După ce am discutat despre cauze de tip software ale problemelor actuale ale României, am trecut in articolul anterior la partea de hardware (înțeles ca decizii majore eronate), vorbind despre abordarea capitalului.
Cele de mai jos se referă la abordarea proprietății în România și încearcă să arate că principala eroare de politică publică în materie din ultimii 30 de ani a fost reprezentată de privilegierea de către legile proprietății a restituirii în natură.
Scopul vizează mai buna înțelegere a unor dinamici încă în derulare în societate și o contribuție la ce ar fi de făcut în continuare.
În acest demers, caracterul exhaustiv și termenii științifici au fost în mai multe ocazii subsumați facilitării citirii textului și punctării esențialului.
De exemplu, termenul de „proprietate” a fost folosit în sensul comun, de bun imobil (teren sau construcție).
De asemenea, prin „legile proprietății” am avut în vedere, în principal, legile menționate la secțiunea 2 de mai jos. Spun „în principal” pentru că au fost peste 35 de acte normative și modificări care au vizat repararea naționalizărilor comuniste. Doar Legea 18/1991 a fost modificată prin 29 de acte normative diferite.
Nu în ultimul rând, analiza s-a concentrat pe principala problemă identificată în aceste legi (enunțată mai sus). Au fost lăsate aproape cu totul deoparte alte aspecte, precum procedura practică de restituire (care ar fi putut să inspire un Kafka și la noi din perspectiva multor români), mijloacele de probă sau modul de evaluare a unor bunuri. Aceste alte aspecte au avut importanța lor, dar secundară față de problema principală abordată.
Cum s-a ajuns la legile proprietății? – versiunea prescurtată
Naționalizările din perioada comunistă generaseră în mod natural ideea necesității reparării nedreptăților respective cu prima ocazie favorabilă.
Schimbarea modelului socio-politic din 1989 și pierderea războiului rece au creat contextul favorabil conceperii și implementării unui mecanism de reparație concret.
Lucrurile s-au mișcat relativ repede, prima lege apărând în februarie 1991, la puțin peste 1 an de la Revoluție. Au fost, probabil, patru motive principale:
- așteptările unor segmente însemnate de populație în contextul de mai sus. Aici trebuie avut în vedere și faptul că, în configurația inițială a legislației, numărul beneficiarilor a fost mai mare, probabil, decât cel al perdanților;
- presiunea internațională și dorința de a se arăta mai clar ruptura cu trecutul;
- miza politică pentru zona de dreapta a spectrului politic, descrisă puțin mai jos; și
- întrezărirea individuală a oportunităților de îmbogățire de destui dintre cei care puteau acționa în diverse moduri în lanțul de decizie sau ca intermediari sau beneficiari și care au avut un cuvânt de spus în procesul legislativ.
Lupta politică a fost, însă, acerbă, cel mai probabil pentru că, în funcție de forma finală a textului, implicațiile puteau fi majore, depășind cu mult simplul cadru economic.
Teoretic, pe plan economic, era vorba, potențial de regenerarea în bună parte a structurii elitei economice din urmă cu 45 de ani. Așa cum statul comunist se pusese mai rapid „pe picioare” economic pentru că preluase gratis bunurile elitei anterioare (iar, în comunism, cam statul era elita de facto), la momentul 1991, problema era, implicit, de inversare.
Tot teoretic, pe plan politic, legile ar fi favorizat, în mod logic, forțele de dreapta, în detrimentul celor controlate de cercul iliescian, pentru că s-ar fi tras o parte din „covorul” economic de sub picioarele electoratului mai de stânga, pentru dezvoltarea electoratului de dreapta.
Acest din urmă aspect este, probabil, motivul fundamental pentru care, deși primul pas a apărut destul de rapid, legile proprietății au avut, pe ansamblu, o geneză convulsivă și graduală, întinsă pe o perioadă de peste 20 de ani, iar implementarea a fost pe măsură.
Care erau ideile principale din perspectivă de politică publică?
Arhitectura juridică configurată în final ar putea fi sumarizată prin raportare la 6 aspecte principale:
a. Ideea de plecare – necesitatea reparării naționalizărilor (N.A: aspect legitim și greu de contestat de orice om rezonabil);
b. Măsura reparației – totală (restitutio in integrum), idee implementată, însă, gradual (N.A: și în această privință, foarte dificil de contestat legitimitatea ideii în sine);
c. Modul de reparație principal – restituirea în natură (N.A: aici ar fi, de departe, eroarea principală, din perspectivă de politică publică, după cum se detaliază mai jos);
d. Modul de reparație subsidiar (când nu se putea asigura repunerea în situația anterioară în natură) – compensație financiară/echivalentă (aspect logic în sine, sub rezerva punctului următor);
f. Maniera de calcul a compensației financiare – pe baza metodologiei stabilite de legislație.
Aceasta a fost criticată, reproșând-se că valoarea unor întreprinderi naționalizate a fost stabilită doar pe baza situației activelor, nu și a pasivelor fostului deținător. Se pare că pasivele au constat, în destule cazuri, în datorii neonorate la fisc sau credite nerambursate la bănci naționalizate, neluându-se, de asemenea, în calcul nici pierderile bilanțiere.[1]
g. Procedura de implementare – complicată în sine. Numărul uriaș de persoane fără pregătire juridică implicate în implementarea legislației la nivelul țării, raportarea la acte din urmă cu o jumătate de veac sau mai vechi, precum și modificările între timp ale configurațiilor inițiale (pe de o parte, terenuri inițiale deja împărțite între mai mulți deținători la momentul 1989 și, eventual, parțial cu construcții pe ele, iar, pe de altă parte, schimbările generaționale privind proprietarii inițiali, cu numeroși moștenitori), nu aveau cum decât să agraveze mult situația. Ceea ce s-a și întâmplat.
Care au fost etapele principale de configurare?
Cu privire la drumul de la primul act normativ și până la configurația actuală, nu o să intru în detalii, acestea putând fi plictisitoare și puțin relevante pentru ceea ce voi încerca să explic mai jos.
Este de reținut, însă, că au fost, practic, mai multe etape principale.[2]
Prima fază (1991−1996) a fost marcată de adoptarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, în temeiul căreia se putea solicita reconstituirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor agricole până la 10 ha și asupra terenurilor forestiere până la 1 ha. Legea nu reglementa posibilitatea acordării de despăgubiri (financiare) pe ideea că dacă nu se putea realiza reconstituirea dreptului de proprietate privată pe fostul amplasament, exista obligația legală de a se atribui teren, prin echivalent, în unitățile administrativ-teritoriale unde era excedent.
O a doua fază (1997 – 2004) a inclus, în principal, Legea nr. 169/1997[3], Legea nr. 1/2000[4] și Legea 10/2001[5].
De exemplu, prin Legea nr. 169/1997, s-au mărit suprafeţele maxime agricole de restituit la 50 ha de familie şi cele cu vegetaţie forestieră la 30 ha. Legea 1/2000 a înlăturat limita de restituire pentru terenurile forestiere, devenind posibilă restituirea unor păduri de zeci de mii de hectare. Odată cu legea respectivă, a apărut și varianta despăgubirii.
În aceeași perioadă au fost adoptate mai multe acte normative speciale, precum cele legate de culte religioase și minorități naționale.
O a treia fază (2005−2010) a inclus, în principal, Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, prin care s-au modificat Legea nr. 18/1991, Legea nr. 1/2000 și Legea nr. 10/2001. Legea nr. 10/2001 a fost modificată şi prin Legea nr. 1/2009.
