joi, iulie 9, 2020

De ce să nu scriem despre Trianon

Am primit mai multe invitații onorante de a contribui la diferite antologii – dintre care două cu adevărat impresionante – cu un text dedicat centenarului Trianonului. I-am întrebat, desigur, pe toți coordonatorii de volum cine și ce mai figurează în culegere, și mi-au răspuns cu toții că vor figura doar autori maghiari.

Mie mi se pare un lucru lipsit de sens. Decizia de la Trianon atinge în mod direct încă cel puțin opt națiuni în afară de cea maghiară.

Despre aceste națiuni, despre preocupările de odinioară și de azi ale acestora, intelectualitatea maghiară – cu excepția unei duzini sau două de experți – abia dacă are o vagă bănuială, ca să nu mai vorbim de așa-numita opinie publică. Cartea lui Bendek Jancsó, A román nemzetiségi törekvések története és jelenlegi állapota (I–II)( 1 ) a apărut în 1896/1899, volumul de debut al academicianului Zoltán Tóth despre primul secol al naționalismului românesc din Transilvania (1697-1792)( 2 ) a apărut în 1946, iar continuarea, despre perioada 1790-1848, în ediție postumă, în anul 1959. Acestea constituie până azi cele mai bune sinteze în limba maghiară.

Nu pune nimeni mâna pe ele.

Intelectualii maghiari nici măcar nu-și pun serios întrebarea de ce au vrut românii să se desprindă mai întâi de Transilvania și apoi de Ungaria unită cu Transilvania (1848/49, 1867–1918). De ce țăranii români doreau să se alăture în masă armatei imperiale austriece, regimentelor grănicerești, căpităniilor miniere ale Curții – așadar, într-un anumit sens Austriei – pentru a se salva de sub stăpânirea nobilimii maghiare transilvănene, iar atunci când au fost împiedicați să o facă, de ce a izbucnit sângeroasa revoluție țărănească românească din Transilvania?

Cartea răposatului academician David Prodan despre Răscoala lui Horia, lucrările sale anterioare despre Supplex Libellus Valachorum (1948) și despre istoria iobăgiei din Transilvania (din 1967, cu o continuare publicată în 1989) sunt, firește, necitite, căci sunt scrise în română, dar oferă răspunsuri extrem de relevante și complexe la întrebările de mai sus. Aceste lucrări explică, bunăoară, cum și de ce priveau austriecii cu bunăvoință, începând cu Iosif al II-lea, greu încercata țărănime românească din Transilvania, de ce și-au pus speranța în Viena conducătorii românilor ardeleni atât în 1848/1849, cât și după Compromisul austro-ungar, și cum a agravat această conexiune conflictul austro-ungar.

Care au fost obiectivele Partidului Național Român? Cine a fost bădăcineanul Iuliu Maniu (Gyula Maniu din Szilágybadacsony), cine a fost ilieneanul Gheorghe Pop de Băsești (Pap György din Illyefalva), cine a fost Ion Rațiu? Alexandru Vaida-Voevod? Cum și în ce măsură au determinat aceștia soarta Ungariei istorice? Și cine a fost Svetozar Miletić?

Ce a fost Procesul memorandiștilor?

Cititorii maghiari ar trebui să știe toate acestea și ar trebui să poată înțelege de ce tocmai Aurel C. Popovici, intelectual bănățean de frunte, consilier intim moștenitorului tronului imperial, arhiducele Franz Ferdinand, a scris exploziva lucrare Die Vereinigten Staaten von Groß-Österreich( 3 ) (1906), manifestul Austriei-Mari centraliste, de ce tocmai el, care era unul din liderii Partidului Național Român? Să înțeleagă de ce antimaghiarismul a luat forma antisemitismului pentru cei mai mari scriitori români transilvăneni – Ioan Slavici, Liviu Rebreanu, Octavian Goga? De ce disputa dintre cultura pastorală și nomadism a constituit motivul central contrastant al caracterologiilor naționale române și maghiare? (Cf. Lucian Blaga: Spaţiul mioritic, 1936, dar vezi și operele din epocă, deopotrivă de metaforizante, ale unor Lajos Prohászka, Sándor Karácsony, Gábor Lükő.)

Dar pentru toate acestea nu e nevoie de cunoștințe de română. O duzină întreagă de cărți ale lui Nicolae Iorga, cel mai mare istoric român (și multe altele pe deasupra; prim ministru o vreme; asasinat de Garda de Fier) – conservator, naționalist și cu un renume mondial – sunt disponibile în toate limbile de circulație. În orice caz, Iorga exprimă exemplar aspirațiile naționale românești. A fost la vremea sa (1871-1940) un cărturar cu o uriașă autoritate europeană, astfel încât familiarizarea cu opera sa nu e deloc dificilă. Opera sa centrală în ordine intelectuală, scrisă în franceză, tratează istoria Imperiului Bizantin și este frecventată și azi. (Și, firește, Istoria românilor, cu colecția sa documentară infinit de lungă. În mai multe limbi.)

Cum e posibilă înțelegerea Primului Război Mondial, a dezintegrării Monarhiei și a triumfului noilor națiuni fără aprofundarea operelor lui Iorga sau Masaryk – gânditori naționali cu statură europeană de factura cărora noi, maghiarii, n-am avut niciunul veodată, căci pe Gyula Szekfű sau László Németh îi cunoaștem doar noi?

Statul cehoslovac a editat înainte de 1938 treisprezece volume din opera lui Masaryk în maghiară (după 1989 au apărut alte două titluri). Revoluția mondială – cum numea el biruința națiunilor tinere asupra vechilor imperii supranaționale – e tradusă în toate limbile pământului (și cunoaște două versiuni în maghiară), lucrarea sa dedicată istoriei spiritualității rusești a devenit clasică, iar statura sa în epocă (1850-1937) este comparabilă doar cu a unor Woodrow Wilson, Lenin sau Gandhi. Nu putem pretinde că aspirațiile națiunilor slave, ideile lor privind propria poziție și misiune ar fi fost secrete. Masaryk era considerat de o lume întreagă un gigant al spiritului iar ideile sale erau influente în viața publică a întregii Europe.

N-am prea observat ca cineva să-l fi luat în serios în Ungaria ultimelor decenii. Deși el – alături de Iorga – era „marele adversar”, însă doar o umbră. Nici nu merită să-i mai notez pe Havlíček sau Šafařík, de care n-a auzit aproape nimeni.

Cine a fost Nicola Pašić, cea mai importantă figură a politicii balcanice? Cine a fost Stjepan Radić, care și-a început cariera dând foc drapelului maghiar în piața Jelačić (noi, maghiarii, scriem în continuare „Jellasics”) din Zagreb și a sfârșit împușcat de un atentator sârb monarhist? De ce? Ce legătură au toți aceștia cu ilirismul lui Ljudevit Gaj? Și ce legătură are ilirismul cu Napoleon și Herder? Anticipează mișcarea ilirică iugoslavismul? Înțelegem, oare, reforma lingvistică sârbocroată și mișcarea de cultivare a acesteia? Este ea asemănătoare reformei maghiarei și promovării acesteia? De ce a fost numit Novi Sad „Atena sârbească”?

De ce n-a existat un iredentism austriac? (Am scris despre acest lucru într-o suită de 4 studii compacte dedicate austro-marxismului, publicată pe www.merce.hu.) Cum de s-a trezit în sufletul celui mai austriac scriitor – Peter Handke – străvechea componentă a slavismului occidental (sloven), și cum a condus acest lucru la o pastișă târzie a iugoslavismului? (Pe care au înțeles-o nespus de greșit cei care l-au dojenit pe sălbăticitul Handke cu prilejul banal al acordării premiului Nobel.)

De ce au putut considera radicalii și francmasonii francezi că pacea de la Versailles (sau din „împrejurimile Parisului”, cum continuă maghiarii să o numească) a însemnat împlinirea operei anului 1848, înainte de toate prin refacerea Poloniei independente? Ideea romantică a Poloniei libere – unul din marile miraje eroice ale secolului XIX (Kościuszko), poezie întrupată (Mickiewicz, Słowacki, Krasiński, Norwid) – a fost una din marile surse de inspirație ale inechitabilului sistem de pace de la Versailles (criticat tăios la început, în afara claselor conducătoare maghiare și germane, doar de Internaționala Comunistă, de ce oare?). „Culminarea unor lupte seculare pentru libertate” … Cum se explică toate astea? De ce a fost Anschluss-ul o idee a social-democrației austriece de la 1848, și de ce nu era mâhnită Austria de desprinderea forțată a teritoriilor slave și de Ungaria?

Ceea ce în întreaga Europă doar noi, maghiarii, mai numim Trianon (și ceea ce Germania nu mai numește Versailles), acel ceva s-a născut din euforia renașterii naționale, sub semnul ideii de autodeterminare și independență națională. Azi, etnicismul maghiar oficial năzuiește să se cupleze de ideea independenței, însă Trianon e consecința destrămării imperiului supranațional habsburgic, a acelui imperiu față de care vechiul naționalism maghiar se împotrivea exact precum urmașii săi etniciști de azi se opun Uniunii Europene. Potrivit dreptului internațional, Trianon-ul a transformat Ungaria într-un stat național independent. Este acest lucru adevărat? S-a bucurat vreodată cineva de acest lucru, adică de independența maghiară reală?

Ar fi putut să rămână în picioare și integrală „Ungaria istorică” fără Austria – fără armata imperială și spațiul vamal comun? S-ar fi putut păstra „Ungaria istorică” imperială pe baze etnice? Ca stat independent în care majoritatea e nemaghiară? Căci tocmai aceasta este ideea „trianonistă” maghiară: integritate teritorială fără Austria. Ei bine, nici Mihály Károlyi, nici Oszkár Jászi nu gândeau altfel.

Așa să se fi petrecut lucrurile într-adevăr? De ce nimeni din străinătate n-a priceput vreodată acest lucru? Am încercat noi, vreodată, să înțelegem lipsa de înțelegere a străinilor? Am încercat noi să înțelegem ideea polonă, cehoslovacă, panromânească, pangermanică – deopotrivă federală și națională? Să înțelegem de ce numeau (cu sinceră însuflețire) revoluție mondială, eliberare sau izbăvire, tot ceea ce pentru noi însemna „Trianon”-ul.

Cum e posibil ca, în timp ce românii și slavii trăitori în Ungaria istorică încercau să ne explice încă din secolul XVIII doleanțele și visurile lor naționale, comentatorii maghiari vorbesc în continuare despre jocurile marilor puteri, reale și ele, dar imposibile dacă nu s-ar fi încolonat în spatele lor peste cincizeci de milioane de central-europeni.

De ce nu punem mâna pe cărți?

De ce ne închipuim că putem extrage cunoaștere istorică din romane? De altfel, există un singur roman în care clasa conducătoare maghiară e înfățișată din exterior: Stindardele lui Krleža. (Operele alese ale lui Krleža au apărut în maghiară în 6 volume, în 1965, publicate în comun de editura Forum, din Novi Sad, și Europa, din Budapesta. N-au fost ținute sub obroc. Și tot stau necitite.) Ce a făcut la Zagreb contele Khuen-Héderváry (ajuns apoi prim ministru maghiar, crăiesc) timp de douăzeci de ani (începând cu 1883), în calitate de ban al Croației? Cum este păstrat în amintire?

