S-ar putea ca prima impresie, la capătul descrierii situaţiei învăţământului pe care am încercat-o în cele două texte precendente, să fie una de indignare: lucrurile acestea sunt anormale şi patologia lor reclamă o intervenţie – cât mai rapidă şi mai radicală – menită a pune (în sfârşit) şcoala românească pe baze temeinice. În ce mă priveşte, prima observaţie pe care aş face-o e aceea că – indiferent de felul în care le calificăm – lucrurile acestea funcţionează. De bine de rău, o mulţime de oameni – mai buni sau mai puţin buni, mai pregătiţi sau mai puţin pregătiţi – îşi încasează lunar de pe urma lor salariul şi, ajunşi la o anumită vârstă, pensia. Toţi aceşti oameni au probleme: unii au copii, alţii părinţi în întreţinere, pe unii îi încearcă grijile cu privire la sănatate, pe alţii cele cu privire la rate, unii vor o casă nouă (sau poate “prima casă”), alţii un concediu în străinătate. La limită, cu toţii sunt nemulţumiţi de situaţia existentă şi cu toţii vor o altă condiţie (mai “europeană”), cu retribuire pe măsură. În aşteptarea ei, fiecare “suravieţuieşte”, “se descurcă” cum poate, ia dintr-o parte şi dă într-alta; pe scurt “trăieşte” aşa cum se trăieşte astăzi în România. Dincolo de indignarea de moment faţă de disfuncţionalităţile “sistemului”, faptul că el întreţine toată această populaţie ar trebui să fie un subiect de meditaţie pentru toţi reformiştii radicali. La noi, fiecare e nemulţumit de ceva şi, pe cale de consecinţă, e pus pe reforme. Totuşi, pasiunea aceasta nu e niciodată atât de mare încât să-i determine pe oameni să renunţe la vreun “venit suplimentar”. Căci dat fiind că nimeni nu ştie cum (şi ce) va fi mâine, orice câştig făcut azi e binevenit şi, mai ales, sigur. Ca atare: da, vrem reformă; dar una care să ne dea mai mult, nu să ne ia din “drepturile câştigate”. La noi scopul reformei este – ab initio – nu altfel, ci mai mult. Acesta e zidul inebranlabil de care se loveşte în România orice pornire reformatoare.
Ideea că întreaga maşinărie a învăţământului (sau a oricărui alt domeniu) poate fi oprită printr-un singur ucaz şi apoi repornită “normal” (de cine? şi cu cine?) e o pură utopie. Ea nu duce niciunde din simplul motiv că nu poate fi pusă în practică nicăieri şi de către nimeni. În ultimă instanţă, o asemenea idee nu e nimic alceva decât proiecţia istorică a unei soteriologii religioase ce propăvăduieşte salvarea la capătul unei încercări decisive. S-ar putea ca lucrurile acestea să aibă o consistenţă pe terenul credinţei, dar în lumea socială sunt mai curând primejdioase. (Aşa cum se ştie, în lumea românească actuală aceste idei ale schimbării radicale sunt – în majoritatea cazurilor – apanajul dreptei ideologice şi, e drept, mai rar, a celei politice. Ceea ce, evident, poate lăsa perplex un teoretician al politicului: la noi dreapta e revoluţionară şi stânga – situată istoric în prelungirea moştenirii comuniste – e conservatoare!) În orice caz, visând la schimbarea radicală riscăm să nu băgam în seamă mulţimea de reformatori de profesie care şi-au făcut din schimbarea permanentă (a legislaţiei, a normelor, a hotărârilor, şi – în general – a tuturor actelor administrative) o profesie foarte lucrativă. Majoritatea lor nu au nici o legătură cu ceea ce ar trebui să fie o schimbare onestă – care, dacă chiar ar fi să fie onestă, ar trebui să înceapă cu disponibilizarea lor – ci pur şi simplu au adoptat, cu tot cinismul, un vocabular şi nişte ticuri instituţionale care le permit să-şi perpetueze privilegiile. Din păcate, de cele mai multe ori în loc să ne concentrăm asupra problemelor reale ale educaţiei, ne pierdem timpul căutând un sens lozincilor de circumstanţă lansate de aceşti profesionişti ai vorbăriei lipsite de conţinut.
Am mai spus-o şi cred că nu e zadarnic să o repet: şcoala nu funcţionează autarhic, la adăpost de problemele lumii, ca o oază de inocenţă, de civilitate şi de cunoaştere gratuită. Cu riscul de a-i dezamăgi pe cei ce visează Castalii (mai mult sau mai puţin asemănătoare “acvariilor” din universităţile americane), şcoala este o parte a societăţii şi – să nu uităm acest lucru – adulţii, fie ei profesori, fie părinţi, fie instanţele instituţionale ale învăţământului, îi aparţin în aceeaşi măsură ca şi copiii. Şcoala, ca parte a societăţii, produce ceea ce societatea îi cere să producă. Şi ce îi cere – la modul generic – societatea şcolii şi, în particular, universităţii? Îi cere să producă un anumit tip de expertiză domenială; altfel spus, oameni care ştiu să facă ceva onest şi bine. Oameni pentru care cunoştinţele dobândite în anii de studiu au devenit un mod de viaţă (ceea ce presupune şi interiorizarea unei discipline a muncii şi a unei etici a datoriei). Aceşti oameni, ajunşi la locul pe care pregătirea lor li-l face accesibil, sunt în măsură a întreţine buna funcţionare a unei economii, a inova în interiorul acesteia şi – finalmente – a crea prosperitate. Ca instituţie socială, şcoala participă în primul rând la producerea binelui comun, în slujba căruia sunt canalizate – printr-o formare riguroasă – energiile tinerelor generaţii. De aceea o societate sănătoasă se mândreşte cu şcoala sa, care constituie obiectul unei atenţii aparte a întregii comunităţi, care, la rândul ei, îşi vede cu încredere viitorul în temeinicia unei educaţii adevărate.
Poate că e banal şi plat, dar nu e mai puţin adevărat: la noi lucrurile nu stau aşa. Întrebarea e: de ce? Răspunsul – pe care pot eu să-l dau – este următorul: pentru că, la noi, societatea nu are nevoie de expertiza pe care o formează şcoala. Oricât de brutal ar fi, mă văd nevoit să repet: societatea noastră nu are nicio nevoie de ceea ce ar putea produce o şcoală care şi-ar asuma menirea. Dacă dăm la o parte ipocrizia sentimentală a discursurilor cu privire la educaţie şi la viitor şi privim cu onestitate lumea în care trăim – lume pe care noi, adulţii zilei de azi, am făcut-o prin alegerile noastre conştiente şi prin pasivitatea noastră, adesea la fel de conştientă – dacă ne uităm deci la această lume vom înţelege că, în ea, nu e loc nici pentru o şcoală adevărată, nici pentru o formaţie impecabilă, nici pentru o înaltă calificare, nici pentru noul care survine la capătul unui efort împărtăşit şi nici pentru bucuria pe care acest nou o aduce în lume. Toate acestea sunt lucruri pe care doar ni le dorim, vag şi ocazional, pentru că le vedem la alţii şi pentru că poartă în ele promisiunea unui “altfel” cu atât mai pur, cu cât mai irealizabil. În fapt – o cât de bine o ştim! – toate acestea ţin, după vorba poetului, de acel frumos “care nu-i altceva decât începutul cumplitului pe care abia-l îndurăm”. Sau, mai exact, pe care lumea noastră nu l-ar putea îndura.
Din nou se pune întrebarea: de ce? De ce am fi noi altfel decât cei în ţările cărora ne trimitem copiii pentru a învăţa şi, apoi, pentru a se realiza? Spuneam anterior că societatea e cea care-i cere şcolii ce să facă. Atunci înseamnă că problema este, în ultimă instanţă, a societăţii. Dar care e problema societăţii noastre? Atât cât pot eu să-mi dau seama principala problemă a acestei societăţi este caracterul ei limitat şi foarte puţin diversificat. În fapt, societatea românească este, chiar dacă nu ne place acest lucru, una care nu a parcurs încă întreg drumul de la premodernitate la modernitate. Altfel spus, e o lume care – confruntată cu problemele contemporaneităţii – nu simte atât nevoia de a se arunca înainte şi de a inova, cât mai curând pe aceea de-a se retrage în sine şi de-a recurge la modele şi scheme (ale supravieţuirii sau ale reuşitei) deja consacrate. O lume în care nu specializarea e şansa (aceasta fiind mai curând un handicap într-o societate neaşezată), ci un soi de generalitate difuză şi plastică (pe care o numim generic descurcăreală), capabilă a investi – asemeni unui lichid – orice context. În această lume schemele reuşitei şi ale câştigului sunt simple şi, mai ales, întotdeauna eficiente; singurul lucru de care are nevoie o persoană e faptul de-a accede la reţelele de influenţă prin care le poate actualiza. Modurile de a face ceva (şi mai ales de a reuşi) în această societate sunt mereu aceleaşi (de unde senzaţia de încremenire a acestei lumi); doar persoanele se schimbă. De aici şi pasiunea populară pentru persoanele care concurează pentru funcţii: în fond, e singurul lucru care contează şi singura schimbare efectivă. O dată ce s-au decis şefii, lucrurile reintră în normal şi funcţionează la fel ca şi înainte. De fapt care ar fi raţiunea schimbării stării de lucruri dacă ele, de bine – de rău, funcţionează? Oare schimbarea aceasta – neîncetat evocată şi invocată – ne-ar aşeza pe orbita mai binelui sau ne-ar arunca în abisul mai răului? Experienţa eşecurilor modernizării lumii noastre înclină balanţa spre ultima variantă. O societate puţin diversificată e una care trăieşte, în permanenţă, în orizontul mai răului. Şi, supusă ameninţării acestuia, caută tot timpul să-şi asigure nu calea de-a înainta (căci aceasta ar însemna a paria pe viitor şi, implicit, pe mai bine), ci pe aceea de-a se retrage în simpla supravieţuire. De-a se retrage sub istorie, sub procesul dinamicii lumii, într-o autosuficienţă letargică din care n-o mai poate disloca nimic (dat fiind că orice efort instituţional de-a o face ar costa mai mult decât beneficiile pe care le-ar putea produce).
O altă formă a acestei existenţe în orizontul mai răului (a cărei expresie e, între altele, spaima de viitor) o reprezintă aderenţa societăţii la stat. Într-o lume în care “privatul” e asimilat fie – moştenire a unei educaţii de decenii – exploatatorului (şi corupătorului), fie străinului (intrus in lumea noastră), în care – concluzie a unei experienţe seculare – singurele afaceri private de succes sunt cele cu statul şi în care firmele apar şi dispar alterând peisajul urban şi siguranţa locuitorilor săi, singurul lucru cert e “slujba” la stat, căci statul n-ar cum să dispară. Visul fiecărui român este să prindă o “leafă” (şi/ sau o pensie) de la stat. Evident, fiecare cârteşte că aceasta e mică, dar toţi recunosc că are un avantaj: e sigură. O dată ajuns la ea, fiecare s-ar “descurca” cum ar şti: unii cu meditaţii sau cu norme în plus, alţii trimiţându-şi clienţii de la policlinică la cabinetul particular, alţii comercializând pe sub mână materialele din depozitele statului, unii stabilindu-şi ei înşişi salariul, alţii făcându-şi cum vor orarul de lucru; fiecare cum poate. Şi de vreme ce îndeajuns de mulţi procedează în felul acesta, şi toleranţa faţă de aceste lucruri este suficient de ridicată. Toată lumea ştie că leafa de la stat ajunge, în ultimă instanţă, abia pentru cheltuielile lunare, şi că – onest vorbind – nu se poate trăi din ea. Cine mai vrea ceva în plus (o casă, o maşină, o excursie, etc.), trebuie “să se descurce”. Şi – mai ales – să se descurce cu ceea ce profesia şi funcţia lui îi pune la dispoziţie. Să nu ne imaginăm că statul nu cunoaşte această stare de lucruri – căci statul nu are o existenţă în sine, ci e alcătuit tocmai din aceşti oameni. Dar şi statul are o problemă – şi încă una mare – în lumea noastră: pentru a opri acest mecanism al evaziunii generalizate ar trebui să transorme leafa din ajutor social în retribuire a muncii. Ori, din păcate, la bugetul nostru, aflat etern în criză, acest lucru e cu neputinţă. Istoric, statul funcţionează la noi răsplătindu-şi clienţii de moment cu privilegiile aferente funcţiei şi tolerându-le celor mulţi şmecheria cu care “se descurcă” în marginea unui salariu sau a unei pensii care sfidează toate standardele săraciei din lumea civilizată. Încă o dată: statul nu are ce să facă; nu are suficiente venituri pentru a (răs)plăti munca efectivă a unei mari mulţimi de oameni; dar – din diverse raţiuni (un timp “socialiste”, mai nou “europene”) – nici nu-i poate arunca pe aceştia în subumanul lui “faceţi ce vă va lumina Bunul Dumnezeu”. Drept care e nevoit să adopte această “cale de mijloc”: o plată derizorie, dar certă, plus tolerarea modalităţilor prin care oamenii îşi completează “venitul de bază”. Singurii bine retribuiţi sunt pretorienii fiecărui domeniu, al căror rol nu e acela de-a face ceva, ci de-a asigura „liniştea şi stabilitatea”, camuflând (statistic) orice dificultăţi şi blocând orice problematizare.