Pentru întreprinderile naționalizate și pentru imobilele care nu se mai puteau restitui în natură, se instituia un mecanism de compensare valorică, concretizat, în principal, prin Ministerul de Finanțe, ANRP și Fondul Proprietatea. Mai ales începând cu 2007[6], au fost adoptate mai multe acte normative și în materia acordării despăgubirilor în numerar.
O a patra fază a fost marcată de adoptarea Ordonanţei de urgenţă nr. 62/2010, prin care a fost suspendată emiterea titlurilor de plată efectuate în temeiul Legii nr. 247/2005 şi de Hotărârea pilot a Curţii Europene a Drepturilor Omului din octombrie 2010, pronunţată în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, care obliga statul român să modifice legislaţia în materie şi să plătească foştilor proprietari despăgubirile obţinute în instanţele naţionale şi la CEDO.
O a cincea fază ar include cam ce s-a mai adoptat ulterior, în principal, Legea 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România (modificată și ea, ulterior, prin 10 acte normative).
La nivelul anilor 2014-2015, se restituiseră în natură 2,2 milioane ha de teren (și 10.550 de clădiri).[7]
De ce s-a privilegiat principiul restituirii în natură?
Restituirea în natură a fost, probabil, privilegiată (față de compensarea financiară) din 4 considerente principale:
- Răspundea așteptării unor segmente ale populației într-un mod tangibil la propriu și care părea mai rapid;
- Reducea aparent efortul financiar al statului (nu s-a calculat cât se pierdea valoric din destructurarea unor unități economice);
- Părea „mai” echitabil, pentru că cei care trebuiau să dea foștilor proprietari imobile înapoi erau cei care beneficiaseră de ele zeci de ani, evitându-se – în proporția respectivă – plata unor compensații ce ar fi fost suportate, până la urmă, de toată lumea, prin taxe și impozite;
- Părea logic și pe plan simbolic. Mulți dintre cei afectați de naționalizări în prima decadă a comunismului în România pătimiseră și ani grei la închisoare. O restituire exact a proprietății inițiale dădea mai multă greutate simbolică reparației statului.
Cele de mai sus sunt aparent logice politic și includ elemente de luat în seamă.
Din păcate, dacă analizăm mai în profunzime, avantajele legilor proprietății nu puteau fi decât (și au și fost) semnificativ inferioare dezavantajelor din perspectiva interesului general.
De ce ideea restituirii în natură a terenurilor fost profund eronată din perspectivă de politică publică
Tocmai modul principal de reparație, respectiv privilegierea restituirii în natură (și implementarea în valuri), a reprezentat o eroare majoră de politică publică.
Este, desigur, mai simplu de analizat la ani după, dar cred că ar fi fost mult mai bine pentru România să implementeze un mecanism de restituire în natură doar în privința clădirilor și terenurilor încă deținute de stat și a celor deținute fără titlu, și doar în cazurile în care distrugerea de valoare nu risca (precum în cazul multor ferme) să fie semnificativ mai mare decât dacă se mergea pe alternativă.
În rest, ar fi fost mult mai potrivită o compensare de către stat la un preț evaluat echilibrat, ajustabil la inflație și la o dobândă de tip depozit, plătibil gradual în 20-30 de ani (prioritar din veniturile rezultate din folosirea sau vânzarea acelor ferme/cooperative/clădiri). Statul ar fi putut cvasi-imediat păstra sau reintroduce în circuitul civil terenurile respective, putându-le valorifica fără presiunea timpului și a incertitudinilor juridice, dispunând de o sursă de venituri semnificativă care să ușureze sarcina bugetară și evita, totodată, majoritatea celorlalte efecte negative.
O astfel de abordare ar fi avut inconvenientele menționate la secțiunea 4 de mai sus, dar incomparabil mai mici decât dezavantajele variantei pe care s-a mers.
De altfel, la nivelul anului 2015, România acordase deja compensații financiare de aproximativ 5,5 miliarde de euro. Cele 2,2 milioane de hectare de teren care se restituiseră până la acel moment conform datelor adunate de Florin Georgescu ar fi valorat în 1992 sub 1 miliard de dolari și chiar la nivelul anului 2015 nu ar fi depășit probabil echivalentul a aproximativ 3-4 miliarde de euro (salturile de preț înregistrându-se mai ales în ultimii 5 ani). Adică, cam cât pierde România în fiecare an din TVA nerecuperat, față de media UE.
Consecințele favorizării principiului restituirii în natură (unde s-a mers mult mai departe ca în Ungaria sau Republica Cehă) au fost semnificative și ar putea fi sumarizate în 10 puncte principale:
1. Destructurarea în primă fază a numeroase ferme/cooperative de stat – aceasta a dus la pierderi de valoare însemnate și cam iraționale.
Față de sectoarele de industrie grea, fermele agricole și zootehnice ar fi și avut cea mai mare șansă de reușită în România pe cvasi-cont propriu, având nevoie de capital relativ redus și beneficiind de o piață de desfacere locală avidă de consum (după restricțiile din comunism) și de una internațională mult mai puțin afectată de consecințele sfârșitului războiului rece.
2. Fărâmițarea extremă a exploatațiilor agricole. România a mers în multe județe înapoi cu 45 de ani din perspectiva exploatației agricole optime și asta în condițiile în care mulți beneficiari nu știau să lucreze eficient pământul sau nu aveau cu ce să o facă.
Cam 92% din „fermele” românești nu depășesc nici în prezent 5 hectare[8].[9]
3. În legătură parțială cu punctul de mai sus, stimularea unei proporții cu totul excesive din populație să se concentreze pe pământ, și la un nivel de suprafață medie care avea puțin sens economic în lumea modernă.
Magia primirii, practic, a unei „moșteniri” neașteptate (chiar dacă se sperase la ea) și fondul cultural din perioada comunistă dat de restricții de proprietate, diverse filme (care aminteau de pământ mănos, roadele bogate și asta doar prin munca brațelor sau la coarnele plugului, răsplătirea vitejiei în luptă de domnitori cu pământuri, etc), și programa școlară (“Noi vrem pământ”, „Ion”, „Moromeții”, etc) au generat un cocktail excesiv și distorsionat tehnic față de anul în care ne aflam.
Am fost personal mulți ani „maestru” la sapă, pe lângă alte munci agricole – retrospectiv, aș vedea un oarecare efect formator al acelui efort, dar unul foarte scăzut economic.
Aproape 26% din populația activă ocupată a României lucrează și în prezent în agricultură (în condițiile în care ponderea nu depășește 5% în Franța, 2% în SUA, 11% în Polonia, 6% în Ungaria și 4% în Republica Cehă).[10]
Această cifră are o legătură și cu gradul de ruralizare al României, precum și cu o tendință de a vedea agricultura ca pe o activitate neexclusivă. În afară, însă, de Bulgaria (care se situează pe la 18%), nicio altă țară din UE nu are o pondere mai mare de 12% și destule obțin mult mai mult valoric (proporțional) din agricultură decât noi.
Este un aspect de importanță majoră, agricultura fiind un sector cu rentabilitate mai scăzută unde, cu excepția unor culturi mai de nișă, proprietarii de suprafețe agricole de până în câteva hectare pur și simplu nu sunt autonomi economic.
4. (Re)Consolidarea multor proprietăți în ferme rentabile a fost amânată în multe zone cu 15-20 ani, diverse titluri de proprietate fiind disputate îndelung, întârziindu-se semnificativ dezvoltarea agriculturii românești.
Într-un final, s-au pus pe picioare numeroase exploatații agricole mari, pe lângă o puzderie de mici proprietăți, dar a durat mulți ani până când cele mari au putut intra cu adevărat în circuitul agricol modern, iar cele mici nu au intrat nici până astăzi. În plus, destule exploatații sunt fragmentate și în prezent de bucăți de teren cu proprietari diferiți.