N-am sesizat în cuprinsul giganticei bibliografii dedicată problematicii naționale maghiare o amprentă reală a încâlcitei moșteniri a Monarhiei. E o bibliografie imensă care vorbește, în sensul care ne interesează aici, doar despre consecințele Trianon-ului și niciodată despre cauzele și esența acestuia. Corpusul istoriografic maghiar referitor la Austria o tratează ca pe o țară străină (Kafka, Rilke, Canetti: scriitori străini), la fel de apropiată maghiarilor precum Belgia. Am văzut recent pe un blog o citare a lui Karl Kraus pornind de la un original în limba engleză.

Anii 1970/80 au consemnat tentative de a nu-i mai considera pe Freud sau Wittgenstein englezi, am încercat atunci să extragem și să înțelegem de la ei ceva relevant pentru noi în materie de istorie a ideilor, dar toate acestea s-au rispit. (În mod ironic, ajutorul venea tocmai din Anglia, începând cu faimoasa carte a lui Allan Janik și Stephen Toulmin, Wittgenstein’s Vienna, 1973, și sfârșind cu excelentul portret dublu propus de Ernest Gellner, Language and Solitude: Wittgenstein, Mallinowski and the Habsburg Dilemma, apărută postum, în 1998, unul din cele mai bune texte despre geneza antimodernismului modern.)

După aproape cinci secole de conviețuire cu germano-austriecii, azi aproape nimeni nu mai vorbește nemțește, iar tinerii mei prieteni vorbesc despre Uolter Bendjemin.

I-am întrebat pe mai mulți cine a semnat de partea austriacă Compromisul din 1867. Cine era prim-ministrul Austriei pe vremea lui Deák și Andrássy? Să fi participat doar maghiari la negocieri? Liniște. (Apropos, premierul austriac în cauză s-a numit Ferdinand von Beust. Wenzel Lustkandl le sună, probabil, mai cunoscut maghiarilor, pentru că este protagonistul, chiar dacă nu eroul, unui studiu juridic deopotrivă clasic și o bijuterie literară, semnat de Ferenc Deák, Adalék a magyar közjoghoz, din 1865( 4 ).)

Dar cum să ne așteptăm din partea intelectualității maghiare la cunoașterea contextului central- și est-european, atunci când ultima editare a publicisticii, decisive odinioară, a lui József Eötvös, Reform és hazafiság,(I–III)( 5 ) datează din 1978 și nu o citește nimeni, din câte se pare. Nu voi mai apuca o ediție serioasă a scrierilor unor Széchenyi, Kossuth, Kemény, deși sunt la rândul lor adevărați giganți. Cum să pretind intelectualilor maghiari cunoașterea lui Redlich și von Srbik atunci când propriile noastre mari izvoare istorice și spirituale sunt latente.

Cine a meditat asupra opiniei unor Széchenyi, Eötvös, Kemény privitoare la independența națională după 1849 (o respingeau radical și definitiv: Széchenyi își blestema întreaga carieră, spunând că nici Kossuth, nici Petőfi n-ar fi existat fără el și ofta după statutul superior pe care maghiarii l-ar fi putut avea în calitate de națiune conducătoare, aristocratică a Monarhiei), ca să nu mai întreb daca știe cineva că revoluția pașoptistă maghiară nu a însemnat altceva, pentru transilvăneni, decât un război maghiaro-român?

Și ce concluzii – diferite – au tras de aici Kossuth și generația Compromisului din 1867? Dar erau totuși de acord că Ungaria istorică nu poate fi păstrată decât sub forma unei structuri federale, fie cea a Monarhiei liberalizate, fie cea a Confederației Dunărene. Opțiunea statului „micro-maghiar” (descotorosit de naționalități, independent, definit etnic) nici n-a întrat în discuție în mod serios până în secolul XX.

Aveau dreptate? Căci toate structurile supranaționale s-au prăbușit: imperiile după Primul Război Mondial și federațiile, la rândul lor, la începutul celui de Al Doilea și apoi după 1989. Atât Monarhia, cât și Uniunea Sovietică, Cehoslovacia, Iugoslavia au încetat să existe; Confederația Dunăreană, utopia vechii stângi, nici n-a luat ființă, iar (re?)unificarea germană e la rândul ei un eșec. În ce anume consta orbirea acestor spirite vizionare?

De ce nu au fost iredentiști scriitorii poporani maghiari (Inclusiv István Bibó. Și de ce erau iredentiști atâția dintre liberali? Vezi textul lui Lajos Hatvany, Das verwundete Land( 6 ), din 1921. Și cazul lui Márai.)

De ce disprețuia László Németh atât tare elita maghiară transilvăneană?

De ce au sfârșit în depresie Ferenc Deák și János Arany?

De ce credea toată lumea, pe urmele ultraconservatorului arhiduce Franz Ferdinand – începând cu social-democrații pe atunci încă revoluționari și terminând cu biserica catolică (laolaltă cu aproape întreaga opinie publică occidentală și conducătorii naționalităților), că supremația aristocrației maghiare trebuie înfrântă, fie și prin forța armelor?

De ce nu știau acest lucru atotputernicii și opulenții magnați maghiari?

Toate aceste întrebări – în măsura în care intelectualii maghiari ar fi preocupați, critic sau apologetic, de istoria națională – sunt menite să formeze obiectul dialogului intern al culturii maghiare. Așa, însă, rămîne doar modesta ofertă ce include complotul francez, trădarea comisă de evrei, sau „ia-mai-lăsați-mă-în-pace-cu-aberațiile-șovine-expirate”. Iar întrebarea cu adevărat promițătoare rămâne fără răspuns în absența perspectivelor istorice, respectiv fără comprehensiunea strădaniilor celorlalte națiuni. Această întrebare este: De ce polonezii, slavii sudici, cehoslovacii, adepții României Mari, autriecii unioniști care plănuiai edificarea unei republici democratice pangermane, de ce toți aceștia au avut un proiect național (de succes sau eșuat), și de ce n-au fost capabili maghiarii de unul la început de secol XX, și cum se leagă acest lucru de tragedia Trianonului?

Nu se observă nici cel mai mic interes față de aceste lucruri (din nou, cu excepția unei mâini de cunoscători). Szekfű, Jászi, László Németh au fost ultimii care au încercat să reflecteze asupra semnificației răsturnării de destin de după Primul Război Mondial.

În Ungaria interbelică – într-o vreme când iredentismul, revizionismul, revanșa constituiau fundamentul viziunii oficiale asupra lumii – raporturile etnice, politice, antropologice și culturale, geografia economică din Bazinul Dunărean au fost considerate o problemă strategică a restaurării Ungariei istorice. Iar eforturile politice se concentrau pe disoluția statelor succesoare, pe slăbirea influenței și solidarității acestora (spre exemplu, prin sprijinirea separatismului croat – antisârbesc, al ustașilor), însă imensul material acumulat documenta doar faptul că vechile naționalități din Ungaria doreau să se rupă de statul maghiar (asemenea polonezilor de imperiul german, cel rus și cel autriac). Și indicau șovăiala cercurilor conducătoare maghiare – chiar și după Trianon! – cu privire la modul de abordare, cel puțin intelectuală, spirituală, a destinului teritoriilor amestecate, eterogene etnic, din Bazinul Dunărean. (Cercetările coordonate de contele Pál Teleki sunt inconcludente.) Figurile de prim rang ale maghiarimii din Transilvania – pe atunci sinonimă cu maghiarimea protestantă – au adoptat poziții rigide extreme: Sándor Makkai considera statutul minoritar un blestem, în timp ce Dezső László vedea o binecuvântare în acesta. Tentativele de a înțelege „revoluția mondială” (națională) în sensul dat de Masaryk termenului, și încercările de comprehensiune istorică a popoarelor vecine erau extrem de rare încă de pe atunci, iar de atunci nu s-au înmulțit. Căci binecunoscutele (și de altfel întemeiatele) discursuri despre prejudiciile suferite nu pot fi trecute în această categorie. Reflecțiile de după 1989 conțin elemente noi precum semi-reabilitarea Arbitrajelor de la Viena (chestiune problematică, chiar lăsând la o parte aici rolul acestora în sfârșitul tragic al Ungariei în Al Doilea Război Mondial și luând în considerare doar factorul etnic în sens restrâns); Arbitraje care s-au dovedit a fi – foarte fin formulat – niște fundături, nu duc nicăieri. (Slavă Domnului, nici măcar în prăpastie.)

Intelectualitatea maghiară de azi este pur și simplu nepregătită să judece mănunchiul de dileme reprezentat de Trianon. Nici nu mai amintesc aici jocul predilect și răspândit al căutării superficiale a unui țap ispășitor. Generații întregi au omis munca hermeneutică necesară (deși travaliul de documentare și sistematizare istoriografică curgea firav sub vălul ignoranței generale), iar valoarea experiențelor spirituale, a intuițiilor istorice provenite din teritoriile Monarhiei este aproape imperceptibilă. Eseistica dedicată temei proiectează în trecut, aproape fără excepție, realitățile etnice din perioada târzie a statelor succesoare, de parcă n-ar fi existat intermedierea de limbă germană între culturile Monarhiei, de parcă orașele noastre n-ar fi fost bi- sau plurilingve, de parcă umanismul goethean, herderian și humboldtian n-ar fi fost limbajul nostru comun, de parcă Széchényi, Eötvös, Masaryk și Lukács n-ar fi scris în germană, de parcă Krleža și Rebreanu n-ar fi vorbit maghiara ca și cum ar fi fost limba lor maternă, de parcă famiile burgheze maghiare, slovene și cehe n-ar fi corespondat în germană și nu și-ar fi redactat jurnalele pe nemțește în frumoasele lor caiete. De parcă Monarhia nici nu s-ar fi prăbușit.

Această complexitate cu adevărat dureroasă și tragică – căci una din cauzele tragediei paneuropene petrecută în timpul celui de Al Doilea Război Mondial este posteritatea infernală a dilemelor imperiale habsburgice rămase nerezolvate și nerezolvabile, care continuă azi sub mască „europeană” – rămâne necunoscută, deși acționează inconștient. La suprafață însă curge gargara superficială, românii zic una, maghiarii alta și așa mai departe ad insuportabil de plictisitorul infinitum.

Așa nu se poate, nu ne e permis să scriem despre baiurile Trianon-ului. Lucrurile au devenit incredibil de ridicole în zilele noastre, când vedem că Ungaria oficială și România oficială au făcut, deopotrivă, din ziua de 4 iunie, ziua Trianonului, o sărbătoare legală: zi de doliu într-o parte, sărbătoare în cealaltă, totul la nivel de „să vă stea în gât”. Șovinism primitiv de puberi. Nici măcar nu e o agitație eficientă. Frizează nepriceperea și ignoranța profanatoare. În ziare, bârfe seculare dezmințite deja de mii de ori. Ocări stricate și acrite.