În fapt, lucrurile nici nu stau atât de rău pentru stat, deoarece în felul acesta a scăpat de grija majoră a contestării, fie ea de dreapta, fie de stânga. Căci – nu? – dacă lucrurile au fost şi sunt mereu impredictibile şi dacă singurele afaceri de succes sunt cele cu statul, de unde să apară o dreaptă, independentă şi productivă, sigură pe ea însăşi şi suficient de longevivă ca să ajungă cristalizarea unor convingeri şi atitudini? De unde să apară o clasă de proprietari care, în caz de…, să poată fi în măsură a rezista pretenţiilor statului? Ca atare, trăim acest paradox straniu al unei drepte pur teoretice subvenţionate de stat (prin diverse institute şi fundaţii) şi alcătuită din acea intelighenţie cu slujbe mărunte care, tradiţional, e de stânga. Dar nici o stângă autentică nu poate exista în acest context. Căci cum ar putea exista o mişcare sindicală serioasă în contextul în care salariul de la stat e un simplu pretext pentru angajaţi de a-şi “procura” beneficii colaterale, care – ele – reprezintă adevăratul câştig? Cum ar putea stânga să conteste establishment-ul când tocmai pe înţelegerea – tacită – cu acesta se bazează existenţa cotidiană a tuturor clienţilor ei? Imaginaţi-vă doar că statul ar spune: vă măresc salariul cu 50% (revendicare istorică a sindicatelor), dar – de mâine – trăiţi numai din salariu. Ei bine, deloc surprinzător, marea majoritate a angajaţilor ar fi mai curând nemulţumită. Astfel că revendicările stângii sindicale au mai curând ceva ritualic în reiterarea lor ocazională, iar cariera în sindicat e – fapt banal – preludiul unei cariere politice. În lumea noastră noţiunile de „dreapta” şi „stînga” nu acoperă nimic şi doar idealiştii îşi mai pun problema de a le da un conţinut. Ele funcţionează doar pentru a departaja grupările aflate în competiţie, grupări structurate cel mai adesea doar pe criteriul interesului şi al fidelităţii. În fine, se estompează şi ultima speranţă: societatea civilă. Dacă tot omul vrea slujbă (şi, dacă se poate, şi funcţie) la stat, atunci unde sunt cei ce stau faţă în faţă cu statul? O subţire elită de români lucrând în străinătate sau în companii străine din România (şi având loisirul de-a se dedica şi problemelor politice, sociale sau culturale) alcătuieşte lista de semnatari ai apelurilor din media socială şi din câteva reviste de cultură, însă – onest vorbind – toată această minoritate, dacă s-ar aduna şi s-ar pune de acord (ceea ce e mai mult decât imposibil), nu cred că ar putea înclina balanţa pentru un primar de sector în Bucureşti. În rest burse, granturi şi “evenimente”; cam asta e societatea civilă. Statul – oricine l-ar conduce vremelnic – nu are a se teme nici de o dreaptă de convingere, nici de o stângă militantă şi nici de o societate civilă conştientă de ea însăşi. De aceea poate funcţiona fără probleme după schemele consacrate de la începuturile modernităţii în lumea noastră. Nici masa populaţiei nu constituie o problemă prea mare: căci, cu toate că oamenii, descurcându-se de capul lor, se cred mai independenţi – din punct de vedere economic – faţă de stat, în fapt, încălcând cotidian legea (şi, astfel expunându-se rigorilor ei), ei sunt mult mai vulnerabili faţă de acesta. Căci nimeni nu va putea invoca în apărarea lui un principiu pe care-l încalcă zilnic. Din când în când statul îl va lovi pe câte unul şi-l va supune – via mass-media – vindictei populare (ca pe noul “ciocoi”, “chiabur”, sau “speculant”). Fapt banal în psihologia socială: violenţa cea mai eficientă e cea arbitrară, pentru că neexistând o regulă a desemnării victimei, fiecare se gândeşte că el poate fi următorul. E aici şi o raţiune a “blocajului justiţiei”: simpla definire a culpelor (de către legislativ) şi identificarea clară, pe baza acestor criterii, a culpabililor (de către sistemul judiciar) ar risca să arunce în aer “antanta socială” dintre stat şi societate. Drept care, ca o contrapondere la justiţie, funcţionează presa (mai ales televiziunile): ea ne prezintă “omul cu probleme” ca pe un self-made-man şi ca pe un model de reuşită ale cărei ingrediente de bază sunt şmecheria, tupeul, debitul verbal şi “relaţiile” – în primul rând cea privilegiată, cu Dumnezeu. Restul, adică formarea şi specializarea, sunt cantităţi neglijabile.
Problema istorică a lumii noastre – care e premodernă, fără a (mai) fi tradiţională – e aceea că noi trăim într-o economie care valorizează foarte puţin cercetarea şi inovaţia. Evident, pentru a inova ceva, e nevoie de o realitate – articulată în structurile ei fundamentale – care să constituie substratul inovării. Dar noi, de la începuturile statului “modern”, am trăit mereu cu obsesia realizării acestei realităţi (infrastructura teritorială, economică, administrativă, legislativă, educaţională, etc.), fără a reuşi să o ducem la capăt şi, astfel, s-o „depăşim”. De fiecare dată când s-a pus, în interiorul lumii noastre, problema noului, aceasta s-a rezumat – aproape invariabil – la importul unor mode/ modele străine şi la producerea unei variante locale sub licenţă sau sub franciză. În măsura în care acceptăm că statele care nu îşi pot produce know-how-ul necesar exploatării eficiente a propriilor resurse, ci îşi concesionează resursele pentru a-l importa, pot fi definite ca şi colonii, atunci – oricât de mult ne-ar durea – România s-a conformat şi se conformează acestei definiţii. Tot ea ne permite să înţelegem şi faptul că, beneficiind de metodologii şi de tehnologii de import, nu am fost aproape niciodată în situaţia de a valoriza libertatea inovativă, ci doar proceduralitatea aplicaţiei fidele. Deprecierea produsului autohton (tocmai pentru că “ştim noi” din ce, cum şi de cine a fost făcut) şi încrederea oarbă în cel occidental (“nemţesc” – la modul generic) ne face, în egală măsură, să trăim bovaric, ignorând lumea concretă asupra căreia această metodologie se aplică. În ultimă instanţă, aceasta e percepută ca o “materie brută” (brută în toate sensurile cuvântului – inclusiv în cel moral) care trebuie, în mod imperativ, fasonată potrivit unor logici superioare, căci eficiente în lumea bună. De aceea faptul de-a desconsidera – inclusiv la nivelul studiilor de specialitate – contextul nostru particular, cu nuanţele lui aparte, nu e perceput ca o abatere de la normele ştiinţificităţii. Nici trucarea (iresponsabilă) a datelor, a statisticilor şi a referinţelor nu constituie o culpă. Căci toate se justifică prin “măreţia” viziunii transformiste căreia-i sunt subordate. “Inovaţia”, în varianta autohtonă, constă cel mai adesea în găsirea unor găselniţe menite a sucurtcircuita dificultăţile procedurilor de funcţionare importate, în măsura în care acestea nu întâlnesc realul autohton. Probabil că străinii sunt uimiţi de pasiunea şi febrilitatea cu care îmbrăţişăm un anumit vocabular (al “naţiunii”, al “totalitarismului”, al “socialismului”, al “democraţiei”, al Europei, etc.) şi-l papagalicim fără a încerca să-l înţelegem. Răspunsul ţine şi de faptul că noi trăim într-o lume premodernă, nedesprinsă de magic, în care e încă vie credinţa că recitarea ritualică a unor formule poate schimba lumea. Pentru străini realitatea e mai plată: lumea nu se schimbă decât punând mâna şi făcând, în schimb se schimbă cuvintele, în efortul lor de a sesiza relieful realului. Banal, trist şi adevărat: la noi schimbarea nu începe niciodată cu descrierea şi înţelegerea lucrurilor care urmează a fi schimbate, ci cu fascinaţia debordantă faţă de “modelul” în numele căruia se va face schimbarea. La fel cum nu se încheie cu descrierea şi înţelegerea situaţiei la care a dus aplicarea modelului, ci cu abhorarea acestuia şi invocarea unui trecut mito-poetic într-atât de difuz, încât se lipseşte de orice tipar. Şi, bineînţeles, cu odele emoţionale dedicate noului “model”.
Revenind încă o dată la cercetare, aceasta presupune – în primul rând – concentrarea eforturilor (umane şi materiale), corectitudinea informării şi asumarea riscului. Dar de ce concentrare poate fi vorba în condiţiile unui buget (de stat sau de firmă) incapabil de acumulare şi supus mereu dispersiei (datorii, fluctuaţii imprevizibile, etc.)? De ce concentrare umană poate fi vorba atunci când fiecare e focalizat pe propria lui supravieţuire? De ce informare poate fi vorba într-o lume în care cartea de specialitate e un lux de negăsit şi în care bibliotecile (etern subfinanţate) nu au nici măcar ambiţia de a se ţine la curent cu producţia autohtonă? Care poate fi, în aceste condiţii, marja de risc (ceea ce înseamnă şi de eroare) pe care şi-o poate asuma comanditarul cercetării? Şi ce-i rămâne de făcut, pus în această situaţie, cercetătorului? Cu resurse infime şi cu o informaţie episodică, el trebuie, invariabil, să meargă la sigur (altminteri intră în malaxorul sancţiunilor administrative). Ori modalitatea cea mai eficientă de-a merge la sigur este aceea de a copia formule verificate. Plagiatul – denunţat astăzi ca o plagă a lumii academice româneşti – nu e decît un reflex al acestei stări de lucruri. Sigur că, la baza lui, stă decizia personală a celui care transgresează o normă ştiinţifică şi morală, dar atunci când toţi sunt puşi în situaţia de-a face acest lucru, decizia care atrage atenţia e mai curând aceea de a refuza să-l faci. Plagiatul – mai ales datorită “acoperirii media” a câtorva cazuri “cu vizibilitate” – e spectaculos; mult mai banal e un alt efect al refuzului de a risca: faptul că cercetarea noastră “descoperă”, cu un limbaj din ce mai savant, evidenţe care n-au fost niciodată contestate. Puşi în situaţia paradoxală de a fi obligaţi să facă în permanenţă ceva “nou”, dar fără nici un fel de resurse (sau cu resurse derizorii şi acordate la termene aleatorii) oamenii “împacă varza cu capra” botezând fastidios banalităţi lipsite de orice interes. Şi o fac nu doar liniştiţi că au scăpat de o grijă, ci ştiind – dintru început că (exceptând prietenii ce le sunt datori cu citări) – nimeni nu le va lua în serios producţia. Astfel, puţinele noastre resurse se duc pe o cercetare sterilă, care nu produce decât platituduni cu desvârşire inutile oricărei cunoaşteri serioase (şi, mai ales, oricărei acţiuni care ar putea decurge din aceasta). Partea gravă e aceea că producţia de asemenea “cercetări” a inflaţionat apocaliptic în ultimii ani, de aşa manieră încât acum e greu de presupus că un cercetător onest îşi va sacrifica timpul pentru a discerne ce e valabil şi ce nu din domeniul lui. În această lume, în care noul nu mai există căci totul e deja cunoscut, iar diversitatea e pseudonimul stereotipiei, garanţia valorii nu e calitatea şi autenticitatea, ci parafa obţinută prin orice mijloace. Ea le deschide unor persoane poarta „responsabilităţilor”, dar cu un preţ: faptul de-a accepta că lumea „e aşa cum e” şi nimic nu poate fi schimbat – ceea ce face ca victoria lor să fie una tristă. Nu pot încheia fără a o spune încă odată: acest delir al pseudo-cercetării nu s-a născut din rătăcirea individuală a unor grafomani, ci a fost organizat şi întreţinut de către toate instanţele naţionale abilitate (Ministerul Educaţiei, al Cercetării, Academia Română, nenumăratele Institute, Comisii, Agenţii şi Inspectorate naţionale şi/sau locale) cu două scopuri precise: mai întâi acela de a-şi justifica – de jos în sus – existenţa prin productivitate. Datorită faptului că, la nivel guvernamental, s-a înţeles bine importanţa mediatică (mai ales în relaţiile cu străinătatea) a cifrelor din cercetare, această raportare de “producţii record” (a căror valoare era, totuşi, bine cunoscută) a fost acceptată fără a se cere prea multe detalii iar stahanovismul universitar a fost legitimat şi încurajat. A doua raţiune e aceea că, în această inflaţie de ISI-uri, BDI-uri, opere originale şi volume colective, s-a reuşit amestecarea completă a cărţilor: criteriului calitativ (neformalizat, dar unanim recunoscut), i s-a substituit criteriul cantitativ (bazat pe arta completării formularelor). Rezultatul: dispariţia unei categorii profesionale, oricum restrânse – savantul, şi înlocuirea ei cu o alta, mult mai democratică – funcţionarul. În fond, nu e nimic surprinzător; dată fiind natura modernităţii noastre de împrumut, ceea ce îi trebuie lumii noastre nu sunt cercetători independenţi, ci executori aplicaţi. De unde rolul şi importanţa celor care dau ordine, comandă şi verifică. Dintotdeauna, pe meleagurile noastre, funcţionarii superiori au visat la titluri universitare şi universitarii la funcţii superioare în aparatul de stat. Astăzi se pare că lucrurile au ajuns, în sfârşit, la echilibru, dar în avantajul funcţionarilor – ei sunt adevăraţii câţtigători ai ceea ce, astazi, se numeşte în România „cercetare”. Şi ce anume ştiu funcţionarii să facă cel mai bine dacă nu să multiplice hârtiile? Nu în ultimul rând, această indistincţie generalizată a categoriilor sociale şi profesionale are, ca şi corolar, o din ce în ce mai largă indistincţie a categoriilor morale. Pe acest fond noţiunea de fraudă îşi pierde sensul şi devine un instrument de identificare a adversarului în gura celui care strigă mai tare.