5. Cu caracter mai general, multe alte tipuri de investiții au fost ratate sau întârziate, numeroase terenuri de potențial interes pentru investitori făcând obiectul unor litigii de durată sau fiind expuse unui risc important de a face obiectul unui litigiu. Am constatat personal numeroase astfel de situații.
Or, atunci când o investiție se amâna cu 1-2-3 ani, un întreg lanț de valoare economică este întârziat (mai puțini angajați, mai puține taxe și contribuții la stat, și aceasta nu doar la nivelul investitorului în sine, ci și la cel al furnizorilor, și altor contractori potențiali ai investitorului respectiv).
6. Unul dintre cele mai problematice efecte a constat în spulberarea unei bune părți din capitalul de unitate națională cu care se ieșise din Revoluție la nivelul populației.
Tensionarea în timp a societății românești a fost, desigur, influențată și de alți factori, precum lipsa de exercițiu de a dezbate sau evenimente de genul mineriadelor. Legile proprietății au generat, însă, sute de mii de dosare de litigii în fiecare an, pe o durată de 10-15 de ani, legislația dezvoltând-se în valuri, nefiind clară ca procedură de implementare și mulți români neacceptând să renunțe fără „luptă” la proprietăți care fuseseră primite gratis de la statul comunist, dar erau deținute de 40 de ani.
La nivel individual, sunt relativ puține familii în România care să nu fi fost implicate direct sau care să nu aibă rude implicate în procese legate de legile proprietății.
Majoritatea acestor procese au fost cu vecini sau viitori vecini, precum și cu rude, nivelul primar societar de relaționare fiind afectat, astfel, pe termen lung.
La nivel colectiv, s-a stimulat într-un mod rapid și rezistent în timp, chiar dacă conștientizat doar difuz, fondul de cultură moștenit din comunism, specific unor clase sociale opozante politic, nefavorabil unei logici de unitate națională.
7. A trebuit suplimentat masiv numărul de completuri de judecată în țară, în bună parte pentru a face față valului de litigii ocazionate de legislația respectivă. O parte din personalul recrutat în grabă al acestora se uita mai mult în ochii părților la proces decât în dosar. O parte din partea respectivă a ajuns, în timp, la instanțele de rang superior, afectând suplimentar calitatea și credibilitatea actului de justiție, fiind necesari mulți ani până ce sistemul s-a echilibrat, în contextul instituirii filtrului unor examene exigente și măririi salariilor din domeniu.
8. Cheltuielile cu asistență juridică, expertize, precum și cu sistemul administrativ și judiciar la modul general pe ansamblul celor aproape 3 decenii de lupte juridice au fost enorme. Cunosc personal situații în care doar costurile adunate cu procese îndelungate ale fiecărei părți au depășit cu siguranță valoarea de la acel moment a terenului în dispută.
9. A fost stimulată timp de două decenii o subevaluare a numeroase terenuri din România, rămase afectate de riscuri juridice, facilitându-se implicit achiziționarea lor la un preț mai mic decât s-ar fi putut în alte condiții.
Saltul de prețuri din ultimii 5-6 ani are legătură și cu modernizarea în creștere a agriculturii românești și efectele politicii agricole comune europene, dar reflectă și o absorbire a unei bune părți (însă după 25 de ani) din pasivul juridic respectiv și o recuperare a unei valori, dincolo de unele dimensiuni deja speculative.
10. A fost facilitată masiv și corupția. După cum menționam și în articolul anterior, sunt destule cazuri care arată că legile proprietății au fost parțial deturnate în practică, prin blocarea unor restituiri până când beneficiarii reali plăteau ceva, vindeau drepturile sau intrau în diverse asocieri, sau prin fructificarea situațiilor în care moștenitorii reali nici nu mai apăreau și diverși indivizi se prezentau în locul acestora.
Pentru că, prin natura tematicii, cei care au beneficiat de legile proprietății (în forma finală) erau mult mai puțin numeroși decât cei care au pierdut, după ce s-a trecut de faza legii 18/1991 care a mulțumit probabil mai mulți oameni decât a nemulțumit, forțele de dreapta care au promovat legile proprietății și-au creat, de fapt, un handicap politic de termen lung.
Acesta a fost evidențiat mai vizibil odată cu plecarea câtorva milioane de români în afara României și cu tensionarea elitelor după 2004 și criza economică care au facilitat discursul politic polarizant explicit, unele partide și dispărând între timp (într-un context cauzal mai larg).
Ajutat și de caracterul mai abstract economic al mijloacelor folosite, cercul iliescian a fost mult mai abil în a-și camufla rolul major cu privire la adoptarea și mai ales efectele „strategiei” dezastruoase din 1992 cu privire la capitalul larg, despre care am discutat în articolul anterior.
S-a facilitat, astfel, manipularea și plierea pe faliile elitelor care ieșiseră „din Revoluție” mult mai divizate decât populația largă.
Ce ar fi de făcut?
O bună parte din consecințele negative menționate mai sus aproape că s-au epuizat deja și nu pot fi folosite decât ca lecții pentru viitor. Ar fi, însă, cel puțin 4 zone unde România ar avea un interes puternic să fie atentă și proactivă.
A. Cu privire la fărâmițarea unei proporții încă importante din suprafața agricolă a României
Fără specializare, tehnologie adaptată și, de multe ori, o suprafață minimă de teren rezonabilă, nu se poate obține autonomie economică, ce să mai vorbim de contribuție la sectorul agricol românesc.
Prin urmare, trebuie gândite atent politici de (a) stimulare a comasărilor de teren, (b) descurajare a abordărilor speculative și (c) sprijinire a celor care chiar vor să facă agricultură modernă (inclusiv în ferme mai mici).
România ar putea câștiga relativ ușor un plus procentual important de productivitate și venit, diferențele de eficiență între fermele românești profesioniste și cele de cvasi-subzistență fiind, în prezent, semnificative.
Tendințele observabile la nivelul politicii agricole comune a UE, precum și presiunile tehnologiei, schimbărilor climatice și protecției mediului, în general, fac ca modernizarea accelerată a agriculturii românești să fie și mai importantă.
B. Legat de ponderea din populația ocupată total sau parțial cu pământul
Pentru că România are aproape 26% din populația activă implicată cel puțin parțial în agricultură (mai mult de dublu față de Polonia, proporțional), ar trebui avute în vedere pe termen scurt măsuri, precum:
1. Finanțarea promptă a unor analize socio-demografice și de competențe atente și profesioniste care să ofere o bază cât mai bună pentru a estima:
- ce parte din populația respectivă poate fi stimulată către alte domenii în criză de forță de muncă:
- ce parte din populație poate fi încurajată să transfere administrarea sau proprietatea terenurilor către cei care fac din agricultură o profesie adevărată și care pot fi competitivi;
- ce parte poate fi sprijinită să dezvolte ferme familiale competitive (noua politică agricolă comună a UE oferind, de altfel, numeroase oportunități).
Aici va trebui avut în vedere și că subvențiile europene au dat „o gură de aer” multor mici proprietari, dar una potențial nocivă pentru România deoarece întârzie de fapt finalizarea modernizării agriculturii românești, fiind un cvasi-ajutor social și stimulând abordări perdante, de subzistență. Este necesară, astfel, încurajarea modernizării rapide (cu atenție, pentru a nu se pierde la nivelul României bani din subvenții).
Ideea nu este aceea că fermele mai mici nu ar trebui încurajate, rolul în generarea de locuri de muncă fiind important în toată lumea, ci că ponderea actuală de populație în agricultură nu are nici un sens economic, fiind cu totul excesivă și că și „micimea” are niște limite.
