joi, martie 28, 2024

De ce nu putem renunța la ceremoniile școlare?

O nouă problemă a apărut în social media vis-à-vis de învățământ: ”impactul emoțional” al ceremoniilor școlare asupra elevilor. Altfel spus, asistăm – an de an – la festivități de premiere în care se împart generos premii, diplome, coronițe, medalii și mai știu eu ce unei părți a elevilor (întâmplător, cei ai căror părinți sunt în consiliul de administrație, în comitetul clasei, în varii funcții locale și naționale), în vreme ce alții (iarăși, întâmplător, mai ales copii de ”oameni cu posibilități materiale mai reduse”) stau pe margine și se uită la fericiții laureați. Și, ni se spune, cei fără premiu trăiesc momentul ca pe unul de excludere, își pierd și umbra de motivație pe care-o mai aveau și se adâncesc în apatie și dezinterez. Nu ni se mai spune – deși e cât se poate de adevărat – că părinții lor, dacă vin și dânșii la ceremonie, sunt frustrați de faptul că odrasla lor nu are parte de una din diplomele sau de coronițele care se plimbă cu coșul prin curtea școlii. Dacă e să se dea (orice), atunci să se dea la toți, nu numai la unii – consideră omul sărac. Morala, pentru cei cu porniri egalitare, ar fi aceea că s-ar cuveni să oprim aceste ceremonii, eventual să le dăm tuturor elevilor o diplomă onorifică (ca cele de ”participare” pe la diverse ”evenimente”) și să evităm a-i ”traumatiza” pe unii dintre ei. Evident, o altă franjă a publicului – mai neoliberală – vrea să accentuăm totul, pentru ca cel care-a muncit (”puiu’ lu’ mama/tata/buni/bunu”) să se simtă îndemnat la mai mult, iar celălalt, ”loaza”, să interiorizeze diferența pe care-o face ”performanța”. În fine, o altă parte a comentatorilor găsește că subiectul e irelevant și parazitează în mod inutil discuția asupra problemelor școlii. Acestea – de la infrastructură la pregătirea profesorilor și de la egalitatea de șanse a elevilor la inenarabilul Ministru al Educației – sunt, într-o anumită măsură, ridiculizate de discutarea unui asemenea aspect (minor) al școlii românești de azi.

Să fiu iertat, eu unul nu cred că e deloc minor. În primul și în primul rând din cauza faptului că aceste ceremonii sunt unul din puținele momente (dacă nu cumva singurul) în care școala vine în contact cu comunitatea în mijlocul căreia se află. Festivitățile de început, de fine de an și mai ales cele de absolvire a ciclurilor de învățământ, sunt spectacole, cu o coregrafie atent orchestrată, la care care iau parte deopotrivă cei din școală – profesori și elevi – și cei din afara ei – părinți și diverse notabilități publice. Din păcate, la noi nu există tradiția prezenței școlii în comunitate prin varii activități (de la canotaj, la teatru) prin care elevii marchează o dată semnificativă pentru școala lor și nici profesorii nu au parte de interesul satului/orașului față de cunoașterea formativă pe care sunt chemați a o întrupa. Iar comunitatea nu vine în școală nici în grupul mic al familiei (pentru a discuta, periodic, situația și progresul copilului lor), nici în varianta everghetică a celor care contribuie la dotarea și la dezvoltarea instituției. În locul acestora, avem de-a face cu clasicele ”zile ale școlii”, ce se petrec în curtea interioară sau în sala de sport, doar cu elevii de față și la care directoarea/directorul fac un lung pomelnic al instituțiilor locale și al fondurilor europene din care s-au cumpărat calculatoare, videoproiectoare și table inteligente, ”o popă” le zice pe-ale lui și careva de la primărie îngaimă câteva cuvinte despre viitor. Elevii, inteligenți, își butonează telefonul, șușotesc, râd, se-mping și – după ce aplaudă anemic – chiulesc impenitenți. Sau avem la fel de clasicele ”ședințe cu părinții” unde se citește catalogul și se discută de ”nevoile copiilor” (evident, la școală), care e noul nume al ”fondului clasei”. Toate acestea au un aer mecanic, de ”trebuie să”-uri pe care fiecare, în rolul lui, profesori, elevi și părinți le bifează ca pe niște obligații inevitabile (și foarte puțin plăcute).

Ceremoniile de fine de an și, mai ales, cele de absolvire sunt altecva. Mai înainte de orice e o atmosferă de chermeză populară care destinde atmosfera: și părinții, dar mai ales elevii (vârsta nu mai contează) sunt îmbrăcați de sărbătoare: se discută toalete, coafuri, frizuri, un mic detaliu ce atrage atenția; se fotografiază pletoric – solo, cu familia, pe prietenii, cu clasa, cu dirigenta/diregentele, cu profesorii. Adulții socializează, comentează și ei; e și un mic marketing ocazional: ”aia, premianta, la cine merge la meditații?” Și profesorii încearcă să-și vândă marfa, căci vine vorba de olimpiade, de intrați la facultățile care contează, de ajunși prin străinătate; toți cu numele ”profesorului coordonator”. Dată fiind importanța momentului e în campanie la fața locului și câte un viceprimar (în sate chiar primarul) și/sau deputat local, vreun gradat de poliție care – cu toții – dau o notă de oficial momentului. Poporul – atât de divers – al părinților (plus cel ”vulnerabil” al bunicilor) se întâlnește, în afara campaniei electorale, cu notabilitățile satului/orașului. Și, pe verticală, o mulțime de copii stau alături de o mulțime de părinți și de bunici. Să recunoaștem cinstit: asemenea adunări populare nu prea sunt ceva comun în lumea noastră. Când se petrec, au mai curând aerul unor sărbători(ri) private: de pildă nunțile sau îmnormântările. În rândul celor credincioși, ele au ca centru biserica de care aparțin. Dar, deopotrivă laice și publice sunt foarte rare. Și – cred eu – de aceea și au succes. E o nevoie a oamenilor de-a fi împreună dincolo de partajul funcțiilor și de cel al vârstelor.

Evident, unii sunt supărați că premiile nu sunt pentru toți, dar mi se pare straniu că nimeni nu observă cât de mult s-au democratizat diplomele și medaliile. Pe vremuri, în trecut, orice probă avea un singur câștigător (cam așa ca și ”concursurile populare” de la televiziune). Acesta era cel care, prin efortul și inteligența lui, reușea să se desprindă din rândul muritorilor și să acceadă la un statut de (aproape) semizeu (de altfel multe probe ale trecutului erau în onoarea unui zeu/semizeu, iar câștigătorul ”coroanei de lauri” devenea – simbolic – urmașul eroului celebrat). Apoi s-au dat mai multe premii: când părinții mei erau la școală, se acordau doar trei și – dintre acestea – numai primul era ”cu coroniță”. Când am ajuns eu, erau șase: trei premii și trei mențiuni (menționații bănui că erau ca supleanții în ”organismele obștești”). Nu se dădeau premii ex aequo, adică nu erau mai multe persoane pe același loc (de pildă 10 pe primul). Când a ajuns fiica mea la școală, jumătate din clasă primea un premiu oarecare: ”toți erau speciali”. Dacă punem la socoteală și ”olimpiadele” (alea subvenționate de noi, de părinți), până la urmă luau toți câte o diplomă sau – eventual – mai rămânea câte unul, doi, de contrast. Uneori mă întreb dacă în mintea elevilor/studenților și a părinților nu cumva s-a operat un salt: pentru generațiile trecutului învățământul era un drept; am din ce în ce mai mult impresia că pentru cele actuale diploma e un drept. Înveți – nu înveți, statul trebuie să ți-o dea: diploma e dreptul tău!