În fine, adevărata noastră problemă nu e aceea că am făcut modernitatea prin împrumut (onest vorbind, cele mai multe ţări ale lumii aşa au acces la condiţia pe care o au azi), ci faptul că nu am reuşit să o ducem la capăt. Altfel spus, nu am ajuns niciodată în punctul în care problemele efective ale contextului concret generează răspunsuri specifice. Noi am rămas – invariabil – blocaţi în probleme de aplicare a procedurilor împrumutate. Când acestea au devenit prea mari am adoptat, succesiv, două “soluţii” – mai întâi negarea evidenţei: „nu există probleme”. Tenacitatea cu care este evacuată până şi tentaţia problematizării din lumea noastră se bazează pe această “doctă ignoranţă” a funcţionarilor superiori: cât timp ei înşişi se află în funcţie nu sunt (şi nu trebuie să fie) nici un fel de probleme, “trebuie să ne mobilizăm mai mult”, “să producem mai eficient” (adică fără niciun fel de cheltuieli), “să găsim noi soluţii” (în aceeaşi recuzită), “să avem încredere” (în aceleaşi persoane) şi, în lipsă de altceva mai bun, “să avem răbdare”. Când niciunul din aceste apeluri nu mai e eficient şi o masă critică a populaţiei se retrage în pasivitatea expectanţei, se recurge la ultima soluţie: întreaga procedură e abandonată şi se trece la copierea altui model, revenindu-se în felul acesta la punctul de pornire (şi încheindu-se “revoluţia” începută cu cel dintâi). Partea ce mai dramatică a acestui scenariu constă în faptul că – dacă lucrurile funcţionează astfel – atunci, din păcate, nicio reuşită nu poate fi considerată ca fiind definitivă; în această lume precară totul e reversibil şi singura stare “normală” e aceea a supravieţuirii (care, cum bine se ştie, nu are nici o morală). Moneda naţională – pe care orice ciclu al modernizării o aruncă în aer – are pe avers şmecheria descurcărelii şi pe revers apatia resemnării.
Cum e cu putinţă ieşirea din această spirală a subdezvoltării? În mod paradoxal – şi spre deosebire de ceea ce cred “specialiştii” noştri – în ţările dezvoltate învăţământul şi cercetarea nu ţin de o gratuitate în care se amestecă lenea şi superbia, ci de o necesitate stringentă. Acele societăţi care au depăşit pragul întoarcerii la viaţa (şi liniştea) autarhică – ce au rămas să populeze utopiile hippies şi ecologice – sunt în situaţia de a apăsa neîncetat pe pedala dezvoltării. Şi cum au depăşit şi stadiul dezvoltării extensive, tot ce le-a mai rămas este creşterea bazată pe inovaţie. De aici rolul extrem de important al cercetării în lumea occidentală, şi – tot de aici – mecanismul extrem de riguros al învăţământului de calitate în selectarea corpului academic şi de cercetare. Mai mult sau mai puţin, folosind o analogie (poate nu întru totul potrivită), universităţile sunt pentru lumea dezvoltată un fel de spitale de la care se aşteaptă diagnosticarea problemelor socio-economice şi tratamentul lor. La nivelul mizelor aflate în joc în acea lume, nimeni nu-şi poate permite erori de diagnostic sau tratamente nepotrivite. O societate care a depăşit punctul de la care nu se mai poate întoarce joacă totul pe cartea corectitudinii, a calităţii şi a preciziei, iar expertiza de specialitate (formată în bună măsură în universităţi) e, în toate sensurile cuvântului, o „resursă strategică”.
O societate precum cea românească mai are alternative; în ultimă instanţă, majoritatea populaţiei noastre fiind cel mult la a treia generaţie urbanizată se poate întoarce, fără probleme, la modul de viaţă al părinţilor sau al bunicilor, şi poate face faţă colapsului statului. Sau poate pleca în străinătate să practice orice gen de muncă necalificată, luând astfel contact direct cu munca în capitalism. (Cele 3 sau 4 milioane de români aflaţi în străinătate, cei identificaţi prin peiorativul “căpşunari”, sunt cei care lucrează efectiv – şi full-time – în sectorul privat. În mod straniu, plecarea lor a folosit statului, degrevându-l nu atât de problemele de delicvenţă, ci de presiunea pe care toţi aceşti desdichados ar fi exercitat-o asupra lui.) În fapt, după 1989 statul a colapsat; ce altceva a fost inflaţia astronomică, prăbuşirea completă a industriei, “vidul legislativ”, etc.? Într-un anume sens, statul a colapsat mai înainte, de la începutul anilor ’80 (când cu incapacitatea de plată şi apoi cu rambursarea integrală a datoriei externe), deşi – un timp – a continuat să se hrănească din aura de ferocitate creată în primele decenii de comunism. Practic, de 30 de ani economia românească e în derivă, conducerea – fie numită, fie aleasă – e incapabilă să stopeze această continuă degradare a bunurilor, a vieţilor şi a conştiinţelor şi, totuşi, oamenii continuă să trăiască, să se descurce, să facă un mic gheşeft – cât de-o maşină sau de-un shopping în străinătate; se râde, se face haz de necaz, fiecare are ce are cu şefii, cu vecinii, cu lumea întreagă, dar – pe ansamblu – lucrurile merg. Şi merg pentru că reţetele supravieţuirii funcţionează fără greş: câteva ore de meditaţii şi nişte culegeri vândute la clasă îl salvează pe profesorul din preuniversitar, tot aşa cum câteva norme în plus şi vreo comisie pe cel din universitar şi funcţiile pe amândoi. Pot să bănuiesc că şi-n alte domenii e tot aşa. Şi-atunci de ce să schimbăm ceva? C-aşa vreau europenii? O, cât de puţin ne înţeleg ei pe noi! Istoria ne-a învăţat că schimbarea înseamnă “sacrificii” şi, onest vorbind, nu vedem nici ce şi nici de ce am mai sacrifica ceva din viaţa noastră mizeră. Şi, încă înainte de sacrificii, schimbarea înseamnă a ne mişca, a privi atent şi a lucra răbdădor, lucruri pe care le ţine la distanţă de noi o oboseală istorică, adâncă precum abisul ce ne soarbe. Lucrurile se mişcă greu, doar cuvintele se schimbă uşor. Şi-atunci, ce ne mai rămâne? ISI-uri, cifre, discursuri, “dueluri televizate”; o jerbă de cuvinte ce sclipeşte multicolor, asemeni irizărilor petelor de ţiţei de la locul naufragiilor.
Şi zâmbetul, deopotrivă şmecher şi trist: nu te supăra frate, asta-i viaţa!
Admirabila analiza, cuprinzatoare si transanta! Societatea romaneasca, inainte de a condamna pe politicieni, ar trebui sa se intoarca spre ea insasi, un act foarte dificil, in scopul examinarii si luarii deciziilor necesare. FIreste ca si politicienii au o parte de vina, dar si societatea in intregul ei, dupa cum reiese din articol. Felicitari!!!
Sunt curios câti va aproba = câti nu traiesc in si prin acest mâl caldut. Sau nu cred ca ei o fac.
Pătrunzătoare analiză, dureroasă dar foarte adevărată. Nu întrevăd nicio ieșire din situația descrisă. Poate după mai multe generații – dacă omenirea ne se va autodistruge până atunci …
Felicitări d-le Maci.
Lucrurile profunde sunt spuse in cuvinte simple. Imi cer scuze daca nu va laud, dar personal mi se pare un articol extrem de alambicat, care se doreste a demonstra cu orice pret cele afirmate in titlu, o afirmatie total inexacta. Afirmatia corecta este : societatea corupta in care traim promoveaza tampitii. Scoala in sine nu produce tampiti, ci sistemul corupt forteaza scoala sa lase cale libera tampitilor care sunt promovati in functii inalte. O alta eroare pe care o constat este ca pe baza unei cresteri alarmante si pe alocuri firesti intr-o societate de jungla ca a noastra a micilor afaceri si potlogarii a unor indivizi, sa trageti concluzia falsa ca marea majoritate fura, sau nu traiesc doar din salariu. Aveti o imagine fals antiromaneasca si jignitoare la adresa majoritatii oamenilor cinstiti si muncitori din aceasta tara, care se chinuie sa supravietuiasca in conditiile date. Nu va intreb ce urmariti de fapt, pentru ca stiu.
Ce urmareste?
Autorul are dreptate.Scoala nu poate sa scoata altceva decat ce cere sociatatea.Ori astazi sociatatea noastra cere din ce in ce mai putini oameni instruiti. Asta se vede clar si la bursa locurilor de munca ,unde posturile oferite pentru cei cu studii superioare este infim. Cel mai mult se cauta oamani necalificati sau cu o calificare si educatie minima.Din acest punct de vedere se poate spune intradevar ca scoala scoate tampiti, dar tampiti ceruti de catre sociatate.Cat priveste hotia, hai sa fim seriosi, in Romania nu fura numai cel care prin pozitia ocupata in societate nu are ce sa fure.Am ajuns in asemenea hal de degradare morala incat este greu sa mai gasesti in Roamania oameni cinstiti si entuziasti.Dovada – multitudinea de legi scoase deParlament in favoarea infractorilor si pentru a pune bete in roate putinilor anchetatori care nu au muscat inca din fructul coruptiei si favoritismului.
ai dreptate :)
Dacă societatea în care trăim ar fi o meritocraţie, şcoala s-ar adapta.
E mai util să vezi care dintre rude/cunoştinţe poate să-ţi găsească cel mai bun serviciu, apoi să faci şcoala/facultatea corespunzătoare. Ori în asemenea condiţii traseul şcolar devine o formalitate care se parcurge cu minim de efort şi care există doar în virtutea inerţiei şi de faţadă.
A se vedea articolul lui Lucian Davidescu „De ce România e un stat feudal”.
Si eu cred ca stiu ce urmaresti dumneata, atunci : faci parte dintre cei la care se refera autorul, care refuza sa problematizeze si se impotrivesc problematizarii, ca nu care cumva sa se ajunga la schimbari prea mari, care sa-i opreasca din „descurcareala”. Sau poate nu urmaresti nimic, dar habar nu ai pe ce lume traiesti, si te iei de cei care au destula minte ca sa vada ce se intampla in jur si sa mai si spuna, in loc sa lase lumea in somnul dulce a lui „altii sunt de vina”.