De altfel, paradoxal, România are un deficit estimat în agricultură de peste 10.000 de specialiști (pentru că domeniul implică mult mai mult în prezent decât o bucată de teren și o sapă sau un cal).
Din datele Eurostat, România are o structură de vârstă în acest sector oarecum similară cu media UE, deci potențial important există.
2. Constituirea unor grupuri de lucru pluridisciplinare și care să includă atât autorități cât și sectorul privat (inclusiv unii experți internaționali) care să dezvolte politici adaptate fiecăreia dintre situațiile de mai sus (cu prezentarea de concluzii într-un orizont de timp de 6-9 luni);
3. Configurarea de către stat, în colaborare cu sectorul privat, începând de la nivel de liceu, a unor programe masive de stimulare a valorii adăugate în agricultură și de formare (a) pentru dezvoltarea de profesioniști în agricultură, conectați la modernitate; și (b) pentru mulți alții, de dezvoltare profesională în alte domenii cu deficit de forță de muncă.
C. Cu privire la operațiunile de cadastru în curs (care riscă să regenereze o parte din dinamici)
Oarecum uimitor, numărul de proprietăți din România care nu sunt încă întabulate la nivel național este uriaș. Nu numai ca nu există siguranță cu privire la suprafața reală, poziționarea exactă în teren sau vecinătăți, dar pot fi și consecințe serioase pentru subvențiile de primit de România potențial în viitor.
Programul National de Cadastru și Carte Funciară (PNCCF) lansat în 2015[11] și implementat de Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară (ANCPI), încearcă să răspundă tocmai acestei probleme. PNCCF are ca obiectiv înregistrarea gratuită a imobilelor în sistemul integrat de cadastru şi carte funciară la nivelul întregii ţări până la orizontul anului 2023.
Lucrările avansează încet (parțial, legat și de abordarea unor primari). Conform datelor ANCPI, la 1 august 2019, erau finalizate lucrările de cadastru cu privire la sub 3% din unitățile administrativ-teritoriale din țară și sub 8% din totalul suprafeței agricole din România.[ ][12]
Problema principală riscă, însă, să fie alta. Legat și de caracterul etapizat al legilor proprietății care au generat noi categorii de beneficiari și au privit noi terenuri, sunt semne că operațiunile de cadastru în curs la nivel de țară vor arăta destule suprapuneri de titluri de proprietate sau situații de nepotriviri de suprafețe, iar ocazional vor duce la constatarea că titlurile de proprietate emise în unele localități depășesc cumulat teritoriul acelor localități sau privesc alte locații decât cele inițiale.
În acest context, întârzierea operațiunilor de cadastru oferă și o oportunitate, anume aceea de a se urmări și coordona atent evoluțiile și de a se identifica din timp cele mai potrivite măsuri administrative și legislative pentru privilegierea (în măsura rezonabil posibilă) a siguranței circuitului juridic și eliminarea sau reducerea riscului unui nou val de litigii la nivel național și eventuale încurcături pe partea de subvenții.
D. Cu privire la închiderea cu totul a trecutului
Mai sunt numeroase dosare de restituire/compensare nesoluționate și unde nu este clar modul bugetar de rezolvare. Pe partea de compensare pe baza datelor actuale, conform sumarizării ANRP, ar mai fi aproape 40.000 de dosare de analizat.[13]
Momentan, partea de despăgubire efectivă pare un aspect cumva în vrie, în care se avansează mai mult în ritmul hotărârilor judecătorești.
Ar fi, totuși, rațional să se facă o analiză consolidată atentă la nivelul ansamblului autorităților publice implicate cu privire la ce ar mai fi de „finalizat”, ce ar implica și care ar fi variantele legislative și administrative echilibrate pentru o gestionare coordonată și eficientă.
Experiența ultimilor aproape 30 de ani a confirmat că abordările necorelate sau de tip pendul, de la a nu face mare lucru, la a reacționa spasmodic în grabă, nu au avut rezultate bune de politică publică.
*****
1 A se vedea, de exemplu, Capitalul în România Postcomunistă, Volumul I, pg 34, Florin Georgescu, Editura Academiei.
2 Pentru o structurare de acest tip, a se vedea, de exemplu, Raportul special al Avocatului Poporului privind evidenţierea dificultăţilor în desfăşurarea procesului de constituire şi reconstituire a dreptului de proprietate privată (martie 2012), la: http://www.avpoporului.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=270&Itemid=63&lang=ro-ro.
3 Pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991.
4 Pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997.
5 Privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
6 Ordonanţa de urgenţă nr. 81/2007 pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Hotărârea Guvernului nr. 128/2008 privind modificarea şi completarea Normelor metodologice de aplicare a titlului VII „Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.095/2005.
7 A se vedea Florin Georgescu – blog.prospectiv.org/2015/11/capitalul-in-romania-anului-2015-florin.html.
8 https://ec.europa.eu/info/sites/info/files/food-farming-fisheries/by_country/documents/cap-in-your-country-ro_ro_0.pdf.
9 https://www.madr.ro/docs/agricultura/agricultura-romaniei-2015.pdf.
10 https://ec.europa.eu/eurostat/statistics-explained/index.php?title=File:Employment_in_agriculture,_2015_(National_Accounts).png.
11 Prin Hotărârea de Guvern 294/2015.
12 http://www.ancpi.ro/files/Statistici_home_page/uat_01082019.pdf – 27 septembrie 2019.
13 http://www.anrp.gov.ro/comisia-nationala-pentru-compensarea-imobilelor/38-stadiul-de-solutionare-a-dosarelor/2219-stadiul-de-solu%C5%A3ionare-a-dosarelor-la-data-de-11-09-2019.html
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Foarte bun articol. Problema să știți că e și la oraș, la nivel de unități locative (case, apartamente). Sunt multe case, apartamente, fără succesiune făcută, lăsate de izbeliște, locuite în continuare de moștenitori, chiriași sau cumpărători mai mult sau mai puțin legali, dar cu un statut juridic incert sau necunoscut.