De parcă în Europa ar trăi doar popoare fără de istorie. Orbire, distanțare egoistă, furie fără motiv. Iar în Ungaria se vede ura circulară împotriva străinătății. Dreapta vorbește despre Occidentul „sexo-liberal” care a luat-o razna, iar „liberalii stângiști” despre Estul retrograd și înapoiat, autoritarist, penibil. Și înarmați cu aceste clișee se apucă să priceapă semnificația faptului că erau cu totul altele patria, cultura, statul, statutul limbii materne, sistemul legitimității și loialităților (nu doar național, ci în mare măsură supranațional în sens monarhist, religios și militar) pe care le-a spulberat tripla revoluție mondială (națională, democratică și comunistă) declanșată de Primul Război Mondial, unul revoluționar în mod originar datorită recunoașterii națiunilor fără stat (mă gândesc înainte de toate la statalitatea națională virtuală a cehilor și polonezilor), nerecunoscute până atunci. Factori incomprehensibili și necunoscuți, actori neînțeleși și dezagreabili de odinioară.

Trianonul doare pentru că am pierdut un lucru pe care nu îl cunoaștem, pe care nu îl iubim și care nu ne lipsește. Dacă nu va începe travaliul cunoașterii și iubirii îndreptat spre un lucru care este diferit, e cu totul diferit de viața noastră de azi și de prejudecățile și prezumtivele noastre cunoștințe contextuale derivate de aici, atunci e mai bine să nu spunem nimic despre Trianon, e mai bine să admitem că nu suntem nici demni, nici capabili să conversăm despre el. Nu este ușor de priceput paradoxul care ne spune că cea mai atașată de Monarhie și de Ungaria istorică păstrată în interiorul acesteia a fost mica nobilime maghiară, cea care în 1918 și-a pierdut definitiv puterea. Cea care n-a recunoscut niciodată dualismul și care declanșa isterii de masă și crize politice de fiecare dată când vreun capelmaistru militar dădea tonul, pe pământ maghiar, imnului imperial Gott erhalte (compus de Haydn), sau atunci când cineva îndrăznea să arboreze culorile imperiale (galbenul și negrul). Deopotrivă de complicat e și faptul că urmașii acestei mici nobilimi („burghezia creștinească”, funcționărimea catolică și corpul ofițeresc) erau iredentiștii care deplângeau extincția acelei structuri statale care ar fi putut fi prezervată tocmai de ceea ce detestau cel mai tare pe vremuri: Monarhia integrală și armata care ținea în frâu elementele subversive (naționalitățile, țărănimea care aștepta reforma agrară și clasa muncitoare socialistă – și, desigur, șovinii maghiari pro-independență; adică se urau pe sine).

Peste automistificarea de odinioară se așterne cea din prezent.

Minciunile pioase de odinioară – de care ne mai și amintim greșit – se comprimă în factualități de granit, iar peste ideile de altădată cade damnatio memoriae. Ceea ce a fost amuțit cândva rămâne în continuare mut. Amnezicii ciripesc despre memoria națională.

Să nu vorbim despre Trianon, căci nu știm despre ce vorbim.

  • Articol aparut initial aici

NOTE______________________

1. Istoria aspirațiilor naționale românești și starea lor de azi (nota trad.)

2. Az erdélyi román nacionalizmus első százada (nota trad.)

3. Statele Unite ale Austriei-Mari (nota trad.)

4. Addenda la dreptul public maghiar (nota trad.)

5. Reformă și patriotism (nota trad.)

6. Țara rănită (nota trad.)

Distribuie acest articol

57 COMENTARII

  1. Întrucât multe dintre lucrările menționate de profesorul G.M. Tamas nu îmi sunt cunoscute, nu pot îndrăzni să formulez un punct de vedere cu privire la fondul său. Textul conține mai multe întrebări decât răspunsuri, iar caracterul lor retoric este evident, dar pare a fi un articol destinat maghiarilor, care a fost transmis – intenționat sau din eroare – românilor.

    Oricare ar fi fost intenția autorului, care ar fi putut fi explicată prin oferirea de răspunsuri la întrebările enunțate, pentru forma textului, îi mulțumesc.

    • Articolul a fost transmis initial maghiarilor, daca va uitati la trimiterea din ultima fraza…
      Apoi si romanilor intr-un cadru – presupus – deschis pentru dezbatere.

  2. Analiza extraordinar de matura si lucida intreprinsa de un etnic maghiar, singura citita in ultimii 30 de ani. Oare de ce aceste pareri obiective si lucide nu sunt populare in randul etnicilor maghiari din Romania ? Raspunsul poate fi simplu: lipsa de educatie de calitate din ultimii 50 de ani a dus la acest ,,manelism” care este atat de prezent atat printre maghiari cat si printre romani. Lipsa de educatie, de morala crestina a dus la acest status al relatiilor RO-HU si pare ca este in continua degradare.
    Felicitari autorului inca o data !

  3. Să nu vorbim despre Trianon, căci nu știm despre ce vorbim.

    Cred ca e cel mai intelept indemn.
    Paradoxal e ca, pe de o parte, se deschid granitele, se circula liber, si pe de alta parte multi devin tot mai obsedati de acestea.
    Paradoxal e ca multi devin europeni, cetateni ai lumii si, in acelasi timp, devin tot mai nationalisti.
    La romani e si mai rau, multi dintre ei devin nationalisti, dar devin nationalisti francezi, mai francezi decit francezii, vedem si pe aici destui, sau mai americani decit americanii. Desigur e mult mai elegant sa fi nationalist francez decit nationalst roman.

    Marcel Reich-Ranicki, de origine polonez, evreu spunea ca el in ceea ce il priveste foloseste termenul de neamt numai ca un adjectiv, spune ca e un scriitor neamt, un critic german, dar nu ar zice niciodata ca e neamt, deoarece nici nu e.

  4. Un punct de vedere foarte interesant. Ar fi cazul ca si noi, romanii, sa intelegem punctele de vedere ale vecinilor. De exemplu, cum vad ucrainenii toata perioada 1917-1920, inclusiv cazul Bucovinei, in conditiile in care erau majoritari? Stie cineva din Romania? Presupun ca nu.

    • Ucrainenii au fost majoritari doar in doua judete din N Bucovinei. In Bugeac ei reprezentau doar 11%. De altfel ei nu era majoritari nici in restul Ucrainei de azi.

  5. Mulțumesc. Felicitări.

    Nu am văzut până azi ceva asemănător referitor la trecutul mai îndepărtat, la sfârșitul WW1 (catastrofa europeană) și reconfigurarea continentului, apariția statelor „naționale” în centrul și estul Europei. Nu m-a preocupat prea mult istoria și politica. M-a interesat cultura și civilizația (în sensul francez, anglosaxon) Europei și în special Mitteleuropa, Joseph Roth, Stefan Zweig, Egon Erwin Kisch (Egon Erwin Kisch war ein österreichischer, später tschechoslowakischer Schriftsteller, Journalist und Reporter. Er gilt als einer der bedeutendsten Reporter in der Geschichte des Journalismus. Wegen seiner Nähe zum Kommunismus und seines teilweise freien Umgangs mit Fakten wurde er stets auch kritisch bewertet), Manes Sperber etc.

    …”… Intelectualii maghiari nici măcar nu-și pun serios întrebarea de ce au vrut românii să se desprindă mai întâi de Transilvania și apoi de Ungaria unită cu Transilvania (1848/49, 1867–1918). De ce țăranii români doreau să se alăture în masă armatei imperiale austriece, regimentelor grănicerești, căpităniilor miniere ale Curții – așadar, într-un anumit sens Austriei – pentru a se salva de sub stăpânirea nobilimii maghiare transilvănene, iar atunci când au fost împiedicați să o facă, de ce a izbucnit sângeroasa revoluție țărănească românească din Transilvania?…”….

    Cunosc numai situația din Banatul românesc ceva mai bine după WW2. Bunicii s-au născut în Donaumonarchie, părinții în România Mare (nu cunosc limba maghiară). În RPR/RSR în comunism nu se punea problema de a discuta ceva asemănător cu prezentarea excelentă a autorului în mod public. Prietenii din timpul studenției la Timișoara, scriitorii tineri șvabi din „Aktionsgruppe Banat” (Richard Wagner, William Totok, Johann Lippet, Rolf Bossert, Werner Kremm, mai târziu Herta Müller) au încercat să discute în mod public în Casa Universitară la „Universitas” relația lor cu generația părinților și împlicarea „politică” al acestora în timpul WW2. Imediat au intervenit cei de la securitate si i-au acuzat ca „elemente fasciste” („Constrângerile Memoriei, William Totok,a fost întemnitat 1975 opt luni fără proces, a fost santajat și amenințat.) pe tinerii scriitori șvabi bănățeni. Amintesc de aceste fapte aici pentru ca să se înteleagă concluzia autorului. Nu trebuie să discutăm despre ceva ca Trianon fără să știm despre ce discutăm.

    …”… de parcă n-ar fi existat intermedierea de limbă germană între culturile Monarhiei, de parcă orașele noastre n-ar fi fost bi- sau plurilingve, de parcă umanismul goethean, herderian și humboldtian n-ar fi fost limbajul nostru comun, de parcă Széchényi, Eötvös, Masaryk și Lukács n-ar fi scris în germană, de parcă Krleža și Rebreanu n-ar fi vorbit maghiara ca și cum ar fi fost limba lor maternă, de parcă famiile burgheze maghiare, slovene și cehe n-ar fi corespondat în germană și nu și-ar fi redactat jurnalele pe nemțește în frumoasele lor caiete. De parcă Monarhia nici nu s-ar fi prăbușit….” ……

    Acum în momentul când limba (cultura) literară germană a dispărut practic din Banat (Leagănul respirației, Herta Müller) și Siebenbürgen (Siebenbürgische Sprechübung, Oskar Pastior), când se va prezenta capitala culturală Timișoara 2022 („Wir werden wie im Märchen sterben” Johann Lippet, în Banater Zeitung Temeswar 2012) cu un an intârziere din cauza pandemiei Covid-19, se pot pune multe din întrebările autorului pentru întreg secolul 20, pentru centenarul atât de mult lăudat la București și acuzat vehement la Budapesta.
    Cred că tinerii de azi din UE.27 în era digitală vor vorbi între ei mai mult în engleză. Limbile „naționale” nu conțin „întregul” de foarte mult timp în domeniul științei, tehnologiei, culturii, artelor, filozofiei, istoriei etc. Nu cred că mai rămâne mult timp pentru a clarifica în spațiul public „național” esteuropean/ centraleuropean, în opinea publică a statelor „naționale” apărute 1918/1945 tot cea ce e prezentat bine documentat de autor. Criza dublă a pandemiei și cea economică îi obligă azi pe cetățenii din UE.27 la câteva soluții comunitare salvatoare. UE.27 înseamnă de fapt granițe invizibile, ușor de neglijat.
    În domeniul culturii, al științelor umaniste (filozofia, istoria, religia, economia etc) prezentarea de față a autorului e binefăcătoare, ajută la „integrarea europeană” inclusiv a celor care azi se mai luptă cu morile de vânt ale lui Don Quihote și Sancho Panza. Romanul lui Cervantes …. …..

    Trecutul e în primul rând trecut, oricât de greu apasă umbra contagioasă a naționalismelor și extremismelor din secoul 21.

    „Der Menscheit Würde ist in eure Hand gegeben,
    sie sinkt mit Euch,
    mit euch wird sie sich erheben”

    versurile lui Friedrich Schiller sunt scrise pe fotografia de Bacaureat în Banatul Românesc 1970. Școlile în limba maternă sunt un brand românesc de un secol, sunt un succes românesc care cred că merită amintit aici.

    Imnul UE „Ode an die Freude”, Friedrich Schiller și Ludwig van Beethoven …. …..
    „Alle Menschen werden Brüder”

    • @Kurt
      Da d-le Kurt, articolul d-lui Tamás este o excelentă (indirectă) pledoarie pro-europeană, pro-integrare avansată care poate va șterge suspiciuni existente și răni ale trecutului.

      Un tânăr german candidează la primăria Timișoarei. Culmea, nu e șvab. Vorbește foarte bine românește si e f.simpatic.
      https://www.dominicprimar.ro/

      • @JB

        1941) au fost o punte de legătură 1918/1945/1989 care a avut un potential de integrare europeană. Rijeka e azi capitala culturală europeană, puțin sprijinită de naționaliștii de la Zagreb. Orașele multilingue din Transilvania și Banat, Sibiu, Brașov, Oradea, Arad, Cluj, Timișoara, Reșita, Lugoj etc au avut 300/ 800 de ani o societate civică „europeană” până în momentul când statele „naționale” create 1918/1945/1992 au mers pe calea „epurării etnice”, au întrodus o singură limbă „națională” în administrația publică de stat „național unitar” (modelul de stat francez cum scrie A. Pleșu). Elveția (4), Belgia(3), Canada (2, plus toate limbile de cartier) au mers pe altă cale. Sunt statele cu bunăstare, belșug și prosperitate a locuitorilor, cu un puternic „simțământ de apartenență” (A. Pleșu la Dinskelsbühl, Siebenbürger Sachsentreffen). Elvețienii nu emigrează în Italia, Franța, RFG, la fel Belgienii.
        Cine nu recuoaște cel putin limba și literatura (cultura) celuilat nu va primi maximul nici pentru propriile interese scrie Richard Wagner în „Habsburg. Bibliothek einer verlorenen Welt”. Se pare că e o carte eseistică destul de aproape de realitatea din orașele din „Mitteleuropa”.
        (…”…. Ein wichtiger Indikator für das Gleichgewicht einer Gesellschaft ist das in ihrer Öffentlcihkeit allgemein akzeptierte Verhältnis zwischen Vergangenheit, Gegenwart und Zukunft. Sprich: Wie viel Vergangenheit braucht diese? Wie viel Genegwart weiß sie sich zu verschaffen? Wie viel Zukunft billigt sie sich zu?
        Zerfall
        Wer wüsste nicht, dass es auf das Wir ankommt, wenn es um das Ich geht – und wer wüsste nicht, was das Ich vermag, wenn das Wir sich zu bewähren hat. Das Ich, das anlässlich einer Jahrhundertwende angeblich zerfallen ist. Dagegen war der Zustand des Wir schon immer prekär. Doch während die Methoden der Täuschung, die das empörte Ich zu beschwichtigen versuchten, sich zu Therapien auswuchsen, blieb das Wir zunächst nur Objekt von Geschichte, Politik, Kultur und Gesellschaft. Erst mit der Entdeckung der Massenpsychologie erkante man die Bedeutung des Wir für das Gleichgewicht der Gesellschaft. Im Ergebnis ist das Wir nicht mehr ein Ganzes, es ist nicht einmal mehr ein Name für die Mehrheit. Seine Population wechselt, sie zerfällt vorübergehend in überraschende Interessengruppen.
        Das Habsburgische Reich war der erste moderne Großstatt in Mitteleuropa, der mit der Gleichzeitigkeit des Ungleichzeitigen zu rechnen hatte. Mit dem Untergang des eigenen Kosmopolitismus und dem Aufstieg des Multikulturellen, nicht zuletzt durch die Anpassung des Rechtstaates an den Pluralismus der Wert, wird die verlorene Welt der Habsburger zum fernen Spiegel europäischer Gegenwart. Dieser Spiegel aber zeigt uns den Zerfall des Wir.

        Habsburg. Bibliothek einer verlorenen Welt. Hoffmann und Campe, Hamburg 2014,

        Wiener Kaffeehäuser, Sigmund Freuds Couch, Schriftsteller wie Franz Kafka, Robert Musil und Joseph Roth; Kaiser, Könige und Vampire – Richard Wagner führt den Leser durch die Seelenlandschaft Mitteleuropas. Eine fiktive Bibliothek, ein Bibliothekar, der zur Besichtigung einer untergegangenen Welt bittet, die immerhin fünf Jahrhunderte überdauerte und auch heute nichts von ihrer Strahlkraft verloren hat: Wer der Einladung folgt, stößt auf historische und literarische Fundstücke, die ein vielstimmiges Bild der Donaumonarchie zeichnen.

        Stephan Speicher in Süddeutsche Zeitung:
        Habsburg sei inzwischen eine „Chiffre”, ein „Markenzeichen der Republik Österreich”, und müsse bei jeder Gelegenheit als Beispiel der Völkerverständigung herhalten. Dabei ging man sich eigentlich nur erfolgreich aus dem Weg, lernt Speicher vom Autor. Die nationalen Identitäten mischten sich kaum, erklärt der Rezensent, sie fragmentierten sie nur, ohne jedoch an politische Hierarchien zu rühren. Besonders spannend findet Speicher in diesem Licht den Vergleich zwischen der Donaumonarchie und der EU, den auch Wagner oft heranziehe.

        Deutschlandfunk Kultur:
        Ein Sachbuch, ein Roman, eine Essay-Sammlung? Richard Wagner geht in seinen „Habsburg-Skizzen“ assoziativ vor, in denen er die Nachfolgestaaten des Ostblocks in den Blick nimmt. Wie er sich der Habsburgermonarchie gegenüber positioniert, scheint er dabei selbst nicht so genau zu wissen – doch es gelingen ihm einige treffende Bemerkungen.
        Er spricht von „Habsburg“ und meint „Ostmitteleuropa“. Das mag einer der Gründe sein, warum man Wagners Buch mit ambivalenten Gefühlen aus der Hand legt. Fast scheint es, als wäre der Autor auf den in diesem Jahr mit der Zahl „1914“ geschmückten Zug aufgesprungen, um etwas ganz anderes zu verhandeln: Die Völker im Osten Europas im Spiegel der Zeit.
        Zwar geht es immer wieder um das Reich der Habsburger, doch ebenso häufig verlässt Wagner Zeit und Raum des Vielvölkerstaats, den er mit Vorliebe mit der Wortschöpfung Robert Musils bedenkt: „Kakanien“, jene abschätzige Verbalisierung von „k. und k.“, die der österreichischen Monarchie einen lächerlichen Anschein gibt, den einer von einem degenerierten Adelsgeschlecht geführten Besatzungsmacht. So sitzt der Autor dann selbst gerne dem Klischee auf – dem der Konditoreien als einem das Reich einenden Geheimcode und dem des auf dem Sofa liegenden Offiziers.
        Genre-Einordnung bleibt schwierig
        Dennoch geht es Richard Wagner kapitelweise nicht um die Nachfolgestaaten der Monarchie, sondern um die Nachfolgestaaten des Ostblocks, was zwar meist gleichbedeutend ist. Doch stellt er in diesen Kapiteln nicht den Bezug zu Habsburg, sondern zur in der zweiten Hälfte des 20. Jahrhunderts regierenden kommunistischen Nomenklatura her, nimmt die Verwerfungen nach 1989 in den Blick.
        „Habsburg“ – ein Sachbuch, ein Roman, eine Essay-Sammlung? Es ist auch die Schwierigkeit, das Werk einzuordnen, die den Leser nicht ganz zufrieden daraus entlässt. Der Klappentext verheißt den Gang durch die fiktive Bibliothek einer untergegangenen Welt, und tatsächlich lässt sich der Autor mitunter assoziativ von einem Kapitel zum anderen treiben, als nähme er Bücher zum Thema aus dem Regal. Mitunter erscheint dies aber beliebig, wirft er seine Stellungnahmen kunterbunt durcheinander, mischt er Kochrezepte altösterreichischer Süßspeisen darunter.
        Ablehnung gegenüber Habsburgern spürbar
        Immerhin scheint der Autor im Verlauf des Buchs an Tritt und Richtung zu gewinnen. Wobei er sich mit seiner Positionierung der Habsburgermonarchie gegenüber schwer zu tun scheint. Man fühlt, dass er die Habsburger selbst und das Aufzwingen eines Systems, einer Sprache, innerlich ablehnt.
        Dennoch kommt er nicht umhin, das Geschick der Implementierung einer europaweit einheitlichen Verwaltung anzuerkennen und letztlich zuzugestehen, dass nach dem Zerfall des Vielvölkerstaates in den einzelnen neuen Staaten die starke Klammer fehlt, was Orientierungslosigkeit und Fehlentwicklungen verursacht. Schließlich endet er fast versöhnlich: „Die Lebenskunst, von der wir gerne sprechen, hat ihre Rahmenbedingungen. Zu ihrer Festlegung haben die Habsburger und ihr Imperium einen wesentlichen Beitrag geleistet.“ ….).

        Europa de est fără tineri?

        • @Kurt
          D-le Kurt,
          credeti-ma ca tare as vrea sa fiu de acord cu dvs.in ceea ce priveste multilingvismul diverselor regiuni/orase. Dar am o experienta, relativ, indelungata in orase bi/multilingve si ceva bemoli trebuie pusi in partitura foarte deschisa pe care o asterneti aici.
          Desi am intalnit numerosi oameni bilingvi (chiar perfect bilingvi), pe-acolo pe unde m-am perindat si am trait, am observat ca actualul discurs al exacerbarii virtutilor „diferentei, identitatii, specificitatii” tinde sa prevaleze. Unde pana mai ieri era, o relativa, pace sociala astazi animozitati inerente apar. Politicienii joaca aceasta carte, desi se prefac ca nu.

          Generatiile noi sunt incurajate, ipocrit, sa invete limba minoritatii/majoritatii conlocuitoare dar in realitate conditiile sunt create de o asemnea natura incat sa descurajeze acest lucru. Parintii si bunicii acestor generatii, despre care spun, vorbeau cealalta limba. Tinerii not anymore. Se invoca perfid inutilitatea practica a celeilalte limbi versus lingua franca engleza.
          Dar….chiar atunci cand engleza e cealalta limba se gasesc pretexte ca orele alocate limbii respective sa fie cat mai putine. Exemplul la indemana este le Quebec (dar poate fi extins usor aici in Europa). Pretextul este pastrarea identitatii francofone, a specificitatii Quebec-ului in America de nord, etc. Mi se pare ca ii lipseste pe tineri de mari oportunitati la nivel national si continental, dar asta e.
          Este adevarat ca tarile unde exista unicitate lingvistica prezinta un tesut social mai putin fracturat, cu exceptia situatiilor create de aspectul migrationist care adauga un strat cultural in coliziune cu cel al majoritatii.
          Problema e foarte complexa, mai ales in zilele noastre.

          • @JB
            De acord.

            Tinerii lumii de azi folosesc în internet engleza.
            Mișcarea politică identitară e mai mult de extrema stângă /dreapta. Nu e în sensul cosmopolitism, multilinguism. În SUA s-a semnalat de mult faptul că partidul Democrat alunecă în dispute ale „minorităților”, în special în universități. Un dezavantaj cum s-a văzut la victoria lui D. Trump (care se poate repeta 2020?).
            Engleza este soluția pentru tinerii de azi de pe glob. În metropolele europene locuitorii vorbesc în ca. 200 de limbi. Nu mai e posibil de a vorbi „limba vecinului”. Quebec Montreal este ceva special. De Gaulle a vizitat Montreal și a declarat că e un teritoriu francez. Atât despre atitudinea Parisului când e vorba de limbile altora. Președintele francez E. Macron a interzis 2019 în insula Corsica folosirea limbii corse ca a doua limbă locală administrativă pe lângă franceza.
            Limbile materne în scolile și liceele din țară e un brand românesc, e un succes românesc.
            Nici una din limbile „europene” nu mai are importanță în publicațiile stiințifice (Nature) ale lumii, nici franceza, germana, spaniola etc.
            În UE se va vorbi peste 20 de ani probabil engleza.

            (Kosmopolitismus
            Revision eines Ideals
            Autor: Martha Nussbaum

            Martha Nussbaum untersucht die zwei Jahrtausende alte Tradition kosmopolitischen Denkens vom ersten „Weltbürger” Diogenes bis heute. Sie zeigt, wie das noble Ideal gleicher Würde aller menschlichen Wesen unabhängig von Begabungen und sozialer Position heute umgesetzt werden kann und nimmt dabei auch die Rechte der Tiere und der Umwelt in den Blick.
            Was bedeutet die Würde des Menschen? Ein philosophischer Essay

            Der kynische Philosoph Diogenes bezeichnete sich selbst einen kosmopolitês, einen „Bürger der Welt”. Damit war der Kosmopolitismus geboren. Ein Kosmopolit definiert sich als Mensch – unabhängig von seiner Abstammung, seinem Geschlecht oder seiner sozialen Herkunft. Diese Haltung ist die Geburtsstunde der Menschenwürde in der abendländischen Kultur.

            Die amerikanische Philosophin Martha Nussbaum erörtert in ihrem Essay die kulturelle Tradition des Kosmopolitismus in Europa seit der Antike. Sie erläutert die philosophische Idee grundlegend und zeigt Querverbindungen zu aktuellen gesellschaftlichen Debatten auf.

            Entwicklung der Idee einer universellen Menschenwürde von der Antike bis in die Gegenwart
            Ethische Dilemmas aus Pluralismus & Globalisierung: Kosmopolitismus als Lösung?
            Weiterentwicklung der philosophischen Idee: der Fähigkeitenansatz von Martha Nussbaum
            Tiefgründig und inspirierend: Die Autorin gilt als einflussreichste Philosophin der Gegenwart
            Die Grundlagen herausfordern: Viele Wesen, viele Arten von Würde

            Kann in Zeiten des Globalismus und Pluralismus der Kosmopolitismus eine Lösung für die aktuellen politisch-gesellschaftlichen Herausforderungen sein? Auf der Suche nach der Antwort untersucht Martha Nussbaum in ihrem Sachbuch die philosophische Strömung von den griechischen Stoikern und Cicero über Hugo Grotius, Immanuel Kant bis zu Adam Smith. Sie analysiert so den Einfluss des Kosmopolitismus in der politischen Theorie und benennt konsequent die Stärken und Defizite. Mit dem von ihr mitentwickelten Fähigkeitenansatz erweitert sie zudem den modernen Kosmopolitismus radikal über die menschliche Spezies hinaus.
            Eine tiefgründige Analyse sowohl für Philosophen als auch für politisch Interessierte: Dieses Buch regt zum Nachdenken an!

            Deutschlandfunk:
            Die US-amerikanische Philosophin Martha Nussbaum nähert sich dem Kosmopolitismus jenseits aller aktuellen politischen Streitigkeiten um globale Eliten und lokale Milieus und zeigt: Kosmopolitismus ist eine für jede Ethik grundlegende Idee.
            Prominente Stichwortgeber der Neuen Rechten haben sie zum Kampfbegriff umzuwerten versucht: die „kosmopolitischen Eliten“. Das sind in ihrem Weltbild jene abgehobenen Teile der Gesellschaft, die für die Bedürfnisse der ehrlich arbeitenden, in ihrer Heimat verwurzelten normalen Bürger kein Verständnis mehr aufbringen können – und mithin ein bevorzugtes Feindbild.
            Gleiche Würde
            Da ist ein wenig Begriffsklärung vielleicht ganz hilfreich: Worüber reden wir eigentlich, wenn wir über Kosmopolitismus reden? Darüber hat die US-amerikanische Philosophin Martha Nussbaum jetzt ein überaus instruktives Buch geschrieben; auch sie geriet wegen der Verteidigung dieses Begriffs schon ins Visier der Neuen Rechten in den USA. Für den Kosmopolitismus einzutreten, das bedeutet für Nussbaum zunächst nichts Anderes, als dass man für den Universalismus der Menschenrechte eintritt und für die Idee, dass alle Menschen die gleiche Würde besitzen und das gleiche Recht zur Entfaltung ihrer Persönlichkeit – egal, in welchem Teil der Welt sie geboren wurden, egal, was ihr Geschlecht und ihre ethnische Herkunft ist und zu welcher Religion sie sich bekennen.
            Moralische Verpflichtung
            Diese Idee ist aber nichts anderes als das Fundament jeder Moralphilosophie. Das zeigt Nussbaum in einem Durchgang durch deren Geschichte, beginnend bei den ersten Texten, die aus der Frühzeit der abendländischen Philosophie überliefert sind, von dem kynischen Denker Diogenes über die Stoiker bis zu dem römischen Philosophen Cicero. In der Neuzeit sind ihre Gewährsleute der niederländische Reformtheologe Hugo Grotius (1583-1645) und der schottische Aufklärer und Ökonom Adam Smith (1723-1790), die beide für einen moralischen Universalismus eintreten.
            Während Smith heute zu Unrecht bloß noch als Verfechter des ungehinderten Freihandels, also als Vordenker des moralisch indifferenten globalen Kapitalismus betrachtet wird, hat gerade er sich früh schon jenem Problem gewidmet, das Nussbaum als zentrale Herausforderung auch für den heutigen Kosmopolitismus sieht: dass die moralische Verpflichtung zum Kampf für Menschenrechte sich nicht auf die Bereiche der Politik und des Rechts beschränken kann, sondern immer auch ökonomische Fragen berührt. Oder anders gesagt: Wohlhabende Nationen befinden sich in der moralischen Pflicht, überflüssige Reichtümer an ärmere Nationen umzuverteilen.
            Kosmopolitismus und Patriotismus
            . Die interessantesten Stellen in ihrem Buch sind darum jene, an denen sie über die Motivation zum moralischen Handeln nachdenkt. Das hat ihren Ansatz schon immer von anderen Formen der liberalen Moralphilosophie unterschieden: Anders als etwa Jürgen Habermas in seiner Diskursethik beschränkt Nussbaum sich nicht auf die formale Erörterung von Prinzipien und Normen, sondern stellt dazu stets die Frage, wodurch man in der tagtäglichen Existenz überhaupt zum moralischen Handeln gebracht wird.
            Bei der Reflexion auf den Kosmopolitismus sind es nun interessanterweise gerade die Nation und die damit verbundenen Emotionen, deren gemeinschaftsstiftende Kraft ihrer Ansicht nach das Individuum dazu bringen, sich überhaupt seiner Verantwortung für Menschen jenseits der engsten Umgebung bewusst zu werden. So erscheinen am Ende die scheinbar unverträglichen Haltungen des Patriotismus und Kosmopolitismus bei Nussbaum als unzertrennlich und dialektisch verschränkt. Man kann dieses Buch auch als Friedensangebot in einer gegenwärtig nur feindselig geführten Debatte verstehen.

            Martha Nussbaum: „Kosmopolitismus. Revision eines Ideals“
            Aus dem Englischen von Manfred Weltecke
            Wissenschaftliche Buchgesellschaft, Darmstadt 2020
            352 Seiten, ….”…)

  6. Foarte interesant punct de vedere!
    Ar trebui să-l citească ultrapatrioții care au propus sărbătoare pe 4 iunie pentru Trianon.

  7. Un text absolut admirabil. L-ați publicat și în maghiară? Sau în engleză (că ați avea mai multe șansă să fiți citit în engleză decât în maghiară și/sau română).
    O să vă fac reclamă în engleză…. google translate poate fi de oarecare ajutor, deși va lipsi admirabila și impecabila formulare din limba română (care ar face de rușine pe mulți politicieni români care se împopoțonează cu atributul de ”naționalist”, dar care se exprimă execrabil în limba propriei lor nații pe care o reprezintă spre rușine, și nu cu mândrie, așa cum cred ei…

    • Din cate am inteles, textul a aparut mai intai in maghiara, intr-o revista literara. Si eu sunt curios daca este o traducere a unei alte persoane sau daca autorul stapaneste atat de bine limba romana.

  8. Articolul confunda ambitiile austriecilor cu cele ale ungurilor. Austriecii, care se considerau superiori fata de est-europeni, isi doreau un imperiu estic cucerind popoarele minuscule din europa de est dupa retragerea otomanilor si incercau sa-si pastreze puterea prin invrajbirea popoarelor intre ele si prin genocid.

    Ungurii isi doreau restaurarea statului maghiar dupa destramarea imperiului otoman, nu isi doreau cucerirea de teritorii noi.

    Politica austriecilor a fost dezastruoasa si falimentara, practic au invitat rusii in europa de est in 1848 si a culminat in primul razboi mondial, iar rezultatul a fost colonizarea – impartirea europei de est (ultimul teritoriu necolonizat din lume) de catre marile puteri imperiale din acea vreme: Franta, Anglia, Rusia prin tratatul de la Trianon.

    Ungaria a fost multi-etnica din intotdeauna, iar minoritatile aveau statut special. In deosebi Transilvania are o istorie speciala, de auto-determinare a minoritatilor, care a disparut odata cu anexarea la Romania, grupurile etnice si-au pierdut statulul special, drepturile si proprietatile, au fost persecutati si distrusi sistematic si majoritatea au emigrat. Se mentine in continuare discursul fals ca romanii au fost si sunt persecutati in continuare in Transilvania. E fals.

    Romanii aveau un statut special in Transilvania ‘ungara’, in zona apusenilor dar si in maramures, si aveau aceleasi drepturi ca si restul gruparilor etnica, insa ei nu s-au integrat foarte bine in societatea din Transilvania din diverse motive, majoritatea motivelor tin de Viena si austrieci. Acest fapt a fost speculat de habsburgi prin finantarea anti-revolutiei romanesti din 1848 prin care a fost practic epurata populatia maghiara din zona apusenilor de catre armata lui Avram Iancu cu ajutorul austriecilor. Genocid nerecunoscut de istoria romaneasca.

    Romania a pierdut enorm de mult prin emigrarea ardelenilor si prin distrugerea societatii din Transilvania.

    • „Romanii aveau un statut special in Transilvania ‘ungara’, in zona apusenilor dar si in maramures, si aveau aceleasi drepturi ca si restul gruparilor etnic_____e____, insa ei nu s-au integrat foarte bine in societatea din Transilvania din diverse motive, majoritatea motivelor tin de Viena si austrieci. ”
      Aberatie: dumneata ai auzit de maghiarizare? Tot austriecii au facut si aia? De aia nordul Transilvaniei a trecut la greco-catolici, pentru ca aveau drepturi, sau pentru ca li s-au promis drepturi in schimbul renuntarii la ortodoxie? Nu s-au integrat pentru ca erau tolerati, de aia! Ar fi bine sa mai cititi putin, aveti lipsuri.
      Recititi articolul, ca nu l-ati inteles deplin.

      „Romania a pierdut enorm de mult prin emigrarea ardelenilor si prin distrugerea societatii din Transilvania.”
      Adica romanii din Ardeal nu sunt ardeleni, ci numai germanii (in mare parte) si maghiarii putini care au emigrat? Asta va arata spre ce parte inclinati!

    • „Romanii… aveau aceleasi drepturi ca si restul gruparilor etnice, insa ei nu s-au integrat foarte bine in societatea din Transilvania din diverse motive…” Unii maghiari sunt atat de obsedati de fantoma unui mic imperiu incat ar spune orice. G.M. Tamás are dreptate, istoriile din Europa Centrala sunt autiste, nimanui nu-i pasa de nimeni, toti alearga dupa legende aurite.

    • Vad ca apare, iarasi, natiunea ardelenilor, sau, poate, etnia ardelenilor? Pentru ca sustineti ca Romania are de pierdut prin emigrarea ardelenilor. Cine sunt acestia? Maghiarii cred ca sunt maghiari, romanii ca sunt romani iar germanii – care au emigrat, asa e -cred si ei ca sunt germani. Exista, oare, ardelenii? Sau e vorba de cu totul altceva? Nu cred ca ati citit cu atentie articolul, acolo ati fi vazut ca inainte de Trianon in Transilvania traiau romani – care si-au dorit cu disperare altceva decat suprematia maghiarilor – si erau maghiari care-si doreau autonomia fata de monarhia habsburgica. Cumva cele doua aspiratii se bateau cap in cap, nimic insa despre ardeleni. Sa nu fi trait ardelenii in Transilvania inainte de 1918? Sau reluati o teza la moda astazi, in unele cercuri? Teza ardeleanului, un premergator al europeanului de azi, un „meting pot” al natiunilor, cu alte cuvinte nici cal nici magar (adica nici ungur nici roman)?

      • Ardeleanul este atat ungur , roman cat si sas si nu vad unde ar fi un „catar” la mijloc.
        Pe langa aceste etnii mai exista si multe altele, adevarat mai mici ca numar, tiganii ardeleni la care categorie ii numaram ? la unguri sau romani ?
        Ardealul a fost din totdeauna un „meltig pot” asa cum si ungurii/maghiarii sunt um amestec de triburi dintre cele mai numeroase incepand cu hunii, legenda supune ca secui ar fi urmasii acestora, respectiv dupa retragrea din Panonia un grup s-ar fi stabilit in zona astazi numita Harcov si pana la cumani, nemtii fiind modelul dupa care s-a format statul maghiar.
        Maghiari se trag din Europa daca o consideram pana la Urali, locul in care s-au stabilit fiind Panonia si zonele limitrofe. Maghiari traiesc astazi atat in Croatia, Serbia, Romania, Ucraina, Polonia, Austria si Slovacia si nu vad cum ar putea forma iar o „Ungarie Mare” fara un conflict militar deschis, cine il doreste mijlocul continentului ?

    • Va admir talentul de a abera, minti, intoarce pe DOS realitatile concrete – numarabile, pure si dure, consemnate ca atare in DOCUMENTE scrise, oficiale, semnate si stampilate pe care oricine le poate gasi in ARHIVE – folosind toate mijloacele posibile, pentru a eluda adevarul si a duce in eroare (folosind chestii specifice shpionilor unui stat ostil, desigur).
      Insa, adevarul e ca austriecii NU au fost niciodata prietenii romanilor – s-au folosit de ei prin Transilvania si teritoriile adiacente locuite de acestia urmarind scopuri politice de supunere si CTRL in folos propiu a resurselor teritoriilor CUCERITE/ eliberate -, cel putin NU al moldovenilor de dinainte si de dupa. Daca privim la ce au facut ei in BUCOVINA, cum au adm, depopulat-o cu un scop si mai apoi colonizat-o cu ruteni greco-catolici si evrei.
      (in Bucovina Nimeni NU era majoritar conform statisticilor)
      Iar in vremurile acelea, de dinainte de a fi voi eliberati de catre HABSURGI – ca doar nu de UNGARIA inexistenta cu Pasalik la Buda -, nu existau MINORITATI, nimeni nu vorbea de ETNII, …ci de NATIUNI care detineau Transilvania. In randul acelor NATIUNI privilegiate, nu exista nicio natiune a romanilor TOLERATI, din diverse considerente, desi respectivii erau majoritari pe acel teritoriu.
      Asadar:
      Ungaria NU a eliberat Transilvania.
      Romanii nu aveau Drepturi in Ungaria, pana la incorporarea si DESFIINTAREA pentru totdeauna a Transilvaniei in 1867, daca nu renuntau la ortodoxie si nu acceptau maghiarizarea!
      Faptul ca ai fost eliberat/ cucerit si adm de austrieci nu te face deloc mai NOBIL, sau mai civilizat – vezi SERBIA si BANIILE sale de azi! -, de moment ce toti doreau sa scape de sub AUSTRIECI nu prima ocazie! (inclusiv ungurii)
      Rusii erau Aliatii austriecilor!
      (si functiona un soi de Pact asemanator celui de mai tarziu dintre Hitler si Stalin in ce priveste zona balcanica si dunareana)

  9. Domnule Tamas v-am citit de trei ori textul inainte de a scrie aceste randuri. Cred ca este una dintre cele mai valoroase contributii de la Contributors. Un lucru ma munceste totusi: cum a ajuns Ungaria de astazi sa fie un stat-partid iliberal? Eu imi amintesc Ungaria anilor ’90 si era (cel putin pentru romani) un soi de occident tangibil. Tinerii imi pareau cultivati, emancipati si deschisi. Fenomenul Viktor Orbán eu nu reusesc sa mi-l explic. Cand am vazut la Budapesta (sa fie 10-12 ani?) expozitia de arta „Regi si eroi” am simtit ca imi fuge pamantul sub picioare. Vedeam un tablou in care cerurile se deschideau si Sf. Stefan intindea poporului maghiar noua constitutie (aia a lui Orbán) si nu pricepeam cum naiba nu se pune nimeni sa rada si sa arate cu degetul la asa pastisa de arta fascista. Ceva undeva a mers a nabii de prost… dar ce?

    • @Margicu
      Din păcate multe au mers prost cu Victor Orban și guvernul Fidesz. Are la bază frustrații, izolaționiștii naționaliști. Opoziția intelectualilor PRO-UE nu are rezonanță destul de mare în societatea civică pentru a stopa acest „iliberalism”. Mai sunt și ceilalți „iliberali” de la Vișegrad (PIS-Polonia, Babis-Cehia). Centrul și estul continentului nu a reușit în centenarul mult lăudat la București să asigure locuitorilor „un trai ca în vest”.
      „GO vest” va rămâne refrenul tinerilor?

    • Incerc sa va dau o explicatie, pe mai multe niveluri.
      Ungurii vad ca in Londra, care are aceeasi populatie ca a tarii lor, englezii au devenit minoritari, desi odata erau la fel de omogeni ca Ungaria. Ceea ce nu imi pot eu explica este cum de lumea nu vede in asta un dezastru.
      Ungurii cei exuberanti in 90 mai vad ca ideea de uniune europeana evolueaza in continuu, de la o integrare economica intre state independente la o structura politica supra-nationala care atenteaza la statul national.
      Mai vad ca lumea intreaga este victima imperialismului cultural occidental. „Cultura contraculturii, ambalată în divertisment și prezentată lumii cu o retorică sentimental-umanitaristă a eliberării, a îngropat creștinismul, prezentat ca dogmă, obscurantism, trecut represiv, închisoare morală etc.”
      Mai vad ca identitatea nationala in occident degenereaza in oikofobie si auto-repudiere (vezi scandalul SAS).
      Mai vad ca desi declarativ statele occidentale si UE nu au o ideologie oficiala, de facto au, iar oikofobia, rebotezata muticulturalism si diversitate, e partea centrala. „Ideologia progresistă, care e un substitut de religie, trebuie să rămână o opțiune a cetățenilor, legitimă cât timp este doar a lor; elitele ajunse la putere trebuie să se abțină de a transforma orice ideologie într-o ideologie oficială a statului.” (citate din Horia Roman Patapievici)

      • Ba UE are o ideologie, si anume valorile fundamentale enuntate la inceputul Tratatului UE, printre care democratia, drepturile omului, respectarea minoritatilor, pluralismul, toleranta etc
        Adica un model de societate in care sa fie loc pentru toti, in conditii egale. Cam cum nu era Transilvania inainte de Trianon.
        De ce sa consideri ca se uraste pe sine cineva care nu e de acord cu cel care se iubeste pe sine atit de mult incit nu mai lasa loc in jurul lui si altora?
        Si nu persecuta nimeni crestinismul in UE, e o problema doar cu acei crestini care si-ar dori ca intreaga societate sa fie modelata de dogma si etica lor.

        • Ei, vedeti, asta e ideologia cu care nu sunt de acord ungurii si nu e parte din ideologia oficiala a UE: ca un popor are datoria morala sa faca loc altora. Si mai pe sleau, ca Ungaria sa devina Londra.

          • Teoria asta cum ca cineva are un plan sa inlocuiasca europenii cei puri originari cu invadatori de alta cultura e o poveste.
            Europa de vest nu e la fel de omogena etnic precum cea de est pentru ca vesticii au avut colonii si si-au bazat dezvoltarea economica din ultimii 50 de ani pe mina de lucru ieftina importata din alte zone ale lumii, in special Africa. Daca in est nu era comunismul, poate ca vestul ar fi importat muncitori de la noi si inainte de ’90.
            In orice caz, e un fapt: oamenii aia de alta culoare si cu alta religie sint in Europa, uneori la a 2-a si la a 3-a generatie, si ar trebui sa aiba un loc in societate egal cu al celorlalti, ceea ce e departe de a fi cazul acum. Daca numarul lor creste, e pentru ca exista o nevoie economica in sensul asta, nimeni nu ii aduce doar ca sa creeze probleme si pentru ca ar avea un plan ideologic sa il inlocuiasca pe omul alb si crestin.
            Autovictimizarea asta nu are niciun temei si e probabil rezultatul frustrarii celor care au dominat societatea in trecut si carora li se cere azi sa imparta prajitura si sa accepte convietuirea.
            Pentru ca asta e ideea: sa li se faca tuturor loc la masa pe pozitii egale, nu unii in capul mesei si altii mai intr-o parte, sau asteptind sa manince intii primii ca sa aiba si ei dreptul la resturi. Si nu e vorba doar de cei colorati si necrestini, ci si de toti cei care fac parte din grupuri care nu au acces egal la pirghiile de putere (femeile) sau sint marginalizati sau obligati sa isi ascunda identitatea „devianta” daca vor sa fie acceptati.
            Revenind la Trianon, stim cum s-au simtit romanii cu statutul pe care l-au avut sub maghiari si austro-ungari. Nu e clar preferabila o societate care sa isi propuna macar sa ii ofere fiecarui individ sanse egale de reusita? De ce e mai bine ca un om sa fie urmarit toata viata de stigmatul aferent identitatii lui, in cazul in care a avut ghinionul sa nu se nasca in grupul dominant?

            • Daca as putea rezuma argumentul dumneavoastra, ar fi cam asa: ungurii trebuie sa isi umple tara de emigranti, pentru ca sunt minoritati in Ungaria si astfel minoritatile vor deveni majoritate.
              Sper ca nu vreti sa va impuneti moralitatea asupra altora.

              https://www.youtube.com/watch?v=QmqOhnVHnK0

            • @AT,
              Nu, nu am zis deloc ca ungurii trebuie sa isi umple tara de emigranti. Daca se descurca fara si demografia le-o permite, nu au de ce sa primeasca emigranti. Am zis doar ca acolo unde sint, din diverse motive, oameni care apartin unor minoritati, ei ar trebui tratati egal cu majoritarii/dominantii.

            • Asa ceva este imposibil. Luati doar clasicul exemplu al minoritarului la magazin.

        • Amintiti-mi un film de la Hollywood in care un crestin sa fie personaj pozitiv.
          Amintiti-mi unul in care un homosexual sa fie personaj negativ.

  10. Gáspár Miklós Tamás este caracterizat în general ca un „intelectual public” și un „marxist-anarhosindicalist”. Bun, ok, așa o fi, dar observ în retorica articolului domniei sale un aparat critic perfect dezvoltat, așa cum doar un intelectual de marcă poate etala.
    Un aparat critic dezvoltat este orice, dar nu un set de instrumente și atitudini/facultăți pe care politicienii și naționaliștii, mai ales cei extremiști, să le prețuiască.
    De ce sunt puțini intelectuali maghiari care să pună problema similar domnului Gáspár Miklós Tamás? Păi, din același motiv pentru care și la noi sunt puțini (e drept, nu la fel de puțini) cei care privesc critic legionarismul, mandatul dictatorial al lui Antonescu sau naționalism-legionarismul-ușor comunist al lui Ceaușescu.
    Maghiarii au un complex în istorie, poate l-au avut mereu, nu este tocmai rar acest tip de frustrare în Europa, iar Trianonul este drama supremă identificată de acest complex de inferioritate. E drama care le face lor bine când se uită în cărțile de istorie.
    Și noi, la modul general și neselectiv, vedem în istorie dușmani peste tot: dușmanii mei, ca într-o manea oarecare. România e unde e din cauza dușmanilor, care au fost și mai sunt. Astăzi unii, mâine alții. Ungurii și rușii pot fi printre ei. Ungurii mai mereu, rușii și americanii fac cu schimbul.
    La unguri la fel: dușmanii noștri din Europa, românii mai mereu, sârbii și croații la fel. Ruși fac schimb cu germanii. Nimic nou.
    Marxist sau nu, Gáspár Miklós Tamás și întrebările sale iau în râs astfel de marote și identifică problema: educația!
    Mai puneți oameni buni mâna pe cărți și gândiți cu capul vostru!
    Și dacă tot ați făcut acest lucru, nu vă mai temeți să spuneți și să scrieți adevărul.
    Pentru că, așa cum ne învăța Iisus Nazarineanul, adevărul ne face liberi.

    • @Cristian Felea

      Camus a fost un „anarhist” (câțiva ani în Partidul Comunist din Algeria, a luptat în rezistanța franceză) și intelectual pe care îl admir foarte mult. Din „Exilul Elenei”, text pe care l-am citit prima dată 1977 la Focsani în limba română:

      „Wenn die Griechen von der Verzweiflung angerührt wurden, so war es immer durch die Schönheit und das Bedrückende in ihr. In diesem goldenen Unglück gipfelt die Tragödie. Unsere Zeit hat ihrer Hoffnungslosigkeit Nahrung gegeben in der Schändlichkeit und den Krisen. Deshalb wäre Europa würdelos, wenn der Schmerz jemals würdelos sein könnte.
      Wir haben die Schönheit verbannt, die Griechen griffen für sie zu den Waffen. Ein erster, doch grundlegender Unterschied. Für das griechische Denken war stets die Begrenzungsidee vorherrschend. Es hat nichts auf die Spitze getrieben, weder das Heilige noch die Vernunft, weil es nie etwas verleugnete, weder das Heilige noch die Vernunft. Es hat alles einbezogen, den Schatten und das Licht ins Gleichgewicht bringend. Unser Europa hingegen, das sich berufen fühlt, alles zu erobern, ist die Tochter der Unmäßigkeit. Es leugnet die Schönheit, wie es alles leugnet, was es nicht anbetet. Und es betet, sei es auch auf verschiedene Weise, ein Einziges an: den zukünftigen Sieg der Vernunft. In seinem Wahn versetzt es die ewigen Grenzen, und in diesem Augeblick stürzen sich düstere Erinnyen darauf und zerreißen es. Nemesis wacht, die Göttin des Maßes, nicht der Rache. Alle, die die Grenzen überschreiten, werden von ihr unerbittlich bestraft.
      Die Griechen, die über Jahrhunderte die Frage des Rechts aufgeworfen haben, würden nichts von unserer Vorstellung der Gerechtigkeit verstehen. Die Gleichheit bedingte für sie eine Grenze, während sich unser Kontinent auf der Suche nach einer Gerechtigkeit verkrampft, die er ohne Einschränkung will. Im Morgengrauen des griechischen Denkens verkündet schon Heraklit, dass die Gerechtigkeit selbst dem physischen Universum Grenzen setzt. „Die Sonne wird ihre Grenzen nicht überschreiten, denn die Erinnyen, Bewahrerinnen der Gerechtigkeit, würden es entdecken”. Wir, die wir das Universum und den Geist aus ihrer Bahn geworfen haben, lachen über diese Drohung. In einem trunkenen Himmel entzünden wir die Sonnen, die wir wollen. Aber das hindert nicht, dass die Grenzen bestehen und dass wir es wissen. In unserem äußersten Wahn träumen wir von einem Gleichgewicht, das wir hinter uns gelassen haben und das wir argloserweise am Ende unserer Irrtümer wiederzufinden glauben. Naive Vermutung, die auch rechtfertigt, dass unsere Nachkommen, Erben des Wahnsinns, unsere heutige Geschichte weiterführen.”

  11. Excelentă analiză și o spun nu pentru ca sunt roman și Trianonul ne-ar fi avantajat, cum pretind, unilateral, istoriografii unguri. Este istorie pură și se referă la toate cele 8-9 națiuni ale fostului imperiu Habdburgic, vizate direct de Tratatele de la Trianon, așa cum s-a întâmplat în realitate.
    Greșala noastră este că îl tinem în tăcere prin biblioteci pe unul din titaniii istoriei noastre naționale, NICOLAE IORGA, lăsând locul liber integral istoriografiei pătimașe ungare despre Trianon, în loc să-i scoatem la lumină și să-i publicăm la fiecare 2-3 ani cărțile și contribuțiile lui fundamentale și valoroase istoric, despre ceea ce a însemnat Trianonul pentru fostele națiuni care fuseseră încorporate în imperiul Habsburgic.
    Politicienii unguri, cei mai mulți, sunt singurii care contestă,importanța și obiectivitatea Tratatelor de la Versailles, a căror valabilitate a supravietuit inclusivi ororilor și bulversărilor celui de al doilea război mondial,cimentându-și astfel și mai mult valoarea lor istorică.Istoriografii și politicienii unguri au evitat categoric și întotdeauna să răspundă la intrebarea dacă Trianonul ar fi putut consacra o „Ungarie Mare” – clamată acum – în care elementul etnic maghiar să fi fost minoritar, in raport cu alte etnii majoritare, pe care le-ar fi înglobat! Nu! Pentru că ar fi fost ceva similar unirii apei cu focul.

  12. Multe intrebari, putine raspunsuri pt o tematica atat de delicata.
    Pt gasirea unor raspunsuri recomad citirea cartii lui Paul Lendvai ” Ungurii”
    aparuta in limba romana, o carte care raspunde la apecte dintre cele sus mentionate.
    ” Existenta, ba chiar supravietuirea poporului ungar si a statului sau national in bazinul Carpatilor ( Carpatii ajung mai departe decat Romania)) este un miracol al istoriei europene.
    Cu greu se poate gasi o natiune a carei imagine de-a lungul veacurilor si al epocilor sa fie invaluita de atatea si asa contradictorii clisee ca cea a maghiarilor.”

  13. Domnule Gáspár Miklós Tamás cred ca umblati de tanar cu capul spart….
    PS: E un compliment pt cineva care incearca sa lumineze cu adevar cotloane intunecate/uitate ale istoriei/realitatii omenesti.
    Va multumesc pt articol!

  14. Prea multe (auto) întrebări. Altminteri un text remarcabil cu un final în coadă de peşte: ” Peste automistificarea de odinioară se așterne cea din prezent.”
    Istoric vorbind, Hungaria nu-şi acceptă propria Istorie, mai ales cea începând din 1918 încoace. Fiindcă există o evidenţă: statul hungar a dispărut în 1527 şi a reapărut în 1920( după 400 de ani!!!). Dar ideea că Istoria se scrie prin Forţă repugnă maghiarilor, mai ales că ideea de Forţă elimină orice alte consideraţii( etnice, culturale, civilizaţionale, etc), şi se aplică doar DREPTUL FORŢEI. Voiam să spun că Hungaria trăieşte într-o ficţiune istorică.
    Dar această stare internă a poporului maghiar care nu se împacă cu propria Istorie se transmite în exterior prin sistematicele acţiuni agresive maghiare împotriva tuturor şi mai ales contra vecinilor. Există o POLITICĂ de STAT a Hungariei de agresivitate permanentă contra tuturor. Inclusiv de căutare de alianţe prin care să se rezolve „problema maghiară”( ca în 1938 când Hungaria s-a repezit şi a luat teritorii de la Cehoslovacia, 1940 când a luat teritorii de la România, 1941(?) când a luat teritorii de la Iugoslavia, etc). Azi Hungaria „face mumos” în relaţiile cu Rusia, este jolly-jokerul Germaniei şi Austriei, întreţine o propagandă agresivă contra vecinilor, etc, totul în speranţa cu va exista, odată şi odată, încă o acţiune de FORŢĂ de tip Diktatul de la Viena sau Pactul Ribbentrop-Molotov.
    De fapt, Hungaria îşi face sieşi un mare deserviciu. Ea vrea să IMPUNĂ FORŢA dar nu poate. Aceasta este tragedia istoriei( şi viitorului…) naţiunii maghiare.

  15. Un articol remarcabil, pe deplin si definitiv lamuritor pentru tema analizata. De remarcat eruditia, dar si stilul expresiv al scrierii. Multumiri dlui G. M. Tamas si platformei Contributors!

  16. hilar ! niste tisti-bisti ca ungurii, romanii, sirbii sau alte semintii nesemnificative la nivel planetar, se iau in serios, ca si cind istoria pamintului ar fi fost decisiv influentata de ei ! ei bine domnilor, inviati i pe kadar, ceausescu sau tito (daca n ati facut o inca) si veti regasi gloria pierduta

  17. Textul acesta al profesorului G. M. Tamás a fost publicat original în limba maghiară în săptămânalul „Élet és Irodalom” din Budapesta, an LXIV, 29 mai 2020.

  18. Observ cu neplăcere ca unele din comentarii refera opinia unui ungur cu pseudonim care n-a înțeles nimic din articolul lui Tamas.

  19. Un articol scris cu multa tristețe și obidă, reproșând ignorarea delăsătoare a surselor variate si extrem de bogate de informare, impunând o necesară, urgenta și posibilă inițiativă de reînnoire a cercetării științifice de specialitate istorică. Foarte impresionant tonul acesta intelectualicește dezamăgit, chiar superior deznădăjduit, rafinat pesimist. Un articol magistral, de larg interes istoric, cultural și politic, filozofic și literar, filologic și lingvistic, etic și estetic! Multe mulțumiri!

  20. Excepțională observație pentru timpul de azi: ”Generații întregi au omis munca hermeneutică necesară (deși travaliul de documentare și sistematizare istoriografică curgea firav sub vălul ignoranței generale), iar valoarea experiențelor spirituale, a intuițiilor istorice provenite din teritoriile Monarhiei este aproape imperceptibilă. Eseistica dedicată temei proiectează în trecut, aproape fără excepție, realitățile etnice din perioada târzie a statelor succesoare”.
    Felicitări pentru echilibru, obiectivitate, luciditate, stare de prezență, educație și multe altele care nu pot fi numite!
    Ați atuns granițe sensibile ale cunoașterii!
    M-am bucurat imens citind acest text!
    Mulțumesc.
    Constant Roseti

  21. GMT, cu textul asta te-ai depasit pe tine însuti : felicitari! Felicitari si platformei Contributors pt ca l-a tradus asa de recede si l-a publicat.

  22. Articolul lui Tamasz e un text de autocritica nationala, care ar putea fi un bun exemplu si pt. intelectualii romani. Se mai intreaba cineva astazi de ce transilvanenii Slavici si Rebreanu au fost pro-austrieci si pro-germani in primul razboi mondial, fara sa fie tradatori de neam (cum au fost calificati atunci de liberali) ? Aceeasi pozitie a lui C. Stere este explicata comod prin anti-rusismul lui (care era mai curand un ant-tzarism) si politica lui de desnationalizare. Despre atitudinea critica a lui Stere fata de statul roman si politica acestui stat fata de Basarabia, dupa unire (si care explica in parte si reticentele politice ale basarabenilor de azi fata de Romania), nu mai stie si nu mai vrea sa stie nimeni in Romania. Iar intre Romania si Ungaria nu se vede nici o dorinta reala de impacare, din nici o parte, adversitatea fiind mai convenabila, se pare, pentru ambele clase politice, ea servind ca diversiune in fatza problemelor interne.

    • Politica Romaniei fata de Basarabia poate initial a fost gandita bine, dar a fost aplicata diametral opus.Numirile in functiile aparatului de stat in ,,noua provincie,,nu s-a facut pe competente profesionale, ci pe alte criterii,degenerand aproape in mutari disciplinare in majoritatea cazurilor.Romania dupa extraordinarele pierderi umane si materiale din anii razboiului si ocupatiei inamicilor (printre altele a fost singurul stat european care nu si-a despagubit cetatenii pentru rechizitiile efectuate) nu a avut capacitatea financiara sa integreze economic nouaprovincie ..

    • Felicit curajul,soliditatea argumentelor și documentarea impecabilă a acestui om liber și istoric al ideilor care niciodată nu se dezminte.
      Ader la punctul dvoastră de vedere: e un exemplu. Căci dacă intelighenția maghiară emană obtuzitate și ignoranță, îmbolnăvită de naționalism, și o parte de neglijat a intelectualității și istoriografiei românești de astăzi suferă de aceleași simptome.Semnele se văd în luările de poziție bătăioase din social-media, poate mai puțin în privința legitimității pentru România a încheierii tratatului. Dar, un exemplu recent este că politicienii (educați de istorici) adoptă (pe 13 mai), și opinia publică acceptă, o lege a declarării zilei de 4 iunie „Ziua Tratatului de la Trianon”. Se vrea un răspuns festivist naționalist-romantic de consfințire a statului român pe harta Europei la retorica nostalgic-revanșardă a regimului iliberal de la Budapesta. Dar, cred că astfel, nu face decât să pună în umbră rezultatul voinței majoritare exprimate la 1 decembrie 1918. De ce nu legiferăm și ziua Tratatului de la Paris din 10 februarie 1947?
      O asemenea istoriografie care nu iese în lume cu un spirit modern, european ne închide și astfel, vedem cum încheie istoricul francez care publică pe Herodote.net articolul despre tratatul de la Trianon: „Après l’effondrement du communisme, elle (Ungaria) a la sagesse de mettre une sourdine à ses revendications sur les minorités hongroises de Transylvanie (Roumanie) et de Voïvodine (Serbie) pour ne pas ouvrir de nouveaux conflits avec les régimes voisins.”(https://www.herodote.net/4_juin_1920-evenement-19200604.php). Adică, tot regimul din Ungaria demonstrează mai multă înțelepciune.

  23. „Să nu vorbim despre Trianon, căci nu știm despre ce vorbim.”

    1. Cu siguranta autorul este unul foarte erudit si asta copleseste cititorul obisnuit incat spusele sale nu pot fi comentate; doar pe ici pe colo…
    Asadar, G.M. Tamsa vorbeste, in principal, despre despre istoria Ungariei ante si post Trianon. Insa, subiectul este, totusi, Trianon-ul. Inteleg, nu putem vorbi pentru ca nu stim. Adevarat! NU putem stii toate elementele care au dus la incheierea Tratatului. Dar, ceva-ceva(!) se stie, s-a mai scris, s-a mai vorbit. Socotesc ca autorul a evitat sa-si expuna macar una-doua pareri despre cele petrecute la marea decizie sau sa aminteasca pe cativa dintre „autoriï”Tratatului.

    Pentru Romania, un cuvant, se pare hotarator, l-a avut Presedintele Willson prin echipa de specialisti pe care a trimis-o in Transilvania. Aceasta a facut cercetari, investigatii amanuntite.
    Este foarte posibil ca spiritul de independenta nord-american sa fi fost determinant.

  24. pina la citirea acestui articol, am crezut ca toti maghiarii urasc toate natiile din fosta ungarie mare.
    am crezut ca nu citesc istorie si doar vorbesc din inima neagra.
    ma bucur ca mi s-a luat o piatra de pe inima.

  25. Nu cunosc limba maghiara, dar sunt convins ca textul de fata a starnit un cor de injuraturi la publicarea sa initiala in Ungaria. Daca ar exista o platforma tip Contributors in Ungaria acela ar fi locul unde autorul ar fi linsat mediatic.
    Si la noi sunt subiecte delicate pe care intelectualitatea romaneasca le ocoleste sau la trateaza superficial: Cadrilaterul, administratia romaneasca intrebelica in Trasilvania si Basarabia, episodul Transnistria, politica de omogenizare nationala de dupa 1965, etc.

  26. Marog, in superficialitatea care ne caracterizeaza nimeni NU are timp de aprofundari de astea.
    Toti vor ceva, repede, acum, care sa le satisfaca niste frustrari, istorice, ori BA, majoritatea induse de org/ indivizi urmarind CEVA (care nici macar nu are legatura cu TRI A NON si toate cele legate de acele evenimente).
    Formam niste societati bolnave, psihopate, histeroide blocate pe repede inainte in care devenim din ce in ce mai alienati si mai usor de manipulat de catre cei care chiar stiu ce vor si ne conduc pe ultimul drum ca natiuni si state europene.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Autor

G.M. Tamás
G.M. Tamás
G.M. Tamás, născut la Cluj în 1948, este un filozof și om politic maghiar. După absolvirea studiilor de filozofie la Universitatea Babeș-Bolyai, intră în conflict cu autoritățile comuniste și emigrează în Ungaria. Începe să predea la Universitatea Eötvös Loránd din Budapesta, de unde este concediat din motive politice. În timpul regimului Kádár publică doar în samizdat și în afara Ungariei. După căderea regimurilor comuniste, G.M. Tamás devine unul dintre liderii Alianței Democraților Liberi (SZDSZ), formațiune politică pe care o reprezintă în Parlamentul de la Budapesta între 1989 și 1994. Ca universitar, a predat în SUA, Marea Britanie, Germania, Austria, Franța. A publicat lucrări în domeniul filozofiei politice și științelor sociale și a fost tradus în 12 limbi.

Carte recomandata

Esential HotNews

E randul tau

Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual creștin, cartea lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Și cumva indirect îi reproșați lui Gabriel Liiceanu un soi de trădare a acestui crez ( „am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii”). Mă tem că tocmai această carte a lui Noica este o trădare a suferinței victimelor de: Cristina Cioaba la Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Carti recomandate de Contributors.ro

 

 

Antifragil

de

Nassim Nicholas Taleb

recomandată de contributors.ro

 

Top articole

Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Recunosc din start faptul că îmi este destul de greu să scriu despre volumul Isus al Meu, editura Humanitas, 2020. În primul rând, din cauza intimidantului autor, un monument al culturii românești contemporane, adulat şi contestat ȋn (aproape) egală măsură.

Refuzat la export. Schimb de scrisori cu un prieten maghiar

Dragă Miklós, îți amintești de expresia „refuzat la export” din comunismul nostru românesc; subliniez „nostru”....

Când șahul devine rasist…

Credeați că numai statuile sau hărțile (1) pot fi rasiste? Aflați că, pe fondul actualei revoluții BLM (Black Lives Matter), în curs de desfășurare în...

Frauda în educaţie e viol la adresa copilului

Cu câteva zile în urmă, o studentă mi-a trimis – ca răspuns la examenul de “Etică şi integritate academică” – un text...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)