Romanii cinstiti ? Cinste a la Romanica, poate, unde sa dai o spaga sau sa iei o spaga nu e o problema, sau sa mai ciupesti ceva de pe la serviciu, sau de pe camp, sau de pe unde poti, ca doar viata e grea si „ai nevoie”.
Fac parte din clasa aia subtire care lucreaza pentru companii straine si care isi permite luxul de a se mai gandi la probleme sociale si politice, si a incerca sa faca ceva in acest sens. Am ajuns, astfel, sa vorbesc cu mult mai multi oameni decat majoritatea celor din jurul meu. Atitudinea majoritara este de deplina acceptare a furtului, a ideii de furt. DEPLINA. Da, ii injura pe politicieni, dar ii considera FRAIERI pe cei care nu fac la fel. Cinstea este asociata prostiei de catre majoritatea romanilor !!! Ei nu cu furtul au o problema, ci cu faptul ca se fura prea mult. Ca si cand poti sa fii un degenerat moral, care nici macar nu intelege de ce ar fi furtul o problema, si in acelasi timp sa fii destul de moral ca sa intelegi si sa iti pese ca poporul tau va avea mai putin de suferit daca furi doar 1 milion de euro in loc de zece. Idiotii …
Intrebarea care me enerveaza cel mai mult este: ce, nu ai face la fel ? NU ! Stiu ca tentatiile sunt imense, ca si plecand cu cele mai cinstite intentii, este posibil sa clachezi, dar este foarte posibil si sa reusesti. Dar daca deja pleci cu ideea ca nu este nimic in neregula cu asta, nu e vorba ca o sa cedezi, cedare se numeste cand este o lupta. Majoritatea romanilor nu se lupta cu tentatiile – le cauta, nu le considera tentatii, ci oportunitati de care numai fraierii nu profita.
Iar o alta parte inteleg ei ceva, au ceva idee de ce nu e OK sa pleci la drum cu conceptia ca este perfect normal sa furi, sa dai spaga, sa iei spaga. Dar si ei „inteleg” cum merge lumea, sunt perfect convinsi ca altfel nu se poate si ca cel mai bine e sa nu faci absolut nimic. Ei sunt cinstiti, dar pasivi – din prostie, din punctul meu de vedere. Incercam sa vorbesc cu unii, mai din mediul meu social, sa ii conving ca poate ar trebui sa se implice mai mult in societate, petnru ca nu o poti ignora la nesfarsit fara consecinte. Macar ca ai un accident si esti dus la urgente in sistemul medical romanesc, si tot ai de suferit din decaderea societatii … E ca si cand ai vorbi la pereti
De cand am inceput sa fiu ceva mai activa in societatea civila, am inceput sa ma gandesc din ce in ce mai mult la emigrare. Pentru ca si eu credeam ca problemele sunt create de o minoritate (politicieni si gastile lor), iar oamenii nu stiu cum sa scape de ele. Ei bine, nu prea e asa.
Am ajuns sa ii dispretuiesc la fel de mult pe cei ca dumneata, cei care definitiveaza raul si il protejeaza, ascunzandu-l sub presul scarbos al lui „Oricine e de vina pentru ce se intampla in Ro, minoritatea politicienilor, americanii, francezii, rusii, extraterestrii, ghinionul, oricine, doar nu romanii. Romanii nu au nimic de-a face cu ce se intampla in Romania. Ei sunt mai multe milioane, politicienii si retelele de influenta doar cateva mii; strainii vor una sau alta ( dar nu pun tunurile pe noi – sunt tari care isi apara foarte bine interesele, pentru ca, de fapt, e de ajuns sa spui nu si sa iti vezi de treaba ). Dar cu toate ca nu riscam nimic si politicienii atat de huliti sunt doar cateva mii iar noi mai multe milioane, cu toate astea, noi nu avem nimic de-a face cu dezastrul din tara. Nu e nevoie sa ne cautam defectele si sa ne imbunatatim, pentru ca aceste defecte nu exista. Orice s-ar intampla intr-o tara, este mereu vina altora, numai dusmanii neamului pot sugera ca poate si majoritatea unei populatii poarta o responsabilitate pentru ce se intampla in acea tara.”
Va multumesc pentru precizari. Da, exact aceasta este miza textului meu: nu are rost sa tot cautam vinovati in afara; e mult mai util analizam cu atentie lucrurile care nu merg si sa ne intrebam – fara ne scoate pe noi insine din ecuatie – de ce nu merg. Altminteri, vom ajunge intr-o rotativa a desemnarii tapilor ispasitori pe care, indata ce vor ajunge victime, ii vom absolvi pentru ca, „asta e, ce puteau sa faca”. Cred ca – fara a-i lasa sa faca ce vor pe cei care sunt in situatia de a decide asupra celorlalti – atentia noastra ar trebui sa fie focalizata pe probleme. Si asta dintr-o ratiune simpla: atata timp cat nu luam in considerare problemele putem avea impresia ca orice schimbare (mai ales cele radicale) e cu putinta si aceasta iluzie ne arunca in lumi fictionale (care, la randul lor, privatizandu-se, sfarsesc prin a desparti fara a intelege cum si de ce). Atentia fata de probleme ne-ar arata ce – si cat – poate fi schimbat cu adevarat si ne-ar ajuta sa invatam a functiona impreuna in aceeasi realitate.
Mihai Maci
Aproape nimeni nu trăieşte din salariu! Urmăresc foarte atent acest fenomen, de ani de zile, în toate profesiile cu care mă întâlnesc, fie şi fugitiv, prin toţi cunoscuţii. Repet. ÎN ROMÂNIA, APROAPE NIMENI NU TRĂIEŞTE DIN (UN) SALARIU. Nici n-ar fi aritmetic posibil! Cum să trăiască 4 persoane dintr-un salariu de 2.000 de lei, când întreţinerea e 500 de lei şi celelalte cheltuieli OBLIGATORII (lumină, telefon, TV etc.) cel puţin încă vreo 500!? Rămân 30 de lei pe zi, adică 7,5 lei pe zi de persoană, pentru TOT: mâncare, haine, rechizite, săpun…
Nu vă gândiţi doar la „tunuri”, la mari afaceri, gândiţi-vă la ciubucuri, la reparat aragaze sau televizoare, la meditaţii, la colaborări ici-colo, la bani primiţi de la rude mai bogate etc.
Va multumesc pentru observatii. Va asigur ca nu e in intentia mea sa denigrez pe cineva. Dar, personal, eu unul nu mai cred in „adevarul axiomatic” potrivit caruia suntem o tara de oameni buni, harnici si inteligenti, insa condusi de o banda de raufacatori. Poate ca o asemenea afirmatie putea fi invocata – ca scuza universala – in deceniile de dupa instaurarea comunismului, numai ca, onest vorbind, cred ca astazi problema e mai larga si mai adanca decat aceea a minoritatii care conduce. In ce ma priveste, eu cred ca s-ar cuveni ca fiecare sa priveasca in sine insusi si sa judece pe ce anume se bazeaza indiferenta, descurcareala si impostura care au ajuns a fi mediul in care ne micam cotidian.
Cat priveste lucrurile pe care le urmaresc, v-as ramane indatorat daca mi le-ati spune si mie, caci – v-o spun cu toata sinceritatea – doar doua dorinte imi sunt clare: ca fiica mea sa traiasca intr-o lume normala, in care sa-si poata dezvolta maximal potentialitatile si ca lumea asta sa ma lase pe mine in pace, sa-mi pot vedea de cartile mele. Restul, o spun cu tristete, mi-e destul de nebulos. Dar poate din afara se vede mai bine.
Mihai Maci
Regăsesc aici argumente excelente în favoarea a ceea ce aș numi „modernitatea noastră ratată”. Stahanovismul universitar e reflexul unor conjuncturi mai largi socio-politice, asta e o teză corectă. Numai că nu văd de ce am vorbi de un colaps al statului – e vorba mai degrabă de o preluare în locație a monopolului (violenței și adevărului) de diverse grupuri de interese. Acest lucru a devenit posibil și capătă alura normalității tocmai fiindcă în Universitate experții formularelor completate corect au blocat complet funcția critică a instituției. Nu există cercetare avansată acolo unde funcția critică e sufocată de funcția de sistem (adică îi înveți pe oameni să facă onest treaba lor)
Aici ne despărțim: Universitatea are de „eliberat” mai puține licențe și ceva mai multe conștiințe capabile de examen critic. Plagiatul e privit cu atâta bunăvoință tocmai pe fondul diminuării până la dispariție a dimensiunii morale a vieții academice. (Și la noi la Oradea asta e mai vizibil ca în alte locuri…) Filosofia moare ca disciplină universitară tocmai fiindcă era una dintre puținele resurse capabile să susțină gândirea critică. Spui că „ universitățile sunt pentru lumea dezvoltată un fel de spitale de la care se așteaptă diagnosticarea problemelor socio-economice şi tratamentul lor tratamentul lor” – asta e pentru mine greu de digerat – atunci întreaga lume e o vastă colecție de boli? Poate că universitatea apare omului de pe stradă ca un pavilion clinic – dar nu e pentru vindecarea canceroșilor, ci poate un loc de recluziune pentru depresivi și deficite hormonale. Universitatea occidentală nu aduce a spital, ci a poligon de încercare a puterii (gândirea care taie, protejează, otrăvește sau înalță ar trebui să fie la ea acasă în amfiteatre și studenții asta primesc – putere)
Textul e construit admirabil, dar admite fără echivoc o formă deja clasică de poziționare în Romania: o fi ea cumva, că niciodată n-a fost să nu fie… Cu asta ne e bine să ne împăcăm.
Gânduri bune, M
La intrebarea dvs cu tonalitate de concluzie”…lumea e o vasta colectie de boli?”,raspunsul adecvat cred ca este „nu exista boli,ci bolnavi”,de unde necesitatea de a personaliza evenimentele umane,in loc de a le abstractiza (banaliza?) prin generalizare…
„Romania o fi ea cumva…cu asta nu e bine sa ne impacam”,sunt de acord in principiu,daca va referiti la resemnare,ca sursa de inactiune!
Doar ca din articol reiese tocmai invers,nu gasesc nici urma de laxism!!!
Sensul pe care eu l-am inteles este ca,daca in Romania e cum e,adica nu e bine,doar admitand aceasta realitate care cert,ne deranjeaza,vom fi in masura sa actionam eficient…
O data in plus,este un articol remarcabil si o analiza pertinenta,cum rareori am avut sansa sa citesc in Ro!
Re-felicitari domnului M.Maci!
Îmi pare că ar trebui delimitate noime și finalități ale învățămîntului superior. Ar trebui să avem instituții axate pe degroșare profesională (cu tot ce implică această exigență : predarea unui jargon, a unei etichete specifice, a unor proceduri, metode, tehnici de lucru etc.) și instituții preocupate de criza contemporană a interiorității.
În primul caz am avea de-a face cu programe complexe de acumulare specializată și formare de competențe (Asta n-ar trebui să ducă neapărat la evacuarea gîndirii critice și a creativității, la un profesionalism apter…).
Dincolo, accentul ar cădea pe omul interior, pe curaj intelectual și rafinament hermeneutic, pe construcție conceptuală, comerț interdisciplinar, cercetare, tatonări, explorări axiologice, libertate intelectuală. (Ceea ce nu exclude un oarecare ambalaj de protocol, o minimă coreografie „de breaslăˮ).
Așa văd eu lucrurile în zona asta : dexterități și integritate profesională, respectiv reflecție și entuziasm paideic…
Rămîne întrebarea cu privire la posibilitatea românească a unui astfel de model instituțional.
Inca putin si o sa spuneti ca durat prea putin comunismul – singura perioada de urbanizare sustinuta in Ro, intr-un un ritm nebunesc, care a indepartat cat de cat grosul populatiei de societatea agrara. Inca putin si o sa spuneti ca logica „pietei libere” e prea dura – ca inchizand sec industria pe motiv ca nu produce se inchide cercul care ii face pe ingineri redundanti si pe cale de disparitie, idem pentru cultura si oamenii ei. Inca putin si – ptiu drace – contestati liberalismul economic de pe pozitii de stanga.
