De aproximativ un an suntem anunțați cel puțin o dată pe lună că un nou acord nuclear cu Iranul este ”foarte aproape de a fi încheiat.” De fiecare dată, însă, există câte o neînțelegere între părțile aflate la masa negocierilor care împiedică semnarea unei noi înțelegeri care ar împiedica Teheranul să-și dezvolte propriul arsenal nuclear care ar produce schimbări majore în Orientul Mijlociu. Deși, în mod oficial, nu este parte a discuțiilor desfășurate între marile puteri și Iran, Israelul este statul care se opune cel mai vehement tratatului. Liderii israelieni au dezvoltat în ultima perioadă o retorică dură și, pe alocuri, chiar beligerantă cu privire la posibilitatea unui nou tratat cu regimul de la Teheran. Dar de ce este Israelul atât de vocal împotriva acordului, în special având în vedere că acesta i-ar servi, cel puțin aparent, interesele în regiune?
Relațiile israeliano-iraniene: evoluția unei rivalități regionale
Pentru a înțelege mai bine cum s-a ajuns la o rivalitate atât de încrâncenată între Israel și Iran este necesară o scurtă trecere în revistă a istoriei recente a relațiilor dintre cele două țări. Deși până la revoluția islamică din 1979 țările au întreținut relații cordiale și de colaborare, situația avea să se schimbe treptat odată cu regimul de la Teheran existând totuși cel puțin un episod de cooperare prin intermediari după evenimentele din 1979 datorită unor modificări atât în peisajele interne cât și în mediul politic și de securitate regional.
În încercarea de a stabili relații de colaborare cu grupuri non-arabe din Orientul Mijlociu după înființarea statului Israel în 1948, David Ben Gurion a inclus Iranul în ceea ce avea să devină ”doctrina periferiei,” o serie de acorduri cu entități non-islamice și/sau non-arabe precum Turcia sau populația kurdă din regiune. Confruntat cu ideologia panarabistă, care câștiga tot mai mulți adepți în Orientul Mijlociu prin vocile unor lideri precum Gamal Abdel Nasser, și sprijinul Uniunii Sovietice, Mohammad Reza Pahlavi, șahul Iranului, a fost împins tot mai aproape de cooperarea cu Israelul. Astfel, până la revoluția islamică din 1979, cele două state au dezvoltat relații strânse care s-au materializat în numeroase domenii: livrări de petrol către Israel, permisiunea acordată evreilor irakieni să tranziteze teritoriul Iranului în drum spre Israel, îmbunătățirea relațiilor Teheranului cu Washingtonul prin bunele relații cu statul evreu, schimburi tehnologice, etc.
În decurs de doar câteva săptămâni de la venirea sa la putere, Ayatollahul Ruhollah Khomeini a distrus orice fel de colaborare cu Israelul. Republica Islamică susținea un punct de vedere care considera că regimul anterior, prin relațiile sale cu SUA și Israel, încălca principiile islamului și punea în pericol independența și valorile Iranului. Dacă Statele Unite deveneau, astfel, ”Marele Satan,” Israelul era fratele său mai mic. Ostilitatea și apelurile la mobilizare pentru distrugerea Israelului au dominat discursul iranian pentru o bună perioadă de timp existând totuși momente de colaborare pragmatică, fără a îmbunătăți relațiile per total. Un astfel de exemplu este celebrul scandal Iran-Contras din perioada administrației Reagan. În plin război iraniano-irakian, Teheranul a primit armament din partea SUA prin intermediul Israelului în schimbul unor sume de bani care aveau să fie folosite pentru finanțarea luptei rebelilor Contras din Nicaragua împotriva unei junte cu orientări marxiste.