Nu este chiar asa, si nu vreau sa fiu nici malitios, si nici sa fac afirmatii peiorative, insa judecand la rece, lucrurile pot fi completate si nenuantate. Astfel:
0. pana la aparitia lg.18/ 91 nu exista prevederea retrocedarii, ca sa nu mai scriu ca pana in 91′, proprietatea nu era nici macar ocrotita (garantia a survenit in 2003). Posibilitatea de a te judeca fara sa ai text de lege, a survenit in 2013 ;
1. odata cu mutarea primelor case, sate si biserici, Ro socialista a aflat ceea ce dreptul francez o cam scria de mult: cladirile pot sa nu fie imobile … asa ca, statusul a devenit „imobile si constructii”;
2. autorul are perfecta dreptate: restituirea nu poate fi o metoda de despagubire. Poate fi restituire (in natura sau echivalent) si mai multe tipuri de despagubiri -si cu scuzele pentru erorile politice savarsite la o anumita epoca ;
3. Legea 18/1991 era completata de posibilitatea tinerilor casatoriti de a fi improprietariti cu o anumita suprafata, daca alegeau sa se stabileasca in zona rurala (ceea ce a marit si mai mult bulibaseala si tendinta de inavutire a celor ce decideau) ;
3′. si inginerii agronomi, pentru stimularea lor, puteau sa dobandeasca similar suprafete de pana la … ha. ;
4. azi, tinerii nu pot sa dobandeasca; li se poate da in folosinta pe … ani,si sa construiasaca .., avand un drept de superficie ;
5. legea 7/1996 a devenit functionala abia in 2005 (15 ani de la 89′). Coordonatele STEREO 70 au devenit operationale abia in 2005 ;
6. azi doar cam 60% din Moldova si Muntenia neaustriece ( si nemaghiare) sunt intabulate in cf ;
7. chiar suprafete agricole ce beneficiaza de subventii, nu corespund cu triangulatia ;
8. in Ardeal inca se mai suprapun 3 tipuri de carti funciare (austriaca, maghiara si romana), facand ca acelasi imobil sa fie amplsat in 3 parti diferite ;
9. nota 10 (cu minus), dle. Bondoc . Metoda de dovada a proprietatii la data nationalizarii, cu romani, pentru romani si despre romani, a facut ca suprafata retrocedata sa depaseasca hotarele judetelor, hotare ce oricum fusesera deja mutate prin legea administrativa a a zorilor comunismului (cine nu stie, multe persoane au introdus cereri pe 2-3 judete, proprietatea in 48′ fiind unitara). Minusul este pt „mijloacele de proba”, ce pana in 2013 existau doar in cpp, nu si in cpc. In cpc au ajunsa abia in 2013..Da’ nu suntem la examen…(sper ca stiti de gluma, nu?);
9′.sistemele noastre de cartografiere si masurare sunt cu 3-4 generatii in spatele Occidentului;
10. in satele ro (chiar ardelene) nu exista ortofotoplanuri (mun. Sacele din jud. Bv este recunoscut pt asa ceva). Zeci de localitati au gartile funciare „blocate” ca urmare a babiloniei create (cunosc un caz din jud. Sibiu, in care, satul fiind mic, toti satenii, da’ absolut toti au fost de acord cu o reimpartire a terenurilor si a diferentei ramase, astfel incat sa se incadreze cat de cat in suprafata) ;
11. exista si situatii in care 10 sateni din 500 s-au inabulat imediat dupa titluri, iar Promariile au strans de la ceilali 490 titlrile si le-au anulat. Nu veti sa stiti ce nebunie este acolo ;
12. exista si primari intreprinzatori ce nu retrocedeaza pe vechile amplsamente, iar terenurile (pt 90 % nu sunt emise titluri de proprietate in Fagarasul brasovean) sunt lucrate de diferiti „mexicani” fiind atribuite temporar … ei, nu primarului, dar rudelor, ori acolitilor acestuia ;
13. faramitarea este reala, dar nu ai cum sa o stopezi, in contextul in care mostenirile se fac pe mostenitorii mostenitorilor, … etc. Nu cred ca 95 % din cei nationalizati au mai apucat sa fie reimproprietariti .. si nici sa il mai munceasca .Este suficient sa te uiti din trenul Campina – Buc, in zona Ploistiului si sa vezi cate zeci de ha sunt nelucrate. Sau inainte sa intri in Bv, in spatele marilor magazine Carrefour, Metro, Selgros, sau inaintea Cheilor Dobrogei, ori in zona Vanju, din Mh … adica cam peste tot ;
13′. micsorati salariile lucratorilor din ANCPI si Justitie si asigurati-le o pensie peste medie. E modul in care ii puteti stimula sa nu produca erori. Daca reusesc sa iasa la pensie, vor avea o pensie cu 15 % peste media, ceea ce nu este putin . Cam asa procedeaza germanii.Altfel, toti preotii vor invada birourile de carte funciara (fara gluma, dar sunt cei ce stiu tot: care pe cine si cum mosteneste; caruia i s-a retrocedat; care a murit; insoara, marita, divorteaza, comaseaza, alipesc, dezlipesc divizeaza, schimba regimuri, PUZuri, PUDuri, …).
Segregarea economică și re-segregarea economică nu pot fi așeazate pe baze „juste”. Regula a fost și este asta: „N-ai intrat la închisoare? Atunci, e corect, e-a ta și proprietatea e sfântă.”
Cu fermele mici greșiți, neluând în considerare o diferență mare între Occident și noi. La ei, ferma familială are oarece vechime și (încă) ceva eficiență economică. La noi, au dominat latifundiile și, din nefericire, revin. Dacă ignorăm celelalte funcții ale agriculturii și privim strict economic, aveți dreptate, însă un astfel de reducționism are efecte asupra ruralului mai grave decât comunismul, lucru care se vede deja. Dacă credeți că scăderea demografică constatată și continuată, conform prognozelor, este un lucru benefic pentru România, atunci, da, iarăși aveți dreptate. Dar vor trebui importați consumatori, în contextul replierii națiunilor asupra lor-însele (discursul lui Trump la ONU, e.g.) și în condițiile în care piețele mondiale se cam strâng.
Ar fi mult mai interesant să scrieți un articol în care să investigați motivele pentru care România a adoptat legi prin care străinii pot să cumpere echivalentul a cca 20% din terenul cu folosință agricolă (ca să nu mai vorbim de alte tipuri de proprietăți). Știți în câte țări europene se mai întâmplă așa ceva?
În Occident se petrece laminarea păturii mijlocii a populației, la noi are loc, în plus, distrugerea bazei piramidei („talpa țării”), iar perspectivele sunt sumbre, indiferent de câte comisii de specialiști se vor aduna să dea soluții (las deoparte interlopizarea instituțiilor statului, deprofesionalizarea din administrație și declinul sistemului de educație).
Un congres al economiștilor mari (din Occident, dar nu de la marile bănci de speculă) pe tema configurării post-comuniste a proprietății private din România ar fi interesant. (n-am scris „reconfigurării” pentru că săgeata timpului este unidirecțională, lucru care se uită adesea) L-aș invita chiar și pe Thomas Pikkety și i-aș cere și lui opinia.
Multumesc pentru comentariile de mai sus.
Este adevarat, situatia ramane destul de incurcata si la nivelul multor orase (nu am mai intrat in detalii pentru ca mi-au parut de importanta mai redusa fata de efectele negative principale identificate).
Legat de comentariul privind fermele mici, am incercat sa subliniez in articol aceeasi idee, anume ca trebuie sustinute. Doar ca a avea aproape 26% din populatia tarii in agricultura e cu totul excesiv in lumea actuala si e altceva de fapt, fiind tocmai unul dintre motivele pentru care numarul de ferme mici profesioniste este foarte mic in prezent, raportat la acest procent.
Cred ca modul de a sustine dezvoltarea rurala nu este acela de a pastra in subzistenta o mare parte dintr-un astfel de procent din populatie, ci tocmai de concentrat resursele pentru a permite cat mai multora dintre cei care chiar doresc sa faca asta profesionist (inclusiv foarte multe ferme mici) sa se dezvolte si sa o si faca, iar ceilalti sa-si canalizeze energia spre altceva care sa merite pe termen mediu si lung si pentru ei si pentru Romania.
Abordarile de subzistenta sunt cele care pot genera cea mai mare emigrare (si au si avut un rol semnificativ) pentru ca decalajul economic fata de restul va creste si generatiile mai tinere nu vor mai dori sa munceasca fara un raport efort/beneficiu mai bun.
Cu privire la straini, Romania a avut perioade de tranzitie similare cu alte altor tari din regiune, iar capitalul majoritar in agricultura este romanesc in prezent (spre deosebire de multe alte domenii). Ca s-ar fi putut si mai bine, este adevarat, dar tocmai dispersarea enorma din ultimii aproape 30 de ani a afectat punerea pe picioare mai rapida a mai multor agricultori adevarati care sa tina mai mult de pamant sau sa poata cumpara mai mult ei insisi. Sunt politici prin care acest aspect poate fi incurajat (cu atentie la detalii si la echilibru).
Oricum, pentru motivele mentionate in articolul anterior, subiectul merita privit echilibrat, investitori experimentati, echilibrati si de termen lung fiind un plus, iar avantajele pentru Romania derivand din politica agricola comuna fiind semnificative. O problema importanta priveste inca slaba valoare adaugata medie pe teritoriul Romaniei (cu concentrare prea mare pe export de materie prima) – si ea cauzata in buna parte de aceeasi eroare de politica publica.
„Am fost personal mulți ani „maestru” la sapă, pe lângă alte munci agricole”. Din acest motiv, punctele dumneavoastră de vedere pot fi primite (dar nu și îmbrățișate). Simplist, dac-ați lucrat c-o sapă de pe te miri unde ce coclauri, deja sunteți în eroare.
Felicitari pentru analiza! Nu tin minte sa fi citit un text mai bine structurat, cu acuratete despre problemele din sectorul agricol postdecembrist.
Mi se pare un punct de vedere care poate fi luat in serios pentru rezolvarea handicapurilor din agricultura. Fiind o opinie, desigur ca sunt nuante sau solutii care pot fi vazute si intr-o alta cheie.
Eu, de exemplu, inteleg ca in tabloul de ansamblu vedeti o posibila solutie la criza de forta de munca din alte sectoare deblocarea unei parti din cei „blocati” in agricultura pt ca avem statistic cea mai mare forta angajata vs contributie in economie fata de alte state UE.
Poate aveti dreptate, insa in prima faza, politicile publice inainte sa taie si sa dimensioneze o astfel de forta de munca trebuie sa schiteze portretul viitor al sectorului agricol.
Adica daca acceptam ca avem nevoie de doua tipuri majore de operatori – mari exploatatii agricole si mici fermieri, trebuie sa vedem cum sunt sprijiniti cel mai eficient de catre stat pentru ca micii fermieri sa poata deveni autonomi, iar agricultura sa ofere un trai decent, un nivel financiar suficient unei familii care sa traiasca exclusiv din agricultura si sa poata face parte natural din clasa mijlocie.
O comasare a proprietatilor, chiar daca e o solutie naturala daca vrem eficienta, trebuie facuta cu gandul in primul rand al protejarii micului fermier.
Poate lipseste analizei sau poate fi subiectul unei alte analize raspunsul cum agricultorii romani nu reusesc sa isi vanda cartofii, merele, ceapa pe piata de desfacere locala in lanturile de comert, in timp ce polonezii reusesc sa vina aici de exemplu cu preturi la mere atat de mici, depasind probleme precum costul de transport sau logistica. Sunt si alte exemple, dar cred ca fermierii polonezi ar fi un interesant studiu de caz cum au reusit sa aiba atat de mult succes.
Mi se pare prea multa inginerie, mult prea multa. Nerealist de multa. Tarile vest-europene arata cum arata in urma unor evolutii de sute de ani, n-au fost organizate in forma de azi in decurs de o singura generatie.
Chiar si instalarea de retele de apa curenta si canalizare prin toate satele, tot in decurs de mai multe generatii s-a realizat in vest Fara asta, oamenii vor continua sa plece din Romania. Nicio activitate economica serioasa nu se poate desfasura fara canalizare si apa curenta, iar in decurs de inca o generatie ponderea celor ocupati in agricultura va scadea poate sub 10%, dar asta fiindca restul vor fi plecat cu totii.
Va multumesc pentru comentarii. Intr-adevar, linia de stimulare a unei parti din populatie spre alte domenii ar fi de accentuat dupa o prima faza concentrata pe configurarea modului principal de actiune pe partea de agricultura.
Legat de comentariul privind timpul necesar/reteaua de canalizare/generatii, nu sunt de acord, pozitia respectiva implicand ca deciziile de politica publica au un impact redus si timpul ar fi cel mai in masura sa rezolve mai tot si ar trebui sa mai asteptam aproape la fel de linistiti o generatie. Putine lucruri complexe se schimba chiar peste noapte, dar a nu face nimic este cea mai slaba varianta. Daca nu s-ar fi mers pe restituire in natura, sau pe abordarea fundamental eronata a capitalului din 1992 discutata in articolul anterior, ar fi fost mult mai multe resurse in Romania si pentru apa si canalizare. Tot ce se intampla in multe alte tari arata tocmai ca se pot face salturi, stagna sau involua in mare masura in functie de ce politici publice sunt concepute si implementate, nu in functie asa de mult de timp. Este esential deci, dimpotriva, de incercat de identificat si dezbatut cu privire la vectorii majori de relevanta cauzala si de actionat asupra lor. Sunt foarte putini de fapt, mai ales comparativ cu miile de simptome.
@Lucian Bondoc – și eu vă mulțumesc pentru răspuns. În România se pot face multe, dar oamenii pleacă din țară în ritm de 3 – 4.000 în fiecare săptămână. Eu îi văd pe oamenii ăștia venind aici (UK). Ca să livreze pizza sau să urce pe schele astăzi, nu anul viitor.
Nu se fac salturi nici în vest, ne uităm la ce-au făcut ei într-o sută de ani și zicem că acela a fost un salt, dar asta pentru că au mai trecut încă o sută de ani de-atunci. În realitate, acel ”salt” s-a întins pe 3 generații.
Societatea umană este foarte complexă și are o inerție foarte mare. Faptul că unele idei și măsuri devin acceptate în societate nu înseamnă că ele devin acceptate de cei de azi, ele ajung acceptate abia de copiii și nepoții lor, așa își fac loc acele idei și măsuri în societate.
Până și colectivizarea a durat mai mult de 10 ani, deși a fost făcută adesea cu pistolul în mână, cu oameni aruncați în închisori fără proces și cu țara ocupată de tancuri sovietice. Și nici colectivizarea nu a fost totală, au rămas acele zone necooperativizate, unde chiar și eforurile statului totalitar a fi fost prea mari pentru a se justifica, în raport cu rezultatele reale sau propagandistice.
În concluzie, nu există nicio metodă practică de implementa soluțiile dorite de dvs. Societatea va evolua în ritmul ei, iar ceea ce se poate face este ca tinerii de 15 ani să nu mai ia în calcul emigrarea drept singura soluție. Pentru ei, plecarea din țară a ajuns cum era pentru noi plecarea în armată, era un reper obligatoriu în viață.
Intrebare ; proprietarii apartamentelor din condominii sint detinatorii de drept ai cotei de teren aferente apartamentului ?
Exista nenumarate situatii in tara in care administratiile locale elibereaza autorizatii de construire pe terenul aferent unui imobil in condominiu .
Mai clar ; luati titlurile de prorietate ale locatarlor unui bloc si insumati cotele de teren aferente fiecarui apartament . Masurati amprenta la sol a blocului . Se va putea observa ca cele doua nu sint identice .
Mai exact , proprietarii de apartamente detin cu acte , in coproprietate fortata si constinua , o suprafata de teren in jurul blocului .
Cite balcoane la parter sint construite pe acest teren ?
Cite locuinte de la parter au fost extinse pe acest teren ?
Cite garaje , alei betonate si multe altele sint construite pe acest teren ?
Cu autorizatie de la UAT-uri care incalca dreptul de priorietate ……
Un articol extrem de periculos pentru ca induce ideea ca actul criminal al naționalizării e ceva acceptabil. Naționalizarea, e o forma de deposedare de bunuri cu justificare ideologica, nicidecum economică. Una e proprietar pentru o cauza de necesitate publica (folosirea in lege a cuvântului utilitate este la rândul sau un pericol) și alta naționalizarea, care înseamnă o trecere silită in proprietate publica fara despăgubire din considerente politice. Exista o decizie CCR in sensul asta încă din anul 1993. In comunism naționalizarea a constituit un act criminal in masa, dus “in numele luptei de clasa”, care a pus o parte a societății in situația de a lua viața de la capăt, de a muri la propriu sau de a trece prin firme grave de abuz, precum închisoarea politica, lagărul de munca și pana la discriminare pe criteriul apartenentei la “burghezie, chiaburime” etc.