Astept cu interes urmatorul articol: „de ce societatea nu mai are nevoie ca scoala sa produca altceva decat tampiti”
Va multumesc pentru observatie si pentru atentionare. Nu cred ca sunt atat de stangaci. Va asigur ca nu sunt un dusman al liberalismului si al pietei – dimpotriva, le admir functionarea si sper ca voi apuca sa le vad in act si in lumea noastra. Totusi, as fi tentat sa rezist generalizarii lor absolute; ceva de genul: in ultima instanta si cele mai represive regimuri / cele mai planificate piete tot de o logica a pietei tin (cumpararea pasivitatii populatiei de catre casta conducatoare, negocierea relatiilor informale, etc.). Mi se pare ca e ca si cum ai spune ca e ca si dupa explozia de la Cernobal pe locurile acelea se dezvolta un ecosistem. Sigur ca e diferit de cel dinainte, dar tot ecosistem e. Ideea ca piata, buna – rea, e omniprezenta si-si va face ea singura treaba (ba chiar si-o si face, cu materialul pe care-l are la indemana), mi se pare – totusi – un pic prea radicala. Cred ca o scoala buna, un exercitiu al atentiei si al onestitatii si-o vocatie a lucrurlui bine facut fac deosebirea dintre piata supravietuirii (valabila oriunde) si piata dezvoltarii (functionala dora pe ici, pe colo).
Cat despre sugestia articolului propus de D-voastra, ma intreb – nu fara o anumita vinovatie – daca nu cumva l-am inclus chiar in acesta. Astfel ca, va rog sa va rugati pentru mine sa nu cad in pacatul repetitiei!
Mihai Maci
Solutii….
Daca esti parinte educa-ti copilul spre performanta, cultura si respect. Scoala e un amanunt si conteaza DOAR daca educa, in rest notele, bac-ul , facultatea…. detalii, ele sint mijlocul eventual de a ajunge unde isi doreste copilul, nu SCOPUL, la sfarsit va primi un carton in brate si indemnul „Acu` sa te vad ce faci eu el !”
Daca esti adult capabil de adaptare fa ceva care iti place, cu pasiune(daca ai asa ceva) fara sa iti fie frica ca vei muri de foame caci sigur nu se va intampla asta, renunta la job-ul caldut, daca vrei si esti sanatos la trup si minte vei reusi garantat in cele din urma.
Daca esti batran alternativele sint mai reduse in principiu trebuie sa te „descurci”, daca ai luat decizii gresite pina acum legat de viata ta probabil e prea tarziu acum sa mai faci ceva, dar cu siguranta nu e imposibil desi e improbabil.
Va multumesc pentru observatie. Ma tem totusi ca genul acesta de voluntarism da rezultate garantate doar in cazul pustnicilor. Pentru restul e mai greu si, in orice caz, mai problematic. Indiferent de formatia noastra, tuturor ni se cere „sa ne adaptam” la o realitate care, fara a ne fi straina, nu e nici intru totul produsul vointei noastre nemijlocite.
Mihai Maci
Remarcabila analiza,felicitari!
Evident ca,la constatul de esec nu mai este nimic de adaugat,ati spus clar lucrurilor pe nume!
Referitor insa la cauzele multiple si diverse care au condus romanii sa traiasca azi acest fiasco generalizat,sunt tentata sa le rezum (reduc?) la una singura:mentalitatea!
Exista 3 verbe reprezentative oricarei societati umane:A FI,A AVEA si A FACE.
Din modul in care individul le utilizeaza pentru a-isi „compune propria poveste” rezulta mentalitatea sa,si implicit a grupului cu care se afla in interactiune…
Cifra 3 echivaleaza cu echilibrul,in mod logic deci,e indicat,atat de psihologie cat si de medicina sau de religie,ca cele 3 componente care determina starea de echilibru sa evolueze concomitent,tinand cont permanent una de celelalte!
Concret,atunci cand,la un moment dat,privilegiem (pentru ca nu putem sa le facem pe toate!?) unul din aceste verbe in detrimentul evident al celorlalte,remarcam (daca vrem!?) o disfunctionalitate a intregului,care este viata noastra…
In functie de societate,de cultura,traditii,etc,ne aranjam sa ne „descurcam” totusi,si aici cred ca avem,noi romanii,o problema majora:facem compromisuri din lipsa de exigenta!
„Lasa,ca si asa merge..” este o fraza care ne-a conduc direct aici unde ne aflam azi!
Nu trebuie sa fim doctori in stiinte si nici in filosofie,ca sa intelegem ca,cerand de la viata din ce in ce mai putin,avem pe masura,adica din ce in ce mai putin…
Si atunci cand,fara nicio surpriza,”masura” nu ne poate satisface „ce FACEM cu ce AVEM,asa cum SUNTEM”?Absolut nimic constructiv pentru reechilibrarea acestui triunghi,care spuneam ca reprezinta propria existenta,ci ne dispersam energia cautand in afara lui,de exemplu,potentiali vinovati responsabili de necazurile noastre,pe care ii gasim sau macar ii identificam…si pe urma?…Cum nimic nu se schimba concret,asa cum era de asteptat,o luam de la capat!
Suntem multumiti ca am gasit ce-am cautat,si ni se pare normal sa continuam ca inainte,ca „asa e la noi”…dar „nu-i nicio problema,ma descurc eu”…
Astfel,intr-un om initial apt sa traiasca independent,autonom si sa reuseasca,deoarece dotat cu inteligenta,competent si inventiv,se instaleaza un sentiment profund de insecuritate,de frica,o lipsa acuta de incredere in sine,trairi care sunt minimalizate,refuzate,refulate si negate…dar care raman REALE!
Aceasta mentalitate problematica si paguboasa ne conduce „din greseala in greseala spre victoria finala”,probabil deci,ca pentru inversarea tendintei ar trebui sa incepem prin a ne interesa mai mult de noi insine,decat de altii…E posibil sa ne placa ce descoperim,sa ne respectam si sa consideram ca meritam altceva,chiar romani in Romania fiind!
De cele mai multe ori,exact acolo unde este cauza unei probleme,se afla si solutia ei!
„societatea nu are nevoie de expertiza pe care o formează şcoala” – e o aiureala; societatea are nevoie de medici priceputi, si exista destui din acestia. Societatea are nevoie de ingineri buni, si exista destui si din acestia (la Petromidia, la Damen, la Dacia, etc). Societatea are nevoie de educatori buni si indraznesc sa spun ca foarte multi chiar sunt. Societatea are nevoie de profesori buni, si multi sunt – nu toti (de ex. nu stiu in ce categorie intra dl Maci). Societatea are nevoie de militari foarte buni, si iar indraznesc sa spun ca si din acestia exista destui. Mai am, dar ma opresc; asadar societatea are nevoie de expertiza pe care o formeaza scoala…
„prăbuşirea completă a industriei” – alta aiureala. O mare parte a industriei a disparut, e adevarat, dar iata ca ce a ramas din industria din Romania ajunge sa exporte in valoare de 40 de miliarde de euro anual, mult peste ce exporta Ceausescu cu toate combinatele acelea disparute mergand (in pierdere…) – http://www.digi24.ro/stire/Adrian-Vasilescu-BNR-Avem-cifre-de-export-pe-care-Romania-nu-le-a-atins-niciodata-nici-in-perioada_97809. Cum putem sa spunem ca industria e „prabusita” in conditiile acestea? OK, o fi Dacia patronata de Renault, dar da de lucru oamenilor de aici, investeste aici, plateste taxe aici, etc.
„Şi ce anume ştiu funcţionarii să facă cel mai bine dacă nu să multiplice hârtiile” – pai asta se intampla si la Bruxelles, nu doar in Romania. Problema e oricarei birocratii, nu doar a celei din Romania, si nu exista o solutie simpla pentru ea… Va aminiti de celebrul studiu girat de birocratii EU cum ca nu exista vreo dovada ca apa previne deshidratarea?
http://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/europe/eu/8897662/EU-bans-claim-that-water-can-prevent-dehydration.html
„singurele afaceri de succes sunt cele cu statul” – aveti mai jos o lista cu primii 100 de exportatori. As vrea si eu sa stiu, macar ca o estimare, ce procent din cifra lor de afaceri e facuta cu statul? Ca sa putem judeca justetea afirmatia de mai sus – eu nu spun ca nu s-ar putea sa fie adevarat, dar vreau date clare, nu impresii schimbate la o bere…
http://www.zf.ro/companii/topul-celor-mai-mari-100-de-exportatori-romani-8882887
„Visul fiecărui român este să prindă o “leafă” (şi/ sau o pensie) de la stat” – exista vreun studiu care sa confirme acest lucru (cel cu leafa, cel putin)? Iarasi nu spun ca nu ar putea fi adevarat, dar eu vreau date clare, nu impresii de restaurant.
Va multumesc pentru observatii. Nici eu nu stiu – pot doar sa cred, dar impresia mea e subiectiva – in ce categorie de profesori ma aflu. Sa ma judece – deopotriva drept si aspru – studentii mei.
E drept ca lucrurile scrise aici au o oarecare generalitate – probabil si, dupa cum multi au observat, din cauza defectului profesional – dar va asigur ca, ori de cate ori am avut ocazia, m-am adresat colegilor mei sociologi sau economisti pentru a-i intreba care e, in mod concret, starea de lucruri. Atat cat pot (si inteleg) urmaresc literatura de specialitate, scrisa sau on – line. Ingaduiti-mi, totusi, sa nu cred suta la suta statisticile. Daca m-as lua dupa ele ar reiesi ca Universitatea la care lucrez e in topul cercetarii si al „vizibilitatii” nationale, ba chiar internationale. Ori ma tem ca-n istoria mai recenta multi au bagat-o in seama mai ales datorita odseiei unui episodic Ministru al Educatiei. Si-apoi stiti cum e cu statisticile acestea: azi avem una, maine alta si – culmea! – desi sunt diferite (cu privire la acelasi lucru si sub acelasi raport), nu sunt incompatibile. Pentru mine, ca simplu amator intr-ale economiei si ale politicii, e mai greu de inteles; de aceea apelul la propria mea experienta – pe care nu o consider direct generalizabila – mi se pare totusi mai concludent.
Mihai Maci
Lucruri care s-au spus si se vor mai spune pentru ceva vreme, diferind doar adancimea si intinderea discursului (exemplare in cazul de fata). Toata lumea stie care sunt problemele sistemice si suficient de multi stiu si cazuri specifice. Exista modele alternative viabile. Exista solutii, sistemice si specifice. Problema e implementarea lor si daca mai exista persoane in Romania capabile sa-si asume astfel de demersuri, adica oameni care inteleg sistemul dar nu depind de el.
Apoi, intrebarea e: se poate face ceva pornind de la indivizi, bottom-up, sau procesul nu poate fi pornit decat din varf?
Procesul nu poate incepe DECAT de jos in sus. Nu exista alta cale. Din pacate suntem prea fixati pe „ei” (politicienii, functionarii, judecatorii, afacerstii, ) ca sa ne putem uita un pic si la „noi”.
Uitam insa in mod absolut uimitor ca toti acesti „ei” nu sunt plantati aici de catre o civilizatie extraterestra hotarata sa ne asupreasca. „Ei” SUNT „noi”, sunt expresia, chintesenta noastra, zugravita caricatural, cu tuse ingrosate, la televizor.
Asadar, pana nu ne vom schimba noi, „ei” vor continua sa fie aceeasi, doar cu alte nume.
Va multumesc amandurora pentru precizari. In ce ma priveste nu cred ca schimbarea cade pe „ei” sau pe „noi”; ne schimbam – daca ne schimbam – impreuna. Insasi aceasta separare intre „noi” si „ei” mi se pare prblematica: de ce-i vedem in opozitie cu noi si nu in continuitatea noastra? Si apoi, sa judecam onest: cine ar avea mai mult sanse – un politician care ar promite majorarea pensiilor si a salariilor, sau unul care ar veni cu o analiza detaliata a unor probleme sectoriale si care ar vorbi de dificultatile scchimbarii in sectorul respectiv? Nu uitati ca, in acest caz, „noi” decidem!
Mihai Maci
Domnul Maci este, fara indoiala, persoana cu cea mai mare valoare pentru intelegerea Romaniei din toti cei care scriu pe contributors.ro. Ii apreciez cel mai mult, cu bucurie si admiratie, luciditatea, necontaminata de porniri partizane sau resentimente. Ca si Lucian Boia, Dl. Maci a inteles, mai bine decat multi dintre noi, ca ce se intampla acum in Romania nu este in primul rand rezultatul celor 50 de ani de comunism, ci consecinta fireasca a unei deviatii de la „normalitatea” dezvoltarii societatii moderne, un proces care se desfasoara de cel putin un secol si jumatate. In contrapartida, ce putem afla despre Romania si despre noi daca ne preocupa Silviu Brucan, Iosif Chisinevschi sau Lucretiu Patrascanu?
Asa de amorul artei sa presupunem, d-le Maci, ca exista un geniu la un milion de locuitori. Indiferent de calitatea ei, orice retea scolara are cu siguranta capacitatea de a-i depista oricand si oriunde dintre cei ce o frecventeaza. Cunoasteti bine domeniul invatamantului si stiti cu siguranta ca fiecare profesor a identificat cu claritate fenomenul: de undeva nu se stie de unde apare cate un copil de-a dreptul fenomenal. Acesta pare sa stie totul si inca ceva in plus din start si uimesc pana la deznadejde dascalul ce crede ca modeleaza personalitati din lutul infantil. Organizatii profesioniste ii cauta cu osardie, ii gasesc si ii cultiva dintotdeauna.
Sa mai presupunem ca la acelasi milion mai sunt si 1000 de copii cuminti, harnici si ascultatori. Si acestia sunt vizibili si dau masura activitatii profesionale a dascalului: de aici cresc si infloresc stalpii societatii, oamenii cu morga de responsabili cu bunul mers in cerc al lumii.
Restul, oameni obisnuiti din gena cu ‘minim de efort – maxim de confort’ traiesc cum va fi sa cada zarul de la tinerete pana la batranete.
Totusi, d-le Maci, scoala opereaza doar pana la presupusa maturitate si, in acest context, nu gasim explicatia pentru care „tampitii” generati de scoala trebuie sa traiasca si sa sfarseasca in aceasta conditie, fara a avea o minima sansa de trezire la contactul cu restul vietii lor. Aruncarea asta a insilor fix la tinta ratarii, prin intermediul scolii, nu face decat sa arunce intreaga responsabilitate a vietii indivizilor pe segmentul vietii dedicat formarii didactice, Lucru bizar, daca este sa citim prin grila d-voastra.
Iar faptul ca sunt atat de multi ratati fericiti ar trebui sa va/ne puna pe ganduri: la ce bun sa fii geniu sau harnic daca amaraciunea iti macina ficatii?
Lunga analiza.
Cred ca autorul a trait destul de putin sau poate deloc intr-un mediu romanesc performant, competitiv. Mediul acesta exista in Romania in tot ce nu e „de stat”. De la simpli agricultori la companiile IT ce exporta tot ce produc. Da politicul nu are ce face cu o scoala performanta, dar romanii au ce face, si chiar si-o doresc. Realitatea spune chiar ca daca nu vrei sa furi invatatura si munca sint singurele cai spre succes, validate chiar si in societatea noastra, asa bolnava cum e ea. Furtul e cea mai scurta cale spre succes in orice societate.
Sistemul nu se poate reforma?
Atita timp cit el depinde de banii de la buget poate fi reformat repede , brutal sau nu, de catre guvern.
Omenirea a descoperit de foarte mult timp ca singura cale spre libertate, demnitate, si bani e prin educatie. Orice altceva incerci iti furi singur caciula.
Domnul Maci nu a exclus aceasta bucata din societatea noastra. Insa dupa cum spune si dansul, este o bucata atat de mica si de lipsita de unitate incat nu poate schimba nici macar scorul unui primar de sector (lucru care a fost dovedit la ultimele alegeri locale).
Insa eu cred ca nu e totul pierdut iar coagularea acestei bucati a societatii noastre seamana cu formarea unie planete: inital sunt cativa atomi pierduti in imensitatea spatiului, apoi, cu cativa atomi mai mult gasim un bulgare de pamant, care incet incet devine un mic satelit si asa mai departe. Ca sa pastrez analogia, rezultatul poate fi fie Mercur fie Jupiter. Depinde de energiile existente ins ocietatea noastra si de hotararea cu care dorim sa schimbam ceva.
Stimate domn Maci,
cind citesc generalitati de genul „societatea noastră nu are nicio nevoie de ceea ce ar putea produce o şcoală care şi-ar asuma menirea” atunci pot sa spun ca m-ati pierdut.
Dvs. stiti ce are nevoie comunitatea in care traieste subsemnatul si cei apropiati lui ?
Nu prea cred.
Asa cum nu stiu ce anume are nevoie comunitatea dvs. oradeana si/sau bihoreana.
Dar stiu un lucru important pentru orice om : LIBERTATEA de a decide in comunitatea din care face parte cum si ce anume sa faca cu scoala, cu sanatatea, taxele, banii etc.
Va recomand dupa aceste analize filosofice detaliate sa luati legea educatiei si sa o modificati si sa o completati astfel incit LIBERTATEA aceasta sa existe.
Dupa aceea va promit ca asa cum va doare in cot de subsemnatul zi de zi, tot asa il doare si pe subsemnatul de dvs. . Metaforic spus.
Pentru ca noi acasa nu prea avem timp sa ne gindim decit la cei de linga noi, iar cind impreuna cu cei de linga noi nu avem libertatea de a concura STATUL birocrat si suntem prostiti si furati pe fata atunci sigur ca ne vedem fiecare de viata noastra si incercam sa ajutam statul sa se rastringa fortat.
Puteti fi sigur ca ai nostri copii au parte de educatie, iar dupa ce am incercat sa facem ca si alti copii sa aiba parte de educatie si comunitate mai buna, iar acest lucru nu a fost posibil datorita LEGILOR PROASTE si ANTILIBERALE, am devenit putin mai egoisti si ajutam statul sa intre in faliment incet, dar sigur.
NOi privatii stim singuri ce ne trebuie ca sa ne respectam.
Chiar nu avem nevoie de inspectorii de la inspectoratele judetene
Nu avem nevoie ca sa fim declarati delicventi, daca am dori sa facem homeschooling.
Nu ar trebui sa avem dubla masura in a concura usor sistemul public de educatie, majoritar si antiliberal.
Va rog sa nu uitati : LIBERTATE.
In rest suntem liberi sa filosofam pentru ca inca nu s-a inventat directia judeteana a filosofilor, care sa va spuna cum si de ce sa scrieti liber articole, ce le puteti publica oriunde doriti, datorita libertatii oferite de INTERNET.
Sa nu uitam ca nu avem nici directia judeteana a programatorilor si a internautilor si culmea merge softwareul folosit de multi oameni, din ce in ce mai multi oameni.
va astept cu expunere de motive si modificarile legislative, care dupa aceea fiecare dintre noi suntem liberi sa le dam parlamentarilor nostri din comunitatea in care traim si sa le cerem sa le schimbe.
Tot dau exemplul aflat de la Ambasadoarea Finlandei la Bucuresti, care spunea in cadrul unei conferinte de la Bucuresti : Noi am desfiintat acum 20 de ani inspectiile scolare!
Erau inutile.
Tot domnia sa spunea ca au lasat in comunitate decizia si inclusiv manualele scolare au fost lasate sa poata sa fie schimbate si adaptate la nivelul fiecarei comunitati, daca acea comunitate considera ca trebuie aduse niste mici adaugiri curiculei nationale.
Spor la succese.
In filozofia marxista era o definitie a libertatii care s-ar potrivi argumentatiei dvs. : LIBERTATEA ESTE NECESITATEA INTELEASA.
Eu sunt printre aceia care traiesc in mâl/noroi/…./….. E călduţ. Mă mulţumesc cu el. Mă complac în el. Constat că nu ştiu multe, nu ştiu să simt nevoile celor din jurul meu ca să le pot cuantifica în nişte îndemnuri mobilizatoare, am probleme de socializare la acest capitol…. eu nu ştiu să trăiesc după nişte principii şi îmi vine greu atunci când trebuie să fac sacrificii pentru acestea. Chiar dacă experienţa mi-a arătat că, de multe ori, principiile urmărite până la capăt, CU BUNĂVOINŢĂ, dau rezultate de ansamblu pozitive.
Avem nevoie de lideri, de formatori de opinie, de oameni care să aibă ceea ce majoritatea dintre noi nu au. Când ne vom sătura de acest mâl în care stăm vom reacţiona. Încă nu ne-am săturat…..
La nivel social, până în 1989 am făcut copy-paste la modelul sovietic, fără să ne reprezinte, fără să fie al nostru, fără să fie produsul gândirii şi al nevoilor noastre specifice. Acum încercăm să facem copy-paste la un alt model, cel occidental, în acelaşi mod ca şi la cel anterior. Ce să vrem mai mult? Acum încercăm să îmbrăcăm un produs second-hand (făcut pentru alţii). Când vom fi noi înşine, când va apărea conştiinţa de sine a acestui popor, va ieşi poate ceva ce i se va potrivi. Suntem încă în eprubetă, nenăscuţi. Suntem nişte mecanisme, la nivel social. Gândim cu gândurile altora în cea mai mare parte a timpului. Suntem nemulţumiţi dar nu prea ştim care-i fundamentul real al acestei nemulţumiri. Nu analizăm, mai mult simţim. Aştept şi sper să ne săturăm.
Aşa este cum s-a spus mai sus….. trebuie foarte mult lucrat la nivel individual. Şcoala încă nu ştie să ne înveţe asta(cum să lucrăm la nivel individual). Cine ştie? Poate peste 10,15, 50 de ani va reuşi s-o facă. Măcar pentru nepoţii noştri…..
Felicitari! Un articol foarte bun , ca de fiecare data.
Stimate domnule Maci,
1. Școala nu produce tâmpiți.
2. Cercetarea funcționează, dar…
Atât în educație cât și în cercetare avem nevoie de un singur lucru- de o selecție cu adevărat obiectivă a participanților. Degeaba aloc un buget- oricât de mare- pentru o astfel de activitate- dacă cei care performează nu au rezultatele necesare. În educație nu văd de ce nu s-ar ”deschide” porțile finanțării- atâta vreme cât un profesor poate fi performant în domeniul său- performanță pe care ar trebui să o poată oferi pieței concurențiale- vezi cazul profesorului de matematică din Moldova- sau nu. Atunci când școala X sau liceul Y va fi asaltată de cereri pentru că toată lumea știe că profesorul de matematică e supertare (vezi cazul Matrosenco de la Sfântul Sava- ca un exemplu) sau că profesorul de Engleză te aduce la nivelul la care poți să susții testul CPE la sfârșitul liceului- profesorii respectivi vor merita să câștige oricât. Un profesor slab- cu adevărat slab- trebuie scos din sistem- și evident că tot criteriul performanței va conta și aici.
Cu cercetarea este același lucru. Persoanele care n-au avut conducerea unui proiect în ultimii 5 ani, care nu stăpânesc o limbă străină la nivel de excelență, care n-au publicat în ultimii 2 ani nimic- poate că au o altă cale și noi îi reținem din activitate.
”Supraviețuirea” nu trebuie să aibă nimic nici cu școala și nici cu cercetarea. Performanța însă, da.
Cred ca sunt singurul caruia NU i-a placut articolul, care se astepta la o analiza concreta si mai putina filosofie. In plus nici nu sunt de acord ca toata lumea, inafara de capsunari, vrea sa munceasca la stat. Si mai cred ca cine stie engleza, eventual si alte limbi straine la nivel conversational, se pricepe la baze de date, la aplicatii IT specifice domeniului lui, eventual stapaneste un limbaj de programare avand si chef de munca traieste decent sau chiar f bine. Atat in Romania cat si aiurea. Pt un angajator, altul decat statul, nu conteaza patalamalele, inclusiv diplomele de doctorat, fie ele obtinute cinstit sau prin plagiat, ci conteaza strict ce poate angajatul.
Articol impecabil !!!
Felicitari autorului pentru articol si pentru claritatea cu care priveste realitatea lumii noastre.
Cu stima,
Un capsunar :)
Nici mie NU mi-a placut articolul, ca si lui Florin.
Da, este frumos argumentat etc.
Nu, societatea vestica nu este nici ea perfecta, unde toti sunt onesti bine calificati, scolile bune etc. Nu. Este o societate care munceste mult pentru a se indrepta spre aceasta perfectiune, dar se confrunta cu aceleasi probleme (mai putin cel de-al doilea job). Cu multa munca si sacrificii, am reusit sa ingradim problemele intr-o buna masura, asta da.
Din pacate modelul „invata, apoi speteste-te si vei obtine ceva” este strain acestor discutii structurale.
Ca de obicei, o mare placere sa va citesc ,domnule profesor Maci ! Nu spuneti lucruri ,,dragute” ci dureros de adevarate, .
Indignant de mediocră această analiză. Să faci apologia societăților occidentale acum când se dărâmă una câte una … Chiar azi am aflat rata șomajului în Spania – 27 % iar între tineri 57 %. Hollande, președintele Franței în vizită comercială în China, fără încălcări de drepturi umane și alte basme, fără să mai vorbim de PIGS. Sau citiți articolul din Financial Times semnat de către James Preston din 18.04.2013 (cei care o puteți face) Nu domnule Mihai Maci. Sunteți cu totul în afara subiectului, societate în general sau învățământ în particular. Am mai citit câteva din articolele semnate de d-vstră și încep să observ că sunteți o problemă.
Faptul că vă cereți statutul de purtător de opinie făcând exibiționism cu literele vă face să cădeți în grupul celor care crează probleme.
Mă simt jenant și pentru cât am scris, ce să mai aduc argumenete și să intru în polemici …
Se va depura puțin câte puțin și clica asta, marca „Maci”
Un articol denigrant și antiromânesc.
Dar scoala nu trebuie sa scoata genii. Scopul scolii ca si institutie este sa educe cetatenii, ca acestia din urma sa nu se omoare intre ei. Daca nu ar exista scoala ne-am scoate ochii unul altuia la fel cum cumparam o bere….
Un punct de vedere este si urmatorul: scoala produce timpiti pur si simplu pentru ca majoritatea oamenilor sunt timpiti. Astfel, cei ce au mers la scoala sunt o parte din multimea oamenilor, asa ca marea parte a lor vor fi … timpiti.
Despre faptul ca in Romania ar fi mai timpiti decit in alte parti, ma indoiesc.
Eu traiesc … in alta parte, si vad aici cum majoritatea sunt … timpiti.
Dupa teoria fractal, de altfel e acelasi lucru peste tot la o alta scara.
Un exemplu simplu.
Cine e mai timpit. Un om nascut in Romania, care e limitat la un salariu, sa zicem de 300 de euro, si face niste timpenii … in fine, isi ia o ipoteca prea mare, sau se intinde mai mult decit ii e patura, sau viseaza cai verzi pe pereti.
Sau unul nascut in … alta parte, intr-o tara cu salariul mediu de 3 000 euro, care …. reuseste sa se puna in aceeasi postura, cu aceleasi probleme ca si cel din Romania?
Pai ala din … alta parte e cel putin de 10 ori mai timpit. Cum altfel ai aceleasi problme ca unul care cistiga de 10 ori mai putin decit tine. Ar trebuie sa ai macar ceva mai putine, mai ales in conditiile in c are costul de baza al vietii, exceptind poate chiria, sunt la fel. Sau aproape la fel. In fine, in totalitate mult mai scump raportat la salariul din Romania.
Nu va eclipsati romani, astia de prin … alta parte, ar muri de foame daca ar trai in Romania.
Sunteti mai putin timpiti decit ei.
Cu mult mai putin hehehe
Bafta!
Inca o dovada cum ca cei din … alta parte sunt mult mai timpiti.
Mai deunazi, la un post de radio, facea unul o emisiune despre cum o multime de absolventi de universitate lucreaza la …. magazine care vind cafele. Gen Starbucks.
Fiecare intervievat venea cu povestea lui, cum a ajuns el sau ea sa lucreze la vindut cafele, dupa ce a facut o universitate.
Nici unul insa nu spunea, ce facultate absolvise.
Invatamintul e o afacere, ca oricare alta.
Iti ia banii, ramii dator, si nu poti declara ca esti falimentar, desi daca imprumuti bani de la banca ca sa iti cumperi muci cu ei, poti, nu insa daca ai imprumutat ca sa …. inveti. Si dupa aia iti spune …. pa, ca trebuie adusi alti … timpiti sa plateasca pentru niste … timpenii.
Pentru timpitii care vor citi acest mesaj, nu confundati relatia de cauzalitate. Nu inseamna ca toti care merg la scoala sunt timpiti. Doar ca o multime sunt. Dar asta, din nou, nu e deosebit fata de cei care merg la … strand, sau la …. cinema.
De la strand insa nu ramii cu o datorie de 40 000 dolari sau euro, pe cind daca faci greseala sa mergi la scoala care te invata cum sa tai frunza la ciini … ramii.
Si mai pierzi si niste ani in care poate era mai bine sa … mergi la strand.
Hehehehhe
Nu va pot contrazice, domnule profesor. Starea de fapt descrisa in articol este reala. Citesc printre randuri dezamagirea si, aproape, resemnarea. Ceea ce imi da, totusi, speranta este ca, in ciuda sinceritatii si luciditatii analizei, ea se opreste la o anumita parte a Romaniei. Zidul chinezesc in spatele in care ne ascundem de nou este caracteristic nu numai mediocrilor. Adesea generatii de intelectuali sunt fortate sa se baricadeze in fortareata unor reguli, principii si relatii, asediate de barbarismul imposturii deghizate in progres. Sunt cei care duc inainte valoarea – inconjurati de profitorii care o neaga. Din spatele meterezelor poate nu se vede, dar rezistenta are un efect. Poate nu atat de rapid cat se doreste, de la latina stim insa ca natura nu face salturi. In Romania de astazi traiesc mai multe Romanii, uneori deconectate unele de altele. O puteti constata citind comentariile articolelor Dvs. Multi au reusit deja desprinderea de trecut. Poate nu sunt suficient de multi pentru a muta muntii, poate nu indeajuns de puternici pentru a ajunge in varf, dar cu siguranta pasul lor inainte, chiar nearticulat, schimba echilibrul societatii, si il schimba in bine. Din afara castelului, lumea pare mai nesigura. Pare insa si mai mare, si mai bogata, si mai datatoare de speranta. Cei care incearca sa o faca mai buna au nevoie ca, din cand in cand, sa vada fluturand pe zidurile fortaretei steagul care ii tine uniti. Asta trebuie sa faceti. Steagul sus, domnule profesor!
Gogule, nu cred că ești boșorog. Îmi place analiza ta.
Raspunsurile incercate de profesorul Maci sint cam dureroase: nici o schimbare dintre cele anuntate nu va deturna cu adevarat mersul sistemului de invatamint romanesc. Si scoala va continua sa produca timpiti intr-un sens metaforic; constrinsa sa urmeze tiparul societatii, care societate s-a dedicat fuseritului, smecheritului si trindaviei, nici scoala nu se simte obligata sa dea performanta. Drept pentru care nu va exista performanta. Se vor institui, eventual, alte nivele ale performantei; ceea ce incasa inainte vreme rezultatul mediocru, va incasa acum maximul. Lumea, croita strimb in acest postmodernism romanesc, a dat startul unui domino al lipsei de merite si de talent. Talentul scolar e incompatibil cu valorile noii societati; in curind el va deveni inexistent. Iar noi, cei care inca pastram in minte urmele unor valori stiintifice antediluviene, vom disparea la rindul nostru.
Sint, in mare, inclinat sa-i dau dreptate profesorului Maci, cu o exceptie totusi. Chiar daca educatia romaneasca e in declin nu cred ca ea e de natura sa demoleze vocatia. Poate, desigur, sa n-o consolideze, dar nu e in masura s-o anuleze cu totul. Sint convins, dupa precedentul platonician in societatea greaca, ca un om pregatit sa dea performanta intr-un domeniu, o va da indiferent unde-l aseaza imprejurarile. Sint cunoscute cazurile “misplacement”-ului profesional, sint cunoscute cazurile in care oameni de talent intr-un domeniu sint directionati catre un altul, al profitului, de cerintele pietii, mediului si poate ale scolii insesi. Cu toate astea, nu cred ca misplacement-ul constringe la mediocritate personala. Nu cred, cu alte cuvinte, in pierderea talentului, nici in alterarea lui. Ma uit la filosoful Ioan Maci – a pornit cu hotarire intr-un domeniu ca sa descopere altul: sociologia. Dupa rindurile scrise, pare un sociolog solid. Intelege politica si cunoaste istoria, dar, mai mult decit atit, isi citeste corect contextul. Majoritatea filosofilor n-o fac, ceea ce ma indeamna sa cred ca insusi cazul autorului e unul de misplacement. Scoala l-a indrumat gresit, dar vocatia si-a descoperit-o, in cele din urma, singur.
Timpitii produsi de scolile romanesti sint, in realitate, absolventii nedefiniti. Acestia n-au avut ce sa retina din masa materiilor predate pentru ca ele nu s-au pliat pe nici o necesitate organica a lor. Nici un resort interior nu i-a indemnat sa invete matematica; nici o cerinta intelectuala nu le-a augmentat dorinta de cunoastere a literaturii. Daca o astfel de matrita cognitiva ar fi existat, cu toate tulburarile din societate, cu tot tumultul din politica, cu toate atractiile preocuparilor nesanatoase si cu tot zgomotul din curtea scolii, nevoia de a retine ceva din materia predata s-ar fi manifestat. Intii timid, difuz, iar mai apoi limpede si plenar.
Daca societatea romaneasca are un obicei prost, el nu este numai acela al incremenirii in meschinarie si in trend-uri pasagere, ci si acela de a indica vina. Romanii vor neaparat sa identifice culpa si s-o proclame rastit. Astfel, esecul scolii romanesti de-a da performanta a fost, pe rind, identificat in persoana elevilor, a parintilor, a educatorilor, a politicienilor. Mihai Maci incearca sa faca putina lumina in aceasta mare de culpe, dar nu-l lasa inima sa nu treaca pe cineva in banca acuzatilor. Sistemul e de vina, iar in spatele lui, noi insine. Unii am construit, din neatentie ori reavointa esecul invatamintului, altii am privit, cu nepasare, declinul. Vazuta insa in lumina asta vinovatia trage mereu catre o origine tot mai generala: generatia tranzitiei e de vina, inapoia ei e de vina Estul revolutionar, si inapoia acestuia intreaga Europa.
Eu unul nu pot accepta un atare lant cauzal. De sub vinovatia de masa nu mai poti iesi. Ea se transmite perpetuu, de pe urma ei sufera sapte generatii consecutive, ca in Biblie. Trebuie sa iesim de sub incidenta ei spunindu-ne urmatoarele: scoala romaneasca sintem si noi! Parintii, prietenii, familia absolventilor. Si atita vreme cit ne cunoastem resursele si posibilitatile, nu prea avem dreptul sa ne integram de la sine in cauzalitatea esecului. Dimpotriva, am putea incerca sa modificam regulile jocului.
Pina la urma, cu mobilizarea virtutilor corespunzatoare, si sociologiei i se poate inchide usa in nas.
Capsunar nu este neaparat periorativ. Termenul cuprinde pe toti emigranti dispusi sa lucreze la munci grele refuzate de occidentali . Exact cum era „santiersit” in RSR. Naspa este cand in randul „capsunarilor” se afla persoane calificate
Insa acveasta bejerie fara precedent este o ilustrea perfecta a esecului socitetii romanesti „postcomuniste” si se explica prin palavrageril de genu majoritatea populaţiei noastre fiind cel mult la a treia generaţie urbanizată se poate întoarce, fără probleme, la modul de viaţă al părinţilor sau al bunicilor, şi poate face faţă colapsului statului. Sau poate pleca în străinătate să practice orice gen de muncă necalificată, luând astfel contact direct cu munca în capitalism Sunt curios cum autorul s-ar mai putea „întoarce, fără probleme, la modul de viaţă al părinţilor sau al bunicilor” … Cai si un copil de taran care a plecat de acasa de la 14 ani (scoala profesionala, serviciu in oras) are ceva problem cu tinutu furcii/ sapei in mana sau cum zicea unu : „ba mai usor refac o instalitie elctrica decta sa mulg vaca!”
Aceasta fantezie bolnava a „teelptualimii” romane este boala care ne macina de la 1848 incoa! preferinta ptr studii literare sei filozfioceala ieftina care in fapt respinge modernitatea. Uf .. la 1867 Japonia iesea si ea din feudalism – insa s-a oreintat si spre industrie. Noi doar spre literatira si gazetarie!!
Poate primu pas spre iesirea din impas ar fi sa mai inchdem naibii „soecializarile” in datu cu gura (filozofeala, studii „europeme”, comunicare , literare) care nu produc decta ce a zis basescu!!
Cai pricepeti : 2 milioane de migranti, poate 4 cat sustine autorul sunt marturia unei ecatstrofe demografice care depaseste cele 2 razboie mondilae luate impreuna !!!
Tot un capsunar
Nu stiu daca al 2 sau al 4 milionelea (ca nu stam in „sir indian” ci … ceva mai rasfirati).
Auzeam mai ieri la tembelizor ca Sebes-ul aproape ca a sters somajul de pe harta (nemairamanand sa dea cu guma decat peste cel mul 2%).
Cum …. auzind asta, un spectator – vecin de scaun la filmul asta a cascat gura a mirare i-am inchis-o io zicandu-i cam asa:
Dupa ce dintr-un vas de pasageri de 100 de locuri, dar in care Viata (lasata la capitolul „gospodarire” vraiste) a inghesuit vreo 150, arunci peste bord vreo 48 nu e asa ca „autobuzul” arata mai „civilizat”? Nu e asa ca aerul acum este mai respirabil?
Pai una e (cand da nenea soferul drumu la usi) cand „vuiesc” 102 romani sa prinda loc pe vreunul din cele 100 de scaune si nu raman decat 2 in picioare, si alta era cand numai de la mine de la taranoaia, numai la „rata de 5” se umpleau 3 autobuze pana la refuz (iar „refuzul o lua „pe jos” …. 5 km). Problema este daca cei ramasi si cei zburati ar ajunge (pe bune) sa se priveasca (la propriu) vreodata in ochi, s-ar putea privi fara ca vreunul din … vreunul din concepte, sa lase ochii in jos. Pentru ca de-aia (probabil) suntem una dintre cele mai putin coezive dintre natii, pentru ca (de fapt) … ne stim.
Excelent articol. Din păcate! Din păcate, ceea ce spuneţi este adevărat: şcoala este cum este pentru că societatea şi statul, deopotrivă, nu dau doi bani pe ea. Avem fabrici de diplome, dar angajatorilor li se fâlfâie ce-ai absolvit şi, de multe ori, puţin le pasă chiar ce ştii să faci cu adevărat. Important pentru ei este:
– dacă eşti dispus să tragi tare, nu contează la ce
– dacă eşti dispus să stai zi-lumină, indiferent dacă ai sau nu de lucru
– dacă eşti dispus să accepţi un salariu mic
– dacă eşti sau nu dependent de acel salariu (DE-ASTA preferă tinerii, pt. că ştiu că ei beneficiază de „plasa” părinţilor); implicit şi esenţial, dacă ai rezista câteva luni fără să iei salariu
– dacă ai sau nu obligaţii (guri de hrănit, casă la care vrei să mai ajungi din când în când)
– dacă ştii să-ţi ţii gura cu ce afli prin firmă
– dacă eşti dispus să te bagi în „combinaţii”
– şi altele.
Nu am citit contributiile precedente ale autorului, dar prezenta abordare este eseistica, generalizatoare, discutabila cand o analizezi la rece.
1). „Ideea că întreaga maşinărie a învăţământului poate fi oprită printr-un singur ucaz şi apoi repornită “normal” (de cine? şi cu cine?) e o pură utopie”.Batut la porti deschise. Nimeni nu s-ar gandi sa opreasca masinaria, ci doar s-o manevreze in directia buna. Funeriu a facut-o, dar a fost contestat vehement de dascali si universitari, pentru ca 50% nu ar fi trecut testul unei intalniri cu o comisie occidentala sau cu o camera de luat vederi bine pozitionata. Pentru toti astia, reforma invatamantului e o utopie, fireste.
2). „Şcoala, ca parte a societăţii, produce ceea ce societatea îi cere să producă” şi „ … la noi, societatea nu are nevoie de expertiza pe care o formează şcoala”. Fals! In realitate scoala nu produce suficienti absolventi de care are nevoie societatea, ci, în mare măsură, infirmi cultural şi social, tineri lipsiti de expertiza, pe care factorii de decizie si buna parte din corpul profesoral ii au pe constiinta. Nu aveti voie sa uitati impostura si lacomia universitara!
3). „Atunci înseamnă că problema este, în ultimă instanţă, a societăţii”. Fals. Problema e a elitei politice si culturale, care modeleaza sau deformeaza societatea, uneori intr-un timp foarte scurt. Dupa 40 de ani de comunism, germanii din vest le reprosau celor din est lenea („daca li se strica strungul joaca carti pe capota pana la sfarsitul programului, fara sa anunte pana”), lipsa de disciplina ( „sar gardul intreprinderii sa-si ia copilul de la cresa”), conformismul si lasitatea (turnatoriile STASI) etc. Parca vorbeau despre romani, polonezi, bulgari, unguri, rusi etc. Un asemenea contrast comportamental nu exista la germani in perioada interbelica, cititi si veti constata.
4). Afirmatia (doar partial adevarata) „Visul fiecărui român este să prindă o “leafă” (şi/ sau o pensie) de la stat” intră in contradictie cu afirmatia „ …statul nu are ce să facă; nu are suficiente venituri pentru a (răs)plăti munca efectivă a unei mari mulţimi de oameni””. Cum? Pai daca posturile bugetate sunt atat de ravnite, forurile decizionale pot conditiona ocuparea lor si le pot face si mai atractive, sporind lefurile prin reducerea bugetarilor la cote normale. E atat de complicat? Vina e la elita politica politica? Este!
5).„… noi trăim într-o lume premodernă, nedesprinsă de magic, în care e încă vie credinţa că recitarea ritualică a unor formule poate schimba lumea”. Daca va referiti la mare parte din asa-zisa elita politica, culturala si economica a acestei tari, aveti dreptate. Ea traieste in epoca premoderna, si retine acolo intreaga societate. Oamenii simpli si unii membri ai adevaratei elite isi dovedesc apetenta pentru un alt sistem, emigrand. Falsa elita ramane, reprima restul elitei veritabile, progresul societatii si gloseaza despre „Romania altfel”. Cine zice, ala e!
6) „Cum e cu putinţă ieşirea din această spirală a subdezvoltării?”. Chiar, de ce nu ati raspuns, in text, la aceasta intrebare? De ce ati carmit-o in filosofare? Am o banuiala: daca sunteti constient ca reforma trebuie sa porneasca „de sus”, dar nu o puteti spune, pentru ca sunteti parte pasiva a acestui „sus”?
Scoala? Care dintre ele domnule Maci?
Vreuna dintre cladiri sau institutia? Cea „formala”, cea „in-formala”, cea „no-formala” sau … toate trei luate la un loc?
Eu zic ca ultima (si am eu convingerea ca si Base, se gandea tot la asta cand spunea ceea ce spuneti, si nu spuneti rau, si dumneavoastra.
„Scoala romaneasca” este de fapt „societatea romaneasca” si da rezultate atat de slabe pentru simplul motiv ca romanul intelege mult mai putin decat altii de ce a venit pe aici „pe la noi” si … incotro are de mers.
Tocmai apucai de spusei unora de la „Objetivismo.org” niste pareri ale mele referitoare la tema (objetivismo) numai ca le zisei intr-o cam stalcita spaniola din care ce se intelege cel mai bine … pozele, asa ca invit pe cine e curios sa vada daca reuseste sa inteleaga ceva, sa o faca.
Omul e … (analogic) ca pomul.
Mai pe larg spus vine cam asa:
Conceptul „individ uman” este analogic (si) conceptului „individ – pom” (adica: samanta, germinare, crestere, dezvoltare fizica, rod (fruct) si „the end”).
Am vazut (la viata mea) pruni (ca sa ma lipesc de un exemplu) pe care, daca nu-i cultiva cum trebuie mana gospodarului ajung de „gem” de greutatea propriilor lor roade.
Ca il vedem asa pe bietul prun, noua ….. ne rade mustata si incepem a ne cauta de damigene.
Ceea ce vreau sa zic insa, este ca, desi „se produce”, ruperea (sub propria greutate) prunului nu i se poate reprosa nici prunului si nici prunelor. Este un fel de situatie in care sobolanii rod bordajul corabiei si …se scufunda si sobolanii si corabia fara ca vreunul din subiecte sa fie imputabil doar atat ca ajungem la „consemnarea unei … evidente”.
(continuare in http://ego-obiectivism.blogspot.com.es/2013/04/scoala-romaneasca.html )
expunerea alegorica a acestor idei profunde m-au aruncat intr-o stare de sindrom stendhal, de emotie profunda, de stare iluzorie cotard. pe cand o nuvela.
Multumesc crap (oricat ar fi de alegorica alegoria ta). Pai, in cap, povestea am incheiat-o acum vreo 4 – 5 ani. Intrebari pe care eu sa le stiu a mi le mai pune carora sa nu le mai gasesc raspuns, nu mai am (acuma … io nu zic ca ce ma multumeste, ca raspuns, pe mine, o mai multumi pe cineva. Incerc eu, partea cea mai grea. Aceea de a cobora din … realul gandurilor pe … virtualul hartiei (desi de obicei, pare invers) , cuvintele (si sa le si insirui in ordinea care trebuie. Inot. Cand prind puteri inot cu o mana si scriu cu cealalta. Atata vreme cat o-i fi deasupra liniei de plutire, o sa tot incerc sa adaug cate o noua caramida.
S-au spus multe, nenumarate povesti. Inca o picatura in asa ocean nu ar avea de ce sa fie deranjanta. Salutari.
Scoala organizata de stat produce timpiti aproape peste tot. Despre halul in care a ajuns invatamintul public in USA se tot scrie de cind Jimmy Carter a inventat Ministerul Invatamintului, o chestie fara de care America s-a descurcat binisor pina atunci. Dar se scrie numai dinspre dreapta. Stinga e foarte multumita. Un foarte bun articol, aparut zilele astea, despre dezastrul invatamintului public american, The Education Blob’s Revenge, de John Stossel, discuta un caz halucinant pentru orice om sanatos la minte si care il poate lasa perplex pe unul care a trait in era ticalosilor in Romania cind, daca ieseai din rind, gloata organizata de partid si sindicate iti dadea in cap. Exact despre asta e vorba, azi, in America invatamintului public: teachers unions, parent-teacher associations and school bureaucrats form an education “Blob” that makes it hard to improve schools. They also take revenge on those who work around the Blob.
Si, ca sa vedeti mai bine tabloul dezastrului implicarii birocratiei de stat intr-un domeniu, oricare ar fi el: Over the past six decades, as the number of students in public schools doubled, the Friedman Foundation reports that the number of non-teaching staff got eight times as large. Non-teaching staff means assistant principles, associate principals, secretaries, social workers, etc. Twenty-one states now have more school administrators than teachers.
Aici se ajunge cind statul se ocupa de invatamint, sanatate, industrie, agricultura, cultura, stiinta…
Mi-a fost greu să urmăresc tot articolul cu atenție. Este puțin cam lung, iar paragrafele ff lungi la rândul lor.
Nu știu în ce măsură se coroborează cu toate faptele pesimismul dvs. Nu îmi este deloc clar cum se poate explica posibilitatea șocului administrat de Funeriu în aceste condiții. Până la urmă este un fapt și are consecințe clare, chiar dacă instituțional va fi subminat de noile politici.
Sunt de părere că există un 20% de oameni în sistem care vor un alt fel de viață. Am constatat constant acest procent la studenții mei, oameni dispuși să lucreze la standarde occidentale, să citească articole din reviste cotat ISI la fiecare seminar, să nu plagieze când scriu ceva, etc. E suficient atât ca să poată exista schimbări majore.
Să facem răspicat diferența întrei ei și ceilalți. Nu vom scăpa de ceilalți, vor fi dominanți multă vreme, dar nu e nici cazul ca din delicatețe să îi mai menajăm. După episodul Funeriu este mult mai simplu să ne afirmăm valorile noastre.
cele bune,
Hm abisala intrebare. Insa am si io o intrebare: la ce sunt nuni atatia filozofi specialisti in heideger si decrataia lu Weil daca dupa ce pun abisala intrebare „Cum e cu putinţă ieşirea din această spirală a subdezvoltării?”” o „ard” filozofic despre intaocerea la coada vacii sapei samd?
Domnle Maci ce=-ar fi sa va pastrati ptr vorbaria lisota de sens a filozofelei si sa lasati domeniile mai terre a terere celor care isi pun intrebarea prosteasca „cum mnerge asta?” gandindu-se la cestii idioate de genu biela-maniveelea, frictiune , rezistenta si alet vulgaritati ? Nu de lata da uneori ca sa ramai filozof trebuie sa taci!!!!
Aedica stimate domn filozof aca nu suntei in stare sa raspundeti l;a intrebari .. nu va mai afisati nula! Ca nice io nu dizertez despre tereoma lu Fermat sau ecuatia relativiatii. Noi prostimea nefilozfoafa avem pretentia ca aia care se cred destepti sa dea raspunsuri. Prin raspuns intelegand solutii nu discursuri despre influenta razelor de lumna asupra galosilor de luna in vizunea aristitelica mediata prin tomism …
va multumesc, Domnule! mi-ati resuscitat sufletul si mintea pentru un patrar de ora.