Programul nuclear înființat de Mohammad Reza Pahlavi în anii 1950 a fost reluat la mijlocul anilor 1980, iar până la încheierea Joint Comprehensive Plan of Action (JCPOA) în 2015, avansul în direcția îmbogățirii de uraniu precum și crearea, finanțarea, și dezvoltarea de către Iran a unei serii de actori non-statali precum Hezbollah, Hamas, și Jihadul Islamic Palestinian, au tras semnale de alarmă continue în Israel. Acordul semnat în timpul administrației Obama de către Iran și grupul P5+1 (Statele Unite, Franța, Marea Britanie, Rusia, China, și Germania) s-a confruntat cu un grad ridicat de lipsă de popularitate în regiune, în special din partea Israelului, dar și în rândul unor state arabe precum Arabia Saudită sau Emiratele Arabe Unite. Campania agresivă a fostului prim ministrul Benjamin Netanyahu a jucat, probabil, un rol important în decizia lui Donald Trump de a retrage SUA din JCPOA. Cu toate acestea, toate datele existene în acest moment din partea instituțiilor internaționale indică faptul că regimul de la Teheran s-a conformat în cea mai mare parte cu prevederile acordului, iar acesta a reușit să împiedice dezvoltarea de armament nuclear de către Iran.
Împotrivirea Israelului: acordul, strategia, și frica de abandon
Fostul prim ministrul israelian Benjamin Netanyahu a fost de departe cel mai vehement opozant al unui acord nuclear cu regimul de la Teheran. Acesta nu s-a sfiit niciodată de la a critica dur atât administrația Obama cât și acordul în sine pe care l-a denumit adesea ”o greșeală istorică.” Actualii lideri israelieni, începând cu fostul premier Naftali Bennett și continuând cu actualul lider al guvernului Yair Lapid au adoptat, în mare măsură, retorica lui Netanyahu. O mică diferență poate fi identificată în perioada mandatului lui Bennett care nu a fost atât de public în declarațiile sale preferând să-și vocifereze îngrijorările și respingerea unui nou acord în dialog direct și privat cu liderii de la Washington.
Cu toate acestea, nici Netanyahu, nici succesorii săi nu au prezentat public o alternativă viabilă cu privire la cum poate Iranul fi împiedicat să obțină armament nuclear. Există numeroase opțiuni la dispoziție, însă niciun indiciu nu arată faptul că vreunul dintre acestea ar putea duce la stoparea completă a programului nuclear iranian. Acțiunile acoperite recente ale serviciilor de informații israeliene au vizat asasinarea unor oameni de știință implicați în dezvoltarea programului nuclear și sabotarea unor echipamente, însă dincolo de umilirea Teheranului și întârzierea dezvoltării de armament nuclear pentru puțin timp, acestea nu au capacitatea de a produce efecte pe termen lung. Sancțiunile economice au eșuat în a schimba comportamentul Iranului care și-a dezvoltat așa-numita ”economie de rezistență” producând pe plan intern produsele importate. Acestea funcționează eficient doar în tandem cu o strategie diplomatică și reprezintă un instrument pentru întârzierea programului nuclear, nu terminarea acestuia.
O operațiune militară la scară largă este dificil de implementat, iar probabilitatea eficienței acesteia pe termen lung este scăzută ducând la consecințe catastrofale pentru întreaga regiune. Capacitatea Israelului de a desfășura o operațiune militară de proporții împotriva programului nuclear iranian este cel puțin incertă. Aceasta ar presupune zborul deasupra unor teritorii ostile, evitarea sistemelor iraniene de apărare anti-aeriană, alimentarea în aer, distrugerea locațiilor, și întoarcerea în Israel. Cel puțin două faze sunt extrem de dificil de implementat în momentul de față: Israelul nu deține echipamentul necesar pentru alimentarea avioanelor de luptă în aer, iar Washingtonul a făcut foarte clar faptul că nu va susține un astfel de demers în eventualitatea în care liderii israelieni decid să demareze o operațiune militară împotriva Iranului; o bună parte din facilitățile nucleare ale Teheranului sunt îngropate sub pământ, iar până acum, SUA au refuzat vânzarea către Israel de bombe capabile să distrugă obiective subterane. În plus, Iranul deține deja cunoștințele necesare pentru dezvoltarea unui arsenal nuclear, iar distrugerea unor centrale sau echipamente de îmbogățire a uraniului nu ar face altceva decât să întârzie acest proces.
Astfel, din perspectiva amenințării la adresa securității Israelului și a regiunii, diplomația rămâne cea mai bună opțiune. Deși un nou acord nuclear nu ar soluționa toate fricile Israelului și nici nu ar stopa definitiv goana Teheranului după armament nuclear, acesta ar oferi o soluție pe termen lung producând mai multe oportunități în vederea ținerii sub control a programului nuclear iranian. Timpul, în momentul de față, este critic. Fiecare zi în care Israelul face tot ce îi stă în putință să amâne sau să împiedice semnarea unui nou acord este o zi în care Iranul face încă un pas în direcția dezvoltării de armament nuclear. Și, totuși, de ce se opun liderii israelieni unui tratat?
În primul rând, un Iran înarmat nuclear ar produce, fără doar și poate, o schimbare majoră în balanța de putere regională forțând Israelul să-și modifice poziționarea nucleară. Dezvoltarea de focoase nucleare de către Teheran va produce o creștere semnificativă a nivelului de insecuritate în regiune și, probabil, ar genera un val de înarmare nucleară în rândul altor state precum Turcia, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, sau Egipt. În același timp, din perspectiva Israelului, un nou acord va dezgheța fonduri în valoare de miliarde de dolari, stopate de sancțiunile economice, care vor fi ulterior folosite în scopuri pe care liderii israelieni nu le pot controla precum finanțarea și dezvoltarea numeroaselor grupări armate afiliate Iranului în țări precum Irak, Siria, sau Liban. Fricile Israelului au, însă, baze mai profunde datând încă din perioada președintelui american Barack Obama.
Încă de la inaugurarea în funcție a acestuia, premierul israelian de la acea vreme Benjamin Netanyahu a avut o părere proastă despre noua administrație și politica acesteia în Orientul Mijlociu. Discursul lui Barack Obama în Cairo, în cadrul primei sale vizite externe în calitate de președinte care a avut loc în regiune și care nu a inclus Israelul, a fost perceput de liderii israelieni drept o îndepărtare a SUA de principiile anterioare privind garantarea securității statului evreu. Apropierea de Iran, negocierile, și semnarea acordului nuclear din 2015 în ciuda insistențelor și protestelor israeliene au pus paie pe foc. Declarațiile liderilor americani și aparenta repoziționare de politică externă în direcția Asiei, instabilitatea din țările vecine, situația dificilă din teritoriile ocupate și războaiele din Fâșia Gaza, precum și influența în creștere a Iranului în regiune au contribuit semnificativ la frica Israelului de abandon din partea Statelor Unite.
În aceste condiții, în ceea ce privește programul nuclear iranian, pentru Benjamin Netanyahu singura garanție credibilă a fost, și, probabil este și în prezent, eliminarea completă a capabilităților nucleare deținute de Iran. Pentru administrația Obama, politica optimă în această situație a fost diplomația. Aceste divergențe s-au manifestat și pe plan intern divizând mediul politic israelian în două tabere: cei care consideră că probabilitatea unui atac nuclear iranian este foarte mare și cei o consideră scăzută. Pentru cei din prima categorie, Israelul trebuie să facă tot ce îi stă în putință pentru a preveni obținerea de armament nuclear de către Iran. Pentru cei din a doua categorie, Israelul trebuie să facă tot ce este rațional pentru a preveni un Iran înarmat nuclear.
Însă frica de abandon generată de apropierea dintre SUA și Iran și perceputa repoziționare americană pe plan extern în direcția Asiei, departe de Orientul Mijlociu, presupune o revizuire de către liderii israelieni a poziției tării lor în raport cu programul nuclear al Teheranului. Arsenalul nuclear al Israelului este probabil unul dintre cele mai prost păstrate secrete din regiune și, deși volumul acestuia este puțin cunoscut, tocmai această lipsă de transparență a prevenit până în momentul de față o cascadă de înarmare nucleară a statelor din regiune. Literatura de specialitate identifică trei tipuri de poziționări nucleare, concept definit drept ”o doctrină operațională, mai degrabă decât una declarativă,” fiecare cu propriile caracteristici descrise în tabelul de mai jos.
Catalytic | Assured retaliation | Asymmetric escalation |
centralized political control over the use of nuclear weapons | centralized political control over the use of nuclear weapons | pre-delegation to the military commanders on the ground |
requires a small number of nukes to attain its goal | bigger number of nukes to prevent a decapitating first strike | bigger number of nuclear weapons to prevent a decapitating first strike |
nuclear weapons not included in the state’s military doctrine | nuclear weapons included in the military doctrine | nuclear weapons included in the military doctrine |
main goal: to convince a third-party ally to intervene on the regional power’s behalf | self-help strategy, no third-party required for state survival | self-help strategy, no third-party required for state survival |
does not require a great deal of transparency regarding nuclear weapons | requires transparency | requires transparency |
lower likelihood to lead to a cascade of reactive proliferation | potential to lead to a cascade of reactive proliferation | potential to lead to a cascade of reactive proliferation |
Până în momentul de față, cercetătorii cad de acord că poziționarea nucleară a Israelului se încadrează, în mare parte, în cea de-a doua categorie. Rolul acesteia este de a preveni un atac nuclear prin amenințarea cu capacitatea de a răspunde în aceeași măsură. Însă aceasta nu s-a dovedit eficientă în a preveni atacuri convenționale. Abandonarea acestei poziționări ar presupune creșterea transparenței în ceea ce privește arsenalul nuclear israelian. Cu toate că acest lucru ar crește capacitatea de prevenție a unui atac nuclear, presiunea asupra statelor din regiune cu privire la demararea propriilor programe nucleare ar fi exacerbată. În plus, dată fiind influența disproporționată a armatei israeliene în deciziile politice, schimbarea poziționării nucleare ar duce la creșterea rolului acesteia.
Frica de abandon de către SUA sau percepția abandonului va împinge Israelul în direcția revizuiri poziționării sale nucleare cu consecințe semnificative asupra regiunii. Mai mult decât atât, eșecul diplomației ar putea lăsa Israelul fără altă opțiune decât o acțiune militară unilaterală împotriva Iranului în ideea că o astfel de operațiune va motiva inițiative diplomatice pentru încheierea ostilităților. În aceste condiții, SUA are nevoie să-și convingă principalul aliat din regiune cu privire la faptul că diplomația este cea mai bună soluție pentru problema programului nuclear iranian.
Concluzie
Este puțin probabil ca vreun draft aflat în momentul de față pe masa negocierilor să satisfacă viziunea liderilor israelieni. Aceștia au spus în repetate rânduri că își doresc un acord însă ”unul bun” nu ”unul rău” declarații extrem de vagi lăsând neclar ce anume își doresc să obțină, însă doleanțele acestora includ, cel mai probabil, chestiuni inacceptabile pentru părțile implicate în negocieri. În paralel, afirmațiile berligerante continuă cu amenințări care indică disponibilitatea Israelului de a demara o operațiune militară de amploare împotriva Iranului. În cel mai recent exemplu, prim ministrul israelian Yair Lapid a transmis, stând lângă un avion de luptă F-35, că ”este prea devreme pentru a spune dacă Israelul a reușit sau nu să prevină un nou acord nuclear, dar statul evreu este pregătit pentru orice amenințare și orice scenariu” adăugând că ”dacă Iranul va continua să ne testeze, acesta va avea de-a face cu capacitățile și brațul lung al Israelului.”
În ciuda schimbării liderilor, retorica israelienă a rămas în cea mai mare parte aceeași cu cea din perioada lui Benjamin Netanyahu care a formulat așa-numita ”doctrină a caracatiței,” capul fiind reprezentat de Iran, iar tentaculele, care trebuie distruse, de multitudinea de grupări armate susținute de Teheran în regiune. Deși unii analiști susțin că opțiunea unui atac împotriva Iranului este puțin probabilă, realitatea este că aceasta rămâne pe masa decidenților politici și militari care susțin că chiar și o lovitură minoră poate oferi mai mult timp Israelului, însă nu este deloc clar pentru ce anume este nevoie de mai mult timp și care este scopul final al unei astfel de acțiuni. Contrar declarațiilor liderilor israelieni, diplomația rămâne cea mai bună opțiune. Aceasta nu va stopa complet programul nuclear al Iranului, însă, așa cum JCPOA a dovedit anterior, va ține sub control ambițiile Teheranului în acest domeniu și va deschide căi de comunicare pentru viitoare negocieri.
Mai devreme sau mai târziu, un nou acord nuclear cu Iranul va fi, cel mai probabil, semnat, în ciuda protestelor Israelului. Probabil că liderii israelieni nu îl vor primi cu brațele deschise, însă cea mai plauzibilă reacție va copia ajustarea pragmatică în era post-JCPOA când aceștia au acceptat acordul în mod tacit, în special în condițiile în care Casa Albă a făcut foarte clar faptul că nu va susține o acțiune militară împotriva Iranului. Acest lucru însă depinde într-o bună măsură de capacitatea administrației Biden de a-și convinge principalul aliat din Orientul Mijlociu că diplomația este cea mai bună soluție și să-l asigure că interesele și securitatea îi sunt protejate. Eșecul unor astfel de acțiuni și de a diminua frica de abandon va împinge Israelul în direcția unei acțiuni militare unilaterale, cu consecințe catastrofale pentru întreaga regiune, împotriva unui inamic care s-ar putea dovedi ”prea mare, prea departe, și prea puternic pentru a fi învins.”
Surse
AFP, „Yair Lapid warns Iran of Israel’s «long arm» while standing next to F-35 bomber”, The National, https://www.thenationalnews.com/mena/2022/09/06/yair-lapid-warns-iran-of-israels-long-arm-while-standing-next-to-f-35-bomber/, data accesării 8 septembrie 2022.
Ahmadian, Hassan, „Iran and the New Geopolitics of the Middle East: In Search of Equilibrium”, Journal of Balkan and Near Eastern Studies, vol. 23, nr. 3, 4 mai 2021, pp. 458–472.
Freilich, Chuck, „Israel and the Iran Nuclear Deal: The Best of Bad Options”, Survival, vol. 64, nr. 3, 4 mai 2022, pp. 117–132.
Furlan, Marta, „Israeli-Iranian relations: past friendship, current hostility”, Israel Affairs, vol. 28, nr. 2, 4 martie 2022, pp. 170–183.
Kaye, Dalia Dassa, „A New Israeli Approach to Iran?”, Survival, vol. 64, nr. 2, 4 martie 2022, pp. 111–124.
Wolf, Albert B., „After the Iran deal: Competing visions for Israel’s nuclear posture”, Comparative Strategy, vol. 35, nr. 2, 14 martie 2016, pp. 124–130.
Yerushalmi, Shalom, „Nuclear deal with Iran off the table for time being, US has indicated to Israel”, https://www.timesofisrael.com/nuclear-deal-with-iran-off-the-table-for-time-being-us-has-indicated-to-israel/, data accesării 8 septembrie 2022.
„EU foreign policy chief hopeful on Iran nuclear deal in 'days' – Region – World”, Ahram Online, https://english.ahram.org.eg/News/474236.aspx, data accesării 8 septembrie 2022.
„IAEA «cannot assure» Iran nuke program peaceful; Tehran has enough material for bomb | The Times of Israel”, https://www.timesofisrael.com/un-watchdog-says-it-cannot-assure-irans-nuclear-program-is-peaceful/, data accesării 8 septembrie 2022.
„Lapid: Israel on ‘intensive campaign’ to pressure US without crisis”, The Jerusalem Post | JPost.com, https://www.jpost.com/breaking-news/article-716272, data accesării 8 septembrie 2022.
„Netanyahu blasts Iran deal: ‘historic mistake’”, POLITICO, https://www.politico.eu/article/netanyahu-blasts-iran-deal-historic-mistake/, data accesării 8 septembrie 2022.
Iran nu se va opri pana nu va avea bomba nucleara. O are prapaditul ala de Kim Jong un dupa 30 de ani de lucrat la acest obiectiv, Iran are resurse financiare si umane mult mai mari. Pur si simplu cumva trebuie sa te intelegi cu ei. Bani, influenta, o bâtă mai mare…ceva trebuie sa-i puna pe ganduri.
Kim, daca slabeste, cade peste el.
Poate asta e si scopul, ca in exterior nu prea are peste cine s-o dea.
Poate peste chinezi, daca se supara pe ei ?
Problema este religia islamică. Mohamed, datorită persecuțiilor, a permis musulmanilor să mintă atunci când sunt întrebați care le este religia. DOAR atunci. Dar musulmanii au considerat permisiunea de a minți ca una general valabilă când este vorba de necredincioși, ceea ce îi face puțin credibili. Iranul este o țară imensă, cu multe posibilități de ascundere a locațiilor de dezvoltare tehnologică, unde se pot construi bombe nucleare.
Nu e vorba de musulmani în general, e vorba de distincția între Shia și Sunni. Shia sunt cei care au voie să mintă oricând asta le servește interesele, iar Sunni sunt cei care au voie să mintă doar dacă viața le este în pericol. Ca exemple concrete, Iranul e Shia, Turcia e Sunni.
Sunni cam au probleme cu indemendenta Greciei si a Balcanilor. Nu le-a picat bine lipsa haraciului, plus ca au uitat ceva armeni.
Kurzii vin ca un bonus.
Intre timp, sunni ne dau seriale.
Si pansamente.
Printre altele.
Sa fim clari, presiunile pentru semnarea unui acord care nu garanteaza nimic de fapt, sunt facute de europeni, in special de Germania care in lipsa unui acord „diplomatic” (fictiv) isi vede maruntele interese economice si tehnologice amenintate. In fata acestei realitati, Israelul nu poate accepta un ecord („rau”) doar pentru a satisface niste interese europene si a asigura linistea europeana. Administratia Biden vrea, pe de alta parte, sa se elibereze de aceasta raspundere, asa cum incearca sa se elibereze si de raspunderea razboiului din Ucraina. Probabil ca interesele americane sunt altele si se orienteaza mai ales catre Indo-Pacific si China, acolo unde liderii americani vad cea mai mare amenintare. Israelul a furnizat probe si dovezi ca Iranul a dezvoltat in secret uzine de imbogatire a materialelor radioactive, chiar daca prin acordul initial prezentau o reliatate diferita. Se pare ca noile ideologii progresiste fac victime in randul aliatilor traditionali si distrug o ordine stabilita mai demult. Vom vedea cu ce urmari.
Israelul nu poate risca un Iran nuclear, atata vreme cat este sub ayatolahi. Este o chestiune existentiala si va asigur 100% ca daca va fi nevoie, Israelul va folosi arma atomica, fara scuze sau remuscari. Arma atomica Schrodinger, pe care, desigur, o are, si nu o are.
Autorul articolului s-a mai hazardat in trecut in pledoarii nostalgice in favoarea Libanului.
Si acum se intampla asta – https://www.dw.com/en/depositor-heists-force-bank-closures-in-lebanon/a-63156322#:~:text=%27Depositor%20heists%27%20force%20bank%20closures%20in%20Lebanon%20Five,been%20greeted%20as%20heroes.%20Banks%20are%20now%20regrouping.
Tot influenta malefica a Iranului in Siria, Liban, Irak si Yemen a devenit tot mai evidenta si de pe vremea lui Itzak Rabin ca prim-ministru. Dar autorul se refera doar la Bibi.
Am vazut cu totii Primavara Araba atat de iubita de Obama-Biden repede transformata in iarna.
Dar dezavuarea si hulirea si demonizarea lui Trump cu Acordurile Abraham, chiar si prin omitere deliberata nu se poate uita.