Prin urmare, povestea e cu mult mai complicata decât își închipuie autorul articolului, iar din punct de vedere juridic implica noțiuni care vizează drepturi fundamentale. Modul in care practica judiciara va trata problematica va produce consecințe nu doar pentru trecut (repararea actelor criminale care au stat la baza preluării de regimul comunist de bunuri), cât mai ales pentru viitor, întrucât practica care se va crea va sta la baza soluționării unor dispute judiciare ce se vor naște din aplicarea regulilor privitoare la dreptul de proprietate (care include atât proproetatea publica, cât și proprietatea privată.
Cu privire la comentariul de la Area, cred ca nu ati citit atent sau sunteti de rea credinta. Articolul spune tocmai ca acele nationalizari trebuiau reparate integral. Doar ca nu in natura (decat pt cateva tipuri de situatii), din motivele destul de detaliat explicate. Romania a si platit per total (cel putin la nivelul anului 2015 pentru care am gasit date) mai mult ca valoare in bani, si efectele negative ale restituirilor in natura (unde nici nu le-am exclus pe toate daca cititi) nu au meritat cu siguranta, in sensul ca ar fi fost mult mai bine ca o buna parte din ele sa fi fost tot in bani.
Daca grija este ca in viitor s-ar mai nationaliza ceva si s-ar repara intr-un viitor si mai indepartat in bani, sper sa nu prindem nici una nici alta, dar daca, prin absurd, s-ar mai intampla asa ceva, ar fi culmea sa se repete aceeasi prostie.
Daca e vorba ca s-ar schimba legea acum pentru a compensa in bani ce a mai ramas in natura, e tarziu juridic si ca timp.
Cat despre partea de drepturi fundamentale, va asigur ca o inteleg bine si tin mult la ea. Asta nu inseamna ca trebuie alese solutii de respectare stupide pentru interesul general. Daca Dvs credeti ca Romania a procedat mai bine pe acest subiect decat Germania de Vest, Ungaria, Republica Ceha, etc, cred ca va inselati profund.
Dle Bondoc, nu sunt de rea credinta deloc. Pot sa spun ca am incercat sa imi infrang cat am putut pornirile in legatura cu articolul dvs.
Insa ca sa intelegeti exact ce am vrut sa spun, mi-as dori ca dvs, cei care expuneti pareri despre cum ar fi trebuit facute reparatiile pentru crimele comuniste, sa fiti exact in situatia unuia care a trecut prin tragedia nationalizarii. Numai cand cineva suporta pe propria piele ce inseamna asemenea nenorociri, poate avea „sansa” sa priceapoa exact despre ce e vorba.
Iar pentru ca aveti impresia ca intelegeti ce inseamna „partea de drepturi fundamentale”, va invederez ca, de cand s-au scris Digestele, „restitutio in integrum” inseamna 1) bunul in conditiile din momentul deposedarii sau valoarea lui reala in raport de caracteristicile bunului din momentul deposedarii + 2) echivalentul lipsei de folosinta pe durata cat acesta este inca in posesia statului sau pana la momentul platii efective a contravalorii reale a bunului + 3) daune morale pentru excesul de putere al statului in modul de gestiuonare si de solutionare a cererilor de restituire/despagubire + 4) daune morale pentru incalcarea legii de entitatile statale investite cu solutionarea cererilor de restituire/despagubire, prin nerespectarea intentionata a termenelor instituite de lege in scopul solutionarii cererilor + 5) daune interese pentru explotarea econbomica de catre statul comunist si cel postcomunist a bunurilor imobile (unele sunt inchiriate de stat si sunt adevarate fabrici de bani, cum ar fi de exemplu cele din centrul istoric al Bucurestiului). Dreptul fundamental de proprietate inseamna nu numai puterea de a decide cu privire la un bun (abusus) si de a-l folosi (usus), ci si de a-l valorifica economic (fructus). Asa ca nu aveti cum sa intelegeti ce e cu partea de drepturi fundamentale…
Ca sa stiti, dle Bondoc, in anul 1991 a existat un proiect de lege prin care s-a incercat sa se reglementeze posibilitatea identificarii tuturor actelor normative de trecere silita in proprietatea statului comunist a imobilelor, initiat de PNTCD, insa acest proiect a fost respins de Parlament in anul 1995 intrucat fusese adoptat proiectul legii care avea sa fie cunoscuta ca „legea 112/1995”. Daca proiectul PNTCD ar fi fost adoptat, s-ar fi declasificat absolut totate decretele de nationaliare si de expropriere (preluate de Armata in 1989 din sediul Comitetului Central al PCR, pastrate pana in 1998 cand le-a predat Arhivelor Statului si mentinute clasificate pana in anul 2008 cand au fost date spre cercetare la sala de studiu a Arhivelor, cu precizarea explicita ca „anexele decretelor nu pot fi date in cercetare pentru ca ar putea constitui dovezi pentru reconstituirea dreptului de proprietate”), situatie in care generatia de „oameni ai muncii” ar fi aflat cu exactitate ca au trait in imensa minciuna ca ar fi facut lucruri marete … fabricile si uzinele si casele lor erau de fapt cele confiscate in mod criminat, spoite de regim si cu o destinatie schimbata tocmai pentru a crea impresia ca in comunism s-a facut si s-a dres…
Restituirea in natura nu inseamna nici pe departe o minima reparatie, pentru ca vietile distruse nu mai pot fi reparate. Restituirea in natura ar fi insemnat posibilitatea celor deposedati de a primi inapoi minima satisfactie ca pot lasa urmasilor lor ceea ce ei au cladit cu mainile lor! Nu pentru ei, ci pentru urmasii lor!
Stiu ca, din punct de vedere numeric, exista o cantitate imensa de „beneficiari” de la stat si asta a „cantarit” timp de 30 de ani si inca va mai cantari in ponderea votului pentru un anumit tip de societate, care isi aroga dreptul de a-si inchipui ce ar fi fost mai bine pentru cei care au suferit…. Dar, asa cum Karl Marx isi imagina in Manifestul PC ca proletarii vor rupe lanturile si vor desfiinta proprietatea privata si dreptul la mostenire, am si eu dreptul sa-mi imaginez ca mostenitorii celor care au patimit vor lupta pana la capat si vor obtine de la societatea aceasta absolut toate drepturile care s-ar fi cuvenit inaintasilor lor, chiar daca vor trebui sa mai treaca o mie de generatii pana atunci … Mai simplu spus, cred ca lucrurile sunt abia la inceput, iar cei care-si inchipuie ca sunt la final se amagesc amarnic.
PS.
E o gluma nepotrivita sa ia cineva in calcul ce gandeste si ce spune dl. Florin Georgescu….
Multumesc pentru precizari. Ma bucur ca nu s-a dorit sa se inteleaga ca as fi pentru nationalizari. Inteleg ca s-a considerat ca a fi impotriva modului in care s-a facut reparatia ar arata totusi o neintelegere suficient de profunda a suferintelor respective.
Cunosc problematica mai bine decat pareti sa considerati, inclusiv din motive personale. Am si mentionat printre motivele pentru care s-a mers pe restituire in natura dimensiunea simbolica raportat la tragediile umane respective. Pe de alta parte, cred ca Dvs sunteti prea implicat subiectiv si o politica publica nu ar trebui sa fie subiectiva. O politica publica trebuie sa fie corecta, dar nu emotionala si sa nu tina cont de ce ce intampla in tot restul societatii cand faci anumite lucruri.
Pe partea juridica, trebuie diferentiat intre aspecte de echitate si teoretice si obligatii juridice concrete. Poate cunoasteti ca la momentul respectiv Romania nu avea obligatii juridice in sensul respectiv. Este foarte bine ca s-a mers pentru reparare (si ar fi fost inadmisibil altfel), dar CUM s-a facut nu a fost bine pentru interesul general din motivele mentionate.
Legat de post-scriptum, sunt destule pozitii cu privire la care nu sunt de acord cu Dl Florin Georgescu, dar a da la o parte orice spune cineva doar pentru ca are o alta linie politica este una dintre problemele majore ale Romaniei, Dl Georgescu spunand, de altfel multe lucruri inteligente si obiectiv corecte. Daca ati observat, si in articolul anterior am citat unele aspecte de la dansul, doar concluzionand pe baza ansamblului aspectelor identificate si in alte surse ca stanga (cercul iliescian) a daramat industria romaneasca. A considera „o gluma proasta” pana la urma faptul ca m-am concentrat pe CE spune cineva si nu pe CINE este din punct de vedere politic/ce crede politic este regretabil in primul rand pentru Dvs pentru ca este clar ca sunteti o persoana inteligenta si preocupata de binele public.
Din pacate pentru noi, majoritatea tarilor din regiune, ca sa nu mai vorbim de Germania de Vest, fara sa abdice de la principiu, au procedat mult mai bine decat Romania pe subiectul de mai sus din perspectiva de politica publica si interes general.
Este cel putin o „neatentie” daca nu chiar o neglijenta profesionala grava sa spuneti ca „la momentul respectiv Romania nu avea obligatii juridice in sensul respectiv”…
In romania comunist functionau nu numai Codul civil Cuza si Constitutia din 1965 care permiteau STRICT exproprierea pentru cauza de „interes obstesc” cu o despagubire prealabila justa … desigur, notiunea de „despagubire justa” este relativa indifrent de tipul de societate, intrucat regula stabilirii despagubirii revine celui care face exproprierea, iar in Romania, regula a fost ca despagubirea se acorda doar pentru constructii, terenul trecand fara despagubire in stapanirea statului. Nu discut ce insermna despagubirea pentru constructie…
Pe langa aceste chestii care existau reglementate in aceasta tarisoara, mai exista si decretul nr. 547/1968 privind ratificarea Conventiei ONU privind imprescriptibilitatea crimelor de razboi si crimelor impotriva umanitatii.
Ar trebui sa fie cunoscut de juristii tarisoarei ca crima impotriva umanitatii era sanctionabila (si este, aceasta conventie stand la baza prevederilor din actualul cod penal referitoare la prescriptia raspunderii penale) si in timp de pace, atentie!, in modalitatea „persecutarii populatiei civile din motive politice”…
Asadar, cei care isi exprima puncte de vedere in legatura cu nationalizarea trebuie sa cunoasca, inainte de a spune lucruri, ca in romania nationalizarea s-a facut exact din considerente politice, aspect transat prin expunerea de motive la decretul nr. 92/1950, in care se spune explicit ca bunurile imobile urbane ale burgheziei constituiau un puternic instrument de lupta impotriva regimului comunist (poate ca juristii ar trebui sa-si faca un permis la sala de studiu a Arhivelor Nationale ca sa-si ocupoe tipul citind si alte chestii decat alea despre care au impresia ca stiu)… iar nationalizarea nu a fost o chestie care sa se fi initamplat in privinta catorva persoane, ci a avut loc in privinta unei paturi importante din populatia tarisoarei.
Imi pare rau ca ramaneti intr-o zona subiectiva care afecteaza schimbul de argumente.
Argumentele Dvs de ordin juridic nu privesc speta in discutie si nu tin cont de principii juridice bine stabilite. De exemplu, Conventia ratificata in 1968 nu ar putea privi aspecte anterioare.
Eu ma refeream la momentul 1991 cand spuneam ca Romania nu avea (nici macar atunci) obligatii juridice de reparare a nationalizarilor, precizand insa ca e foarte bine ca a facut-o.
Daca ar fi cum spuneti, Romania ar fi fost data in judecata de romanii din strainatate inainte de 1989, iar in 1991 ar fi mers pe varianta integrala din prima, nu in 5 valuri etalate pe 20 de ani (fara sa mai vorbim de cum au procedat germanii, maghiarii sau cehii). Este adevarat ca odata principiul repararii consacrat legislativ in 1991, au fost consecinte juridice in contextul ratificarilor relevante pentru CEDO, etc, dar aceasta este altceva decat ce spuneti (si nu afecteaza ce am spus anterior).
In fine, nu asta e problema, pentru ca ar fi fost inadmisibil moral si politic in noul context sa nu se repare nedreptatile respective si articolul vizeaza foarte clar modul in care s-a facut si nu principiul reparatiei.
Legat acuzatiile de neglijenta profesionala grava, etc si de recomandarile de lectura selectiva prin biblioteci, sper ca aspectele de mai sus sa indemne macar la mai multa rezerva. Nu am deloc pretentia ca stiu tot ce poate fi stiut pe un subiect, dar citesc mult inainte sa scriu ceva, iar in cazul de fata nu aveti dreptate pe fondul juridic adus in discutie (principiul reparatiei nefiind, de altfel, pus in discutie de articol, ci modul de reparatie). Oricum, e important de schimbat cat mai multe idei si argumente la un nivel al discutiei cat mai util si obiectiv.
E foarte greu să discuți despre „ce ar fi fost dacă ar fi fost”. Totuși, cred că plânsul la căpătâiul cooperativelor și a IAS-urilor e exagerat. Problema lor fundamentală era conducerea „de la centru” și funcționarea în afara oricărei piețe. Dacă restituirea ar fi avut loc în primele luni din ’90 și prietenul nostru domnul Ilici n-ar fi tras de timp până spre sfârșitul anului, poate că nu s-ar fi furat tot în acest interval. În multe localități ( și la mine în sat, pentru că în epocă eram student deci aveam domiciliul încă în sat) s-a încercat formarea de asociații „noi” însă din păcate tipul de management al lor a fost tot „vechi” și totul s-a destrămat după un an-doi. Nu ar fi fost absolut nici o șansă pentru restituirea în bani ( și, apropo, vă dați seama ce însemna asta? încă un patrimoniu imens în proprietatea statului de prăduit în anii următori?) pentru că nu exista piață, neexistănd piață nu exista nici o posibilitate de a evalua terenurile. Orice evaluare „din burtă” ( adică după tehnologii științifice de la ASE) ar fi fost doar o nouă formă de escrocare a țărănimii. Uite că ei, ai dracului, nu s-au lăsat escrocați ci, dimpotrivă, au distrus răul din rădăcină. Cele două domenii pe care statul nu le poate controla, agricultura și IT-ul, sunt azi umăr la umăr :) Nu am nici un regret față de desființarea odioaselor instituții ( uneori cărămidă cu cărămidă) trebuie să înțeleagă toată lumea că altmintrelea nu era cu putință. Ceea ce ar fi putut face guvernarea și n-a făcut-o, nu o face nici acum, e să ajute la formarea pieței ( că dacă cer stoparea evaziunii fiscale la importurile din țările non-UE probabil exagerez) . În anii ’90 țăranii s-au apucat cu entuziasm să cultive grâu și porumb , cu rezultate remarcabile, dar cum toate fabricile de prelucrare și firmele de export erau în mâna statului, n-au avut cui vinde ( acestea erau ocupate cu prăduiala de active) . Drept pentru care au plecat prin alte țări și au lăsat buruienile să acopere crima. Dar crima nu era a lor….