Nu e deloc cool ca școala să se opună acestei tendințe; dimpotrivă – finanțarea per capita, crearea de noi clase, cicluri de învățământ (primare la licee etc.) și profiluri/specializări (precum și competiția dintre școli la care duc toate acestea), ranking-ul școlar (ce ridică prețul orelor de meditații) fac ca limbajul marketingului să invadeze nu doar școlile, ci și orașele. Nimic nu e mai ușor decât să iei o diplomă! La școala noastră, toți sunt premianți! Jumătate din elevii noștri sunt olimpici! Primii cinci din fiecare clasă pleacă în străinătate! Etc. Acest limbaj publicitar obligă și la adaptarea realității: notele sunt ca la gimanstica olimpică: 9, 99 și 8 sutimi. Pe ăia care nu pot nu-i lăsăm să cadă, ca să nu strice tabloul clasei. Și motorul ”performaței” sunt, evident, meditațiile din greu. Să nu ne iluzionăm, de multe ori cu profesorul de la clasă. Și nu neapărat pentru că acesta condiționează nota de prezența elevului ”la orele particulare”, ci pentru că așa vor părinții, căci – pentru dânșii – profesorul de la școală e cel care ”le cunoaște cel mai bine copilul”. Concluzia e aceea că asistăm la un soi de fake education, la o turație în gol menită a confirma adevărul reclamei: La școala noastră, toți sunt preminați!

Din această cauză, mai înainte de toate, nimeni nu se uită la copiii concreți. Mașina ”performațelor” e setată pe modelul premiantului. E o banalitate pe care o știu toți părinții: în ziua de azi copiii cresc mult mai repede decât în trecut, intră în adolescență mai devreme, petrec mai mult timp singuri (pe rețelele lor), au o viață lăuntrică mai tensionată și, de prea multe ori, mai trebuie să ducă în spate și problemele unei familii (care, adesea, se înfățișează ca fiind ”de succes”). La anumite vârste lucrurile acestea contează enorm. Din păcate, școala le ignoră cu desăvârșire: ea produce doar premianți. Iar premiantul e tânăr solar, un soi de erou modern ce zâmbește din fața tablei pe prima pagină a ziarului local, departe de orice umbre care i-ar apăsa conștiința. În plus, părinții – de multe ori cam dezorientați ei înșiși – și-au pierdut destul de devreme autoritatea asupra copiilor și-i trimit la școală (în primul rând) pentru ca aceasta să-i disciplineze. Și ce displicină mai bună e decât travaliul dur, pentru ”performanță”? Numai că atât școala, cât și familia uită să-l întrebe pe elev ce-i place, încotro ar vrea să se îndrepte, ce anume din el și-ar găsi expresia într-o materie sau alta. Școala produce premianți, indiferent de profilul celor ce-i trec pragul. De aceea e greu de spus cât din ea ține de formare și cât de deformare și care din cele două predomină la sfârșit.

Mai sunt, neîndoielnic, și orgoliile părinților: uneori absolvenți, ei înșiși, de Liceu Industrial, cu diploma de pe la o ”privată”, acum, că s-au ajuns, vor să dea timpul înapoi și să-și retrăiască tinerețea de care n-au avut parte. Și, mai ales, vor să le-arate ei celor care au făcut alte școli și alte facultăți; celor de care, deși n-au funcția lor, simt că-i desparte ceva indepasbil. Copiii sunt pentru ei ca niște păpuși, frumos îmbrăcate, prin care se reprezintă pe ei înșiși. Mai sunt și bunicii care se ciorovăiesc în casa scărilor și prin parcurile dintre blocuri; oameni ce duc războaie tenace din anii ’60 – ‘70 și care și-au crescut copiii și, acum, nepoții, în logica unei vendette fără de sfârșit. Așa că, nu de puține ori, cei mici – cu cât mai mici, cu-atât mai trist – sunt, de fapt, mici gladiatori aruncați în arenă și încurajați să lupte până la epuizare în aplauzele familiilor exaltate de perspectiva înfrângerii celuilalt. Mi se pare cam cinic să numim asta ”competiție”. În fapt, e o luptă oarbă, pe o miză mică, în care copilul nu e decât un instrument. Și e și ea unul din motivele pentru care elevii de azi clachează prea adesea: faptul de-a-l surclasa pe celalălat, de a obține un premiu și de a-i mulțumi pe părinți poate susține o cursă de viteză, dar – el mai adesea – eșuează la cursa de rezistență. Pentru aceasta e nevoie de pasiune, de atenție, de răbdare, de colaborare, adică exact de acele lucruri pe care confruntarea brută, ”pentru notă”, nu e capabilă să le producă. Bunicii și părinții ignoră, mai întotdeauna, că cei crescuți în spiritul vendettei sunt clonele înaintașilor lor. Inclusiv din punctul de vedere al ratării. Poate tocmai de aceea ar merita să facă – cu toții – niște cursuri de literatură universală (materie alungată din școli) în care-ar avea șansa de-a descoperi, citindu-i pe tragicii greci, că răzbunarea nu produce decât răzbunare, într-un ciclu nesfărșit.

Mai e ceva: cu excepția maneliștilor (poate tocmai de aceea sunt așa de prizați de tineri), nimeni nu vrea să recunoască ceea știm și facem toți: scopul, pentru noi, nu e apropierea de semenul nostru, ci diferențierea de el. Lucrurile acestea se insinuează destul de devreme în viața copiilor: ”nu te juca cu ăla!”, ”ăia n-au telefon ca al tău!”, ”noi mergem în vacanță în Grecia, nu la Mare!” etc. Ce înțelege copilul de aici? Că el e altfel decât ceilalați nu într-o logică a complementarității (în care fiecare are un talent care, cultivat, îi poate bucura și le poate fi util celorlalți), ci într-un a segregării (în care ceilalți n-au ce căuta alături de mine). Lumea se împarte între mine și ceilalți. Ceea ce, inevitabil, duce la accentuarea singurătății. Și, în timp, a unui pustiu lăuntric, care se extinde mereu, asemeni Sahelului. Acest tip de elev luptă pentru premiu nu pentru a descoperi ceva, nu pentru că e capil de o realizare, ci pentru a nu avea pe nimeni în jurul lui. Învățatul lui, atâta cât e, e asemeni unei măciuci, cu care-i ține la distanță pe ceilalți. Exact așa cum e și averea (sau funcția) pentru părinți.

Poate că, de fapt, diplomele acelea, la grămadă, nu sunt decât niște diplome de consolare. Școala noastră e foarte darnică cu cei care – de facto – au ieșit din ea, dar e parcimonioasă cu cei care rămân. Diploma aceea, cu aclamațiile și uralele ce-o însoțesc, nu e – mai mereu – decât substitutul unor experiențe reale: cea a descoperirii de sine, cea a întrevederii adevărului absolut pe care-l atinge cel ce cunoaște, cea a solidarității în traversarea unei probe comune, cea a descoperirii maestrului ce te călăuzește spre ieșirea din labirintul incertitudinilor, cea a ”cuvântului ce face lumea să cânte”. Mai nimic din acestea nu e în memoria celor care au lăsat în urmă școala. Au rămas acolo doar niște prietenii contextuale, care – mai apoi – s-au destrămat, prima iubire, a doua iubire, prima beție, a n-a beție… Pe măsură ce școala se golește de conținut, ceremoniile ei devin tot mai baroce. Evident, și cu contribuția – financiară – a părinților care, în felul acesta, își mai răscumpără ceva din lipsa de atenție față de copii (părinții fiind, cum bine se știe, oameni preocupați). Astfel că aceste festivități devin un soi d’image d’Epinal (ce glisează din naiv în caricatural) a tot ceea s-ar fi dorit a fi, a tot ceea ce n-a fost să fie, a tot ceea ce putem ”întrevedea prin doruri” doar în acest moment paradoxal, care încă e și deja nu mai e, al finelui ciclurilor de studii. Repet: cu cât școala se golește mai mult de conținut, cu atât aceste ceremonii devin mai baroce. Fiecare director mai adaugă ceva în decorul festivității, fiecare părinte mai îi pune odraslei lui o bentiță, fiecare elev deopotrivă râde și plânge mai zgomotos ca celilalți.

În interstițiile momentului, ca o punte peste timp, forma ce ține într-un întreg această masă dinamică de elevi (deja liberi) și de părinți (prezenți – absenți) sunt discursurile standardizate, cu tot cu fiorettiurile lor despre ”copiii noștri și viitorul nostru”. În mod straniu, lucrurile pe care nu le ascultă nimeni sunt cele mai importante. Pentru că ele baleiază decorul, cadrează curtea școlii, o înscriu – ca agora a comuniunii de o clipă dintre părinți, profesori și copii – în ca un reper în curgerea anilor, descriu trama comună a momentului (dincolo de ce trăiește fiecare) și prescriu ordinea secvențelor lui (când se vorbește de achiziții, când se citesc premianții etc.). Ele – cuvintele acestea repetate, an de an, indiferent cine e la microfon – dau acestei ceremonii structura unui ritual. Cum bine spunea Antoine de Saint-Exupéry: avem nevoie de ritualuri. De ceremonii în care să ”cuminecăm” cu toții, în care să simțim deopotrivă jubilația apropierii într-o egalitate niciodată reală și tensiunea separării într-o ierarhie întotdeauna ideală. Avem nevoie de ritualuri, căci fără ele platitudinea și oroarea cotidianului ar fi insuportabile. Avem nevoie de ritualri, căci ele sunt memoria noastră comună, mai puternică decât fragila noastră amintire.

Festivitățile de absolvire sunt ritualri comunitare în care se întâlnesc, într-o ceremonie de despărțire deopotrivă reală și simbolică, profesori, elevi și părinți. Menirea lor e aceea de-a hipostazia în ochii părinților (ca reprezentanți ai orașului) școala ca oficiant al ritului de trecere a copiilor/tinerilor într-o altă vârstă. Din păcate, școala noastră, așa cum e ea, nu mai are siguranța maturizării lăuntrice a celui ce-o părăsește. De aceea, diplomele ei sunt tot mai generice și tot mai pompoase, fără a mai garanta mare lucru. Dar, în ultimă instanță, zgomotul ultimei zile e ținut a acoperi tăcerea anilor precedenți. Și a ține la distanță demonii locului care, atunci când toată lumea e afară, rămân închiși în sălile de clasă.

Se spune că, pe vremuri, atunci când oamenii nu știau scrie, dacă era să se facă o înțelegere decisivă pentru viața comunității, erau aduși de față și câțiva copii mici, care erau bătuți zdravăn acolo, pe loc. Traumatismul îi făcea să țină minte episodul și, asociind bătaia cu evenimentul, să poată fi – peste decenii (când maturii de atunci nu mai erau) – martori ai înțelegerii aceleia. Poate că tocmai cei fără premii vor fi cei care, la întâlnirile decenale, își vor aminti cel mai bine de acea zi. Căci – cum bine știau meșterii de clepsidre – timpul este asemeni nisipului: furtunile vieții îl fac să umple crevasele traumatismelor și să transforme tristețea în bucurie. Puteți vedea acest lucru, în ziua absolvirii, în ochii părinților care – deși știu prea bine ce și cum (și mai ales ce vă așteaptă) – nu se pot ascunde, atunci, pe moment, de vântul ce răscolește nisipul clepsidrelor acelui ceas.

NOTĂ. Astăzi se fac 40 de ani de când am terminat clasa a IV-a. Nu-mi aduc aminte de premiere – poate că va fi fost. Eu, în orice caz, nu eram premiant (și acest lucru nu m-a traumatizat niciodată). În 12 ani de școală am luat doar două premii: unul, ca ”cel mai bun povestitor”, pe clasa I-a și altul, ”de popularitate”, pe clasa a XII-a. Atunci, la finele clasei a IV-a avut loc – în corpul central al școlii (noi făcusem orele la școala de aplicație) – o serbare cu poezii și cu scenete. Îmi amintesc un singur lucru de la acea ceremonie: în pauzele în care nu recitam/dansam pe scenă, ne așezam pe niște scaune de la marginea ei. Cred că nu aveam un anumit scaun asociat fiecăruia, așa că ne așezam unde era loc liber. Când mi-a venit rândul să mă așez, pe scaunul liber era (uitat de cine știe cine) un manual de biologie de-a XII-a. L-am luat și, neavând ce face până recitau ceilalți, l-am răsfoit, uitându-mă la poze. La sfârșit erau niște imagini de cranii ale oamenilor preistorici. Se știe, copiii sunt foarte impresionabili de tot ce are legătură cu moartea, cu scheletele și cu alte asemenea. Și, cum aveam timp, am vrut să știu ce e cu acele cranii și am citit aproape toată pagina pe care erau. N-aș putea spune ce și cât am priceput din acea lectură, dar când am închis cartea, atent la momentul în care urma să mă ridic din nou, un gând m-a izbit cu putere: oamenii sunt mai bătrâni decât Istoria.

Distribuie acest articol

28 COMENTARII

  1. Cununi peste cununi cu lauri, floricele care mai de care mai colorate , fustite si rochite impestritate , pantalonasi scurti sau lungi dupa bugetul fiecaruia , mamele coafate si rizgiate de atita pudra confiata atasata , bunicii uitati de lume prin colturile apartamentelor sau prin satucele , cele cu WCul in fundul curti , zimbitori si ei nevoie mare , isi fac aparitia macar acum la spartul tirgului , profesori si profesoare ,de tot felul, ingramaditi de buchetele florale ce le pateaza costumatia si deasupra tuturora troneaza nefericirea celor ce nici macar din pozele de final nu vor face parte .Telefoanele mobile isi fac si ele flasurile ce impinzesc atmosfera ,mai ceva ca licuricii de odinioara , ca doara doar din amintiri mai supravietuiesc unii dintre noi .Un bulgare , dar nu de zapada , ce se rostogoleste an de an prin curtile ,ramase aidoma ca odiniora , scolilor din Romania , acolo unde plictisul ,vizibil aparut pe fetele fostilor cursanti , incheie un ciclu scolar ce nu ofera mai nimic elevului care abia astepta sa plece de la nefericitul Festival al incheierii anului scolar .A venit vacanta cu trenul din Franta ….. este bucuria imensa ce insoteste sufletele amigitilor din scolile Romaniei .Mamele ,imbujorate si ele de atita modernitate , mai ceva ca frumusetile ce defileaza prin saloanele de moda pariziene , incearca cu disperare sa isi pastreze echilibrul purtatului de pantofi cu toc ce cindva erau nelipsiti pe asfaltul protipendadei romanesti .La colt de strada floraresele jubileaza de atita „ purcoi de lovele ”ce le-a umplut buzunarele si fericite nevoie mare isi numara , de zor ,banutii, oferiti cu atita usurinta de parintii cei dornici de excelenta copilareasca . Una peste alta a mai trecut un an aidoma tuturor anilor anteriori fara a vedea nici cea mai minuscula schimbare .„ Cum am fost asa raminem ” pare a ne bucura vesnic iluzoria existenta .Fiecare se intoarce la treburile lui . „Cosul de gunoi ” este plin ,de fiesce data , de amintirile ramase cele pline doar de „ciulinii Baraganului ”, aratind de fiecare data la fel pe masura ce florile se vestejesc si aminitirile se estompeaza in negura timpului .Inutilul este parte a ceea ce ne inconjoara . Ne-am facut datoria si de data asta si nimeni nu are a ce ne reprosa este finalului existential al zilei cu pricina .Oglinda , oglinjoara este zicerea inca prezenta in imaginativul nostru colectiv .Nimic altceva nu conteaza .Ajunsi acasa o tristete fara de margini ne cuprinde si exaltati de uritenia momentului ne amagim cum ca la anul poate ne va fi mai bine. .Intre timp am mai imbatrinit oleca si noi si ai nostri dar totul parca a ramas in loc .Privirile plictisite ce strimba din nas , datul ochilor peste cap si infumurarea personalitatilor , ocolirea adversarilor ce se cred mai cu mot ,totul se face cu zgomotul cunoscut al dezaprobarii . Inghesuiala ,de la plecare , mai calca pe bataturi pe cei intirziati , iar fisiitul florilor deja vejtejite prezent o data cu trintitul capacelor lazilor de gunoi , ne face sa o stergem cit mai englezeste din perimetrul atit de uricios al curtii de la fosta deja noastra scoala , privind si in dreapta si in stinga sperind a nu fi zariti de altcineva .Am scapat si anul asta .HI ,HI ,HI si HE, HE, HE , ne insotesc multumirea .

  2. – Am intrat la scoala putin inainte de revolutie. Nu m-am numarat printre premianti. Provin dintr-o familie cu educatie, parintii cu situatie buna. Dar care au ales sa nu dea cadouri invatatorului/profesorilor. Din aceasta cauza de cat stiam atat primeam, cateodata si mai putin. Nu am fost afectat. La serbarea de premiere de la starsitul anului n-am mai participat din clasa 2-a. Nu ma interesa.

    – Am invatat singur, m-au dat parintii si la meditatii si am intrat la unul din primele 3 licee din tara la vremea aia, apoi la Automatica UPB Bucuresti.

    – Premiantii din scoala primara/generala s-au „filtrat” pe parcurs, mai ales la admiterea la liceu. Atunci era doar pe baza de examen. S-a vazut clar cat de buni erau si cat au contat „atentiile” parintilor catre profesori.
    Sfatul meu – explicati copilului, invatati-l sa aiba o atitudine pozitiva, sa lupte, sa invete pentru el si viitorul lui.

    – Da copiilor le este insuflata competitia/ambitia de mici. Nu am facut exceptie. Proabil e un reflex al parintilor datorat vietii nu tocmai usoare din societatea in care traim. Lupti, cateodata dai din coate sa razbesti. Daca e bine / rau nu pot spune, cert este ca impulsul asta competitiv m-a ajutat mai tarziu.

  3. O societate fără performantă e o societate muribundă din cauză că o lume de loser-i ajunge la un moment dat să nu-oi mai poată hrăni. Performanța trebuie deci recompensată. Și asta de la vârste cât mai fragede. Ergo ceremoniile de premiere au sens.

    Faptul că ceremoniile de premiere au fost pervertite și că toată loaza poate să ia o patalama ceva nu înseamnă că trebuie desființate aceste ceremonii, ci doar că trebuie redusă găinăria la cote supportable.

    Altfel spus, hai să nu aruncăm pruncul cu apa murdară în care l-am spălat. La fel cum nu desființăm educația superioară doar pentru că se obțin en grosse diplome prin fraudă și cum nici nu desființăm mașinile doar din cază că Doreii produc accidente de circulație din teribilism.

  4. Stimate domnule Mihai Maci, vă scrie un repetent… Domnia voastră, ca pedagog (aiurită profesie când fiecare e propriul său profesorul și maestrul…), știe că pentru fiecare elev ar trebui tot altfel de școală, altfel de pedagog iar școala are, de regulă, profesori și nu pedagogi… Școala de acum crește copiii pentru un stil de viață competitiv, concurențial, pentru o luptă disperată ”care pe care”, și nu de colaborare, de echipă. Ca elev, ar trebui, zi și noapte, să văd în colegul meu de generație un rival, inamicul pe care am datoria legitimă să-l dobor pentru a-i lua locul iar părinții mei și profesorii asta așteaptă de la mine pentru a-mi da coronița și îmbrățișarea lor… Așa apar nu doar individualități marcate de vocație, talentul fiecăruia (temelia meritocrației!) ci și de ambiția părinților, ratații care vor să se realizeze prin copii lor tot mai nenorociți. Acum educație (la fel și cultura, igiena, sănătatea, turismul de calitate) este un lux al elitei foarte bogate… Știu prea bine legătura dintre ”sponsorizarea” părinților către școală (în fel și chip) și locul odraslei pe podiumul premianților. Aș prefera, ca pedagog, să ratez un talent de mare pianist sau gimnast, dar să știu că acel copil a crescut sănătos și a ajuns un matur mulțumit de el însuși, mai întâi. Îmi amintesc de replica tatălui lui Leonard Bernstein pe care un gazetar îl sâcâia: L-ați cam chinuit pe fiul dvs, celebru muzician, cât era copil… La care părintele răspunde: Dragul meu, e cam adevărat, l-am și plesnit câteodată, dar de unde aveam eu să știu că el e marele, genialul Leonard Bernstein!
    Da, pedagogii și părinții rămân cu impresia dresorilor că leii și cățeii, mor de plăcere să le facă pe plac – lor, cum și spectatorilor plătitori. Vă spun eu, și vă demonstrez oricând, cu orice parc zoo, cu orice menajerie, că nu e așa.
    Acest tip de școală care la noi s-a degradat într-o caricatură servilă politicului (curată cacialma!) derivă dintr-o corupere a ideii de meritocrație care, în Occident, un timp, a avut partea ei de progres pentru a demola adjudecarea locului în ierarhia socială prin moștenire ori puterea de a-l plăti. Acum, păcălind și mituind, poți căpăta orice diplomă și orice titlu, iar prin corupere și obediență obții orice post, încât respectul meu e zero pentru sistem și pentru slujitorii lui.
    Mă bucur că sunt un ratat al sistemului educațional în bună parte și faptului că părinții mei, tutori de fapt, erau săraci dar, ce păcat pentru ei, aveau bun simț, un bun simț de care am reușit să mă lecuiesc încât, ce minune, am reușit să fac ceva carte…! Altfel, singurul meu premiu pe care l-am avut vreodată pe merit a fost insigna și diploma de ”Prieten al cărții”, pe care le păstrez, fiind mai valoroase pentru mine decât Steaua României, dacă s-ar întâmpla cumva s-o primesc, risc de care, știu, sunt bine ferit.

  5. Concurența răsplătită cu festivități și premii e singura modalitate de a te motiva sa inveti? Poate că pentru unii da. Generalizarea ei la toți elevii e o dogma, la fel ca si cea care spune ca nu poti fi un om bun decat daca pupi icoane. De ce inveti pana la urma? Ca sa nu ramai mai prost decât X și Y? Poate că la unii funcționează concurența, la alții sigur nu. Cei care au învățat dintr-un interes autentic, premianți sau nu, au ajuns unde trebuie, oameni autentici si cu curaj, cărora nu le pasă prea mult de gura lumii si care în general au lasat ceva dupa ei. Premianții împinși de la spate de orgoliile și buzunarele părinților, de FRICA de a nu rămâne mai prosti ca altii, confundată de multe ori cu o motivatie sănătoasă, nu vor fi niciodată autentici, asumați, curajoși. Pentru mulți din aceasta ultimă categorie, finalul este previzibil: un job călduț la stat sau mai nou intr-o corporație, se vor ascunde mereu în spatele unor diplome și titluri, dar nu vor lăsa nimic după ei. Eu ii numesc „intelectualii sterpi” care par sa fi fost dați la școală cu un singur scop: sa vadă mai bine prostii din jurul lor. Mesajul pe care îl repeta pana la paroxism, de la „înălțimea” titlurilor de pe cartoanele colecționate de-a lungul vieții, e ca e luma plină de prosti. Asta ii exclude automat din rândul prostimii, dar dacă îl întrebi „bun, tu nu ești prost, dar la ce îți folosești deșteptăciunea?”, vor lua foc, iti vor raspunde ca esti un invidios frustrat care „nu înțelege” ori se vor victimiza la modul „in țara asta nu ai cu cine”, sau îți vor raspunde cu alte platitudini solemne.

  6. Faptul că sistemul este corupt și lasă „portițe” de coroniță pentru copiii cu mamele mai active la cadouri nu înseamnă că trebuie să se renunțe la recunoașterea performanțelor.
    Notele sunt confidențiale ca să nu se simtă prost puturoșii care nu învață. La bac sunt vedete cei care vin cu mașini mai luxoase, nu cei care iau 10 pentru că aceia sunt „anonimizați”.
    Viața e o competiție. Notele la concursurile naționale ar trebui să fie publice. Cei care învață trebuie scoși în față. Oricum peste câțiva ani ne vor conduce (ca și acum) repetenții. Doar că atunci nu vom mai ști că avem ministru care a picat bacul.

  7. Well… nu ar trebui sa renuntam la ceremoniile de premiere pentru ca sistemul functioneaza eficient, iar frustrarea si subiectivismul nu cred sa fi fost vreodata un bun motiv de schimbare. Nu am vazut nicaieri in cuprinsul articolului vreo analiza serioasa din care sa rezulte ca asta afecteaza performantele scolare.Societatea capitalista moderna are la baza sistemul de competitie, pe care diversi „specialisti” in invatamant tot incearca sa il scoata din scoli, ceea ce are ca efect o lipsa din ce in ce mai mare de competente printre absolventi (iar asta este demonstrata prin studii numeroase si temeinice, si in Romania si pe piata globala). Si pentru ca este normal sa premiezi performanta, nu sa stai intr-o societate in care se complace sa considere ca toti copiii sunt peste medie. Si pentru ca este absolut ridicol sa vezi coruptie printre copiii. Iar faptul ca anumiti parinti sunt in consiliile scolilor (personal nu sunt in niciun consiliu si copiii mei nu au luat premii) probabil ca arata interesul acestora pentru bunul mers al scolii si pentru educatia copiilor lor, ceea ce poate explica si o eventuala crestere a probabilitatii ca ai lor copii sa fie premianti – nu ca autorul articolului s-ar fi obosit sa faca o analiza in acest sens. Ceea ce nu este ok este sa judeci scoala, in ansamblu, pe baza unor pozitii ideologice, sau sa consideri scoala, in ansamblul ei, corupta, asa cum reiese din acest articol.

  8. Mi-a plăcut textul, dar finalul – patetic (oamenii mai bătrâni ca istoria, lectura captivantă până la wow a paginii din manualul de biologie, deși nu aceea cu sistemul reproducător)- a fost în logica serbărilor școlare de final de an școlar.
    Reflexul, al naibii, tot necondiționat. :)))
    Un text bun, plin de adevăr și de curaj.

  9. Am renunțat la lectură după ce am ajuns la afirmația că primesc diplome/premii etc copiii cu părinții în diverse poziții sociale/funcții în timp ce copiii celor „de jos„ stau pe margine… Generalizăm pornind de la câteva situații sau experiențe personale. Dar acesta e trendul, nu te poți opune

  10. Câti oameni bolnavi… Ne înecam in marea asta de bolnavi….
    Va imaginati suferinta copilului de clasa a IV a, că nu s-a tinut serbarea si nu aprimit coronița ?
    Ați vazut dezbateri aprinse in rândul copiilor de pe scara ta sau al scara-b-eilor ? Nici n-o sa vedeți. La momentul serbarii si aia de 10 si restul clasei ar uita si de coronița si de țâța de au supt-o, ca sa stea confortabil cu curu calare intre 2 creci de cireși.
    Problema nu este la copii. Problema „recunoasterii” hărniciei si a „efortului” depus este la părinti si atinge niveluri patologice.
    S-au sinucis copii care „nu au corespuns” exigențelor „parinților”.
    Copiii, copilăria, personalitatea micilor indivizi sunt zero .
    Un înțelept a spus, că „orice exces vine dintr-o lipsă”.
    Unii doresc nebunește „structurarea societății” de la vârste fragede.
    Si chiar dacă eforturile de o viață, si contactul permanent, chiar sufocant cu duamna duce la coronițe doar pâna la un moment dat si apoi vine din spate pe celălalt culoar, unul cu pantalonii rupți in cur si le ia fata „predestinatilor”, lucrurile nu ramân așa. Batalia continua și nivel de adulti. Uitați-va la televizor.
    ******
    Ați avea ceva împotrivă, daca li s-ar trimite recunoasterea, diploma si coronița, ca Săpraiz prin poștă ?

    • F bun comentariu. La noi la scoala ( clasa a 6-a ) s-au dat coronite la insistentele parintilor, dar unii copii erau atat de jenati cu ele, incat le-au dat jos in clipa urmatoare sau nu au vrut sa le puna deloc.
      Apropo de parinti, in fiecare clasa trebuie sa fie macar un „bun samaritean” din asta care se implica in toate pana la sufocare, copilul lui trebuie sa fie de top, deja sufocat si el saracul, pasamite parintele da pe afara de atata „bunatate” si implicare (a se citi perfectionism) incat ceilalti parinti, daca nu sunt de aceeasi factura, dau si ei pe dinafara de „respect” si si-au bagat picioarele de mult, ca oricum nu au loc de astia.
      Mi-aduc aminte de o scena dintr-un film, intr-o clasa de bogatasi, mamicile bogate faceau gogosi si prajiturele pentru tot felul de actiuni caritabile, in timp ce o mamica saraca, ce avea vreo 3 joburi ca sa poata sa isi tina copilul la scoala aia era luata pe sus de celelalte: „nu te-am vazut la niciun eveniment pana acum”…

  11. Faptul că o profesoara plictisita nu mai are chef să dea ochii cu părinții la sfârșit de an, nu înseamnă că serbările de absolvire a anilor de studii trebuie să înceteze. Cel mai probabil acea profesoara nu da ochii cu părinții nici în timpul anului școlar, preferând să le transmită informațiile despre note și rezultatele școlare prin aplicația electronică.

    Scoală nu este doar despre comunicare rece și seacă. Școala face EDUCATIE, nu transmite doar INVATATURA. Educația înseamnă interacțiune. Însemna să te obișnuiești și cu eșecul, să știi cum să te comporți și cănd alții sunt felicitați și tu nu, sa știi să mergi mai departe chiar daca nu ai luat coroniță sau mențiune. Pentru că da, viața nu este despre premianți. Viața este despre cum sa te dai jos din pat și a doua zi după ce ai gresit ceva, la serviciu sau acasă.

    Comunicarea rece și seacă este la gara. Acolo o voce impersonală anunță trenul și numărul minutelor de întărire și atât. Dar școală este și despre sentimente și emoții. Despre gestionarea lor. Despre situații calde, despre bucurii și despre acceptări. Daca le negam in 12+4 ani de școală, cum vom ști să ne bucurăm sau sa manageriem reușitele sau eșecurile de-a lungul vieții?

    S-ar gândit cineva câți adulți neapreciați de-a lungul vieții vor merge la terapie toată viața, căutând apreciere? V-ați gândit vreodată cat de mult contează, in piramida nevoilor, statutul? (Cei 4s, din câte îmi amintesc: status, safety, sex și self-reliance).

    Pfff, unde sunt psihologii care sa vorbească despre nevoi și despre cum școală ar trebui sa aibă activități care să ne educe nevoile și să ne învețe copiii cum sa le managerieze? Unde sunt marii pedagogi care sa ne spună cum activitățile de început și de sfârșit de an pregătesc psihologic copilul de un nou inceput, îl învață cum să abordeze un nou proiect, sa se gândească ce trebuie să își pregătească și cum trebuie să își facă lecțiile dinainte de începerea proiectului, sa aibă ceva habar, nu sa meargă ca gâscă proasta. (Oare de aceea românii nu se pregătesc niciodată dinainte, pentru ședințe, pentru prezentări, pentru Meetinguri, pentru întâlniri, și lasă totul la voia întâmplării?).

    Și mai important trebuie să învățăm cum și în ce fel sa ne sărbătorim proiectele reușite. Toți frustrații corigenti în școală se grăbesc la maturitate sa taie panglici peste panglici la 100m de asfalt turnat după 5 ani. De ce nu vorbește nici un psiholog despre nevoia de recunoaștere nesatisfăcută de la atâția adulți care nu știu să își aprecieze și să își managerieze reușitele? Da, victoriile cu adevărat mari trebuie sărbătorile, proiectele mari, contractele mari încheiate, pozițiile înalte ocupate. Dar nu vorbele, gălăgia, gardul vopsit.

    Of, cum bine zicea domnul Miclea, sunt 2 feluri de oameni: oamenii bălți și oamenii râuri. Desigur că bălțile nu ai ce sărbători. Dar sa își vadă de lenea lor si lase oamenilor râuri placerea reușitelor!

    • Școala românească face dresaj, nu educație. În urmă cu două articole, ridicai în slăvi viața instituționalizată pe care o oferă școlile din Vest și pretindeai că asta asigură dezvoltarea emoțională a copiilor. Are @Marian Dinescu un comentariu foarte la obiect mai sus, cățăratul în cireș asigură dezvoltarea emoțională a copiilor, nu dresajul pe care-l oferă școala.

      • @Harald, da, se vede deja în societate cum se catara toți în cireș și își ridică poalele in cap, pentru că atâta știu.
        Cățăratul în cireș e ok, muncitorii sezonieri români doar atâta știu. Salahorii vor duce sacii în spate și fără să participe la festivitatile de absolvire. „Fineturi” din acestea sunt doar pentru Harvard, Cambridge, Oxford. Prostimea sta acasă.

        (Deja educația ne-o face TV-ul, știm noi mai bine, pentru că „am văzut într-un film”. Nu tu psihologie, nu tu pedagogie, nu tu studii). Viața e o jungla, suntem 8 miliarde, deja e plin de indieni și chinezi super-comprtitivi datorita învățământului lor. Că sa nu suparam sentimentele profesorilor leneși și ale părinților, le vor spala toaletele și următoarele generații, că doar atât învățăm la școală.

  12. Incep altfel, de ce avem nevoie de educatie ? si care este scopul ei ?
    Exista zeci de raspunsuri , unele mai bune altele deloc , tinerii, cei direct implicati, ce au de spus, obiectat etc.etc.
    Orice eveniment important, o competiei sportiva incepe cu o ceremonie de deschidere si una de inchidere, daca consideram sistemul educational unul competitiv, cel putin asa asa isi doresc o mare parte dintre oameni, atunci nu ar trebui sa existe obiectii impotriva acestora.
    Obiectiile trebui sa fie impotriva modului de organizare si a obiectivelor propuse.
    In Romania ca dealfel la multe evenimente s-a depasit bunul simt, vezi nunti, botezuri, inmormantari, grandomania, gustul prost si multe altetele fiind cele etalate.
    Asa si cu aceste ceremonii la inceput si sfarsit de ani scolar. Aceste cermonii au peste tot in lume loc, fiecare neam cu specificul aparte, asa si la noi.
    Poate ii mai vine idea vreunui director de scoala sa mai angajeze si niste manelisti la aceste ceremonii, de ce nu ? ei fac parte din cultura noastra si au devenit relevenati mai ales la felurite festivitati.
    Nu cermomia in sine este problema, problema sunt cei care le organizeaza.
    Daca am descotorosi aceste evenimente de „fastul romanesc” de mult prost gust, de discursuri si actiuni inutile si n-am rezuma la esential, ele ar putea deveni ceace sunt, evenimente importante din viata tinerilor si prelej bucuros de ramintire a anilor scolii.

    • @ Ursul Bruno, exact. Ceremoniile de absolvire sunt un prilej de bucurie și mândrie. Și pentru părinți, și pentru profesori, și pentru elevi. Spun și o repet, absolvire, nu premiere!

      In cazul copiiilor mei premierea olimpiadelor s-a făcut discret, doar grupul restrâns al participanților. Ceea ce a oferit un prilej de cunoastere reciprocă și socializare, un cadru și un grup mai select, din care ne-am bucurat să facem parte și cu care speram sa ținem legătura și pe termen lung. S-a pus accent pe participare, pe cunoastere, pe depășirea limitelor. (Cei care mai știu ce este o olimpiadă, cunosc că diferența o face o zi bună și ideea, punctajul și premiul in sine sunt irelevante).

      Premierea de sfârșit de an poate fi ușor transformată în absolvirea de sfârșit de an, o activitate de cunoaștere și socializare, bucurie a copiiilor și interacțiune a părinților. Cunosc clase cu profesori diriginți care au adoptat aceasta festivitate de absolvire, fără premii și coronițe, la școlile particulare. Modelul poate fi ușor preluat și la școlile de stat, cu finețe și eleganță.
      Da, cum bine spuneți, totul depinde de profesori și scoala, de dorința lor de a face ceva elegant la sfârșit de an, pentru elevii lor și pentru părinții elevilor.

  13. Faceti o confuzie. Educatia o face familia, cu cei 7 ani de acasa,minim. Invatatura de baza si o meseria o da scoala. Dupa 1990, scala valorilor este inversa, prostii si marlanii sunt in frunte si educatii si profesionisti la coada. Fenomen care explica si migratia externa. Am mari dubii ca notele si premiile se mai dau corect si onest, multe au conotatii financiare si materiale. Am vazut premianti care in viata au clacat cu brio si de elevi mediocrii care au ajuns in functii cheie. Totul este in mintea parintilor care vor in copii lor ce nu au putut ei sa faca si care le distrug viitorul.

  14. Scoala romaneasca, la fel ca si celelalte scoli din Europa, seamana cu lumea lui Huxley in care fiecare individ biologic (om este mult spus) era predestinat sa aiba locul lui in noua societate minunata. Cei care pornesc in scoala avand coronite si premii, vor continua astfel pana la sfarsit, fiind incadrati deja intr-un anumit nivel social. Acesti copii si parintii lor isi vor impune „stachete” pe tot parcursul scolii si vor urma acelasi drum an de an spre premii si coronite, iar cand vor absolvi liceul si poate vor esua la examenele din facultate, nu vor intelege de ce „prabusirea” a fost atat de puternica. A crea din acesti elevi niste masini de luat note maxime este un lucru impotriva naturii si mintii umane. Poate ca unii dintre ei exceleaza la una dintre stiinte, iar la altele nu, insa cu toate acestea scoala ii va incadra la o categorie inferioara. Situatia este si mai trista in unele state vest-europene unde exista licee teoretice in care se face o „triere” a elevilor in functie de note. Cine nu are 9 sau 10 pe linie, pleaca din acel liceu si se duce la o scoala profesionala si poate sa-si ia gandul de la o anumita facultate. Am fost un elev mediu in liceu, fara premii si coronite, cu rezultate foarte bune la stiintele umaniste, insa nu m-a dat nimeni afara pe criterii de notare. Se spune ca cei care au cel mai mare succes in cariera profesionala sunt cei care au avut note medii in scoala (7-8), pentru ca au avut mintea mai relaxata si au avut timp si pentru altceva in afara de invatat pentru premii (lecturi, socializare cu prietenii, excursii, etc). Nu recomand nimanui sa vada cum un coleg face un „burn-out” din cauza zecilor de ore petrecute zilnic cu ochii-n manuale, doar ca sa faca pe plac parintilor sau profesorului. Este dureros! Nu pot sa nu-mi amintesc vorbele lui Steve Jobs rostite la ceremonia de deschidere de la Universitatea Standford (2005) cu umorul sau unic: „…I am honored to be with you today at your commencement from one of the finest universities in the world. I never graduated from college. Truth be told, this is the closest I’ve ever gotten to a college graduation.”

  15. De ce nu renuntam la festivitati si premii? Din acelasi motiv pentru care la competitiile sportive inca exista podium si medalii. Da, scoala e tot o activitate umana si e la fel de competitiva.

    Premiile se acorda incorect? Conteaza „cadourile”? OK. Atunci trebuie reparata aceasta problema, cat se poate de ferm. Nu schimbam legile naturii pentru ca unii sunt corupti. Ii sanctionam pe aceia. Oamenii sunt diferiti, unii muncesc mai mult, altii mai putin, unii participa, altii chiulesc, unii se lupta, altii se plang. Si, da, sunt si cei care fura – acestia trebuie sanctionati dur.

    Si stiti, domnule Maci, cat de bine te simti cand esti scos, ca premiant, in fata clasei, stiind ca ai obtinut corect pozitia si ca parintii tai nu au uns mecanismul? Si ca, indiferent ce note are protejatul clasei, cu mutra lui de imbecil increzut, tu ai ajuns acolo prin forte proprii? E una din recompensele importante care incurajeaza competenta si descurajeaza fatalismul mioritic,

  16. „Moromete nu prea asculta, dar deodată ochii îi rămaseră pironiți pe scenă. El murmură nevenindu-i parcă să creadă:
    — Cocoșilă! Mă! Ăla nu e Niculae al meu?
    — Premiul întâi la băieți, Moromete Niculae! spuse învățătorul Teodorescu tare, apoi îl împinse pe băiat în fața scenei.
    Moromete nu se mai îndoi, mai ales că își recunoscuse pălăria pe capul mare al fiului; gâtuit de emoție, tatăl strigă din coltul lui:
    — Mă, n-auzi? Scoate-ți pălăria din cap. Și adăugă încet, vorbindu-i lui Cocoșilă: Săracu de el, nu i-am luat deloc o pălărie și uite că nu e învățat s-o poarte, stă cu ea pe cap.
    Teodorescu așteptă să se facă liniște, timp în care spuse și el elevului să-și ia pălăria de pe cap, apoi îi dădu o coroană și câteva cărți și-i șopti să spună poezia. Se făcu liniște, dar premiantul încă nu-și spunea poezia; învățătorul îi tot șoptea și se vedea că elevului i se întâmplă ceva. În cele din urmă, premiantul tuși și începu tare să spună o poezie, dar nu izbuti să recite decât două, trei versuri; elevul se opri și se clătină; el se apucă de catedră cu o mână, și încercă să spună mai departe. Învățătorul, care pricepu ce e cu el, îl opri:
    — Ajunge, Moromete!
    Elevului începură să-i clănțăne dinții; mâna cu care se ținea de catedră îi tremura; foarte încăpățânat, el încerca totuși să-și spună poezia.
    — Ce-are, mă, băiatul tău, de ce nu l-a lăsat să sfârșească? întrebă Cocoșilă.
    Moromete nu-i răspunse. Se smulse din loc și o luă repede spre poarta din dosul scenei. Din momentul acela el nu mai auzi nimic din serbare…
    Fata se apropie de tatăl ei și îl apucă pe Niculae cu două degete de bărbie:
    — Mă țestosule, ai luat primu întâi, mă? întrebă ea cu un glas batjocoritor.” Marin Preda – Moromeții

  17. Copiii, indiferent de virsta, dar mai ales de cind incep sa se exprime coerent, dispun de o intelingenta si discernamint care sa le permita sa evalueze suficient de corect o situatie prin care trec. Asta e un mecanism de protectie care-i ajuta sa nu fie chiar ravasiti daca ei termina cu 5 si altii iau premiu.
    Dar aceasta inteligenta si aceste mecanisme nu rezista la orice tratament din partea adultilor. Exista o traditie culturala care porneste de la ideea neajutorarii absolute a copiilor, subevalueaza in mintea lor capacitatile pe care le au si in felul asta îi subordoneaza exclusiv la forma de inteligenta a adultilor (daca aceasta inteligenta exista, dupa noroc). Cu alte cuvinte, instrumentele si ,,armele”, mai simple de care dispui nu sint bune, foloseste-le pe ale mele, adult. In loc sa se intretina un schimb continuu intre adult si copil, cu respect si participare reciproca, copilul e redus la regimul pasiv al unui fel de obiect. Un copil respectat si sprijinit acolo unde nu dispune el de mijloace e un copil care poate intelege o situatie mai grea prin care trece.
    Anecdotic, am fost ieri seara vreo noua colegi de serviciu acasa la unul dintre noi. O colega a venit si cu baiatul ei de 12 ani. De la inceput am remarcat calmul si degajarea lui in prezenta a opt adulti. Cine a vrut a intrat in vorba cu el la fel ca si cu orice alt adult, fara condescendenta si dragalasenii penibile. Dupa un timp, baiatul a tinut un adevarat show umoristic discutind despre munca de lamurire cu mama, sa-i ia o pisica. Vorbea intr-o limba voit simpla si degajate dar cu cuvinte bine alese si a stiut sa creeze acea gradatie umoristica dintr-un sketch. Cred l-am ascultat si discutat cu el aproape o ora. Dupa ce a plecat, s-a continuat pe banalitati plictisitoare.

  18. Fiul meu a termint liceul anul acesta in New York. Au fost doua festivitati: una de premiere, alta de absolvire.

    La festivitatea de premiere a 163din 300 de elevi ai clasei a 12-a au fost invitati doar cei care au primit premii si parintii lor. Nu au existat premiul I, Ii etc. Premiile
    (o diploma si un cec) erau foarte specifice (pentru matematica, pentru italiana, pentru robotica etc) . La festivitatea de absolvire participa toti elevii, cre sunt chemati in ordine alfabetica sa primeasca diploma.

    Procedura a fost identica cu cea din 1991, in alt stat, cand a absolvit liceul un alt fiu al meu.

    Premiile se dau numai la absolvirea liceului.

  19. Trebuie sa presupunem, deci, ca-n lumea tinerilor nu exista competitie. Si ca singura „competitie” ar fi legata de aceste festivitati. Hai sa fim seriosi. Tinerii sunt extrem de competitivi. Exista ierarhii indiferent daca acest lucru ne convine sau nu. Faptul ca Ion vine la scoala in jeep iar Gheorghe foloseste autobuzul deja genereaza o competitie. Faptul ca Vasile are telefon mobil de 500 de euro iar Mihai nici macar n-are telefon mobil genereaza o competitie. Faptul ca Nicu are prieteni „smardoi” iar Cristi e prieten cu „fraieri” genereaza o competitie. De fapt unica intrebare e : oare chiar ar fi benefica anularea unei manifestari competitionale scolare si inlocuirea ei cu „eu am/sunt iar tu nu” ?

    • Rolul educatiei e sa tempereze competitia (nu sa o elimine sau interzica), sa nu o lase sa se dezumanizeze. Se pot combina aceste extreme, colegialitatea si competiția cordiala Cistiga si elevul cu Jeep si cel fara.

      P.S. Tin minte atitudinea care ni se inspira fata de elevii mai slabi cind eram in scoala primara: trebuia sa-i dispretuiesti ca sa-i ,,ajuti”, si tot ce pateau ei, ocari, batjocura, ,,meritau”. Daca nu aveai ca elev ceva cu care sa faci impresie, erai un nimeni subuman. Nu ne invata nimeni ca si conditia de om inseamna ceva ce nu poate fi luat nimanui.
      Spre norocul meu am avut premiul I pe linie, nu vorbesc in apararea mea.

      • Rolul „educației” e sa educe. E un serviciu public care trebuie sa îmi educe copilul, nu un concurs care sa imi spuna al catelea e din clasa, lucru absolut irelevant dupa paarerea mea. Oricine e liber sa participe la ce concursuri vrea el și sa se bata cu cine vrea, dar educația poate exista si dincolo de concurenta. Știu toate mantrele „competitivilor”. Ca dacă nu e concurență unii (ca ei) se demotiveaza, ca si viata e un concurs, samd. Realitatea nu corespunde întru totul acestor mantre. Exista concurență între firme, echipe, dar se cere și cooperare în interiorul echipelor. Cat despre alegerile personale, iarăși e discutabil câți întra în jocul concurentei consumeriste de azi. Sa îmi spună cineva cum te învață matematica, altadata regina stiintelor (si Ceauseasca si-a facut copiii matematicieni) să cooperezi. De aia o sa vezi în zona asta mult individualism si competitie seacă. Când alții, din varii domenii, inclusiv matematicieni cooperau ca să trimită oameni pe Luna, noi foloseam matematica ca pe un rebus, individual. Te făceai prof de mate ca să iei un certificat de om deștept, dar matematica o foloseai ca rezolvi probleme sau ca sa oferi meditatii. Sa te dai mare ca știi sa rezolvi problema X, nicidecum sa aplici matematica în vreun domeniu.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Mihai Maci
Mihai Maci
Lector la Universitatea din Oradea. Studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Preocupări iniţiale legate de Simone Weil (problema decreaţiei în opera ei fiindu-mi subiect de licenţă), apoi de Heidegger şi de relaţiile acestuia cu istoria (tema masteratului) şi cu teologia (tema doctoratului). În lunga epocă doctorală am beneficiat de stagii de documentare în Franţa, ocazie cu care – pe lângă tema propriu-zisă a lucrării de doctorat – m-am interesat de gândirea disidentă est-europeană, şi, în particular, de filosofia lui Jan Patocka. Astfel că domeniile mele de interes vizează în particular filosofia contemporană şi mai ales tentativele est-europene de a gândi rostul istoriei. Am fost membru a două proiecte de cercetare care se ocupau de cu totul altceva, însă aceste experienţe mi-au arătat câte lucruri interesante se află dincolo de cele despre care eu credeam că sunt singurele ce merită a fi făcute.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro