul unei astfel de oferte- din partea celei mai mari universități particulare din Germania. Oamenii propun o metodologie de echivalare a diplomelor românești în Germania- pe baza lucrării de licență (masterat, doctorat) care va trebui tradusă în limba engleză și înaintată spre verificare de către profesorii de la respectiva universitate- evident contra unei taxe rezonabile. Și nu numai asta. Sunt de acord cu un transfer constant de cunoștințe care să facă 1-2 facultăți- sau chiar o universitate întreagă- să ajungă la un nivel calitativ egal cu respectiva universitate- în 2-5 ani. Vorba unui film (prost) ” Limita este doar cerul”. De ce nu ?

    • Va multumesc pentru comentariu. Da, e o tristete in lucrurile pe care le scriu si ea are doua motive: pe de-o parte reiterarea continua a acelorasi formulare si scheme de „evaluare”, „acreditare”, etc., care n-au dus la nici un rezultat pana acum (dar, intre timp, au devenit o industrie foarte lucrativa), pe de alta parte pasivitatea si lipsa de reflectie (si de atitudine) a mediului universitar fata de toate acestea. Functia de baza a universitatii, alaturi de transmiterea cunostintelor, este aceea de-a furniza expertiza (ceea ce presupune si critica, si propunerea) societatii din afara ei. Or, ma scuzati, eu exact asta nu vad. Oamenii par se fi resemnat cu un mod mecanic de-a face bani (pe baza unor metode devenite clasice) si, dincolo de asta, nu-i intereseaza decat problemele lor. Nu stiu daca putem vorbi serios de un „mediu universitar” romanesc (altul decat cel al „Comisiilor Nationale”, etc.). Problema noastra nu e sa facem ceva impreuna, ci sa ne descurcam fiecare cum putem. Dar intr-o asemenea lume ideea insasi de proiect e un non-sens. Sunt de acord cu d-voastra: se pot face multe, oriunde si la orice nivel. Numai ca, din pacate, pe noi ne mana din urma spectrul unei saracii (greu de spus cat de reala si cat de imaginara) in virtutea caruia ne iluzionam ca ne vom apuca de lucru atunci cand vom avea suficiente mijloace si resurse. Insa, asa cum o vedem din experienta cotidiana, niciodata nu avem suficiente mijloace si resurse. Acumulam mereu, fara a fi in stare sa punem la lucru ceea ce am acumulat. Si, de aceea, nimic din ceea ce facem nu seamana a constructie, ci doar a injghebatura. Poate de aceea nimic nu e facut o data pentru totdeauna in lumea noastra, ci totul e reversibil; poate de aceea facem foarte putin si refacem la nesfarsit…

      Cu toata consideratia,

      Mihai Maci

      • Ne ocupam sa gasim „vinovati” peste tot dar privind de la nivelul nostru ratam imaginea de ansamblu. Ceea ce am spus nu insemna ca nu sunt de acord, in cea mai mare parte, cu cele expuse in articol. Majoritatea sunt reale, dar reprezinta o viziune ingusta, de la nivelul cadrelor didactice.
        Privind de „sus”, isi permite o tara din Europa sa nu isi EDUCE cetatenii? Sa-i condamne la o viata de mana de lucru necalificata pentru viitor? O infrastructura s-a mostenit din comunism, impreuna cu un pool uman daca nu perfect dar macar acceptabil (pe vremea comunismului cariera universitara era destul de bine plasata social asa ca erau atrase varfurile intelectuale in sistem).
        Mie mi se pare ca Romania nu mai investeste pentru a-si educa viitorul. Suntem pe cale sa devenim o lume a treia interna continentului european. Parerea mea este ca situatia actuala este in totalitate generata de subfinantarea cronica a invatamantului nu numai universitar, ci si preuniversitar pe o perioada de 25 de ani. De ani buni o cariera in invatamant nu mai reprezinta mare lucru (primar / liceal / universitar) ca urmare improspatarea echipei umane s-a facut cu resturile ramase dupa ce au ales altii. Finantarea invatamantului in Romania e de ani buni la cel mai mic nivel din Europa (vorbim la nivel procentual, 3% din PIB si daca ne referim in valori absolute, sa ne amintim ca e unul din cele mai mici PIB-uri pe cap de locuitor din Europa).
        Personal vorbesc de la nivelul unei facultati tehnice din una din universitatile vechi de stat. Facultate care in acest moment scolarizeaza de doua ori mai multi studenti decat pe vremea comunistilor, cu un personal ceva mai mic (3/4, improspatat cum am amintit mai devreme), si in mare cu aceeasi dotare de pe vremea comunistilor + o caruta de calculatoare (daca nu erau calculatoare bineninteles ca nu era nevoie sa se achizitioneze licente Microsoft). Deci scaderea demografica e compensata zic eu de trecerea la invatamant universitar „de masa”, inutilitatea activitatii noastre provenind in mare din faptul ca nu mai intra in sistem studenti capabili sa absoarba informatiile care mai sunt (inca) disponibile. Criza subfinantarii a afectat bineinteles, poate si in mai mare masura, nivelele anterioare de invatamant si ca urmare nu mai sunt de nivelul cerut pentru a incepe o universitate.
        Concluzia e ca n-are rost sa ne agitam degeaba, atata introducem, atata iese. Singura solutie ar fi o presiune sociala, nu ma refer la sindicate, ele fac parte din acelasi sistem, ci din partea populatiei care sa isi doreasca un viitor mai bun pentru copiii lor. Nu am vazut sa se intample acest lucru, asa ca …
        Si inchei cu o reactie la propunerea lui Andrei George: ultimul lucru pe care trebuie sa il facem este sa utilizam o parte din bugetul si asa minor al educatiei nationale pentru finantarea invatamantului privat sau public din alte tari ca Germania prin echivalarea diplomelor (ma refer la toti banii disponibili in societate). E preferabil sa-i folosesc cu cap pentru a creste nivelul real al diplomelor noastre. Bineinteles, ne mai trebuie cap (in sensul de conducere cu cap :) ).

  9. Sa nu uitam „scarile” para-profesionale care sunt mult mai importante si influente decat cele profesionale – aderarea la tot felul de organizatii – tip masonerii, „cavaleresti” (unde se contribuie la greu la „frati” si functioneaza ca mediu de punere in contact a oamenilor si intereselor), nepotismul si toate variatiile pe acesta tema (inclusiv spiritul de solidaritate cand este vorba de odraslele „fostilor” – rosii, verzi, albastrii – important este ca au furat impreuna si au lasat exemplul copiilor), plicul cu bani, curvasaria (nu stiu cum sa-i zic, ca prostitutie intelectuala nu merge), etc. Ne batem joc de noi.

  10. Felicitari pentru articol stimate coleg. Din pacate lucrurile stau si mai rau decat atat, in contextul in care evaluarile se fac cu oameni nepregatiti, iar metodologiile sunt alambicate si uneori contradictorii.
    In ceea ce priveste ordinul cu finantarea, din ce se zice pe holurile Ministerului, ese vorba de fapt de colectarea de date pentru un proiect al UEFISCDI, daca aceasta structura va mai exista. Eu insumi cadru didactic, am fost pus in situatia sa le explic colegilor mai tineri (asistenti si lectori) de ce trebuie sa se raporteze la criteriile de conferentiar cand isi raporteaza cercetarea si sa nu se simta in inferioritate daca, din insumarea criteriilor le iese un indicator subunitar.
    Parerea mea este ca nu se va schimba nimic, ARACIS-ul este aservit politic (iar unii din noii membri ai Consiliulu, pe langa ca nu au experienta in evaluare si calitate, sunt pesedisti lde marca, care s-au dat si pe langa alte partid aflate la guvernare in alte perioade) si nu se va preocupa de calitatea in invatamantul superior ci va aplica directive venite mesianic dinspre zona Grozavesti, unde exista cadre didactice universitare garantate de un mare edil „care este”.

  11. Intreaga societate romaneasca functioneaza la maniera aceasta nu doar zona universitara.Uitati-va la persoana care tine zilele acestea locul primului ministru , sau la presedintele camerei deputatilor….cat credeti ca au IQ-ul ? La capacitatea lor de analiza si sinteza care este importanta in decizii sau la aplicarea deciziilor la ce putem sa ne asteptam ?
    Astfel de situatii sunt caracteristice societatilor de dictatura foarte corupte. Ma mira ca Becali nu a ajuns presedintele comisiei juridice din parlament… era cat pe ce….

    • „Uitati-va la persoana care tine zilele acestea locul primului ministru , sau la presedintele camerei deputatilor….cat credeti ca au IQ-ul ? ”

      Pai si cui ii mai pasa? Scria cineva de curand pe aceasta platforma ca testele de IQ „dezumanizeaza”, deci de ce sa ne pese de ele? Hai sa-i lasam pe politicieni sa conduca, chiar si atunci cand IQ-ul lor este (numeric) mai mic decat valoarea unghiului drept… ca doar si IQ-ul populatiei conduse (si votante la greu, pe banii altora) nu se ridica la valoarea punctului de fierbere al apei!

  12. Asa cum arata d-l Vlaston, numai ,,piata” este ,,ordonatorul suprem”, valoric al scolii de toate gradele.
    In lipsa ,,economiei si industriei nationale”, odata cu disparitia acesteia si a cca. 5 milioane de locuri de munca (dupa 89), piata muncii, care sa stabileasca criteriile de evaluare si ,,clasa” universitatilor a disparut.Angajarile la stat se fac pe criterii de ,,spaga”, iar la privat se atrag virfurile intelectuale din rindul studentior din ani terminali.
    In majoritatea lor, elevii si studentii fac scoli de mintuiala, urmind a se ,,califica” in constructii sau in domenii industriale, la locurile de munca, oferite de AJOFM, fie ajung la capsuni sau ingriirea batrinilor din Spania, Germania, Italia, etc.
    Unicul criteriu valoric al universitatii a devenit cel ,,comercial”, al duratei si costurilor procurarii ,,diplomei” sau a ,,doctoratului”.Despre modalitatile ,,birocratice” si regulile care ar putea imbunatati calitatea invatamintului, putem vorbi, numai odata cu inceputul ,,reconstructiei economice si industriale” nationale.Pina atunci insa, asa cum arata autorul, universitatile ramin afaceri, in locul centrelor de produs cultura si inalta calficare.

  13. cineva imi spunea ca in sfirsit si ubb a atins nivelul universitatilor din vechiul regat ; imi spunea omul ca azi profesorii vorbesc moldoveneste sau dialecte folosite in satele din zona.n ar fi nici un bai, daca nivelul ar depasi genunchiul broastei.
    am inteles ca disciplina istorie e la nivel mondial,cum de fapt era si pe vremea lui.el a mai prins ceva profesori aproape de pensionare din regimul burghezo-mosieresc de trista amintire, dar si profesori mai tineri si vigilenti care declarau patriotic ca la ei „10 le” il ia doar cel care indeplineste si criteriul etnic

  14. putem foarte bine sa le clasificam:
    – fabrici de diplome mari
    – fabrici de diplome mici

    atata timp cat nici o univesitate romaneasca nu atinge top 500, cat nu exista profesori care sa predea la London Business school si ASE (exemplu aleator) de ce am face o diferentiere intre Cluj si Oradea spre exemplu. Ambele sunt la fel de slabe e doar o diferenta de finantare pentru locuri fara taxa.

    BTW cineva prin Romania analizeaza vreodata cum sunt distribuite locurile fara taxa? Inca facem mii de economisti care muncesc ca si muncitori la hypermarket sau la support telephonic daca mai stiu o limba straina.
    Si asta doar ca sa nu reducem niste posturi pe la ASE.

  15. Ati putea incerca sa puneti intr-un volum aceste texte si sa conturati un volum cu relevanta civic-academica.

    Traim intr-un spatiu cultural atipic, de restructurari profunde, in care daca tot simtiti nevoia sa va exprimati astfel si sa investiti pe plan civic, cred ca ar putea sa fie asociat si unei contributii cu valoare academica.

    ganduri bune,

  16. Aşa că – având între ei şi un “luptător de frunte”: Universitatea “Ştefan cel Mare” din Suceava, cea care a blocat precedenta clasificare, cea a d-lui Funeriu – au spus: acceptăm ierarhizarea cu o singură condiţie: ca toate universităţile să iasă în prima categorie (cum s-o numi ea), dar orice departajare între universităţi (ce se traduce în “finanţări diferenţiate”) e inacceptabilă şi reprezintă o încălcare a “echităţii, nediscriminării şi egalităţii de şanse”. Şi culmea e că au dreptate!

    Conform bancului cu masina oltenilor care avea toate locurile in fata !
    O ierarhie conform unor criterii nu poate duce toate universitatile in aceeasi categorie !!!, Atunci ce fac ei nu este ierarhie !

  17. De cind cu posibilitatea simpla de indexare in diverse Baze de Date este o inflatie de reviste „cotate BDI”, la universitati, ba chiar si la nivelul facultatii.
    Motivatie:
    a/ poti publica mai simplu, ce coleg ar spune ca articolul este de stiinta popularizata? (cum sint majoritatea)
    b/ te bagi in seama si in scientific board, sau recenzor si primesti puncte la evaluare
    c/ aplici indemnul „Scrieti baieti, numai scrieti”

    Toata acesta strategie este pentru proliferarea cancerigena a articolelor pe principiul „TOO MUCH information, NO information.”

    Dl. Maci, faceti o „cercetare” si intrati pe site-urile universitatilor si veti fi surprins de citi politruci mai mult sau mai putin cunoscuti exista. Probabil in orasele de provincie situatia este si mai proasta.
    Exemplu: de cind cu D-na Udrea am aflat ca a avut o buna prietena, Luminita Kohalmi. Este cadrul didactic la Dimitrie Cantemir, alaturi de Dan Mihalache, consilierul lui Iohannis.

    Nu degeaba circula o butada: „Univ. Spiru Haret este sustinuta politic, Univ. Dimitrie Cantemir sustine politicul.”

    Partea proasta este ca piata nu prea regleaza educatia. Vor exista mereu tineri care vor dori o diploma, chiar daca dupa absolvire vor continua sa faca pizza la vreun restaurant.
    Taxele la privat sint destul de scazute si merge vestea unde se iau examenele fara prea mare dificultate.

    Acreditarile se acorda foarte usor, conteaza dosarul unde se prezinta „marile realizari” si CV-uri umflate, sute de articole in BDI (se numara de 2, 3 ori articolele cu 2 sau 3 autori). Cine le citeste? Cine le verifica? Eu te acreditez pe tine, tu pe mine!

    Toate criteriile ARACIS sint stabilite de de „birocrati”. Cine verifica de exemplu ca 40% dintre absolventii de licenta se inscriu la masterat? (criteriu minimal)

    Parerea mea este din ierarhizarea Funeriu a rezultat realitatea! (desigur cu un referential mai scazut poate decit in alte tari)

  18. Da si noi ne-am lovit de aceasta ultima solicitare a ministerului de liste ,indicatori etc
    Iarasi un lucru facut pompierisic , romaneste; nu inteleg cum de atitia zeci de ani sa nu existe o platforma la care fiecare cadru didactic sa aibe acces sa-si completeze realizarile si la un deadline sa le ai,aibe ministerul si sa-si faca listele si indicatorii dorit,clasificarile…
    si de ce se tot schimba aceste solicitari, vin de regula in week-end incit mi se par chiar abuz; de o parte universitatea cu profesori,rectori de cealalta functionari de minister!!!
    totusi in primul rind suntem institutie de invatamint cu un proces didactic si apoi cercetare ci ISI si proiecte; cit este cuatificat 10 ani de cursuri si raportat la factor ISI…

    nu inteleg impartirea aceasta in provincie si capitala; poate o impartire pe merite reale da!

    din pacate am avut o inflatie de universitati, cadre didactice luate si facute peste noapte profesori (fata de altii care in sistem trebuiau sa treaca diverse trepte etc) ca pe vremea comunistilor si a scolilor muncitoresti,sau de partid!!!

    tot sistemul universitar este penetrat de un amestec de preiusni politice, cumetrii si un in ultimul rind servicii/forte oculte care au promovat indivizi mai putin performanti in grad academic dar si functii; rezultatul se vede…

    si acum asa zisa autonomie universitara care in anumite universitati a devenit o adevarata dictatura ,daca tov.rector poate sa-ti strige pe coridor ca atita timp cit este rector el face regulile!!! o fi adevarat dar macar pe acelea sa le respecte…
    te poate impiedica sa depui proiecte,depun numai unii
    mai mult devine director la competitia interna a universitatii

    nu exista o transparenta a deciziilor luate de regula in contul unor interese de grup si nu a institutiei

    si multe altele

  19. Un articol excelent. Ma bucur sa constat ca mai exista in Romania
    oameni capabili de o astfel de analiza si suficient de curajosi
    incit sa o faca publica. Universitatile romane si intitutiile de cercetare sint, din pacate,
    jalnice din punct de vedere academic. In plus, niste focare de coruptie si impostura.

  20. Contrar unor perceptii comune, in Romania procentul populatiei cu studii superioare (pe segmentul de varsta 30-34 de ani) este cel mai mic din Europa (http://ec.europa.eu/europe2020/pdf/themes/28_tertiary_education.pdf). Doar 20%, in comparatie cu media UE de 35%. Asadar, fabricile romanesti de diplome sunt mai putin eficiente decat se crede.
    Insa adevarata problema nu este numarul diplomelor produse in fabricile locale, ci calitatea lor.
    Nu exista nici o corelatie intre cerintele pietei muncii si numarul de locuri finantate de la buget in universitati. Continuam sa producem in fiecare an mii de economisti, juristi, teologi si filologi, desi piata muncii este demult saturata in aceste domenii.
    Universitatile nu pot si nu doresc sa-si ajusteze „liniile de fabricatie” pentru a produce de exemplu ingineri IT in loc de economisti, si, chiar daca ar putea sa faca asta, normele ARACIS de acreditare le-o interzic. Paradoxal, dintr-o institutie dedicata calitatii, ARACIS a ajuns sa garanteze proasta calitate in invatamantului superior.
    Insa tevatura legata de clasificarea valorica a universitatilor nu are legatura cu aspectele didactice ale activitatii acestora ci cu asa-zisa „cercetare”, adica cu cei aproximativ 1% din PIB, bani ce se preconizeaza a fi alocati universitatilor fie ca alocatii pentru „scolile doctorale”, fie ca granturi de cercetare atribuite prin competitii.
    Asa se explica si incercarile de relaxare a conditiilor de abilitare a conducatorilor de doctorate si cele de reorganizare a UEFISCDI.
    Am scris despre aceste probleme mai pe larg aici: http://www.tecrino-project.eu/repository/fc410384774a4c847ec6a6313eea7a9914feab0983144aa4b3945e3d222c24a3/Romanian%20R&I-GIDNI_2014.pdf

    • Va multumesc pentru completari. As avea o observatie la prima: comparatia – strict procentuala – intre numarul absolventilor de la noi si din celelalte tari europene nu mi se pare intru tocmai concludenta. Ar trebui sa luam in considerare si gradul de urbanizare, cel de industrializare, cel de dezvolatare (reala) a serviciilor, etc. pentru a intelege pe de-o parte nevoia de expertiza, pe de alta capacitatea de absorbtie a detinatorilor acesteia in doua lumi atat de diferite precum a noastra si cea occidentala. Nu cred ca e util sa ne comparam cu Anglia (de pilda), unde orice satuc arata – din punctul de vedere al serviciilor – mai bine decat un oras de-al nostru. Nu mi-e clar daca, in lumea noastra, se pot sustine servicii medicale rurale sau biblioteci comunale ori scoli cu trei cadre didactice la 15 elevi (care sa necesite personal cu calificare universitara) precum in Elvetia, Finlanda sau alte tari din aceeasi liga. Cred ca ar trebui sa ne uitam la starea de fapt si – in egala masura – la proiectele lumii noastre (daca avem asemenea proiecte). Asta tocmai pentru a nu mai produce juristi, economisti si teologi in nestire. Ca sa fiu sincer (dar va rog luati-o ca pe opinia personala a unui necunoscator in domeniu), eu unul nu cred ca e bine sa trecem de la productia de masa de economisti la cea – tot de masa – de IT-sti (iluzionandu-ne ca am putea deveni un soi de paradis IT al Europei). Nu cred ca Europa isi va delocaliza IT-ul – parte decisiva a economiei post-industriale si a sectorului tertiar (daca nu cuaternar) al serviciilor – in tarile sarace ale estului european. Sigur e foarte bine sa avem IT-sti, eu unul cred ca e bine si sa-i exportam (si sa atragem din tarile mai sarace), dar cred ca perspectiva unei economii durabile presupune dezvoltarea mult mai multor directii de studiu. Nu neaparat aceleasi ca-n Europa dezvoltata (cel putin un timp), dar adecvate problemelor lumii noastre. Ceea ce ma uimeste pe mine – asa cum am scris – e incapacitatea noastra de-a sesiza si de-a numi adecvata aceste probleme.

      Cu toata consideratia,

      Mihai Maci

  21. Sînt (parcă) 48 de universități publice în România (fără cele care se ocupă de armată, poliție, servicii secrete). La acestea se adaugă și cele private. La un moment dat, multe din universitățile apărute după 1990 au avut un rol, mai ales local, pe care îl putem califica de pozitiv – au școlarizat mulți dintre respinșii examenelor de admitere ale perioadei comuniste și, dintre aceștia, unii (nu știu cîți, dar nu prea mulți totuși) au învățat cîte ceva. Evoluția demografică face însă ca, din păcate, existența a cel puțin jumătate din aceste universități publice să nu mai poată fi susținută pe termen mediu și, cu atît mai puțin, pe termen lung. Faptul că guvernul le ține pe toate în viață – de multe ori la limita supraviețuirii – nu-i decît un soi de asistență socială care amînă inevitabilul. Găsim însă precedente la nivelul universităților private – multe s-au închis și se pare că acest lucru nu a însemnat o catastrofă socială.
    În ce privește finanțarea, cred că se discută exagerat de mult despre criteriile de calitate – din cîte se poate afla de la CNFIS, aceste criterii sînt aplicate pentru împărțirea a aproximativ 23% din banii destinați învățămîntului superior și criteriile sînt făcute în așa fel încît diferența dintre cel mai bine cotat și cel mai prost cotat pe un domeniu să nu fie mai mare de 20%. Restul banilor se alocă pe criterii strict cantitative – numărul de studenți. Deci gălăgia unora este justificată de altceva – probabil universitățile mici au calculat că banii veniți astfel nu le ajung pentru supraviețuire și se zbat pentru bani mai mulți, indiferent cum. Cred că dacă toți banii aferenți universităților s-ar duce pe criterii cantitative, universitățile mari ar pierde ceva (fără ca asta să le amenințe prea tare), în timp ce universitățile mici nu ar cîștiga mare lucru.
    Sîntem în fața unei probleme a cărei rezolvare este politică – povestea cu ierarhizarea și clasificarea nu-i decît un fel de praf în ochi care să-i țină ocupați pe unii, în timp ce banii se dau la minister după cît de insistenți și de conectați sînt rectorii.

    • Nu vad in ce fel poate fi considerat „pozitiv” faptul ca li s-au dat diplome unora care nu erau in stare sa ia un amarat de concurs de admitere! Puteti, va rog, sa explicati?
      Mie asta mi se pare ca a dus la o INCREDIBILA scadere de calitate!

  22. Deja prostia asta cu ”fabricile de diplome” începe să devină un lait-motiv în gândirea unor persoane un pic cam rudimentare- ca să folosesc un eufemism. Pentru susținătorii respectivei tâmpenii trebuie precizat că studentul- și mai târziu absolventul- hotărăște prin activitatea sa proprie, individuală și orientată către un țel bine stabilit- viitoarea lui carieră- ce dorește să facă- fie că discutăm despre un absolvent de Spiru Haret fie că discutăm despre un absolvent de Harvard. Nimeni nu oprește o universitate de oameni normali- fie că discutăm despre București sau despre Oradea, fie că discutăm de stat sau particulari- să-și dezvolte o ofertă proprie- care să acceseze și să mențină interesată o anumită populație școlară și viitor universitară- cu niște beneficii certe pentru toată lumea. Haideți să discutăm în primul rând despre menirea esențială a unei universități- aceea de a transmite cunoștințe la o anumită calitate- și după să mai vedem și alte aspecte. Nu poți să ai în același plan învățământul, cercetarea , statisticile și eventual și un entuziasm debordant al studenților decât într-o iluzie ideatică născută de un birocrat de la Minister care n-a predat în viața lui 1 oră. Există suficient spațiu pentru ca toată lumea să mănânce o pâine albă- eventual unsă cu unt- atâta timp cât universitatea ca atare va descoperi că e un actor principal al comunității. Vedem azi ”târguri” de oferte educaționale- dar aș vrea să văd și eu departamentul de marketing al unei universități care alocă resurse pentru cel puțin 2 întâlniri cu absolvenții liceelor din zonă. Ideea cu pregătirea pentru bacalaureat n-a fost rea- din perspectiva implicării universității în ciclul educațional- și ar putea să fie continuată cu cursuri post-universitare până la sfârșitul vieții active a target-urilor.

    • Subscriu. Dupa cum am scubscris si la ierarhia Dvs. in domeniul stiintei IT din Romania: d-na prof. dr. Banciu Doina locul I (o somitate autentica…) si dl cacad. prof. dr. F.G. Filip pe locul II – un programator de exceptie, seful bibliotecii Academiei, cu o opera uriasa inca de la intrarea sa in Academie in 1991, inaintea lui S. Marcus (o precacitate remarcabila)!

      • Sunt doar un moș uituc- așa că poate îmi aduceți aminte și mie de respectiva ierarhizare. Dacă cu dna. Banciu am lucrat- și poate să fie pe listă- pe dl. academician FIlip îl știu doar ca nume- așa că nu văd de ce l-aș fi pus pe nu știu ce liste- dar se poate orice…

    • @ Andrei George

      „Haideți să discutăm în primul rând despre menirea esențială a unei universități- aceea de a transmite cunoștințe la o anumită calitate-”

      „Nu poți să ai în același plan învățământul, cercetarea , statisticile și eventual și un entuziasm debordant al studenților decât într-o iluzie ideatică născută de un birocrat de la Minister care n-a predat în viața lui 1 oră.”

      Imi este imposibil a crede ca cineva poate vorbi serios cand spune lucrurile de mai sus. Enormitatea primei afirmatii este uluitoare, iar ceea de-a doua arata o limitare cumplita a lumii din care se culeg informatii.

  23. „De ce nu poate fi facuta o ierarhizare a universitatilor romanesti?” – pentru ca nu „se” doreste!
    Ce efecte concrete ar produce o asemenea evaluare ?Si cine sa o faca???
    Trecand peste (…e deja complicat!) impedimentul initial, legat de calitatea TUTUROR evaluatorilor, sa presupunem ca s-ar ajunge la o concluzie cat mai apropiata de realitate…
    Probabil ca s-ar constata ca nu exista decat vreo 2-3 universitati „potabile”, ca regimente intregi de cadre didactice trebuie sa se reconverteasca, ca un procent covarsitor de diplome universitare sunt „simple” uzurpari de titluri academice, perfect compatibile insa, cu calitatea de secretara sau de sofer, pentru care au devenit indispensabile…etc.etc.
    Ar fi NEFIRESC ca, intr-o tara unde Premierul este un patetic plagiator, stiut de toti, dar „plus que jamais” in functie, sa se doreasca starpirea mediocritatii si a abuzurilor, cu consecintele lor, inerente!
    Situatia din invatamantul universitar romanesc este perfect conforma cu insasi definitia din DEX (!) a „meritocratiei” :
    MERITOCRAȚÍE, meritocrațíi, s. f. 1. Sistem în care se aleg persoanele talentate, cu scopul de a fi promovate pe baza realizărilor obținute. 2. Colectiv de conducere ales după criterii intelectuale. (cf. engl. meritocracy < merit + -o- + -cracy = -crație) [MW]
    …insasi definitia este astfel conceputa, incat sa fie loc pentru "toata lumea", in functie de cine triaza talentele :(
    Circulez, il n'y a rien à voir !

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Mihai Maci
Mihai Maci
Lector la Universitatea din Oradea. Studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Preocupări iniţiale legate de Simone Weil (problema decreaţiei în opera ei fiindu-mi subiect de licenţă), apoi de Heidegger şi de relaţiile acestuia cu istoria (tema masteratului) şi cu teologia (tema doctoratului). În lunga epocă doctorală am beneficiat de stagii de documentare în Franţa, ocazie cu care – pe lângă tema propriu-zisă a lucrării de doctorat – m-am interesat de gândirea disidentă est-europeană, şi, în particular, de filosofia lui Jan Patocka. Astfel că domeniile mele de interes vizează în particular filosofia contemporană şi mai ales tentativele est-europene de a gândi rostul istoriei. Am fost membru a două proiecte de cercetare care se ocupau de cu totul altceva, însă aceste experienţe mi-au arătat câte lucruri interesante se află dincolo de cele despre care eu credeam că sunt singurele ce merită a fi făcute.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro