vineri, martie 29, 2024

De ce nu putem avea un bacalaureat precum cel francez?

            Cu câteva zile în urmă, am văzut pe Facebook această postare:

În Franța a început bacalaureatul, prima probă pentru toți absolvenții de liceu fiind, ca în fiecare an, și ca niciunde în lume, filosofia!
Sunt 3 subiecte de dizertație și un text de analizat, din care fiecare alege ce-i convine…
Subiectele de la filiera generală, patru ore pe săptămână :
1) Să discuți înseamnă să renunți la violență ?
2) Inconștientul se sustrage oricărei forme de cunoaștere ?
3) Suntem responsabili pentru viitor ?
4) un text de Durkheim despre morala individuală, determinată de condițiile de viață, și cea socială.
Subiectele de la filiera tehnologică, două ore pe săptămână :
1) Nerespectarea legilor este întotdeauna injustă ?
2) Cunoașterea înseamnă să nu crezi nimic ?
3) Tehnica ne eliberează de natură ?
4) un text de Freud despre poezie, o paralelă cu joaca unui copil (la acest subiect elevii beneficiază de întrebări de analiză, sinteză și comentariu, care sunt foarte utile).”

            Firește, citind întrebările de mai sus, primul lucru la care m-am gândit a fost acela dacă un asemenea Bacalaureat ar fi cu cu putință la noi. Răspunsul este nu. Categoric nu.

            Bacalaureatul marchează finalitatea studiilor generale (cele care, în ziua de astăzi, sunt presupuse a fi urmate de toți elevii) și, ca atare, arată – în chip explicit – ce se așteaptă de la cei care au parcurs cei 12 ani de școală. Înainte de a fi o probă ce se cere asumată și traversată de tineri, Bacalaureatul este o declarație de intenții a școlii și societății în ansamblul ei. Ce vrem să știe și să poată face un tânăr de 18/19 ani?

            Recitiți întrebările de mai sus și veți găsi răspunsurile la cea tocmai pusă de mine: să fie ancorat în lumea în care trăiește (adică să fie capabil să asume problemele acesteia). Să înțeleagă la ce trimit aceste probleme și să cunoască felul în care li s-a răspuns în timp. Pe baza acestei cunoașteri să-și formeze propria lui judecată, pe care să fie capabil să o argumenteze și să o expună clar. Să aibă curajul propriei opinii (aceasta înseamnă: să fie capabil să ia atitudine). Și să înțeleagă că aceleași probleme pot genera răspunsuri diferite, dintre care unele sunt articulate, altele nu, unele sunt acceptabile, altele nu (adică să își exercite discernământul, toleranța și disponibilitatea de dialog). Cu alte cuvinte, avem de-a face, la propriu, cu ”un examen de maturitate” pe care trebuie să-l treacă tânărul care iese din sfera familială și se integrează, din ce în ce mai mult, în cea socială. Examenul de Bacalaureat îi cere proaspătului absolvent de Liceu să facă dovada faptului că – pe parcursul anilor săi de școală – a interiorizat acele lucruri (cărora uneori le spunem valori) ce constituie liantul și fundamentul societății. Într-un fel, întrebările acestui Bacalaureat circumscriu ideea de cetățean, așa cum o înțelege și și-o dorește Republica Franceză.

            Poate că această formă a examenului – care începe cu Filosofia – e puțin surprizătoare în lumea noastră, care confundă filosofia cu vorbăria găunoasă despre orice și care vrea ca diplomele să certifice ”cunoștințe sigure” și, dacă se poate, o meserie garanatată. De aceea, merită să ne reamintim, o clipă, care e originea acestui examen. Bacalaureatul – în forma lui modernă (căci, mai în alte vremuri, era echivalent mai curând cu licența actuală) – apare odată cu veacul XIX, mai precis în 1801 și e (ca multe alte lucruri având legătură cu sistemul instituțional și cu cu cel educativ) o creație a lui Napoleon. Proclamând egalitatea – pe baza rațiunii de care au parte toți oamenii – Revoluția Franceză decisese (nu fără tensiuni) abolirea votului cenzitar (adică a votului legat de proprietate, ce se stabilea prin calculul impozitului aferent acesteia) și trecerea la votul universal (e drept, deocamdată masculin – pentru că, în acele timpuri, doar bărbații ocupau funcții publice și, mai ales, erau chemați /cu toții/ în noua armată republicană și, apoi, imperială). Problema – pe care o pun gânditorii politici ai întregului secol XIX – este cum poate fi făcută trecerea de la votul cenzitar (ai cărui subiecți sunt păturile avute, educate și, deja, cu un rol – și o responsabilitate – în societate) la votul universal (care aduce în fața urnelor o ”plebe” ignară și ușor manipulabilă, resentimentară și fără nici un exercițiu al vieții publice). Răspunsul lui Napoleon este: prin educație, căci educația – temeinic făcută (inclusiv cu examene serioase) – e o formă ridicare a omului din condiția sa naturală la cea socială (ceea ce afirmase Iluminismul) și, în egală măsură, o formă de disciplinare civică (pe care, ulterior, exercițiul militar – rezervat și el doar bărbaților – o transformă în ritmul cvasi-mecanic de funcționare a societății).

            Marele merit al viitorului Împărat constă nu doar în faptul de a fi enunțat aceste principii (care circulau de cel puțin un veac în ”aerul” intelectual al lumii franceze), ci și în a le fi dat o formă adecvată. Între altele, e vorba și anul final al studiilor liceale, cel ce va purta numele de ”lannée de Philosophie”. De ce tocmai Filosofia? Firește, o rațiune e aceea că, la fel ca-ntotdeauna, marile schimbări trimit – inavitabil – la tradiția pe care vor să o schimbe: timp de veacuri, în Occident, școala fusese legată de Biserică și, în învățământul religios al catolicismului, Filosofia (în speță Metafizica – grație căreia putem sesiza rațional necesitatea unui Principiu Absolut) era treapta cea mai înaltă a ”cunoașterii naturale”; cea care premerge studiile Teologice (prin care ”cunoașterea revelată” atestă Întruparea în Istorie a acestui Principiu). Dar nu acesta era argumentul major pentru Napoleon, ci faptul că Filosofia le expune elevilor din cea mai mare clasă de liceu, într-o structură articulată și coerentă, marile sisteme etice, iar examenul de Bacalaureat îl pune pe fiecare dintre ei în situația de a argumenta opțiunea lui în favoarea (sau împotriva) unuia sau altuia dintre acestea. Acest exercițiu, în care rigoarea învățării se împlinește într-o atitudine, îi dă tânărului un model – depotrivă intelectual și practic – a ceea ce înseamnă a alege în viața publică. Adică, în principal, în domeniul politic, în care va avea de-a face cu alegerea între mai multe posibilități de realizare a Binelui comun. Pentru el, decizia nu trebuie să fie expresia unei pulsiuni de moment (a lui ”îmi place” sau ”nu îmi place” și cu atât mai puțin a unui ”așa vreau eu” fără nici o rațiune), ci, dimpotrivă, trebuie să fie expresia unei gândiri mature, capabile să sesizeze – dincolo de vorbe și de gesturi – ceea ce constituie obiectul însuși al Eticii: Binele spre care tindem cu toții. De aceea acest test al întregii personalități purta numele de ”examen de maturitate”. (Și – demult am uitat acest lucru – așa a fost ”transplantat” Bacalaureatul și la noi: ”Regulamentul pentru examenele generale de licee” din 6/18 decembrie 1869 prevedea că, la examenul oral, ”candidații se întrébă conform programelor anexate: 1) Asupra filosofiei”.)

            Poate că la 1869 era, încă, posibil ca examenul nostru de maturitate să înceapă – la proba orală – cu Filosofia. Apoi, a venit peste noi istoria și, după 1877 și, mai ales, după 1918, accentul a ceea ce trebuie să știe tinerii a căzut pe ”independența, unitatea și suveranitatea” noastră. Pentru noi, criteriul cetățeniei nu a fost unul civic (conștiința solidarității în jurul unor valori: egalitatea în drepturi, șansa de ascensiune socială, participarea comună la dezbaterea publică, libera concurență, valorizarea pluralității culturale etc), ci unul național (credința în identitatea transistorică – căci deopotrivă etnică și religioasă – a ”neamului” și patriotismul ”jertfelnic” care actualizează ”spiritul” strămoșilor). Ceea ce i se cerea cetățeanului (după 1919) nu era să judece între alternativele pe care le propunea scena politică, ci să adere – pasional – la ”soluția salvatoare”. (Această pasionalitate, pe fondul unei judecăți minime – asociată cu lipsa de educație – explică și oscilațiile spectaculoase ale preferințelor electoratului de la un tur de alegeri la altul în perioada dintre războaie.)

            Cert e că și școala a suferit de pe urma acestei tendințe (ajunsă derivă) naționaliste: locul sesizării problematicului, al reflecției și al luării în considerare a alternativelor, al exercițiului alegeii în cunoștință de cauză a fost luat de recitarea patetică a unor certitudini ce se cereau interiorizate fără discuții și fără comentarii. Nu memorarea a fost – și încă e – în centrul învățământului nostru, ci recitarea. Școala veche (interbelică) era bună nu pentru că avea o concepție bună asupra educației, ci pentru că – la vârf – era capabilă să producă și să selecționeze profesori cu o mare deschidere culturală care beneficiau, încă, de o marjă de libertate grație căreia puteau oferi și alte alternative tinerilor în curs de formare. Tot așa cum e terenul predilect al naționalismului cel mai agresiv, Universitatea dintre războaie e și cel al cosmopolitismului celui mai colorat care, dublat de rigoarea unor mari dascăli, crează un siaj ce durează până în anii ’70 ai secolului trecut. Odată cu primul comunism, cel agresiv, ”cosmopolitismul” devine acuză și reprezentanții lui (cu foarte rare excepții) sunt marginalizați și prigoniți. Cel de-al doilea comnism, ceaușismul, revine – în varianta lui proprie (identificând ”poporul” /sau cel puțin ”cea mai bună parte a lui”/ cu Partidul într-o continuitate istorică nefirească) – la naționalismul interbelic. Persecuțiile și interdicțiile stalinismului și ale dejismului (din intervalul 1947 – 1964) au avut ca efect nu doar reacția generală a populației la maculatura proletcultistă și la istoria rolleriană, ci și regăsirea – entuziastă – a interbelicului, care se canonizează în literatură și își păstrează intactă fascinația ocultă, dincolo de istoria rescrisă de politruci.

            Încercarea de a da o componentă mai rațională și mai reflexivă școlii românești (în parte, și pentru a limita daunele unei ideologizări excesive), articulată progresiv între Ilie Murgulescu și Mircea Malița, prin diversificarea ofertei educaționale, introducerea materiilor de specialitate și a manualelor experimentale sfârșește în contrariul ei odată ce Ceaușescu ia în posesie școala – sub forma Liceelor Industriale – ca laborator al ”omului multilateral dezvoltat”. La finele regimului, elevii trebuie să știe, de-a valma, de toate: în primul rând mantra naționalistă, cu ”istoria milenară” ce culminează în Partid și, mai ales, în Secretarul lui General (sinteză a tuturor virtuților neamului), literatura noastră – mai ales cea eroică – fără termen de comparație (ceea ce face credibil protocronismul) și, ca viitori ”muncitori și ingineri pe șantierele patriei” să aibă cunoștințe ”din cele mai diverse” despre ”toate ramurile industriale” și, evident, despre științele tari ce stau la baza acestora. Un timp, calitatea profesorilor formați în interbelic și persistența unor manuale din anii Murgulescu – Malița mai frânează ceva din tendința pe care generalizarea Liceelor Industriale și a ”școlarizării de 12 ani” o duce, destul de repede, în caricatură. Mai trebuie adăugat un lucru: dat fiind că, pe vremea aceea, locurile din universități erau planificate ”în funcție de necesitățile sectoarelor economice” (și, ca atare, extrem de limitate), concurența adevărată era la admiterea în facultăți (acolo unde fiecare trebuia să înfrunte zeci de alți candidați). Bacalaureatul – în care elevii nu concurau decât cu ei înșiși – era, mai curând, un examen formal, pe care liceele (mai ales cele industriale) îl bifau la capitolul ”realizări”, cu maxima ”indulgență” a comisiilor (ce nu voiau să aibă – și să provoace – probleme cu numărul de căzuți). Cât încă facultățile sunt puține și cu un număr redus de locuri, aceeași situație se perpetuează și după 1990.

              Apoi, scăderea numarului candidaților la învățământul superior (și transformarea examenelor de admitere în ”interviuri” sau ”concursuri de dosare”) face ca, încă odată, Balaureatul să devină examenul ce marchează trecerea dintre preuniversitar și studiile de specialitate (și, pentru mulți elevi, examenul final al școlii). Atâta doar că această revenire, în anii 2000, are loc pe fondul erodării – deopotrivă prin reforme anapoda și scăderea calificării profesorilor – (a) învățământului liceal. Morala e aceea că, exceptând cele 2 – 3 licee ale municipiilor reședință de județ, în rest, mai peste tot, din rațiuni de ”evidențiere a succeselor”, s-a practicat un soi de dumping generalizat (și bazat pe fraudă masivă), pe care l-a pus în evidență – imediat după 2010 – ”Bacalaureatul cu camere (de luat vederi)” al domnului Funeriu. După ce copiatul la vedere și scrierea după dictare în sălile de examen au devenit primejdioase (mai ales din cauza expunerii mediatice, dar și a consecințelor penale), marea problemă a școlii românești a fost aceea de-a găsi o modalitate prin care deficiențele de adâncime ale celor 12 ani de învășământ obligatoriu să fie ascunse la examenul final (a cărui menire să fie aceea de a-i mulțumi pe cât mai mulți, începând cu funcționarii ”raportărilor” din Minister). Și tactica a fost una simplă: dacă nu (mai) putem copia ”unu la unu”, copiem ”unu din trei” sau ”unu din cinci”. Mai exact, lansăm seturi de subiecte-tip, facem ”simulări” (ce cuvânt nimerit!) și garantăm că examenul va fi ”cam așa”. Altfel spus, învățăm niște algoritmi de răspuns/rezolvare și – la examen – știm că nu vom avea de-a face decât cu niște minime înlocuiri în formulele deprinse pe de rost.

            Mă tem că, oricum am boteza-o noi, treaba aceasta se numește tot copiat: învățatul ”pe de rost” și reproducerea mecanică nu au nimic de-a face nici cu exercițiul cunoașterii și nici cu cel al memoriei. Așa cum sunt ele practicate pentru examenele noastre, pe de rost-ul și reproducerea stereotipă nu sunt decât modalități de a înșela la o examinare onestă, oferind drept cunoaștere însușită și sedimentată niște lucruri pritocite în grabă și, cel mai adesea, rămase de neînțeles elevilor. ”Ne facem” că ”răspundem cerințelor”, forțând asimilarea unor scheme de răspuns care nu trimit la nici un fel de cunoștințe și nu se bazează pe nici o interiorizare a lor. Practic, bacalaureatul ar putea fi susținut cu succes(ul) ”garantat” (al notelor 8 – 10) de niște elevi care au memorat maximum trei luni la umanioare și șase luni la reale. Restul – adică toți cei 11 ani (12 cu clasa pregătitoare) și jumătate sunt perfect inutili. Lucrurile învățate pe de rost în ultimele luni nu trimit la nimic din ceea ce s-a făcut înainte. O să se spună: cum nu? E vorba mai întâi de scriere, ce se învață pe clasele mici. Apoi de operațiile elementare, de niște date de context, de reluarea unor teme în diverse cicluri de studii etc. Îmi pare rău, dar eu nu văd nimic din aceste lucruri în primul an de facultate. Majoritatea studenților scriu aproximativ (mai curând în ritmul telefonului decât în cel al textului articulat), nu au cunoștințe elementare (din cele ce se repetă mereu în școală) și nu știu decît să învețe pe de rost – și să reproducă aproximativ – câteva liniuțe de powerpoint

            Dar ce ar trebui să știe, de fapt? Câteva lucruri esențiale, pe care școala are menirea de-a le transmite. Mai înainte de toate, disciplina muncii. Rostul școlii mici este – extrem de important – acela de a disciplina copilul: de a-l învăța să stea, zilnic, câteva ore la masă; de a-i cultiva pasiunile și de a-l îndemna la mai mult. Bineînțeles, aici e vorba și de exigență (la vârsta la care copilul o interiozează în raport cu ceilalți), și de încurajare, și de aprofundarea interesului lui pentru un subiect sau altul, și de grija de a recupera ceea ce nu a înțeles. Mai mult sau mai puțin, clasele mici sunt definitorii, căci ele îi dau copilului (și omului) elementele invariabile ale muncii adevărate: atenția și răbdarea. Elevul care știe că are zilnic ceva de făcut și care se cufundă cu plăcere într-un subiect care-l interesează va fi adolescentul ce se va deschide – cu pasiunea vârstei – unui domeniu sau altul. Căci, aceasta e menirea gimnaziului: de a panorama cunoșterea, oferindu-i fiecărui tânăr posibilitatea de descoperi câmpul în care simte că se poate împlini. În gimnaziu, cunoașterea ar trebui să fie poveste și aventură, pregătire și escaladare serioasă a unui înțeles care, la rândul lui, confirmă rigoarea autodisciplinei ce stă la baza lucrului bine făcut. Nu culegeri cu probleme calpe și ”eseuri” stereotipe, ci deschiderea pe care angajamentul și temeinicia o transformă într-un proiect ce se împlinește ca realizare. În fine, materiile liceului ar trebui să fie – traversând marea cultură – un exercițiu al înțelegerii problematicului lumii în care viitorul absolvent e chemat a se împlini și o primă tentativă de interpretare și de judecată a unor situații care sunt departe de a se reduce la scheme și formule. Ceea ce numim ”gândire critică” nu e nimic altceva decât această acuitate a inteligenței ce încearcă să situeze noul în raport cu datele cunoscute, în același timp poziționându-l într-o continuitate și sesizându-i specificitatea, fără a ceda sirenelor ce anunță noutatea absolută ori eternul imuabil. E vorba de un exercițiu al discernământului care îi leagă pe oameni și dă un sens acțiunii lor. Asta se construiește, zi de zi, vreme de 12, 13 sau 15 ani. Și, când lucrurile acestea sunt făcute, examenul final dă măsura lor.

            La noi, Bacalaureatul spune un lucru simplu: că școala s-a făcut ”așa cum s-a făcut” și pentru că ”trebuia să se facă”. Cu materii inepte, care suprasolicită copiii de mici, le dau sentimentul neputinței, le strivesc curiozitatea, nu fac nici o legătură între interesele lor (specifice timpului și vârstei) și o cunoaștere seacă și inutilă, ce nu le spune nimic pe care să-l poată integra în viața lor și nu are nici un interes pentru lumea lor lăuntrică ce crește, în alte ritmuri, în acești ani. În contrapartida acestor stupidități – alternând ”tatăl rău” cu ”mama bună” – îi lăsăm să cânte și să aplaude la ore și ținem training-uri despre ”dezvoltarea emoțională”. În schimb, aceeași școală îi învață toate formele imposturii ce strâmbă sufletul tânăr: mecanica implacabilă a banilor de meditații, cinismul acuzelor celui ce nu plătește și laudelor celui ce dă mai mult, favoritismele de tot soiul, ”referatele” de pe internet, tezele ”aranjate”, ”cadourile” obligatorii și – aproape inevitabil – examenele în care cei mai slabi iau notele cele mai mari. Când termină liceul, adesea, elevul e un om frustrat, care a făcut exercițiul nedreptății și care nu (mai) vrea decît fie să fugă în alte țări (lăsând în urmă o copilărie traumatizată), fie să răzbească ”cu orice preț”, ca ”să le arate el lor” cine a juns cel pe care-l batjocoreau.

            E trist că o mulțime de profesori, decăzuți la condiția de simpli păzitori ai elevilor (dar care nu beneficiază de avantajele meseriei de gardian), ajung să se răzbune – cu rafinamente sadice – pe niște făpturi lipsite de apărare, pe care fie le frâng, fie le înrăiesc. E la fel de trist faptul că aceiași profesori nu au nici o voce comună și îndură – cu o incalificabilă umilință – toate aberațiile ce decurg din ucazele Ministerului, ale ”comisiilor” lui și ale inspectoratelor. Nu există nici un grad al înjosirii prin care să nu fi trecut dăscălimea românească. Disperați de faptul că nu au nici o altă șansă în lumea noastră, majoritatea profesorilor – oameni d’un certaine âge – sunt dispuși la absolut orice pentru a-și conserva postul, a-și primi pensia și a ”compensa” din meditații ceea ce statul nu le dă. Obligați să facă munți de maculatură – ce nu are menire decât aceea de-a le aminti, zilnic, că sunt la dispoziția ”organelor superioare”, deprofesionalizați și de această muncă absurdă, și de meditații, și de veniturile modeste ce nu le permit să se țină la curent cu informația domenială, profesorii au ajuns și ei niște cutii mecanice ce nu mai pot decât să verifice conformitatea unor lucrări stereotipe.

            Cine să corecteze lucrări precum cele ale bacalaureatului francez? Niște oameni care invocă – pentru că așa fost învățați să facă – la fiecare pas ”proceduri”, ”bareme” și ”punctaje”, adică o mécanique plaqué sur le vivant, menită a-i degreva de orice responsabilitate? Vă imaginați un ”evaluator” de-al nostru spunându-i unui candidat (precum recentul laureat al Nobelului, Sir Roger Penrose lui Stephen Hawking): ”Tinere, toate calculele pe care pe care le-ai făcut sunt greșite, dar ideea e genială”? Vă imaginați un corector de-al nostru capabil – asemeni Jacquelinei de Romilly – să-și dea seama, din privirea elevului, întoarsă spre sine și căutând în adâncul cunoștințelor sale, că acesta a învățat, deși nu știe (pe moment) răspunsul? Pentru toate acestea, profesorul ar trebui să fie nu doar un bun profesionist, ci un om deschis, capabil să sesizeze sclipirea talentului chiar și în întuneric și – poate cel mai important – să aibă curajul de a-i spune tânărului cuvântul care să-i dea înțelesul lucrurilor pe care le-a învățat. Căci acesta e adevăratul evaluator (inseparabil de profesor): cel care care te ajută să te înțelegi așa cum ești și te îndeamnă la mai mult. Nu cel care te minte – contra cost – în față, dându-ți iluzia că poți face ceea ce, de fapt, nu poți. Și nu cel ajuns un trist (și provizoriu) substitut al calculatorului la ”notarea” testelor-grilă.

            Nu putem da un Bacaluareat precum cel franțuzesc pentru elevii noștri n-ar ști ce să-i răspundă: ei au învățat, mecanic, subiecte-tip, dincolo de care nu e nimic. Le e frică să-și spună părerea, pentru că nimeni nu le-a cerut-o niciodată. În schimb toți le spun că lumea merge foarte bine și fără părerea lor.

            Nu putem da un Bacalaureat precum cel franțuzesc pentru că n-ar avea cine să-l evalueze. Profesorii noștri știu să facă formularele cerute de Minister sau de inspectorate și să-i pună pe elevi, la ”orele-n privat”, să învețe subiecte-tip. Le-ar fi frică să noteze asemenea lucrări, pentru că – ieșiți dintre proceduri și bareme – ar realiza, cu spaimă, că sunt pe cont propriu și, la o adică, nu-i va apăra nimeni.

            Nu putem da un Bacalureat precum cel francez pentru că o mulțime de părinți ar întreba, indignați: ”Ce-i cu tâmpeniile astea? La ce le sunt bune copiiilor?”

            Și – din păcate – ar avea dreptate: pentru francezi, cetățeanul e cel ce-și spune – argumentat – părerea. Pentru noi, cetățeanul e cel ce plătește impozit. Ca să plătească impozit, nu trebuie să spună nimic. Și, mai ales, nu trebuie să întrebe unde se duc banii din impozitul lui.

Distribuie acest articol

87 COMENTARII

  1. Eu voi fi mai scurt.

    In Romania nu exista invatamant, ci doar memorare si „rezolvare de probleme”.

    Invatamantul romanesc nu se poate imbunatati pentru ca societatea romaneasca, intemeiata pe rasplata nemuncii, asa il cere.

    Cine vrea altceva, vinde tot si pleaca din tara, preferabil inainte de varsta de liceu a copiilor.

  2. Pentru că nu sîntem capabili să facem un lucru decent din bacalaureat o soluție ar fi să facem ca suedezii, să-l desființăm. Suedia nu pierde nimic din aata: e pe loc fruntaș la inovație și oamenii ei au cultură și inteligență funcțională. În Suedia chiar și un copil de 5 ani știe cum să-și exprime o părere.

    • Este bine scris, conține aspecte de necontestat ale școlii românești, dar aș prezenta câteva aspecte care nu sunt luate în calcul de către autor.
      1. Încep cu filozofia. Este o disciplină unde evaluarea se face extrem de permisiv, dacă se dorește avantajarea elevului. Evident că ea presupune o serie de competențe extrem de valoroase, de la cultura generală solidă, istorie, până la abilități oratorice și critice. Dar, repet, evaluarea unei astfel de discipline presupune un grad mare de subiectivitate. A demonstrat mai jos și @M. Dumitrescu.
      2. În altă ordine de idei, școala modernă românească (dar și cea occidentală de stat) este mult inferioară celei antebelice și interbelice, poate și celei postbelice, care a mers o perioadă în siajul celeilalte. Este suficient să citim biografiile marilor figuri culturale ale vremii, ca să ne lămurim ce însemna atunci să fii elev de liceu, pregătirea, seriozitatea, conștientizarea condiției de elev, respectul față de școală și profesori. Ce presupunea un examen de bacalureat… Incomparabil cu ce se întâmplă azi.
      3. Ce nu a mers bine în educația contemporană? În primul rând s-a renunțat la câțiva factori esențiali, în numele stării de bine a elevului: disciplină, severitate, strictețe, competitivitate. Teoriile moderne ale educației pornesc toate de la premiza că elevului trebuie să i se asigure de către școală plăcerea, relaxarea, divertismentul. Foarte frumos, dar iată că se dovedește dăunător pentru învățare. Profesorul nepregătit suficient, plafonat, demoralizat nu este o cauză a decăderii școlii, ci o consecință, între multe altele, a scăderii exigenței sistemului. (Nu, nu pledez pentru nuia, tras de perciuni și stat pe coji de nucă! Acestea erau practici blamate și atunci.)
      4. Consecințele relaxării educaționale propăvăduite de teoriile moderne se văd azi și în școala românească, așa cum se văd de ani de zile în școlile (atenție, de stat!) din Vest: elevi dezinteresați, dezinhibați până la obrăznicie, plictisiți din start, fluturând lozinca „la ce mă ajută asta în viață?”, reacționând doar la stimuli puternici similari cu interesele lor (rețele de socializare, știrea de senzație, exhibarea unor tare comportamentale, sexualitate). O parte din acești elevi sunt copiii crescuți cu telefonul mobil, internet, lăsați cu orele în fața televizorului ca să stea cuminți. Evident, aici decisiv este rolul familiei. O altă parte din ei își pierd interesul pentru învățare în liceu, găsind alte preocupări adolescentine (din abundență și la îndemâna oricui: concerte, festivaluri, cluburi, „adrenalină”…). Este ecuația societății contemporane, nu se poate face mare lucru, decât cu reguli și strictețe, dar acestea nu-și mai au locul în școala modernă, nu-i așa?
      5. O altă problemă, cel puțin în sistemul românesc, este obligativitatea celor 12 ani de școală, în condițiile în care jumătate dintre elevii care intră în clasa a noua nu dețin un minim bagaj de competențe și aptitudini necesare liceului. Se intră la licee teoretice cu medii sub 5, deja de ani de zile.
      6. Alt punct negativ al școlii contemporane la noi: clasele din mediul urban au ajuns să aibă aproape 40 de elevi, dar se vrea atenție centrată pe nevoile fiecăruia, și credeți-mă, la gimnaziu copiii își afirmă insistent dorința de atenție. Cu atât mai mult se întâmplă lucrul acesta acum , când copilul este mult mai egocentric decât în trecut.
      7. O mare dificultate, poate cea mai mare: acești elevi nu vor și, mai grav, nu mai sunt capabili să citească literatură, istorie, în general orice text mai lung de o pagină. Nu au cultură generală și o resping, indiferent cât de tare s-ar strădui profesorul să le facă lecții atractive. Mai mult, vin cu idei preconcepute, de felul „ce a fost în trecut nu ne interesează, a trecut”, „literatura e plictisitoare, nu înțelegem cuvintele”. Ei resping în bloc tot ceea ce nu ține strict de lumea lor, de „aici și acum”. Evident, le place să-și expună opiniile, să filozofeze, dar cu un limbaj extrem de sărăcăcios, trunchiat, cu tremeni argotici, cu idei preluate din media și de la „influenceri” cu nimic mai breji ca formație intelectuală…
      8. Trebuie luat în considerare, exemplul relevant al școlilor private sau al claselor de elită (dar au cam dispărut din sistemul de stat). Acolo e un sistem mai apropiat de cel clasic: reguli stricte, uniformă, exigență, clase de maxim 15 elevi și nu în ultimul rând, copii interesați și motivați. Acești copii se găsesc desigur și în sistemul de stat, dar sunt dezavantajați de calitatea slabă a celorlalți.
      Concluzionând, avem un sistem permisiv, indulgent, clase supraaglomerate, cu elevi slabi și dezinteresați ab initio, care trebuie duși până în clasa a 12-a. Dar ne mirăm că nu-i scoatem filozofi.

  3. Mulțumesc frumos pentru aceste gânduri. Din fericire, francezii nu au renunțat la demnitate și nu l-au proscris pe Napoleon, chiar dacă este autorul direct sau indirect a multor crime.

  4. Felicitari! Excelent material.
    Daca imi permiteti, cateva observatii: 1. vedeti cati tineri nu se prezinta la bacalaureat; de ce sunt fortati sa faca 12 clase, intr-un invatamint „obligatoriu”?; nu cumva este o greseala?; dupa 8 clase, ar trebui ca invatamintul sa fie optional; (nu toti sunt inzestrati inteletual la fel; nu toti au aceleasi interse si optiuni etc.); 2. si cum sunt tineri si au timp, ar fi bine sa fie adusi in scoli de meserii, sa termine studiile fie cu un bacalaureat, fie cu o diploma de calificare… zic eu; daca toti devin savanti, cine mai munceste?; 3. tot aud ca tinerii nu trebuie sa memoreze o chestie sau alta; ar trebui invatati sa descopere si construiasca; in principiu aveti dreptate; si nu neg ideea; mai ales ca a fost sustinuta si de mari genii (Einstein etc); dar ce poti construi daca nu stii („pe dinafara”) teorema lui Pitagora, Thales etc? Nu trebuie mai intii sa-si fixeze in memorie instrumentele cu care lucreaza? Cum se poate face asta? Cum invatati tabla inmultirii? 4. este adevarat, avem un invatamint nationalist; nitel cam sarit peste cal; dar vecinii cum il au? dar Franta? acum, cand suntem in UE si se doreste un UE mai puternic(„mai mult UE”), poate ar trebui sa se ridice problema la Bruxelles, pentru o programa unitara; mai ales in domeniul istoriei. Desigur, trebuie intii scrisa istoria aia comuna…

    • Francezii au renuntat la istoria ”eroica” in anii 50, cand Scoala de la Annales a reusit sa impuna o istorie sociala, axata pe modul cum era constituita societatea, relatiile dintre oameni si institutii si mai putin la lideri mesianici, eroi ucigasi de dusmani, intr-un cuvant, s-au debarasat de istoria nationalista, fals patriotica, pentru ca aceasta te invata ca exista un dusman al poporului, de obicei o natie vecina sau o clasa sociala tradatoare. Celelalte tari occidentale au preluat acesta tendinta, insa istoria nationalista a ramas in Est, in mod ironic, chiar in tarile socialiste care ar fi trebuit sa promoveze, conform doctrinei proprii, internationalismul si cooperarea intre popoare, ca sa folosesc exact termenii din acele vremuri.

    • nu trebuie sa stii pe dinafara teoremele asemanarii ai Pitagora; de fapt, daca aplici mecanic teorema asemanarii, risti sa te invarti in jurul cozii la aplicari succesive; asemanarea triunghiurilor nu este nimic altceva decat o proportionalitate, care deriva din raportul ariilor, iar pentru orice triunghi avem baza x inaltimea =aria/2=constant; oricare ar fi baza si inaltimea aferenta; in cazul triunghiurilor asemenea avem bxh=a/2 si BxH=A/2; de aici rezulta rapoartele asemanarii;
      teorema Pitagora rezulta din relatii de asemanare, construind inaltimea h aferenta ipotenuzei, care o imparte in doua segmente x+y=i si totodata imaparte triunghiul „mare” in doua mai mici, asemenea cu cel mare; din asemanari rezulta: x/a=a/i si y/b=b/i , unde a si b sunt catetele si i este ipotenuza; x+y=(axa+bxb)/i; ixi=axa+bxb
      eu intotdeauna am preferat sa exprim lungimile functie de arii si o inaltime, ca sa nu ma incurc in relativitatea rapoartelor; de ex. i=2S/h, b=2S/a, x=2S1/h, y=2S2/h, x+y=i, S1+S2=S
      de asemenea, nu m-am obosit sa memorez derivate de functii uzuale; daca nu stii cum se determina derivata lui (1/x) nu stii matematica

      • Ca sa determini rapid derivata lui 1/x trebuie mai intai sa memorezi pe dinafara regulile obisnuite de derivare. Presupun ca nimeni nu recalculeaza de fiecare data limita cand epsilon->0 din (f(x+epsilon) – f(x) )/ epsilon

        • Ca sa nu mai vorbim despre faptul ca teorema lui Pitagora nu are legatura cu asemanarea. Pitagora a gandit mai simplu. A construit patrate pe cele trei laturi ale triughiului dreptunghic si a constatat ca suma ariilor patratelor construite pe catete este egala cu aria patratului construit pe ipotenuza. Memoria trebuie exersata altfel nu veti mai sti nici pe ce strada locuiti. Degeaba ai internet daca nu stii ce sa cauti sau nu intelegi ceea ce gasesti.
          Poate ar trebui revenit la programa si cartile de dinainte de 1972 si construit pe acestea.
          Si sa nu uitam ca in acele vremuri de trista amintire am avut, multi dintre noi, bunici care erau acasa cand veneam de la scoala.
          Dar nu vreau sa

          • Nici o știință nu are limite perfect definite. E greu să spui, de exemplu, până aici e chimie, mai încolo e fizică, iar după cotitură e astronomie. Cu atât mai mult în interiorul unei discipline de studiu, orice poate avea legătură cu altceva. E drept, Pitagora a folosit metoda pătratelor, dar dacă PF preferă asemănarea triunghiurilor, are toată libertatea să o facă. Sunt mai multe drumuri care duc spre culme. Deși am corectat formula, cert este că a fost o scăpare: câteva rânduri mai apoi PF o folosește corect.
            Iar împotriva demenței ajută și exersarea logicii, nu doar a memoriei.

            P.S. Uneori sunt și eu nostalgic și îmi reamintesc cu plăcere când veneam de la școală. Gânduri bune!

  5. Articol excelent , felicitari ! Omul, profesor fiind, vede lucrurile din interiorul sistemului, „pe viu „. Doar doua observatii :
    – Si comunistii intelegeau importanta filozofiei dar o dadeau pe a lor. Am facut doi ani de „socialism stiintific” la facultatea de medicina; norocul nostru a fost ca am avut un asistent corect, cult si bine pregatit cu care, la seminarii, am facut o istorie a filozofiei „pe bune”. A riscat omul dar i-am ramas recunoscatori !
    – In Franta, unde bacalaureatul e greu, exista multe scoli postliceale unde se intra doar cu certificatul de absolvire a liceului, fara Bac . Si sunt scoli din care se iese cu meserii practice bune si bine retribuite ! Oare la noi, cu pletora asta de „licee”, inclusiv in rural, nu s-ar putea face ceva asemanator ?

    • Un eseu de nota 10. Foarte buna analiza dv. Din pacate intreg sistemul de 12 clase nu este construit pe decoperirea elevui, a talentelor si preferintelor sale ci pe omogenizare si uniformizare. Nu este sprijinita logica, creativitatea si opiniile proprii ci repetarea si memorarea. Nu este sustinut efortul dupa puterile elevului si actiuni de echipa, ci concurenta paguboasa intre elevi si individualismul. Nu toti vor fi olimpici si cu facultati. Un sistem inca sub spectrul societatii comuniste complet neadaptat noilor cerinte de munca si viata. Nici facultatile nu sunt mai breze. Exceptiile sunt rare. Nici un ministru al educatiei nu a facut o reforma completa si adevarata.

  6. Analiza e buna. Dar la analize critice avem inca multi capabili. Ce as dori sa citesc sunt strategii si politici VIABILE care sa permita repararea in timp a sistemului de invatamant si in final a societatii! Cum faci dintr-o echipa de profesori demoralizati, stresati, obositi, mare parte mediocrii si plafonati o trupa de vizionari si formatori de oameni? Ce variante de revolutie reala si viabila avem pentru invatamant, cu corpul profesoral actual, ca sa putem schimba ceva care sa devina semnificativ in 10-20-30 ani? Ce management al schimbarii e viabil cand avem frane la minister, guvern, parlament, in parinti, scoli, profesori? Fara a filozofa pe astfel de scenarii degeaba filozofam pe critica!

    • Ca solutie de bun simt ar trebui renuntat la toate examenele inutile incepand cu bacalaureatul.

      Cat despre a cere scolii sa repare singura societatea mi se pare o utopie. Scoala este o reflexie a clasei conducatoare si nu invers. Daca s-a votat galeata cu ulei si zahar o vom primi inclusiv la scoala, ba chiar mai mult, vom invata sa ne-o dorim.

    • Ca sa schimbam invatamantul, trrebuie sa schimbam societatea. Invers -adica sa schimbi invatamantul sperand ca societatea se va dezvolta – nu se poate.

      Ca sa schimbam societatea trebuie sa renuntam la supraprotectie sociala si la venituri garantate.

      Mai putin stat (in ambele sensuri ale cuvantului).

      • Gresit mister Dedalus.! Japonia dupa WW2 a investit masiv in educatie pentru a avea performanta in societate. Intai trebuie sa oferi conditii ca apoi sa ai ce sa ceri.

        • Germania avea un sistem economic puternic, chiar intarit de razboi. Infrastructura se reface repede, cu oamenii e mai greu.

          Criza interbelica a Germaniei corespunde unei etape istorice, nu trebuie interpretata ca o slabiciune structurala a capitalulismului german.

          ===
          Hai sa facem un exercitiu de imaginatie: sa zicem ca intemeim cel mai bun sistem de invatamant din lume. Unde vor lucra absolventii- a) intr-un call center din Romania sau b) la NASA? (exemple).

          • Cu regret, a compara situatia Germaniei cu cea a Japoniei, este egala cu comparatia dintre mere si pere! In paralel cu sustinerea unui invatamant mai bun, trebuie sa fie sustinut mediul de afaceri, pentru a putea angaja acesti absolventi. Ori in Ro nu merge nici una nici alta, dar vorbim de Romania educata! Pfui!

            • Nu am zis nimic de Japonia.
              Da, e nevoie de un stat liberal pentru a permite o reforma reala a educatiei. Dar pana la statul liberal mai avem foarte mult.
              Si eu am tot spus ca invatamantul produce ceea ce se cere – incompetenti cu diploma cere societatea, asta face invatamantul!
              ===
              Dar pana acolo ar fi bine sa salvam ce se poate. Din pacate modul in care partidele politice concept aceste schimbari in invatamant este formal, nu se gandesc sa si faca in realitate ceva. De ce? Pentru ca nici macar acest putin nu este cerut de electorat. Cine intelege, isi trimite copilul in strainatate la studii, sau pleaca cu el cu tot. Aceasta solutie este mult mai usoara decat a lupta pentru schimbare in Ro, si dupa cum stie orice sociolog, oamenii o vor lua pe calea cea mai usoara.

    • Chiar vrei să știi, domnu?… Renunți la limbajul lu matale de lemn de extracție străină și renunți, în același timp, la gânditorii învățământului de formatie contabilicească, inginerească, juridică etc. Conceperea învățămânului (și a educației!) este dintotdeauna apanaj strict umanist. Cu filosofii în pluton. Să nu-mi spui că Spiru Haret și că… Aveau o temelie umanistă excelentă! Ți se pare că n-ar fi umanistă cugetarea că a pregăti un tânăr pentru succes înseamnă a pregăti un tânăr pentru ratarea succesului?… Iar profesorii mediocrii de care vorbești sunt produsul școlii care te-a învățat pe matale că te-ai desprins de comunism dacă folosești limbajul ăsta. Adică o școală care se bazează pe limbaje. Când ea ar trebui să se bazeze pe valori și pe feluri de învățare și de practicare a acestora.

    • Da, există variante de revoluție viabilă, dar numai să se dorească! Problema învățământului românesc actual o reprezintă și influența puternică a politicului în managementul unitățălor de învățământ, în numirea personalului de conducere. Pentru că au fost loiali, nu școlii, ci interesului politicului (interese electorale, financiare), au pătruns în sfera conducerii școlii, a personalului nepregătit sau lipsit de valori. Dacă examenele organizate pentru ocuparea funcțiilor de conducere (aferent învățământului preuniversitar de stat), ar fi permanente și obiective (fără aprobarea membrilor biroului executiv local / județean / național, din cadrul partidului aflat la guvernare, care impune cine trebuie să promoveze), cu obiective clare de dezvoltare a învățământului, atunci există șanse. De asemenea, strategiile la care faceți referire (de curriculum, financiare, resurse umane etc), ar fi ancorate pe interesul și nevoile reale ale societății, atunci învățământul, de orice nivel poate fi capabil să asigure dezvoltarea individuală a elevului sau studentului și să asigure inserția pe piața muncii a absolvenților. Din alt punct de vedre, tot despre bacalaureat. Cum poate un elev care a promovat examenul național din clasa a VIII-a cu media mai mică decât cea de promovare (< 5), să pătrundă în învățământul liceal, în condițiile în care acesta nu are nici baza minimă de cunoștințe, de nivel gimnazial, să înțeleagă informațiile din învățământul liceal și să promoveze examenul de maturitate? Dar peste acestea, la toate nivelurile de învățământ, elevii nu sunt evaluați obiectiv și pe fondul unor generații cu elevi din ce în ce mai puțini, personalul didactic asigură promovarea acestora pentru a-și proteja postul (diminuarea numărului de elevi conduce la diminuarea claselor de elevi, respectiv la diminuarea normelor didactice). Și sunt multe problemele cu care se confruntă învățământul nostru!

  7. Corect!
    A trecut mult timp de atunci – am dat bacalaureatul in 1975 – insa desigur, si eu as zice:
    „Răspunsul este nu. Categoric nu!”
    Imi amintesc vag ce ar fi trebuit scris la subiectele la romana si la mate de atunci, dar la intrebarile franceze de acum nu ma simt capabil sa raspund, nici cu mintea de cum, nici cu ce de atunci …

    • Eu, cam tot atunci eram inclinat tocmai in aceasta direcție si chiar daca nu am urmat filozofia sau literele, sunt medic, m-as fi simțit provocat sa susțin un eseu, in locul unui „STUPID TEST-GRILA”. …………Educația înainte de orice!!!!!!!!!!

  8. ..excelent ca de obicei. Nu-mi permit să adaug decât un catren pe care i l-am dedicat nepoatei mele :

    Azi am terminat liceul.
    Am la bluze coate roase.
    Dar a meritat tot zelul,
    Căci am „doisprezece clase” ( Sic !)

  9. 1) Să discuți înseamnă să renunți la violență ?
    #Facebook: Nu întotdeauna. La bătrânețe mai uiți vorbele , rusul
    se poate dovedi mai abil la aburirea presei și pleci năuc de la Gneva.

    2) Inconștientul se sustrage oricărei forme de cunoaștere ?
    # Nu. Fara o listă serioasă prealabila de ciuperci si prafuri risti sa ratezi esentialul.

    3) Suntem responsabili pentru viitor ?
    #Facebook: Normal ! De aceea trebuie sa reciclam ambalajele, sa facem cate un rapel trimestrial
    si sa-l votam pe Ciolos Presedinte.

    4) Durkheim despre morala individuală, determinată de condițiile de viață, și cea socială.
    #Facebook: Dacă avea si el pensie specială Durkheim s-ar fi bucurat din plin de conditiile de viață. Insă daca nu avea ar fi fost un mare luptator pentru contributivitate.

    5) Nerespectarea legilor este întotdeauna injustă ?
    #Facebook: Numai PSD ul nu respecta legile. De aceea ar trebui eliminați FĂRĂ JUDECATĂ.

    6) Cunoașterea înseamnă să nu crezi nimic ?
    #Facebook: Credința ucide ! . Ati vazut ce Mercedesuri au popii ? Cand
    se duc la Catedrală !

    7) Tehnica ne eliberează de natură ?
    #Facebook: Da. Mai mult ca sigur IT itiștii României au făcut deja o aplicație anti-urși. Nu
    ii pot da drumul încă pe piață pentru că ar compromite campania publicitară
    cu aromă lichtenștaiină si zornăit ca de bani multi de salvare a ministrului cel Țanțoș

  10. O mică istorie a bacalaureatului postată oportun la debutul unei noi sesiuni de bacalaureat în învățământul românesc. Autorul reuș
    itului articol, un profesor, produs al învățământului românesc postbelic plin de deficiențe. Este de presupus că spiritul critic, capacitatea de analiză, eleganța frazării le a dobândit în afara cadrului școlar, chiar împotriva lui, prin efort individual. Ca profesor, dânsul știe că evaluarea este proba de foc al oricărui demers inovativ. Ce avem de evaluat:Bacalaureatul francez. Este unic, cu filosofia, proba de debut. Aici, nu știu dacă unicitatea chiar este o situație dezirabilă, perceperea calității acestui model trebuind să favorizeze preluarea lui și de alte societăți care evoluează chiar mai promițător decât cea franceză. Francezii sunt mulțumiți de modelul lor? Evident, lucrurile sunt împărțite dar desele contestări ale beneficiarilor Bac,ar sugera contrariul. În sfârșit, evaluarea acestor lucrări pline de subiectivism și ușor contestabile, este o sarcină de neinvidiat pentru profesorii reali din comisiile de Bac. Este Ba
    C ul relevant pentru evaluarea capacității unui absolvent, are el valoarea de diagnostic fidel al subiectului examinat? Viața este mult mai complexă decât încercările acestui moment, sunt oameni extrem de nefericiți care au trecut exemplar prin școli. Este Franța de astăzi, țara cu un bacalaureat unic, un model de inovație, progres, climat, in raport cu alte țări dezvoltate?Mă tem că nu.Dinamismul,progresul, fericirea exprimată statistic, sunt probate de regulă prin alte exemple. Deci.. Succes la Bac ul nostru aproximativ!

  11. Excelent articol ! M-a ajutat sa-mi inteleg revolta fata de sistemul de invatamant romanesc. Superba analiza ! Apropos, fata mea invata la Liceul Francez din Bucuresti iar cand era mica primeam caietul cu evaluari trimestriale; intr’un an, am numarat 68 de criterii de evaluare (de exemplu: capacitatea copilului de a-si exprima punctul de vedere versus capacitatea sa de a se supune disciplinei de grup. Sau: la desen, cum percepe raportul intre forma si culoare; etc). Mi-as dori ca toti copiii tarii noastre sa treaca prin experienta invatamantului francez. Felicitari pentru articol !

  12. Buna analiza, domnule profesor, care surprinde in dinamica – incepand din sec XIX – una din explicatiile majore la intrebarea ”de ce suntem asa cum suntem?”.
    Ca mai toate formele imprumutate din vest, si bacalaureatul a inceput sa fie deformat, romanizat, din ziua in care a fost adoptat. Si, vorba dnei fost prim-minstru, asta nu e coruptie, e specific cultural national.
    Intrebarea, pentru cei cativa care, din un motiv sau altul, nu am plecat inca, este: ce se poate face?
    Ma tem ca nu prea multe. La putinele popoare daruite de Dumnezeu la care aplecarea catre carte vine natural, impulsul de jos tine societatea – vezi comunitatile protestante unde citirea si interpretarea Bibliei este practica comuna in sec XVI deja. De aici pleaca dorinta de intelegere critica a lumii. La ceilalti, e nevoie de decretul lui Napoleon. Dar in climatul democratic lipsit de continut actual, de unde atatea decrete ca sa ne trimtia la scoala? Ca avem dreptul fundamental nu numai de a ramane prosti, dar mai ales de a statuta ca prostia e noua norma, destul cu oprimarea din partea stiutorilor de carte!

  13. Bun articolul, multumim. Am gasit cuvinte noi, de care habar n-aveam ca exista (dat fuguta la dex). Dupa umila mea parere, nu are cum, est imposibil sa avem o educatie buna intr-o societate slaba, needucata (sic!), in care nimic nu functioneaza bine. Poate ca peste ani si ani vom iesi din acest cerc vicios.

  14. scoala-scoala vs scoala vietii.

    sunt cu totul de acord ca scoala romaneasca, recte educatia, nu sunt la cel mai inalt nivel si chiar scade pe zi ce trece, dar, paradoxal, e inlocuita cu scoala vietii. E stupefiant cum de f multi romani emigrati prin vest, care nici macar nu erau premianti, reusesc sa-si construiasca cariere solide. Ma refer in special la „academicieni”, de la medici, la ing, ITisti, artisti, manageri. Chiar si multi dintre cei cu mai putina scoala isi construiesc firme, deschid restaurante etc.
    Parca e pe undeva intelepciunea ciobanului, cel care nu a citit nimic, dar mintea lui sanatoasa il ajuta sa-si formeze o filozofie curata. Filozofi naivi, asa cum sunt pictorii naivi, poetii naivi.

    Poate ca nu e rau ca invatamintul romanesc se bazeaza pe memorie si recitari pe dinafara. Fantezie, nesupunere au romanii din plin, poate ca tocmai asta le trebuie sa fie mai putin excitati de fantasme si mai mult impinsi cu picioarele pe pamint.

    Nu stiu daca modelul francez e de urmat. In primul rind sistemul de invatamint trebuie adaptat mentalitatii poporului, si in alt doilea rind, francezii nu exceleaza in nici un domeniu. Ca sa nu mai spun ca sunt f aproape de Marx si Lenin.

    • Domnule Calomfirescu, cu anumite stereotipii – “francezii nu excelează în niciun domeniu” – parcă ați devenit mai neamț ca nemții. Cu tot respectul, exagerați. Altfel, de acord, mulți români și-au forjat o mentalitate de supraviețuitori și o mare reziliență. Atât afară, dar și aici. La urma urmei, cei care am rămas, suntem tot în spațiul carpato-danubiano-pontic (scuze pentru clișeu) și vorbim încă româna. După atâtea și atât timp. Da parcă tot ar fi grozav să ai niște bacalaureați care să fi dizertat cu grație pe astfel de teme… așa, fără să exceleze.

      • Domnule Manea, i-am criticat destul de nemti si Germania, contributors mi-e martor. Dar comparind cu Franta Ge e net superioara in mai toate domeniile, mai ales in invatamint.
        Excelenta Frantei s-a terminat odata cu Briggite Bardot si Concorde.

        Privind invatamintzl sunt adeptul unuia adaptat poporului roman, nicidecum unul importat. Cum se spune, nu exista boli, ci pacienti.
        P.S Nu am nimic impotriva fo/ilozofiei, chiar si eu mai pacatuiesc din timp in timp.

    • Elevii romani – si nu doar ei, ci si colegii lor din alte tari – invata din ce in ce mai mult in afara scolii.

      Unele tari sunt in curs de adaptare la aceasta noua guvernanta a educatiei, altele se leagana inca atarnate de invechitul invatamant centrat pe profesor.

      Este cat se poate de normal si de explicabil ca elevul roman sa se transforme intr-un adult de succes. Dar asta numai daca se lupta cu scoala din Romania, nu daca isi propune sa obtina „rezultate” exceptionale.

  15. Greu de comentat si imposibil de facut o paralela, cit de cit corecta, cu ceea ce inseamna Bacalaureatul in Romania si Franta .In Romania , la nivel educational , totul trebuie revizuit incepind din frageda pruncie . Pina la a ajunge la bacalaureat este drum lung .Primii ani de viata sunt decisivi pentru modul in care copilul ,viitorul adolescent , viitorul tinar cu dorinte de adult , se pozitioneaza raportat la propria lui existenta . Sistemul francez aduce copilul la cresa si gradinita . Sistemul de educatie in Franta elibereaza astfel copilul de pretentiile, uneori absurde ale unor parinti ,ce doresc sa isi implineasca doar propriile lor visuri , transferind intrega vina asupra copilului ce nu poate face asta .Daca aveti prieteni ce au copii si daca ii veti intreba ceva pe acesti copii, in situatii diferite , veti vedea cum parintele se napusteste a raspunde el in locul copilului blocind orisice initiativa a acestuia in a raspunde . Efectele sunt devastatoare pentru copilul ce nu este lasat sa arate ceea ce stie si stie multe chiar daca unii parinti nu cred asta .In Franta adolescentii sunt lasati as trai ,independent de parinti ,propria lor viata . Ajutorul dat copilului nu nu se materializeza in amestecul (uneori cu bani , asa ca in Romania) in decizia profesorilor sau in interactiunile de tot felul in viata adolescentului .Cu alte cuvinte adolescentul este lasat sa descopere singur ceea ce este si nu ceea ce parintele doreste a fi .Acumularea de cunostiinte, forta invatarii unei limbi ,alta decit cea materna, la nivel de scris – vorbit , la nivel de nativ, este posibila doar in primii ani de viata .Ajunsi la momentul numit examen de Bacalaureat altele sunt cerintele si alte sunt modalitatile de a raspunde .Diferentele sunt uriase si greu remontabile .Intr-un anume fel libertatea de exprimare nu trebuie restrictionata niciunui copil sau adolescent . Lasati copii liberi si voi ca profesori si parinti doar cautati a descoperi ceea ce pot face acesti copii , ce capacitati au mai dezvoltate , ce aptitudini ii diferentiaza pe unii de ceilalti si oferiti doar sansa de as dezvolta aceste aptitudini . Nu mai dati banii degeaba unor profesori .Daca doriti meditatii nu acceptati ca ele sa fie facute de cei care profesori fiind chiar pot influenta un parcurs scolar prin favorizarea unora in defavoarea altora . Trebuie inteles ca orisicare favoritism priveaza pe altcineva de rezultatele meritate . In principiu cautati doar a ajuta parcursul unui copil sau adolescent fara a va amesteca decisiv si fara a incerca sa va impuneti propriile dorinte. Rezultatul acestui amestec este de fiecare data invers a ceea ce sperati sa realizati .Speranta este a copilului ca si singura lui viata . Nu uitati cum ati dorit si voi a scapa de presiunile parintilor si de a va elibera de dorintele , uneori gresit exprimate , ale acestora .

  16. Stimate,
    d-le Razvan Popescu,
    Orice analiza si dezbatere sau ,,proiecte” de imbunatatire a invartamintului sint inutile, cita vreme Romania stagnarii economice si sociale NU are ce face cu un invatamint performant, deoarece numai oferta de locuri de munca industriale, bine platite obliga la competitia profesionala care sa-l faca pe elev sa invete, iar pe profesor sa fie bine pregatit!Pentru ocupatiile de spalatorie auto, vinzator, bucatar sau capsunarit inafara tarii, invatamintul romanesc este suficient de bun!
    In loc de dezastrul invatamintului, autorii ar trebuie sa inceapa cu analiza starii economice si sociale care-l determina, cu modalitati si proiectele unui decolaj economic major, care sa asigure prin resurse financiare superioare si cerinte profesionale moderne, imbunatatirea asteptata.
    Din pacate, analizele cuprind doar efectele dezastrului economic, asumindu-si un TABU total asupra cauzelor politice, economice si sociale ale situatiei din invatamint ori alte domenii…

  17. Stimate,
    d-le Maci,
    Nu doar elevii ar trebui sa studieze profund FILOSOFIA, ci intrega intelighentie nationala, deoarece altfel Romania nu poate iesi din stagnarea generala in POSTCOMUNISMUL PSD-ist si PNL-ist!
    Dezvoltarea economica-industriala a unei tari este cea mai complexa problema de filosofie, economie politica si organizare nationala!
    Exista un indice economic ,,calitativ”, indicele de COMPETITIVITATE economica si functionalitate institutionala, care reflacta gradul real de tranzitie la capitalismul functional!
    Acest indice este 74 in Romania, indicind faptul incentestabil politic, economic si social, ca TRANZITIA romaneasca la capitalism este in cifra absoluta de numai 26 la suta!
    In lipsa unui proiect de tara care sa asigurea realizarea tranzitiei macar in proportie de 50 la suta ca in Ungaria, ori 54 la suta ca in Cehia, discutiile depre ,,indreptarea” invatamintului spre necesitatile dezvoltarii economice-industriale sint inutile.
    Integrarea in UE NU ajuta cu nimic tranzitia tarii la dezvoltare, ea fiind un proces INTERN, national, realizabil numai prin vointa politica si proiectul care stabileste metodele, tenicile si instrumentarul de realizare.
    In lipsa lui, iata ca PNRR-ul sau alte proiecte ,,Marchall” trec pe linga Romania integrata, fara nici un efect dezvoltator economic la 14 ani de la integrare….
    prof. Caliman I. Eugen
    autor: proiect de tara.

  18. Si care sunt criteriile de evaluare? Ar fi probabil foarte subiective si diferentele de evaluare intre 2 corectori ar fi de cateva puncte.
    Si apoi, revenim la programa…8-12-13 ani inveti sa reproduci fara sa gandesti si la Bac te trezesti ca esti pus sa fii creativ, sa scrii scrisori, cereri, sa analizezi texte care nu faceau parte din programa.
    Ar trebui ca scoala sa te pregateasca pentru Bac; daca vrei filozofie la romana, atunci faceti filozofie la orele de romana; nu 6 luni de Eminescu.

    Pe langa subiect: Eu sunt pentru manualele unice; sa scoata ministerul niste manuale unice; sa lucreze 2-3-4 ani la ele, dar sa iasa calitate; sa faca un manual fizic cu x pagini si un manual electronic cu 10*x pagini cu o gramada de detalii, explicatii, cazuri speciale (in cazul in care copilul nu intelege din clasa.. n-a fost atent, profesorul n-avea harul la el in ziua aia, se uita pe manualul extins copilul sau parintele) . Poti sa gasesti diverse solutii de implementare: dai cate o lectie la 3-5 inspectorate si apoi restul voteaza pe cea mai buna dintre ele; sau, concurs de dosare.. orice profesor, student, habarnist depune lectia x; o comisie le alege pe primele 10 si apoi profesorii o voteaza pe cea mai buna; si autorul lectiei castigatoare primeste un premiu de x lei.
    Vorbaraie multa inutila! Eram curios cum mai arata un manual, asa ca, intru pe site-ul ministerului si, surpriza-surpriza, nu sunt: continut indisponibil. Nu ma asteptam. Scoala online, tablete, agitatie…. si ministerul nu a fost in stare sa puna un pdf cu manualul pe site; manual, pe care banuiesc ca a platit o gramada de bani.

    • Evaluarea este o stiinta in sine. Ea nu se reduce la punctarea unor raspunsuri, nicidecum!

      Manualele nu au cum sa fie online. Ele se cumpara. Programele insa sunt disponibile on line gratis.

      Manuale unice au doar cateva tari in lume. Iar in prezent ar fi chiar foarte greu daca nu imposibil de elaborat. Pot fi insa o solutie tranzitorie, pana cand s-ar reforma invatamantul. Dar cum reforma asta nu va avea loc vreodata, asa ceva nu se va intampla.

      Totusi, noile manuale par mai bine facute decat cele vechi. Vom vedea.

  19. Scoala occidentala se bazeaza pe sacralizarea scolii si ratiunii, Atena, a persoanei si statului de drept, Roma, eticii si moralei, Ierusalim. Aceasta Revolutie papala, sec. 11, a creat o civilizatie inaccesibila scolii orientale a Conducerii superiore de Partid si de Stat, PCR, FSN, PSD, PNL in simfonie cu BOR, neam, glie, rit. Cuza Voda incerca sa refaca unitatea de credinta cu Roma, cu Scoala Ardeleana, dar esuiaza, ca si Ion Iliescu, care merge de trei ori la Sf. Papa Ioan Paul II. Rezistenta orientala a fost de fiecare data mai puternica. Azi UE/NATO ofera generos: (1) MCV, Mecanismul de cooperare și de verificare; (2) procedura de deficit excesiv; (3) consultări cu FMI; (4) PNRR, Planului Național de Redresare și Reziliență; (5) sprijinul UE/NATO si ale Marilor Puteri; (6) Centrul NATO de reziliență la București; (7) Headquarters Multinational Corps South-East la Sibiu; (8) Baza 91 Logistică la Deveselu; (9) Baza aeriană la Câmpia Turzii; (10) Baza 57 la Kogălniceanu; si in curand (11) Schengen si (12) Euro.

  20. Eu, ca profesor, văd posibilă îmbunătățirea sistemului de învățământ românesc dacă:
    1. Universitățile produc profesori adevărați. Cu asta trebuie să începem.
    2. Actualii profesori urmează cursuri reale de perfecționare. Am fost educați noi înșine în vechiul sistem, unii am evoluat din proprie inițiativă, alții nu.
    3. Ministerul se mobilizează și trimite controale frecvente în școli, cu inspecții la clasă; neanunțate, bineînțeles, altfel sunt irelevante. Pentru profesorii care nu se adaptează cerințelor să existe sancțiuni; iar cei incapabili să poată fi concediați.
    Ar fi și alte acțiuni necesare, cele care impun elevilor și părinților obligații.
    Aveți dreptate, suntem mai toți demotivați, stresați, obosiți, unii plafonați și mediocri. Suntem imaginea societății românești.

    • Cine ar putea sa livreze cursurile de perfectionare?
      Nu stiu sa fie prea multi inspectori capabili sa inteleaga pe ce lume sunt, darmite sa ma si controleze cu cap si coada. Plus ca nimeni nu stie ce anume ar trebuie sa controleze. Ce sa descopere la clase, ce site toata lumea?
      Plus ca mai usor descoperi leacul cancerului decat sa concediezi un cadru didactic de la stat.
      ===
      Sa intelegem care sunt conditiile de ansamblu ale societatii romanesti, incompetenta generalizata. Capitalul uman e la pamant, cei capabili pleaca din tara pe capete. Nu e vorba aici de numar, ci de calitatea resursei pe care Romania o pierde astfel.

      • Am simțit, de-a lungul anilor, cum școala românească își pierde busola. Era proastă oricum, examenele verificau dacă ai memorie bună, nu dacă gândești; cel puțin în domeniile științelor sociale și literelor. Cu timpul, nu au mai verificat nici măcar asta. Copiatul, plagiatul au devenit obișnuință, hoțul neprins negustor cinstit, nu? Subiectele sunt din ce în ce mai ușoare. Copiii și părinții nu agreează restricțiile, disciplina, dar protestează: școală e stresantă, nu te învață nimic util, profesorii sunt praf. Și profesorii sunt, într-adevăr, din ce în ce mai praf. Tragic este că cei tineri sunt mai nepregătiți decât cei mai în vârstă. Și ei au trecut examenele copiind, deci nici măcar nu găsesc nefiresc ce se întâmplă acum. Adică, și dacă vrei să îi înlocuiești pe cei depășiți de vremuri, nu ai cu cine.
        Cum nu putem avea un restart – resursa umană, adică societatea românească, este incapabilă de restart – putem, cel puțin, să mai peticim puțin șandramaua, să nu se prăbușească. Până când, poate, istoria ne dă un ghiont și ieșim din mocirla asta călduță.

        • Ce s-ar putea face:
          a) reducerea planului cadru, pentru a permite macar mai mult timp invatarii in afara scolii
          b) introducerea examenelor la dispozitia facultatilor si intericerea utilizarii bacului pentru admitere
          c) acceptarea home-schooling partial (eventual cu sistem de micro-certificare), cel putin la gimnaziu si liceu
          d) o re-organizare a inspectoratelor pentru a creste ponderea functiei de indrumare si a spori transparenta
          e) un cadru legal care sa oblige liceele sa pastreze un singur profil
          f) initierea unui sistem de discipline la alegerea elevului in cadrul profilului (la inceput minimal)
          f) transparentizarea gimnaziilor, in sensul obligarii de a posta un set minim de informatii
          g) acceptarea sistemului „academia” adica a scolilor cu doar 25-50% curriculum national restul la alegerea lor suverana, inclusiv a conditiilor impuse cadrelor didactice ale materiilor la alegere.

          ===

          Desigur, ceea ce propun eu mai sus are in Romania imaginea unei revolutii in educatie, desi este cel mult 10% din ce ar trebui facut.

          ===

          Un lucru esential insa este concentrarea pe masuri de schimbare clare, nu pe plansete. Aceste masuri trebuie propuse si detaliate de specialisti, nu de populatie. Nu sunt multi in stare de asa ceva in Romania, de aceea prima parte a efortului – si nu mica ! – ar fi identificarea acestora si convingerea lor sa lucreze la un plan minimal de reforma. Ca alegerea specialistilor este mult mai dificila decat pare ne-o demonstreaza aiureala numita „Romania Educata”.

    • Așa e. Reforma învățământului începe cu creșa. Acolo ar trebui să meargă niște educatori foarte buni și foarte bine plătiți. Restul, ce-i plecat pe țeavă, trebuie lăsat să se scurgă, cu oarecari eforturi de recuperare.

  21. „Nu putem da un Bacalaureat precum cel franțuzesc pentru că n-ar avea cine să-l evalueze”, cei care ar trebui sa-l evalueze provin, deja, dintre „elevii noștri care n-ar ști ce să-i răspundă”. Astazi, evaluatorul este absolventul acestui sistem unde gandirea cu propria minte este sever penalizata.

  22. Cind un profesor spunea asta, nu poti sa nu te intrebi daca mai e ceva de facut?
    „Nu putem da un Bacalaureat precum cel franțuzesc pentru că n-ar avea cine să-l evalueze. Profesorii noștri știu să facă formularele cerute de Minister sau de inspectorate și să-i pună pe elevi, la ”orele-n privat”, să învețe subiecte-tip. Le-ar fi frică să noteze asemenea lucrări, pentru că – ieșiți dintre proceduri și bareme – ar realiza, cu spaimă, că sunt pe cont propriu și, la o adică, nu-i va apăra nimeni.”

  23. Coincidenta: Tocmai ascultam Lèche botte blues al lui Eddy Mitchell cu JJ Milteau la muzicuta cind am deschis articolul dlui Maci. Tare rar sa intimpla sa ascult ceva frantuzesc, poate Magma cind sint in pasa de zeuhl …

    De cind tot zic ca trebuie neaparat sa fie introduse „open-book exams”. Din pacate pina si colegi mai iluminati ajunsi la virful invatamintului universitar romanesc s-au eschivat de la o motivatie clara de ce nu s-ar putea face asa ceva si in Romania, desi functioneaza foarte bine in tarile scandinave. Elevii/Studentii trebuie sa stie sa aplice teoria invatata nu sa repete papagaliceste teorii, sa faca conexiuni logice si sa aiba o viziune de ansamblu, nu sa repete cifre precum Vadim Tudor care nu putea raspunde la o intrebare simpla dar arunca pe banda ani de domnie ai domnitorilor.

    Si da, dl Maci are mare dreptate ca renuntarea la invatarea mecanica implica si formarea unui alt tip de profesori care sa aprecieze iesirea din tipar si din schema, fiind ei insisi educati astfel. Cine s-o faca? Cine sa ia initiativa?

    Apropo de scoala franceza, probabil ca o fi admirabila pina la un punct. Colegii francezi mi s-au parut cititi, elocventi si buni colegi, insa la un nivel superior, recte abolventi de ENA, cred ca e un dezastru. Managementul francez e sublim dar lipseste cu desavirsire. Nepotism, favoritism si atit de frumosul cuvint francez „copinage”, dublat de aroganta si lacune lingvistice in alte limbi decit cea molièreasca.

  24. Hmmm…

    /Napoleon a fost de fapt inamicul de moarte al votului universal. Micul corsican s-a afirmat încărcând tunurile cu numeroase bile mici de metal (mitarlii) cu care a tras apoi fără emoții în demonstanții pe străzile Parisului. Ceva ce ghilotinatul rege Ludovic al XVI-lea nu îndrăznise să facă pentru a-și apăra tronul de teamă că ar provoca victime :). Cei ce nu fuseseră omorâți sau sfâșiați de bile au fost apoi călcați de copitele cailor viitorului mareșal, rege al Neapolelui și cumnat al lui Napoleon – Murat – ai cărui cavaleriști au șarjat cu săbiile și lăncile asupra nenorociții ce rocmai se refugiaseră din fața tunurilor lui Napoelon. După această ispravă conducerea Diectoratului Franței l-a numit pe micul corsican comandat al armatei franceze din Italia -a de unde a pornit epica eopopee napoleoniană.

    Revenit plin de glorie și poupularitare din campaniile militare, generalul Napoleon Bonaparte a pus-o de o lovitură de stat ce a terminat Directroatul francez. A lichidat votul universal instituit de revoluția franceză la 1792 înlocuindu-l cu cel cenzitar. Din cei vreo 20 de milioane de locuitori ai Franței doar 1.5 milioane l-au votat pe generalul Napoleon Bonaparte în 1798 ca prim consul (președinte) la Franței. Ca cifrele să arate mai bine, statistica oficială franceză a raportat 3 milioane de voturi, iar Napoleon a câștigat alegereile cu scorul frumușel de 99.94%! Să crape Ceaușescu de invidie :) Ulterior oricum a dat o lovitură de stat împotriva lui însuși (ca prim consul) și s-a proclamat împărat…

    Votul universal se reinsitituie în Franța după revoluția de la 1848. Nepoțelul lui Napoleon I, prințul Napoleon Bonaparte câștigă confortabil alegereile prezidențiale franceze din 1848 (uzând până la greață de numele ilustrului său unchi) și devine președintele Franței. Pe măsură ce mandatul prezidențial se apropie de final și cum constituția franceză nu permtea două mandate prezidențiale, prințul președinte Napoleon Bonaparte o pune de o lovitură de stat în 1852 împotriva lui însuși (după modelul patentat de Napoleon I), în urma căreia se proclamă împăratul Napoleon al III-lea. Apoi lichidează votul universal și organizează 3 săptămâni mai târziu un „referendum” spre a-și legitima imperiul. 7.5 milioane de fancezi votează cuminți pentru el și 640000 au tupeul să voteze împotrivă așa că Napoleon al III-lea devine împărat cu acte în regulă cu un scor electoral de peste 92% :)

    Bcalaureatul napoelonian avea aprea puține în comun cu umanioarele. Micul corsican avea nevoie de ofițeri și ingineri competenți cu care să cucerească lumea. Disprețuia ‘telectualitatea, fiind plictisit de avocați și literați ce veneau oricum pe gratis și în privința cărora se plângea că n-are el fundul destjul de mare pentru cât pot ei să lingă :) A avut ce-i drept totuși multă grijă de pictorii epocii sale (David, sau Ingres) ce în schimb l-au imortalizat cuminți în ipostaze eroice sau majestuoase…

    • Foarte fain comentariu. Stiu ca ar trebui sa verific ce ati spus (gandul implica o neincredere in dumneavoastra pentru care imi cer scuze), dar pur si simplu suna prea bine. Asa ceva este in deplin acord cu ce stiu si cred despre lume.

    • ….Bune remarci si utile pentru filosofii care pornesc de la un fir rosu dupa care scormonsec in istorie si gasesc doar ceea ce corespunde logicii unui model predeterminat….considera c amicile amanunte evenimentiale sunt inutil de mentionat mai ales daca strica frumusetea modelului…in definitiv t e necesara perspectiva…vizualizarea padurii per ansamblu nu a copacilor.
      La cele mentionate de dumneata despre Micul corsican as adauga si reintroducerea sclaviei in Caraibe.

  25. Am intrat în Europa! Și cu teoria noastră a sincronismului, veche de 100 de ani, vrem să ne identificăm cu vestul nu cu orientul/estul sălbatic, retrograd, primitiv. Ce facem? Trimtem în Finlanda o delegație mare de profesori să aducă exemplul bun de urmat! Acum 20 de ani! Ce s-a intàmplat ulterior? Nu se știe! Poate profesorii au rămas in Finlanda, poate s-a schimbat ministrul învățămàntului. Oricum nimeni nu mai vrea nimic. Eventual să se intre la universităti fară bac…

  26. Tare curios aș fi să aud părerea domnului Cîmpeanu despre ideile din articol, l-o fi citit? Există oare posibilitatea de a-l chestiona la o conferință de presă, vreun eveniment public unde să poată fi întrebat una-alta?

    • Campeanu nu are nicio treaba cu sistemul de invatamant.
      Treaba lui e sa urmeze directive, stim de unde. Pentru voturi.
      ===
      Numai ca nici indrumatorul sau si nici el nu se pricep la politicile din educatie si nici la administrarea sistemului. Sunt doar niste amatori jalnici care isi inchipuie ca daca au stat la catedra sunt musai si specialisti in educatie.

      Sunt de ras (cititi cuvantul si cu diacritice si fara)

  27. Pe cât de realistă și argumentată analiza din artico, pe atât de cinică în concluzie: NU PUTEM AVEA BACALAUREAT CA ÎN FRANȚA! Însă, este și definitivă această. concluzie? DA, având în vedere că atât elevii cât și marea majoritate a profesorilor sunt deopotrivă victime ale unui sistem (societate + clasă politică + autorități ale statului) care – prin reprezentanții săi mai mult sau mai puțin vizibili public – nu are nici un fel de viziune cu privire la viitorul și identitatea acestei nații, respectiv manifestă o lipsă respect cronică și totală pentru proprii copii și cetățeni. Ascunși în spatele a ceea ce generic denumim SISTEM – cu bună știință, rea credință și cu o pricepere malefică manifestată egoist – fără dorința sau cpacitatea morală de a-și asuma funcția și responsabilitățile care vin cu aceasta, acești reprezentanți – CARE AU NUME ȘI PRENUME – fac curicule și aprobă metode de studiu care au un singur scop: SĂ LE CONSERVE FUNCȚIILE PE TERMEN INDEFINIT. Căci, DUPĂ EI POTOPUL! În concluzie, până nu vom arăta cu degetul și indica cu nume și prenume pe cei responsabili (în special pe cei din ministerul educației, în particular pe cei responsabili de curiculă și metodologie) nimic nou și bun nu se va întâmpla, iar concluzia articolului va fi mereu actuală. Trist, dar adevărat.

  28. Draga Domnule,
    Daca ati vedea ceea ce vad eu in foile de raspuns la examen (in .fr), cred ca v-ati schimba opinia. Serios vorbind, aici (in .fr), ca sa nu iei bacul, ar trebui sa faci cerere scrisa (!). Si asta nu o spun eu, o spune un fost ministru al educatiei (NB: descendent al lui Jules Ferry!). Deci, „pe hartie”, totul pare OK, subiectele la filosofie sunt interesante, etc. Dar : ca urmare a „prestatiei” doamnei prim-ministru Edith Cresson (pe vremea lui Miterrand), s’a „decretat” ca 95% dintre elevi ar trebui „sa aiba bacul”. Rezultatul ? Sistemul s’a „adaptat” cu o rapiditate nemaivazuta. Va explic : dupa corectarea „tezelor”, se tine o sedinta cu corectorii, cu directorul liceului, etc. La inceput, intrebarea este : „Doamna secretara, cati bacalaureati avem ?” Raspunsul (dupa o scurata analiza excel pe lap-top este – de obicei – 55 %!). Oh! Malheur! Vom avea „des mauvaises statistiques !”, nu vom capata deci postul de profesor de sport pe care’l cerem de trei ani de la minister, etc, etc. Dar, Doamna secretara, daca dam din oficiu un punct in plus la toti la limba franceza ? Raspuns : (toc, toc, toc pe claviatura)… 85% domnule ! Oh, la la, ce ne facem ? Dar daca dam din oficiu 2 puncte la filosofie (bineinteles la toata lumea) ? (toc, toc, toc, pe claviatura) … 96% domnule ! Excelent ! Vom avea o statistica „buna”, putem spera la postul de prof de sport!!! Evident, punctele din oficiu se pot acorda si la „mate”, si la fizica, samd. Regret profund ca trebuie sa va prezint realitatea „asa cum este” si nu cum ar trebui sa fie. De asemenea, regret ca s’a ajuns la asemenea „metode de rezolvare”. Din pacate insa, „la nature humaine” este aceeasi peste tot.
    Cu stima,
    M.D.
    (fara alte titluri academice, intrucat nu valoreaza nimic)

      • Din pacate, nu este doar verosimil, este perfect adevarat ! Bacul francez a devenit o formalitate, cei 5% dintre elevi care nu’l obtin „din prima” sunt „reciclati” ulterior pentru a’l obtine. Intrebarea cea mai grea este : De ce ? Adica de ce Mme Cresson a decretat ca 95% dintre elevi trebuie sa obtina bacul (in caz contrar, profesorii sunt incompetenti…). Un prim indiciu este moralitatea Dnei. Cautati pe Internet si gasiti de ce a fost concediata din postul de comisar european…. Asta spune multe privind onestitatea Dnei (foste) prim-ministru. In vremea aceea, bacul se „lua” in proportie de 50-55% si deci somajul in randul tinerilor era foarte mare. Pentru a preamari rezultatele socialismului Mitterandian, trebuia facut ceva „pour les jeunes”, deci bacul a inceput sa se dea masiv la toate loazele, care – evident – credeau ca au un nivel de cunostinte suficient pentru a se inscrie la facultate. Rezultatul : dupa primul an, Aix-Marseille Université (unde cunosc bine situatia) pierde cam 50% dintre studenti, intrucat sunt incapabili sa treaca examenele. Ce vreti sa va mai spun ? Ca avem in mod regulat in anul 1 de psihologie 1200 de studenti din care cu greu vor termina licenta circa 400 (sau mai putini) ? Ca onor corpul didactic este fericit (pentru ca sunt multi studenti, si deci multe ore de curs suplimentare, si deci mai multi bani)?
        Iata dragi cititori realitatea pe care o traiesc din plin si pentru care ma intristez. Nu va mai spun ca am fost obligati sa renuntam – practic – la toate examenele orale din cauza numeroaselor proces de rasism si xenofobie (dac nota nu e buna…).
        Bacul .ro ar trebui sa aiba subiecte similare cu cel din .fr, este adevarat. Dar corectura tezelor ar trebui sa fie reala !
        Multumesc pentru rabdarea de a ma citi pana la sfarsit.
        M. D.

  29. Superb articol!
    Si o curiozitate: de la România educată v-a solicitat cineva o parere despre cum am putea ajunge la tel?

  30. Dle Maci va recomand sa cititi de pe blogul republica.ro, articolul scris de Stefan Motologa-CIneva care face 11 ani de scoala se poate angaja ca………Merita citit de toti care au scris aici pentru problema examenului de maturitate, bac-ul. Cand scoala se va schimba din temelie, de la manuale, durata, resurse umane, dotari, etc. vom avea un bac adevarat.
    ..

  31. Sistemul francez de invatamant nu este tocmai un model de urmat. Consider sistemele educationale nordice sau pe cel britanic superior celui francez. Argumentele sunt infinite aici. Dar orizontul nostru educational se limiteaza la cel francez in general, considerand influentele franceze din secolele trecute.

  32. De „educați” ce sunt, jumătate din tinerii francezi votează cu comuniști declarați la alegeri, și nu știu ce e o derivată. Bineînțeles, infuzia ideologică („filozofie”) în educație nu ar putea avea nicio legătură…

    Eu zic că e mai bine cu bac-ul nostru, axat pe Română și Matematică.

  33. Cu totul imtamplator am vizionat azi o dezbatere între fostul prim ministru francez Edouard Philippe și filozoful francez Alain Finkienkraut. Reiese de acolo ca multi elevi francezi nu pot scrie corect in limba natală, că nu citesc mai nimic, etc. Este drept ca Edouard Philippe este un adevărat intelectual (a ținut piept cu brio in dialogul cu Finkienkraut) ceea ce este extrem de rar in lumea politicienilor de azi. Trăind prin mai multe țări și continente pot afirma in cunostinta de cauza ca educatia tinerilor a făcut pași mari inapoi in toate tarile și de asta sunt responsabile, pe de o parte accesul nesupravegheat la jocurile electronice și la internet, și pe de altă parte clasa politica căreia îi convine o populație indobitocita.

  34. Prea lung. Acoperă 8 pagini A4, în TNR la 1,5 rd. Am citit cam 1/3, sîntem în 2021 și mai avem și altceva de făcut, sau de zăbovit :) Dar cît am citit, am citit cu folos.
    Ca fost profesor de filosofie, firește că apreciez interogația și argumentarea ca exercițiu al maturizării, nicidecum recitarea, și sper că elevii mei au profitat atunci și mai apoi.
    Totodată, ca să poți gîndi, trebuie să ai baze, repere, să știi cîte ceva despre un Platon, un Kant, un Popper, un Blaga și alți mari gînditori. Că doar orele de filosofie nu se pot lăți nedeterminat/ambiguu la „concepția mea despre dragoste” sau „idealul meu de viață” – te lehămețești, vorba lui Cioran.
    Pe de altă parte, știind epidemia birocrațică din România și cît de crunt se desfășoară învățămîntul începînd din clasele primare, opinez că bacalaureatul românesc nici nu poate începe, nici nu poate sfîrși cu filosofia, acceptînd prin „filosofie” nu tocmai filosofia sistematică, ci gîndirea critică.
    Și mă mai întreb ce se mai poate în Romanelia?

  35. Mi se pare inadecvată o astfel de comparație între examenele de bacalaureat, mereu umilitoare pentru noi, în timp ce se ignoră că unele dintre cele mai inovative metode de copiat (furt!) la Bac vin „de afară”, cât și faptul că și în Franța analfabetismul funcțional este în creștere masivă. La o simplă căutare online am găsit ditamai prelele candidaților francezi la Bac:

    „Perle la filozofie:
    —Cred ca am demonstrat in textul meu ca, in afara de masochisti, traim ca sa fim fericiti.
    —Dupa o vizita la un muzeu de arta contemporana, mi-am schimbat perceptia asupra vietii pentru ca am inteles ca se pot castiga bani din orice.
    —Politica nu are nimic de-a face cu filozofia. Toti stiu ca Descartes a fost membru al Partidului Socialist si totusi a scris carti foarte bune.
    —Limbajul corpului este un mijloc de supravietuire cand este vorba de reproducerea speciei.

    Perle la limba si literatura franceze:
    —Autorii din Evul Mediu s-au inspirat mult din Renastere.
    —Ne intrebam uneori daca scriitorii inteleg ce scriu.
    —Potrivit lui Platon, androizii ar fi motivul dragostei.
    —Secolul al XIX-lea, al Iluminismului, cuprinde multe miscari si autori…Paul Verlaine este cunoscut pentru romanele sale, printre care ‘Inconjurul lumii in 80 de zile’.

    Perle la matematica:
    —Unghiul ascutit a fost descoperit de savantul Cosinus.
    —Triunghiul este un dreptunghi cu o latura in minus.

    Perle la istorie:
    —Presedintele american s-a intalnit cu monologul sau francez, Hollande.
    —Regimul de la Vichy a fost mereu bun pentru sanatate.
    —ONU este o institutie care le permite tarilor bogate sa le controleze pe cele sarace cu blandete. Acest lucru duce la evitarea razboaielor si a mortilor, ceea ce este mai degraba pozitiv.

    Perle la geografie:
    —America de Sud nu se poate pune cu America de Nord, in afara de Brazilia, care reuseste datorita fotbalului si carnavalului.
    —Africa de Sud a fost creata in 1815 de Nelson Mandela.
    —Rusia este o tara mare care detine mari rezerve de petrol, dar si multe butoaie de vin. Acest lucru este important pentru atragerea unor noi investitori, cum ar fi Gerard Depardieu.
    —In Japonia, lipsa spatiului face autoritatile sa construiasca aeroporturi submarine.
    —Rasismul este evident in numirea unor tari africane ca Munte-Negru.

    Perle la fizica-chimie:
    —Nu toate GPS-urile sunt plasate pe orbita in jurul Pamantului. Multe sunt in masini, ajutand oamenii sa gaseasca drumul mai repede.
    —Bombele atomice sunt inofensive atunci cand sunt folosite pentru producerea energiei electrice.
    —O lumina monocromatica este o lumina cu un singur cromozom.
    —Mercurul este atat de greu incat o tona de mercur ar putea fi egala cu 100 de kilograme.”

    • …onorabile…unele afirmatii nu sunt perle de loc ci chiar remarci destepte…de pilda remarca cu privire la vizita in muzeul de arta contemporana.

  36. Învățământul francez este LAIC, un cuvânt pe care nici politicienii nici profesorii nu prea au curaj să-l pronunțe fără a-și fi pus în prealabil pamperși! Mai este REPUBLICAN. Sau era. În liberalism (de dreapta, ca și-n cel de stânga), res publica nu merge pentru că există individ, nu societate, nu?. De câte ori i-ați auzit pe conducătorii noștri pronunțând REPUBLICĂ? Pentru ei, CETĂȚEAN este o formulă de adresare și-atât.
    Un bacalaureat ca-n Franța nu este posibil la noi pentru că noi avem o natură specială, spiritual-materialistă, adică credem în Dumnezeu, dar ce-i în mână nu-i minciună. Ideile sunt niște construcțiuni abstracte care se nasc din abilitatea șmecheră a emițătorului, nu din căutarea adevărului.
    Chiar aici, pe Contributors, când un filosof ca Gabriel Liiceanu publică un articol „deranjant” (de ce-ar fi căutarea adevărului deranjantă?), în loc să stârnească dispute, se alege cu flegme.
    Pe scurt, ne place sau nu, un astfelde bacalaureat nu se poate închipui în România pentru că suferim de un retard civilizațional față de Vest. Unii chiar se mândresc cu acest retard.
    Ați văzut, spre exemplificare, ce revoltă a generat introducerea educației sexuale în școli. Deducem că sunt părinți și lideri ai counităților care ar accepta mai ușor ca fata lor de 13 ani să vină însărcinată acasă decât să știe ce-i acela prezervativ. Pentru că vezi mici, îi vrei, vrei o femeie, o ai, vrei un obiect, îl furi etc.
    Dacă s-ar da la noi la bac așa să se comenteze „L’homme civilisé est celui qui se retient.”, cred că 95% dintre candidați s-ar gândi la nevoia presantă de a merge la toaletă.

  37. Daca o sa mergeti in Franta in Paris in suburbii, o sa vedeti ca marea societate franceza are mult mai multe probleme sociale si economice decat ne putem noi inchipui de aici, de la „miticii” din Bucuresti. In afara de cateva scoli si universitati de elita, elevul mediu din Franta este la un nivel mult mai coborat decat cei din Romania. Colac peste pupaza, la cat de educati erau francezii, abia au scapat de un mini razboi civil. Va invit sa mergeti sa locuiti acolo cateva luni sa va convingeti.

    • Da, Domnule (Doamna ?) CZ. Aveti perfecta dreptate. Traiesc aici (.fr) de peste 30 de ani si am avut nenumarate ocazii sa observ aceste probleme. Trebuie totusi sa va spun ca – de fapt – exista doua societati franceze : prima, cea „republicana”, atee (sau, din ce in ce mai mult, musulmana), ai carei copii merg la scoala publica. A doua (probabil mult mai putin numeroasa), cea „burgheza”, ai carei copii merg la „école catholique” (scoala particulara, in contract cu statul, dar … costa bani : nu mult, circa 40-150€/luna inclusiv cantina de pranz). Deosebirea fundamentala intre aceste doua sisteme de invatamant ? Simplu : in scoala „republicana” este interzis sa se repete anul scolar daca „loaza” nu are nota de trecere. Rezultatul este ca – de exemplu – daca la mate loaza nu a invatat mare lucru, va trece totusi clasa si se va regasi in clasa urmatoare cu mari dificultati, unele absolut de netrecut. Deci, elevul va fi incapabil sa recupereze terenul, si va fi „pierdut”. Culmea este ca bacul il va obtine, cu toate ca nu il merita. In plus, daca elevul este indisciplinat, nu exista posibilitatea de a’l „da afara” din scoala (interzis!!!!). Va deveni deci un perturbator al orelor, pentru ca „se plictiseste”, si va frana si restul clasei… In scoala particulara, lucrurile sunt invers : nu are note corecte ? – AFARA!, perturbeaza cursurile ? – AFARA!, nu are nivelul necesar de cunostinte pentru a avea bacul „pe bune” ? – AFARA! pentru ca reputatia liceului privat este mai importanta decat cei cativa Euros pe care’i platesc parintii. Sa nu credeti ce cititi in ziare, mergeti in seara de Duminica la catedrala din Aix-en-Provence, veti vedea ca este plina de tineri. Insa, mass-media nu comunica asta.
      In consecinta, ce pot sa va spun despre educatie s’ar rezuma cam asa : (aproape ca citez din Scriptura…) celui ce are i se va da, celui ce nu are, i se va lua si ce nu are.
      Societatea care-si trimite copiii la scoala particulara nu doreste sa iasa in evidenta, nu doreste sa fie „remarcata” (exact contrariul celor care in .ro sunt numiti „fitosi” sau „cocalari” – va cer scuze pentru ca sunt cuvinte necunoscute mie, s’ar putea sa gresesc).
      Cu stima,
      M.D.

  38. Trebuie subiecte bazate pe verificarea existentei unui anumit mod de gandire, dar si subiecte bazate pe acumulare de cunostinte ca fara acestea nu poti sa iti exprimi un mod de gandire. Totusi si Romania a dat persoane de valoare, doctori (Paulescu, Marinescu, Babes, Arseni, etc), ingineri (Saligny, Vlaicu, Vuia, Coanda), biologi (Antipa), geografi (Valsan), istorici (Daicoviciu, Iorga), care chiar daca s-au format peste hotare au fost profesori sau persoane publice aici. In prezent avem informaticieni, matematicieni, medici, care se afirma si dincolo. Depinde mai mult de modul de livrare a informatiei catre copii, nu neaparat de ce si cat se preda. sa nu uitam ca marile genii au fost autodidacti prin excelenta, DAR LI S-AU RECUNOSCUT MERITELE. LA NOI DACA NU ESTI RECUNOSCUT, NU ITI VINE SA INVETI.

  39. Pai nu stiu cu ce sa incep… Nu vreau sa ma duc foarte mult inapoi, dar daca citesc ce scria Ion Creanga despre invatamantul primar, din ceaslov, ce sa pot sa zic? Tot mai bine decat nimic. Apoi tinerii aia plecati la studii pe afara, despre care spunea Eminescu ca „plecau boi si se intorceau vaci”, beizadele ale unei clase de boieri ce isi pierdeau timpul pe la Paris cu distractii, studiile fiind un pretext. Cum insa nici Eminescu nu a terminat studiile prin strainatate, si nici majoritatea pasoptistilor, nu o sa dau cu parul, iarasi, ce sa zic? Tot mai bine decat nimic. Am importat niste forme fara fond si o clasa de oameni culti, de salon. Ramanand la acea epoca, eu cred ca oamenii se duceau la studii ca sa para mai culti la discutiile de salon, sa puna mana pe vreo fata cu zestre, etc.
    Si acum intra in scena finalitatea actului de educatie. In afara de niste ingineri Anghel Saligny, Henri Coanda, poate si un Aurel Vlaicu, cativa umanisti gen Eliade, Eugen Ionesco, nu prea am avut cine stie ce oameni care sa fi produs ceva nou, concret, de pe urma educatiei primite aici sau afara. Acestia sunt mai degraba exceptiile decat regula, oamenii pasionati care invata si „simt” ce invata, un procent foarte mic de altfel. Totusi e remarcabil ca anumite perioade au putut sa ni-i dea pe oamenii astia, chiar si asa, putini, pe cand alte perioade au fost mai degraba de „black-out”.
    Vine comunismul si educatia devine si mai papagaliceasca, fara sens si fara optiuni. La moda e matematica, fizica, stiintele, materialismul. Insasi Ceauseasca isi face copiii matematicieni, un fel de certificat de om destept, dar si un titlu de glorie. Finalitatea? Infima. Nu prea avem realizari nici in domeniul pur teoretic, nici in stiintele aplicate. Am cumparat patente de la Renault pentru Dacia si multe altele. Altii folosesc matematica pentru a trimite sateliti pe orbita si a face computere, noi, mai furam tehnologia pe care o intelegem de pe la altii. Ramanem incet-incet in urma si pe partea tehnica, cu toata inflatia de ingineri facuti pe banda, in detrimentul stiintelor umaniste.
    Generatia decreteilor perverteste invatamantul superior. Se ridica stacheta incredibil de mult. La facultatile tehnice, matematica, concurenta e de peste 10-20 candidati pe un loc. Facultatile devin „grele” insa finalitatea iarasi lasa de dorit. Se invata pe rupte doar pentru o repartitie, pentru unii singura sansa de a ajunge ( sa primeasca casa ) intr-un oras mare. Aceasta era una din putinele sanse de parvenire pe langa inscrierea in PCR. Cei care termina in top sunt in generat copii de la tara, schingiuiti mental de tortura facultatii, care invata pe rupte si, chiar daca primesc o repartitie in orasul visat, nu mai au suflu pentru mai departe. Nici nu le trebuie ce invata. Sa faca prezenta muncitorilor si sa zica „sa traiti” unui secretar de partid nu prea are de-a face cu ce au invatat, mecanic sau nu. In urechi le suna vocile parintilor, tarani, care au dat orice ca sa nu ii vada ca ei, cu palmele batatorite, muncind ca prostii la CAP. Succesul pe atunci era sa ai o geanta diplomat si un aer de intelectual macar, daca nu puteai face facultate, mergea si maistru, un etern inginer „wannabe”, cu un aer acrit ca au terminat facultate unii mai prosti ca el, concurand in depresie cu inginerul care invatase 5 ani ca sa faca prezenta unor muncitori.
    Vine revolutia si iarasi se arunca totul in aer. Salvarea parea ca vine de la intoarcera la umanismul care fusese distrus de comunisti. Care umanism nu prea mai era de gasit in noi, oamenii, am inteles asta destul de repede. Du[a ce am aruncat la cos mai intai invatamantul tehnic, apoi ne-am prins ca nici umanismul nu e solutia, ne-am aruncat cu toate fortele la ASE-ul care mirosea a bani. Macar banu’ sa iasa. Putini nebuni ( ca mine ) au mai mers la facultati tehnice, acompaniati de o droaie de neaveniti care nu aveau ce cauta pe acolo, dar tot din inertie, facultatile acestea inca aveau locuri cu duiumul. Oamenii cu pretentii s-au aruncat pe litere, filosofie, ziaristica si alte specializari ce i-au facut in general muritori de foame. Asta daca nu erau exceptionali sau daca nu s-au reinventat cum au trebuit sa se reinventeze si neavenitii de la facultatile tehnice. Si totusi, dupa niste ani, IT-ul, una din putinele industrii care functioneaza a mai scos din cosul de gunoi anumite specializari tehnice. Dar doar unele. Multe au ramas „worthless”, insa multi, din inertie, impinsi de parinti, cu pile sau nu, merg in continuare pe ele. Se mai gaseste de munca pe la stat, cat s-o mai gasi.
    Parerea mea e ca in orice epoca te-ai uita, am stat prost cu finalitatea actului de invatamant, care s-a facut pe principiul „mai bine asa decat nimic”. Cand vom scapa de mentalitatea asta poate vom reusi sa aplicam ce invatam. Si atunci vedem ce si cum, ca a aplica ce inveti ne va spune cine a invatat cum trebuie. Dar si ce materii merita facute sau nu. Si aici ar fi o intreaga discutie, eu cred ca si acum se poate peria programa, dar imi vor sari in cap deontologii invatamantului, care imi spun ca unele materii nu se fac pentru a dobandi cunostinte direct aplicabile, ci pentru „largirea orizonturilor”. Poate vom lamuri o data si mantra asta, eu zic ca nu e greu sa faci niste studii mai stiintifice si sa vezi cat conteaza una sau alta din materiile teoretice sau aplicate in cariera absolventilor.
    Si nu in ultimul rand, eu cred ca e nevoie de o reinventare a intregii societati, cum ne raportam la cunoastere. Intre copiii cuminti, mediati si obedienti, care ajung sa nu simt nimic ci doar aplica reguli deprinse mecanic pentru a rezolva eficient subiecte si care raman niste copii cuminti si dupa ce termina studiile si care vor ocupa functiile in stat doar prin obedienta, devenind instrumente ale sistemului care ii foloseste cinic, si cei care simt ceva, care se razvratesc uneori si care au o personalitate, nu numai invatamantul dar si societatea in ansamblu alege in general „copiii cuminti” si ii marginalizeaza instinctiv pe cei nativi, cu personalitate, care chiar vor sa schimbe ceva, sa aplice ce stiu, ce simt. Instinctul acesta e in noi toti, nu doar in politicieni si oamenii de sistem, iar pentru mine e un semn ca noi trebuie sa ne schimbam mentalitatile. Apoi mai vorbim si de invatamant. Pana atunci ramane cum am stabilit, adica „mai bine asa decat nimic”.

    • Discutia cu privire la utilitatea si finalitatea invatamantului dateaza de pe la sfarsitul secolului al nouasprezecelea. Si in Europa se discuta de asta.

      Apreciez comentariul tocmai pentru ca pune aceasta problema, foarte rar discutata in Romania de astazi: care este finalitatea invatarii?

      Fara a evalua raportul efort/utilitate nu poti sa modifici nimic cu sanse de succes. Spre pilda cat timp trebuie sa studieze functiile in liceu? Raspunsul ar fi – suficient cat sa foloseaseasca. Dar mai trebuie sa stii si la ce folosesc. Incontestabil, evaluarea aceasta e dificila. Dar dificultatea nu e un argument pentru a nu o face.

      ===
      Romania – ca de altfel si alte state din cate stiu si o confirma si colegii comentatori – evita aceasta discutie esentiala prin apelul la evaluari nationale. Romania asteapta de la Bac ceva ce el nu poate da , anume o garantie a utilitatii.

      De fapt bacalureatul de astazi garanteaza doar memorarea unor cunostinte si nimic mai mult. Nu ar fi chiar asa de rau nici asta, daca ar avea cineva macar cea mai mica idee despre utilitatea acelor cunostinte. Vorbesc despre utilitatea practica, nu despre idei de genul :”Cum sa nu stii capitalele tarilor din America de Sud!?” sau „Nu poti fi un adult serios daca nu stii sa comentezi Mara!”.

  40. …a…si mai e ceva…scoala si diplomele univ la noi sunt gratis…sau aproape gratis…la altii diplome cu valoare similara costa averi sau implica indatorare pe jumate din viata…deci…las ca-i bine…

  41. Ar fi interesant de stiut care au fost raspunsurile elevilor la intrebarile sus mentionate care dealtfel fie vorba intre noi ar pune probleme severe unui adult cu pregatire medie sa le gaseasca.
    Ne place sa ne tot uitam la altii, sa cautam modele care nu prea sunt adaptabile noua iar dintr-un roman nu poti face neamt, francez sau turc.
    Probleme noastre existentiale sunt altele decat la alti europeni.
    Si tot ca fapt divers, a-si fi foarte curios cum arata temele de bacalaureat in Ungaria lui Orban.

  42. Nu am citit inca articolul si cu atat mai putin comentariile dar vreau sa afirm din capul locului ca pentru romanii intotdeauna e mai bine in alta parte, chiar sclavi la sparanghel, decat in Romania.

    Si vreau sa adaug ca invatamintul din Franta este mult criticat azi de catre analisti criticat pentru ca au scazut exigentele, se doreste eliminarea meritocratie si le levelement par le bas. Asa ca nu sunt sigura ca estimarea facut in articol corespunde realitati.

  43. Si domnul Dumitrescu are dreptate. De la Mitterrand incoace bacalaureatul francez nu mai este acelasi, departe de a fi napoleonian, si de la Mitterand incoace nu s-a améliorat ci dimpotriva. Si nu doar bacalaureatul. La facutati avei persoane care vin pentru ca li se acorda o bursa, tin sa puna cu sfintenie fularul pe cap, nu poti tine ceea ce se chema les cours martiaux care sunt tinute in alfiteatrele facultatilorn pentru ca ele vorbesc de nu te mai auzi vorbind iar anul urmator sa inscriu la o alta facultate ca sa mai aiba un an de bursa….. Cand presedintele Frantei spune ca la Guanine française et une ile, si apropos de filozofie, filozoful Miche Onfray ii sugera presedintelui sa cumpere un guide Michelin sa invete despre Franta macar cat scrie acolo,. Cand presedintele aceleasi tari spune qu’il n’y a pas de culture française”, il n’y a pas d’art français si ca le département de Seine Saint Denis populat aproape exclusiv de aficani de nord, adica le Magreb, si africani subsaharieni, este „la Californie sans mer” nu prea onoreaza invatamintul francez. Sau iti pui intrebarea daca isi bate joc de public.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Mihai Maci
Mihai Maci
Lector la Universitatea din Oradea. Studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Preocupări iniţiale legate de Simone Weil (problema decreaţiei în opera ei fiindu-mi subiect de licenţă), apoi de Heidegger şi de relaţiile acestuia cu istoria (tema masteratului) şi cu teologia (tema doctoratului). În lunga epocă doctorală am beneficiat de stagii de documentare în Franţa, ocazie cu care – pe lângă tema propriu-zisă a lucrării de doctorat – m-am interesat de gândirea disidentă est-europeană, şi, în particular, de filosofia lui Jan Patocka. Astfel că domeniile mele de interes vizează în particular filosofia contemporană şi mai ales tentativele est-europene de a gândi rostul istoriei. Am fost membru a două proiecte de cercetare care se ocupau de cu totul altceva, însă aceste experienţe mi-au arătat câte lucruri interesante se află dincolo de cele despre care eu credeam că sunt singurele ce merită a fi făcute.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro