miercuri, iunie 29, 2022

De ce sectorul public nu poate – singur – îmbunătăți semnificativ educația medie a elevilor din România mai devreme de 25-30 de ani

În articolul anterior am plecat de la faptul că multe din problemele României țin, măcar în parte, de 2 aspecte:

  • un procent prea mare din populație este cu totul insuficient format pentru lumea actuală;
  • și dintre românii formați suficient, un procent prea mic este votat sau promovat în elitele de facto implicate în conceperea, adoptarea și implementarea politicilor publice.

Am încercat să arăt cu ocazia respectivă că:

  • cele 2 componente de mai sus deja se alimentează reciproc în prezent și pur și simplu nu mai permit o îmbunătățire semnificativă a clasei politice (și, deci, a politicilor publice) altfel decât prin intervenții artificiale sau printr-o schimbare semnificativă de abordare din afara mecanismelor actuale
  • orice soluție de fond la problema educațională de mai sus (în afară de intervenții artificiale coordonate) necesită abordarea lumii actuale ca și cum ar fi o planetă străină/artificială – de vreme ce mai tot ce ne înconjoară nu „crește” natural, ci a fost produs în ultimii 200 de ani în moduri și cu cunoștințe care nu existau acum câteva secole, unele instincte naturale mai mult încurcând.
  • nu poți face educație performantă dacă nu motivezi elevii și motivația de a învăța o lume artificială/străină trebuie stimulată tot artificial.

În cele ce urmează[i] vor arăta pe scurt de ce sectorul public nu poate – singur – îmbunătăți semnificativ educația medie (la nivel de masă) a elevilor din România mai devreme de 25-30 de ani – o schimbare de strategie fiind, astfel, necesară.

Am în vedere mai ales faptul că:

  • sistemul educațional public, deși va progresa, nu poate răspunde singur aspectelor de mai sus cât de cât rapid, nefiind realist politic să fie în stare să ofere o schimbare cu adevărat semnificativă a calității educației preuniversitare oferite la nivel de masă mai devreme de 12-15 ani.
  • pentru a vedea rezultate notabile pe piața muncii și în societate, la această durată ar mai trebui adăugați 10-15 ani pentru că de o educație mult îmbunătățită ar putea beneficia cineva pe deplin doar dacă ar avea parte de ea de la începutul școlii.

De exemplu, un procent foarte redus din cei aproximativ 47% din elevii României de clasa a IX-a care, conform evaluării PISA din 2018, sunt analfabeți funcționali la matematică, ar putea ajunge ingineri buni chiar dacă ar începe de mâine să facă matematica la liceu cu cei mai buni profesori.

Per total, durata de mai sus este prea mare, mai ales având în vedere problemele structurale ale României, inclusiv demografice, și dinamica anticipată a acestora în timp. Este nevoie, deci, de o abordare diferită.

Pentru cei care văd estimările de durate de mai sus ca fiind mult exagerate, menționez că ultimii 32 de ani ar trebui să îndemne la prudență. Faptul că de peste 3 decenii nu s-a reușit o reformă de ansamblu semnificativă care să reziste în timp ar trebui, astfel, să dea de gândit.

Pentru a se înțelege mai bine de ce susțin o schimbare de abordare, m-aș referi la 6 probleme mari pe care sistemul educațional public le are în prezent raportat la aspectele de mai sus.

4 dintre acestea nu cred că pot fi (realist) surmontate singur de sistemul public într-un grad de masă, altfel decât pe termen foarte lung, aproape indiferent de cine este ministru punctual.

Celelalte 2 pot fi surmontate mult mai repede (una total și alta parțial), dar, pentru aceasta, strategia actuală ar trebui modificată semnificativ.

Să le luăm pe rând.

1 Momentul la care începe educația sistematică este tardiv (și discriminatoriu) în prezent în România pentru majoritatea copiilor.

Studii solide au arătat că un copil căruia i s-au citit povești de foarte mic are la 3 ani vocabularul aproximativ dublu față de un copil care nu a beneficiat de asta.

Fiind vorba de înțelegerea a ceea ce se întâmplă în jur și de posibilități de a imagina și a face conexiuni, diferența de expansiune a înțelegerii și de progres intelectual la 7 ani va fi și mai mare, iar la 10-12 ani va fi deja prea mare pentru a mai putea fi recuperată la nivel de masă.

Învățământul timpuriu pentru intervalul de vârstă 0-3 ani e ceva mai complex de atât, dar ideea este aceea că e mult mai important decât se credea și o componentă majoră este cea de mai sus.

Dincolo de importanța foarte mare a aspectului de mai sus în sine, pentru că lumea în care trăim e una artificială în mare parte și progresează tehnic continuu, cu cât începi mai devreme drumul spre cunoașterea sa, cu atât ai mai mult timp să și faci progrese mari, mai ales dacă ritmul efortului scade, cum este cazul în prezent pentru ansamblul societății.

Pactul pentru educație recunoaște importanța acestui interval de vârstă, dar PNRR-ul prevede creșterea capacității totale (adică, cu tot cu ce se va face prin PNRR) a sistemului de educație timpurie la doar 19% din copiii de 0-3 ani până în 2026.[ii]

Astfel, cele 110 creșe noi (în plus de cele 369 creşe existente în 2020) care vor deservi aproximativ 4.500 de copii și cele 412 servicii complementare în zonele defavorizate care vor deservi 20.600 de copii vor ajuta, dar nu au cum să fie decât cu totul insuficiente.

Desigur, e un aspect care ține și de nevoi bugetare, de timpul necesar pentru formarea de resursă umană, de spații etc – aspecte care nu trebuie neglijate. Doar că în ritmul respectiv, va dura peste 15 ani să ajungem la un nivel cât de cât de masă și încă 15-18 ani până când copiii respectivi vor ajunge la facultate sau la un loc de muncă.

Strategia actuală a sistemului public nu poate, deci, remedia acest aspect repede și nici nu își propune în prezent să o facă, de vreme ce însuși PNRR – care e, teoretic, un instrument special de accelerare a reformelor – are doar ambiția foarte redusă de mai sus pe acest subiect.

Pentru că este vorba de construirea a ceva în mare parte nou, care nu ar fi grevat de inerțiile politice și sociale legate de celelalte probleme de mai jos, este singura problemă din cele 6 care ar putea (realist) fi, însă, rezolvată în proporții mari destul de rapid de sectorul public.

Desigur, ar implica o suplimentare semnificativă a strategiei actuale, dar  – având în vedere costul alocat în prezent creșelor de mai sus  – costul total ar fi unul mic față de beneficii.

Ar fi, probabil, și una dintre cele mai eficiente măsuri de stimulare a natalității – buna îngrijire a copiilor mici fiind un aspect foarte important pentru mulți potențial părinți.

O astfel de măsură ar putea fi corelată și cu programe vaste de cooptare – cu diverse tipuri de orar  – a multor persoane la pensie. 

2 Stimularea (a) motivației, (b) a metodei de abordare a informației și a înțelegerii și (c) a unui nivel rezonabil de disciplină la efort  – este cu totul neglijată, deși este esențială

După cum am discutat ceva mai pe larg în articolul anterior, nu poți face educație performantă dacă nu motivezi elevii, iar motivația de a învăța o lume artificială trebuie stimulată tot artificial.

Strategia actuală ignoră aproape cu totul în prezent (și nu contracarează) aspecte absolut fundamentale legate de acest subiect.

Or, chiar dacă școala românească ar oferi informații și competențe de maximă actualitate și calitate (ceea ce, din pacate, în medie, e destul de departe de a fi cazul), dacă nu se contracarează aspectele respective tot la școală[iii] și nu se stimulează motivația și un grad rezonabil de disciplină la efort, rezultatele vor rămâne, în medie, dezamăgitoare.

Aceasta este o problemă pe care sectorul public ar putea-o remedia parțial relativrapid prin dezvoltarea unui program adaptat (integrând, informare, psihologie și exerciții practice) implementat în toate formele de învățământ. Implementarea ar putea să se facă prin mijloace online, precum și prin caravane mobile de traineri.

Un astfel de program ar fi, cred, realist politic pentru că și aici ar fi vorba de construirea a ceva în mare parte nou, care nu ar fi grevat de inerțiile politice și sociale ale celorlalte probleme de mai jos.

Am spus mai sus că nu ar putea avea, însă, decât un succes „parțial” pentru că (dincolo de nevoia de gândire atentă) motivația de a învăța ceva ține și de utilitatea percepută a ceea ce înveți.

Or, având în vedere că numeroase segmente ale programei școlare publice actuale au probleme serioase de utilitate și că acest aspect nu poate fi remediat de sectorul public, singur, cât de cât rapid, după cum voi detalia mai jos – un astfel de program ar avea limite de eficiență.

Tot ar fi, însă, foarte important. Măcar s-ar contracara o parte din „spălarea pe creier” în sens invers făcută involuntar de mediul economico-cultural din jur.

Însoțit de un program amplu de informare a părinților, ar reduce și erorile făcute acasă la vârste în care se configurează aspecte de „software” de termen lung. De exemplu, a lăsa copiii mult timp cu diverse telefoane/televizoare riscă să inducă modele de comportament profund perdante în pasul doi, inclusiv în sensul afectării capacității de concentrare, stimulării căutării „dopaminei de moment” și privilegierii excesive a emoției față de rațiune.

3 O bună parte din ce se învață la școală în prezent pe partea de valori, informație și competențe este – în medie – decalată semnificativ față de nevoi

După cum am discutat parțial și mai sus, partea valorică este, în mare parte, neglijată în prezent în școală.

În ceea ce privește utilitatea informațiilor și competențelor predate, aceasta este redusă raportat la cele peste 4390 de ocupații în COR (Clasificarea ocupațiilor din România), la cele peste 600 de coduri CAEN, precum și raportat la organizarea statului și a economiei în general.

Deconectarea de lumea reală e și mai mare dacă avem în vedere faptul că, în COR, realitatea este, de fapt, simplificată. De exemplu, avocații apar ca reprezentând o singură ocupație, deși sunt peste 85 000 de acte normative în România și niciun avocat nu poate acoperi profesionist un spectru foarte larg de domenii.

Cele de mai sus înseamnă că, în prezent, ar trebui analizat în mod diferit ce înseamnă ceva util de învățat într-o astfel de lume și că educația ar trebui să se concentreze mult mai mult decât o face pe informații utile în durată, precum și pe mecanisme de adaptare și învățare (având în vedere și pilonii PISA), motivație și disciplină la efort. De altfel, discuția privind importanța competențelor prin educație nu este deloc nouă, inclusiv în România.

Școala ar trebui, astfel, regândită semnificativ în privința soclului de informații și abilități care trebuie cultivate la copii (inclusiv în materie de gestionare a propriilor instincte „naturale”) pentru a-i înzestra cât mai bine pentru o astfel de lume „artificială”. 

Tehnic – conceptual, este ceva ce se poate configura relativ rapid, chiar dacă este vorba de un exercițiu voluminos și complex (sunt deja inițiative în România care ar putea fi valorificate în această direcție). Sunt și români foarte bine pregătiți în acest sens, inclusiv experți care pledează de ani de zile în astfel de direcții.

Din punct de vedere practic, însă, de implementare, este una dintre problemele pe care cred că sectorul public nu le poate, de fapt, rezolva satisfăcător singur mai devreme de 25 de ani (decât în vreun context cu totul special).

Motivul principal ține de faptul că sistemul public nu este deschis către reforme ample și rapide în aceste privințe pentru că gestionarea implicațiilor de resurse umane ar reprezenta un „coșmar” politic și o problemă logistică serioasă.

Cu peste 290.000 de funcționari publici[iv], Ministerul Educației Naționale are, astfel, o dificultate majoră naturală de a reforma substanțial programa școlară, zeci de mii de cadre didactice riscând concedierea sau reluarea facultății. Demersurile în acest sens sunt mult mai probabil să eșueze sau să fie deturnate regulat, indiferent de declarațiile inițiale.

PNRR nici nu pare să propună ceva semnificativ în materie de programă școlară, mai puțin legat de creșterea competențelor digitale care e, într-adevăr, necesară, chiar dacă nu rezolvă decât o parte a problemei de fond de mai sus. Avantajul principal va fi probabil unul mai mult indirect – va permite mult mai multor elevi să caute informații și competențe pe internet, în afara sistemului educațional public.

4 Cu cine se învață?

Sunt numeroși profesori buni în România. Cunosc personal mulți. Problema este aceea că sunt și numeroși profesori slab pregătiți.

De exemplu, dintre cei care au susținut examenul de titularizare în 2021, doar aproximativ 44% au luat note peste 7. Peste 20% au luat note sub 5. [v]

Profesorii deja titulari nu trebuie să mai susțină acest examen și media lor este foarte probabil semnificativ mai bună, dar ar fi naiv să presupunem că nu sunt și acolo zeci de procente de profesori cu probleme serioase în privința propriei pregătiri.

Până la urmă, nici nu trebuie să avem evaluări individuale detaliate pentru ansamblul profesorilor, de vreme ce știm rezultatul ansamblului elevilor – peste 40% de analfabeți funcționali la ultimul test PISA[vi].

Nu sunt deloc dintre cei care pun un astfel de rezultat doar pe seama profesorilor. După cum am menționat mai sus, efortul și motivația elevilor, interferența unui profesor slab anterior, abordarea în familie, slaba utilitate a conținutului multor lecții etc sunt și ele foarte importante.

Nu ar trebui, însă, căzut nici în logica inversă. Este, astfel, din păcate, rezonabil de presupus că o parte importantă din rezultatele PISA respective țin și de calitatea slabă a numeroși învățători/profesori.

Pentru că la o serie de materii foarte importante este suficient să ai un profesor slab pregătit 1-2 ani pentru a nu mai putea recupera după aceea doar cu programul obișnuit, efectul se și manifestă disproporționat. De exemplu, dacă o clasă de elevi are profesori foarte buni la matematică în toate clasele, mai puțin clasele a 8-a și a 9-a, procentul celor care vor fi buni la matematică în clasa a 12-a va fi probabil foarte redus.

Or sistemul educațional public nu poate schimba așa ceva rapid din 2 motive principale.

  • Cu salariile actuale, Ministerul Educației Naționale nu este unul suficient de atractiv și, fiind ministerul cu cel mai mare număr de funcționari, va rămâne multă vreme unul unde va fi dificil de crescut salariile semnificativ (pentru a face profesia de dascăl mult mai atractivă meritocratic).

În plus, și dacă s-ar tripla salariile mâine, nu am avea o educație publică mai bună, ci doar una mult mai scumpă.

O reformă ar trebui, astfel, de exemplu, să implice (i) majorări semnificative de salarii (cu actualizare la inflație) de la începutul profesiei, anunțate acum și care să intre în vigoare peste 6 ani – pentru a concentra candidați la facultate cât mai buni și (ii) între timp, fonduri de premiere a rezultatelor bune mult mai mari.

Fondurile de premiere ar trebui să pună un accent deosebit pe diferența între nivelul mediu preluat de un profesor și cel la care acesta duce generația respectivă.

De exemplu, un profesor care duce o clasă în medie de la 5 la 7 ar trebui premiat în mod deosebit. Desigur, creșterea de nivel ar trebui evaluată independent pentru a nu avea doar o mare inflație de note, cum a mai fost cazul.

Reluarea recentă de autorități a discuțiilor privind meditațiile nu face parte din soluții pe partea de fond, cel puțin pe termen scurt. Nu văd cum restricționarea acestora ar putea să ajute accesul la educație sau calitatea acesteia în clasă (sau să remedieze problemele bugetare).

Pare mai mult o nouă deturnare a atenției de la problemele majore într-un mod care să permită unor autorități să bifeze statistic un număr mare de cazuri „rezolvate”, dar cu impact real foarte redus, ba’ chiar cu destule consecințe potențiale contrare interesului general actual.

  • România e deja o țară de oaze educaționale (cum e o țară de oaze și în mai orice alt domeniu), care au ajuns, în plus, la o concentrare de tip geografic. Or, așa ceva nu se poate remedia rapid de sistemul public fără a se distruge, de fapt, în primă fază, și o bună parte din oaze.

Astfel, cei mai bine situați părinți se „luptă” pentru includerea copiilor lor în clasele cu cei mai buni profesori și își și permit cele mai multe meditații „acasă”. Cei mai buni profesori urmăresc să aibă clase cu punctul de plecare cel mai bun.

Astfel de combinații de elevi care au avut mult sprijin educațional în faza pre-școlară, părinți mai atenți la educația copiilor, inclusiv extra-școlar, și profesori buni, au cele mai mari șanse de a face performanță.

În plus, sistemul de „vize de flotant” a dus la o concentrare graduală care a supraîncărcat școlile cele mai bune (crescând numărul de clase și numărul de elevi pe clasă) și a scăzut nivelul mediu pentru destule alte școli (media copiilor dintr-o școală fiind importantă mai general pentru presiunea educațională în sus sau în jos).

Practic, s-a produs o concentrare geografică a calității educaționale care a dus la supraîncărcarea școlilor mai bune și la slăbirea serioasă (scăderea unei medii are impact în jos mai larg pentru că și un număr redus de vârfuri duce la eforturi mai mari și din partea celorlalți) pentru un număr mare de alte școli.

În punctul actual așa ceva nu poate fi remediat rapid de sistemul public și nici măcar nu ar fi înțelept de făcut ceva brusc.

Nu doar că se pot pierde alegerile dacă mulți membri din elitele de facto ale țării vor trebui să-și mute copiii în școli rămase decalate, dar efectul pe termen scurt ar fi afectarea viitorului multora din cei deja în „oaze” pentru că sistemul actual doar maximizează accesul la oazele de profesori existente care au ajuns în timp să fie concentrate practic geografic în anumite localități, cartiere sau părți de cartiere etc.

Ar trebui, însă, măcar plafonat fenomenul pentru că acesta a ajuns atât de amplu, încât destule școli bune sunt pe cale să riște o reducere serioasă a calității având în vedere că au deja mult prea mulți elevi în clase, au implementat programe în 3 ture (care dezavantajează unele clase), au redus „orele” la 40 de minute etc.

5 Unde se învață?

Dotările cu internet și calculatoare și dotarea laboratoarelor.sunt foarte importante.

Pe ansamblu, însă, clădirile reprezintă o problemă care nu justifică discrepanța foarte mare dintre cele aproximativ 3,5 miliarde de euro acordate de PNRR față de sumele mult mai mici rezervate calității substanței educației (în principal, ce se predă efectiv, pregătirea profesorilor, salariile și fondurile de premiere pentru profesori).

Cred că ar trebui procedat invers – cu privilegierea logistică și financiară mult mai mult a substanței educației față de locul fizic de derulare a cursurilor.

Desigur, știm cu toții de „școlile cu WC-uri în curte” (și școala mea era la fel), și, evident, nu este bine. Este, însă, mult mai important ca elevii să fie cei care să nu aibă în viitor WC-uri în propriile curți și aceasta nu se poate face rapid decât dacă vor beneficia de acces la o educație de calitate.

Strategia actuală nu merge însă în această direcție și este un aspect dificil de modificat din punct de vedere politic, deși ar trebui încercat.

6 Dificultatea politică a statului de a folosi la scară mare noile tehnologii în educație și de a reforma întregul sistem în jurul oazelor educaționale

O bună parte din cele de mai sus pot fi îmbunătățite destul de rapid cu ajutorul tehnologiei, după cum vom discuta mai în detaliu în următorul articol, concentrat pe partea de soluții.

Pentru orice stat este, însă, foarte dificil politic de asumat aceasta pentru că ar reprezenta implicit o recunoaștere a unui eșec de masă.

În plus, ar apărea și o dificultate – tot greu de digerat politic – de gestionare a câtorva zeci de mii bune de funcționari publici care ar fi expuși la modul foarte concret ca inutili sau chiar nocivi pentru educație, precum și a nemulțumirii unor aleși locali etc.

Sunt și dificultăți tehnice complexe inerente pentru că orice reformă semnificativă trebuie gândită holistic pe tot lanțul respectiv.

În acest sens, sistemul public de educație a ajuns gradual să implice, practic, 4 dimensiuni (nu doar în România):

  • Una de protectie socială față de multe cadre didactice si familiile lor;
  • Una de pază a copiilor cât sunt părinții la serviciu – aceasta a fost foarte vizibilă ca prioritate în timpul pandemiei;
  • Una de inerție inerentă lanțurilor progresive – orice reformă necesitând un efort pe tot lanțul, aspect mai puțin la îndemână și cu puncte de rezistență naturale la fiecare verigă. În prezent, chiar și destui părinți pot avea, de fapt, o problemă cu reformele, pentru că acestea pot genera plusuri de incertitudine pentru copiii lor la examene în anii respectivi sau îngreuna obținerea de note mari etc; și
  • Una concentrată pe educația de substanță și pe performanță.  Școlile în care această dimensiune prevalează în mod clar nu par majoritare în prezent.

În concluzie, sectorul public se confruntă cu probleme vaste și cu inerții mari.

Sunt aspecte care nu trebuie văzute subiectiv, ci realist. Este vorba despre efectul mai multor zeci de ani cu erori care nu pot fi remediate din interior decât pe temen lung, prea lung, chiar dacă sunt și numeroase persoane competente și de bună credință în sector.

De aceea rostul analizei de mai sus este acela de a identifica problemele pe care sectorul public le poate, de fapt, rezolva total sau parțial rapid și de a contribui la conștientizarea problemelor care nu pot fi rezolvate realist doar de sectorul public într-un termen rezonabil, fiind necesară o altă abordare.

Următorul articol – ultimul din seria privind această tematică – se va concentra tocmai pe liniile pe care sectorul public și cel privat ar trebui să se concentreze raportat la ce pare realist politic și ce nu.

Obiectivul principal ar fi acela de a reduce semnificativ și rapid discriminările actuale enorme – care împrăștie accesul real la cunoaștere al multor copii din România pe ere de dezvoltare diferite, deși fac parte din aceleași generații.

Restul va veni în mare parte de la sine, chiar dacă și ce se face între timp este foarte, foarte important pentru fructificarea a ceea ce avem. *******


[i] Articolul următor – care va finaliza seria aspectelor pe care doream să le subliniez pe acest subiect – se va concentra pe strategia pe care ar trebui să o adopte sectorul privat în sens larg (nu mă refer la partea lui pur educațională) pentru ca – parțial în parteneriat cu sectorul public – parțial autonom, să ajute la remedierea problemei mult mai rapid.

[ii] În condițiile în care 15% din copii nu merg nici la grădiniță, de peste 3 ori mai mulți decât media UE.

[iii] Acasă nu se poate face de părinți în proporții de masă în prezent.

[iv] https://mfinante.gov.ro/domenii/bugetul-de-stat/numar-salariati-bugetari

[v] https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/educatie/dezastru-la-rezultatele-de-la-titularizare-2021-doar-40-dintre-profesori-au-luat-note-peste-7-1612495. Aici aș mai preciza că procentele sunt, de fapt, și mai slabe decât par dacă avem în vedere că peste 34 000 de candidați se înscriseseră inițial, dar doar 27.301 candidați s-au prezentat și 25.059 de lucrări au fost în final notate, peste 2000 de candidați ieșind din examen.

[vi] Cercetarea PISA nu urmărește doar evaluarea capacității elevilor de a reproduce ceea ce au învăţat, ci, de asemenea, îşi propune să determine în ce măsură elevii sunt în măsură să extrapoleze ce au învățat şi să aplice cunoștințele lor în situații care nu le sunt familiare, indiferent dacă sunt sau nu în legătură cu școala.

Această abordare reflectă faptul că țările dezvoltate pun mai mult preț pe capacitatea indivizilor de a-şi folosi cunoştinţele într-un mod dinamic, decât pe cunoștințe ca atare.

Sistemele de educaţie aflate în fruntea clasamentului PISA se bazează, astfel, pe patru piloni: a învăţa să ştii, a învăţa să faci, a învăţa să fii, a învăţa să trăim împreună. În România învățământul se axează în continuare, în general, doar pe primul pilon: a învăţa să ştii.

Distribuie acest articol

50 COMENTARII

  1. Ce anume din caracterul public al sistemului e responsabil de toate astea? Sistemul public e doar un sistem privat al carui proprietari suntem noi.

    Am avut copilul la gradinita privata si am fugit ca dracu’ dupa 1 an de fetele incompetente de acolo, la o gradinita publica cu o educatoare de meserie si 20 de ani experienta. Singurul avantaj al pretului platit la privat era ca, in loc de a avea privilegiul de a injura generic „sistemul”, m-am injurat pe mine ca am fost fraier. Luati in calcul si aceste esecuri ale unor institutii private in analiza dvs?

    Doar 44% au luat peste 7 la titularizare in sistem public, dar citesc pe net ca la examenul pentru primire in profesia de avocat doar 25% au luat peste 7. Desi e sistem privat. Faptul ca avocatul e privat, si ti-l alegi tu, scuza cumva intregul ansamblu in ceea ce priveste promovabilitatea?

    • Pentru Kinn: Multumesc pentru comentariu. Din pacate, ca sistemul public ar fi unul privat in care proprietari suntem noi e doar un slogan si nu doar in Romania. Nu e adevarat in practica si nici nu poate fi folosit cu adevarat practic in rezolvarea pb la care se refera articolul.

      Ca si la avocati, la un examen f diferit, sunt editii in care procentul de note peste 7 este redus nu are relevanta nici el pentru pb respective. Oricum, si absolventii de drept trec tot prin scoala si prin diverse facultati si editiile sunt destul de variate ca dificultate.

      Mai important este, insa, aspectul pe care il mentionati legat de alegere – aceasta are 2 implicatii – am sansa sa lucrez cu un avocat bun daca aleg bine si si presiunea asupra avocatilor de adaptare e mai mare tot din acest motiv.
      Numerosi oameni de valoare sunt in orice profesie. La ponderi tb lucrat si tb atentie la mecanisme – in educatia publica e mult mai greu – realist – de schimbat cu adevarat unele lucruri din motivele mentionate in articol.

    • Exista si latura cealalta insa poate fi doar o oaza: o amica are o gradinita (scumpa, facuta cu miinile si cu mintea ei) si pune multa pasiune in ce face. Si daca cineva iese din ce a gindit ea ca este gradinita aceea pentru copiii de-acolo iese rau si nu glumeste. Am fost martori cind i-a spus mamei unui copil asa: doamna, cind am luat copilul v-am spus ca ceea ce fac eu aici trebuie sa continuati dumneavoastra acasa. N-ati inteles si n-ati facut-o desi v-am atras atentia de citeva ori. Imi pare rau, anul urmator nu va mai primesc copilul.
      Problema cea mare a ei este calitatea si pregatirea educatoarelor si zice ca viitorul nu suna deloc bine in privinta asta.

      • Pentru :): Sunt destule exemple în țară de tipul la care vă referiți – practic, oameni în educație care confirmă zicala că „omul sfințește locul”.
        Din păcate, doar un sistem instituționalizat performant poate să aibă efecte cu adevărat de masă.
        Când nu ne vom mai gândi la zicala respectivă va însemna că lucrurile s-au îmbunătățit mult în România.

        • Domnule avocat, am crescut in cultul pentru scoala si in ideea ca educatia scolara este sfinta. Pe zi ce trece insa imi par adevarate doua lucruri:
          – educatia scolara de masa in 12 clase este o risipa de resurse. Exista multi copii care nu pot „duce” 12 clase si nu vor avea nevoie in viata de Bacalaureat. Din nefericire asta e realitatea, asa a fost si inainte de ’89 si probabil ca asa e firesc sa fie. Situatia trebuie privita in fata fara superioritati sau elitisme rincede.
          – exista oameni care nu pot fi educati. Nu la analiza literara sau la calcul diferential si integral ma refer ci la educatia de baza, sa te porti cuviincios, sa vorbesti frumos, sa nu arunci gunoi unde-ti vine – spre exemplu pe fereastra BMW-ului pe A2 indeosebi cind mergi cu 140 la ora, caz real, sau sa-ti golesti scrumiera masinii la semafor, alt caz real sau sa arunci in parcare ce nu-ti mai trebuie prin masina.
          Singura educatie care se poate da unor astfel de specimene este cu forta. Fizica (inclusiv puscarie) si/sau financiara/amenda sa-l usture citiva ani pina o plateste.

  2. Nici nu poate fi vorba de o dezvoltare a Invatamintului Romanesc , in aceasta etapa istorica in care ne aflam .Mai toata suflarea propune solutii , propune un interventionism al Statului maximal afisat , propune modificari de substanta ale programelor scolare ,uitind de fiecare data sa aduca in discutie elevul .Elevul si capacitatilor elevului de a acumula cunostiinte , de tot felul , este cheia problemei .Profesorii , buni sau mai putin buni , isi fac treaba .Statul isi mareste partea lui de responsabilitate si ofera impreuna cu mediul privat noi capacitati tehnologice si noi metode de invatat , studiat .Totusi ,Statul are doar o obligatie partiala ce ofera tuturor un ascces minimal la invatamintul la Stat. In rest , avem in fata doar decizia fiecaruia ce are in componenta si latura materiala .Sa nu ne iluzionam . Statul nu poate face pe nimeni mai inteligent , nasterea si parcursul, imediat, urmator nasterii creeaza capacitatile intelectuale ale elevilor si depinde de eil si de cei care remarca aceste capacitati si care totodata ii indeamna pe cei ce le poseda sa urmeze un parcurs intelectual de exceptie .Procentul celor care ajung sa faca asta este insa mic , chiar daca pretentiile sunt extrem de mari,la nivelul familiei .Sistemele de invatare pot insa sa produca necesarul, de componente umane , ce acopera intreaga gama de meserii .Parteneriatele cu firmele private, puternice, ar putea fi solutia .In Romania este insa greu sa redefinesti „ Meseria ” ca parte a acceptului elevului si ca dorinta a acestuia de insusire a vreunei meserii .Toata suflarea romaneasca se vrea „Doctor Docent ” .Piedicile ce sunt puse in calea dezvoltarii compentelor nu apar numai la nivelul celor care asigura desfasurara Invatamintului romanesc ele au si ale parti stiute dar putin aratate publicului , parti ce tin de misticismul ce inca influenteza , atitudini , decizii , greu de schimbat .Romania , ca mai toate tarile lumii , trebuie sa treaca si prin asta . Decizia politica nu este suficienta spre a schimba ceva , doar digitalizarea totala si confruntarea intre generatii ,pot da o sansa viitoare chiar daca „virfurile ”inteligentei Romaniei , pleaca spre alte zari ale cunosterii .Poate cindva o noua generatie de felul celei de la „1848 ” va renaste din nou aici .Poate ,cindva, cei plecati se vor organiza si vor decide politic schimbarea . Pina atunci „gaina cu oua de aur” nu poate fi scapata din ograda .Mai trebuie sa „curga multa apa pe Dimbovita” pina sa ajungem acolo unde ne dorim .

    • Pt Bunul Samaritean: Ba da, se poate schimba. Tb revazuta, insa, abordarea. Comentariile dvs din ce am mai vazut par ale unui bun troll – pe directia e dezastru, dar nici nu se poate face ceva, tb asteptat generatii care poatebor sa vina si tb vazute suspicios orice idei de reforma- nu ale unui bun samaritean:). Desigur, fiecare cu parerea lui.

  3. „Tot ar fi, însă, foarte important. Măcar s-ar contracara o parte din „spălarea pe creier” în sens invers făcută involuntar de mediul economico-cultural din jur.”
    Ca si cum indivizii implicați în „educație” n-ar fi expuși la „spălarea pe creier”. Nu, nici vorba de așa ceva. Cei șapte ani de acasă au o importanta deosebita, mai ales în condițiile in care școală a ajuns în unele locuri (și o sa ajungă și la noi) sa fie o uzina de spălat creiere tinere.
    Pana la asta am citit și mie mi-a fost destul.
    Sistemul public de învățământ e profund lipsit de feed-back și e guvernat de sindicate care tocmai au hotărât ca tezele nu-s utile și mă aștept sa reducem în continuare din evaluări tocmai de teama feed-back-ului.
    Articolul dumneavoastră nu are nicio importanta, din fericire. Influenta profund negativă a sindicatelor din învățământ are o foarte mare importanta, din păcate.
    Profesori cu pregătire precară „educa” analfabeți functional, analfabeții ajung profesori și ciclul continua la o scara din ce în ce mai gravă. Nu programa și nu salariile sunt problema, ci lipsa totala de feed-back. Un profesor care-și face treaba (mai sunt câțiva) e plătit la fel de bine ca unul care face act de prezenta. N-am văzut sa fie crescute salariile în școlile cu rezultate bune la evaluare națională sau cu promovabilitate mare la BAC, n-am văzut sa fie scăzute salariile profesorilor din celelalte scoli.
    Abordarea dumneavoastră e profund nociva: pur și simplu încercați sa eliminați vinovăția profunda și fundamentala a profesorilor, ceea ce e, în mod evident, fals și lipsit de morala.

  4. Luam doua licee din București. Nu exista liceu (sau școală i-VIII) în București cu WC în curte. Nu exista diferențe de înzestrare. Nu exista diferențe de salarizare a profesorilor, programa e identică. Copiii sunt tot copii, familiile sunt tot familii.
    De unde vin diferențele uriașe de rezultat la BAC (sau examen national)?

    • Probabil de la statutul social sau pecuniar al …..parintilor .
      Toata lumea , imi pare , ca vrea sa ii scoata basma curata pe educatorii din sistemul bugetar .
      Haideti sa le plingem de mila bugetarilor …. Eventual sa facem o cheta pentru ei .

    • Pentru Vali: nu am prea inteles ce v-a indignat de fapt si ce solutii propuneti (asta daca vedeti vreo pb in jur).
      Ce spuneti este, din pacate, decalat de realitatea actuala.
      Daca avem de zeci de ani peste 40% analfabeti functionali in clasa a IX- a, ce credeti ca fac „cei 7 ani de acasa” multor copii in prezent?
      Credeti ca sunt educati super de parinti ocupati cu serviciul etc sau sunt „educati” de emisiuni de stiri sau cancan la televizor si TikTok etc?

      Iar „exemplul” dvs cu 2 licee care ar fi – stiti dvs – la fel si „care nu au WC in curte”, copiii sunt toti copii, familiile sunt tot familii etc – chiar nu traiti in Romania? Credeti ca un copil fara acces la educatie de mic are sanse bune fata de unul cu super acces? Oricum, daca citeati tot articolul ati fi observat ca spun, printre altele, tocmai ca NU cladirile sau WC-urile fac o diferenta importanta in calitatea educatiei.

      • Asta nu-i un raspuns, e un artificiu oratoric fără rost. Ce anume are impact în calitatea educației și unde e calitatea catastrofala a corpului profesoral? Nu văd unde vorbiți despre asta, dar poate aveți amabilitatea sa mă îndrumați.

        • Pentru Vali: Îmi pare că vă poziționați mai mult pe dat sentințe, decât pe a dezbate. Oricum, nu înțeleg de ce articolul vi se pare așa o laudă pentru sistemul public de educație de vreme ce spune ce spune. Nu doresc însă nici să generalizez sentințe, cum faceți dvs, pentru că nu cred în acuratețea unor astfel de generalizări. Sunt destule oaze în sistemul educațional, doar că nu pot fi unite decât pe termen lung din motivele menționate în articol. De aceea tb schimbată abordarea.

        • Va dau dreptate Dvs.
          Un aspect important in educatie si neglijat maximal in articol este modul in care parintii au grija de copiii/copilul lor.

          Nu inseamna musai ca un copli care performeaza musai trebuie sa aiba nu stiu ce dotari acasa – sunt inca in Bucuresti biblioteci publice si un copilul poate sa ia o carte de acolo, sa o citeasca, sa se informeze folosind internetul – etc. Parintii, unii dintre ei, uita ca au copii cu care trebuie sa petreaca timp – fie in bucatarie aranjand masa, fie facand curatenie in casa sau mergand in parc – doar sa discute verzi si uscate cu propriul copil pentru a intari legatura parinte – copil.

          A doua caracteristica care nu este surprinsa in articol si nici nu cred ca va apare este modul in care parintii cer profesorilor o educatie sanatoasa – marea majoritate este interesata de note, note mari care insa uneori nu reflecta cunostiintele acumulate de copil. Asta este peste tot in lume dar ca si in coruptie este important procentul de copii afectati de maladia notelor mari/diplomelor fara sa stie nimic.

          un copil caruia parintele ii explica la ce este buna invatatura si rodarea creierului zilnic are sanse sa creasca mereu si cel mai probabil va gasi singur solutia de a iesi la lumina chiar daca nu are cele mai bune conditii acasa, asta in conditiile in care copilul este interesat – altfel poate sa aiba un palat in jurul sau si sa raman tot pe loc, deloc mintos.

  5. Sistemul de învățământ public are nu doar oaze, dar prea multe loaze. Și în management, și în sistemul educativ propriu-zis.
    Vecina mea are un băiat, mare de-acum. Când era în clasa a IV-a m-am oferit să-l meditez, dar ea a preferat-o pe învățătoarea lui. S-a întâmplat să o vizitez și să asist la o ședință de meditație – învățătoarea (cu spate politic, membră PDL când respectivul partid era la guvernare) comitea niște greșeli de gramatică pentru care eu în clasa a VIII-a aș fi luat un 2 instantaneu. Ce să mai zici de învățământ când e la pământ?

  6. O analiza pe mai multe nivele care nu scuza nepasarea din sistemul public si lentoarea guvernantilor. La modul sintetic avem nevoie de: 1. O noua lege clara, reala si aplicabila a invatamantului impartita pe prescolari, scolari mici, elevi gimaziu si liceu, universitar si post universitar- doctorate. 2. Schimbarea modului de pregatirea viitorilor profesori in facultati, avem un sistem invechit. 3. Selectarea educatorilor/invatatori/profesori dupa performanta la clasa dupa un stagiu de trei ani.4. Aerisirea calitativa si csntitativa a manualelor, mai putina toceala,mai multa practica in lab si natura, ferme, etc.5. Sisteme coerente de verificare a elevilor pe etape bine definite, prin logica si gandirea proprie. 6. Crearea de internate cu cazare si masa pentru familiile sarace cu copii multi si eliminarea navetei si abandonului scolar. 7. Pedepsirea plagiatului si copierii in forme incipiente din claseke primare. 8. Mediatii gratuite in scoala de doua ori pe saptamana pentru copiii slabi. 9.Realizare de clase pentru copii supra dotati. 10. Salarizarea si pastrarea postului in functie de performanta. 11. Cate 10 copii la gradinita,, 14 la gimnaziu si kiceu, 20 in facultate. 15. Mai multe verificari orale si scrise, nu teste pe calculator, adultii de azi nu stiu sa vorbeasca si sa scrie cursiv si corect. 16. Invatarea din gradinita pana liceu a unui comportament corect, civilizat si empatic. 17. Elevii fara dotari de la mama natura de la 14 ani de cand au buletin la o scoala de arte si meserii. 18. Doctoratul acceptat doar pentru cei care lucreaza de cel putin doi ani in cercetare univ ori institute, firme cu cercetare. 19. Desfiintarea clanurilor de familie din facultati. 20. Acreditarea mai stricta a tuturor facultatilor private si eliminarea politizarii.

  7. „Sistemele de educaţie aflate în fruntea clasamentului PISA se bazează, astfel, pe patru piloni: a învăţa să ştii, a învăţa să faci, a învăţa să fii, a învăţa să trăim împreună. ”

    Sfarsitul e un inceput bun !
    dar nu e adevarat ca „În România învățământul se axează în continuare, în general, doar pe primul pilon: a învăţa să ştii.”. In Ro invatamantul e inca dezaxat; ma rog, se axeaza totusi pe „a invata sa iei o diploma”, pilonul fiind tocmai meditatiile; sau stiti pe cineva care ia meditatii ca sa stie ?
    Apropo si de chestiunea numarului de meserii din COR:
    pe vremea mea in facultate nu prea avea sens sa mergi la cursuri decat atunci cand iti venea randul sa le scrii la indigo pentru ceilalti colegi; totusi a existat un curs la care mergeam cu interes si placere: era neobligatoru, fara examen (se dadeau totusi note in sistem VP, dar dintr-o inertie sistemica, fara nici un rost); nu avea absolut nici o legatura cu profilul meu tehnic, se numea „Democratie” si era interactiv, ca daca simteai nevoia sa ridici la fileu tema conflictului din orientul mijlociu se transforma imediat in seminar;
    asta da, meditatie utila: simteai cu adevarat ca umpli niste gauri negre;
    acum propriul meu copil fiind inca in gimnaziu, notele si aprecierile profesorilor nu-mi spun mare lucru, decat ca nu e „in urma”; nici nu pot defini notiunea de „functional” drept criteriu de evaluare decat la activtati care presupun exercitiu, nu cunoastere, deci astept rezultate mai degraba la sport, dansuri si chitara decat la matematica si literatura (la butonat pe telefon nu e cazul, la gatit sunt sigur ca nici nu stie sa aprinda aragazul); suspectez ca merge la olimpiada de matematica doar din jena de a-si dezamagi profesorul si mama, fiind evident ca pentru asta sacrifica multe alte activitati; ca asa apare recolta de olimpici la matematica, precum nuferii dintr-o mlastina.

    • Pentru Prototipescu – multumesc pentru comentariu. Sunt si numerosi invatatori/profesori buni si foarte buni, dar pe ansamblu, avem problemele mentionate si dificultatile respective de rezolvare rapida cu startegia actuala.

  8. Interesanta ideea cu „oazele”. Daca as putea, nu as incerca sa le distrug pentru a le alinia cu media, ci din contra, l-as stimula sa creasca pana se vor uni intre ele… Cred ca asta e sansa noastra in toate domeniile. Sa nu ucidem „oazele” ci sa le dezvoltam pana se unesc si formeaza un tot unitar. Sunt un naiv incorigibil. Oare de ce Cel de sus a lasat pe lume imbecilii?

    • Pt Kata: Multumesc pentru comentariu. Am sustinut in articol ca oazele nu ar tb, intr-adevar, distruse. Doar am precizat ca nici extinderea lor ca atare pentru unificare nu pare realista politic prin sectorul public din motivele respective (dovada si faptul ca nici nu s-a intamplat in decenii), fiind necesara schimbarea abordarii.

  9. In primul rand in sistem privat nu ar trebui sa fie angajati fara sa treaca examen de titularizare/definitivat.
    In al doilea rand ceea ce vrea ministrul Campeanu, fara teze, cu cateva note pe parcursul anului, cand vrea profesorul sau elevii, fara niste evaluari pe care daca nu le trece copilul sa ramana repetent, fara un sistem cu trei niveluri: teoretic, „industrial”, si profesional, nu vom ajunge nicaieri. Stacheta se lasa din ce in ce mai jos, lenea e in voga. Un vechi proverb spune ca invatatura si munca nu au omorat pe nimeni.

  10. In legatura cu cele spuse in articol, comentariile pertinente si la obiect ar necesita zeci de pagini scrise, poate chiar sute sau zeci de ore de discutii intr-un cadru cu oameni care cunosc foarte bine realitatea romaneasca, educatia sub toate aspectele ei din Romania(in trecut si in prezent), precum si modele din tari al caror sistem de educatie este demn de urmat, macar partial, dar cu mare atentie, pentru ca stadiul in care se afla Romania nu permite orice fel de importuri educationale, care aplicate fara discernamant si fara intelegerea deplina a rolului acestora pot sa nu duca la nimic bun sau sa aiba eficienta zero.

    Pe scurt:

    1. Peste 75% dintre cadrele didactice care lucreaza in invatamantul primar si preprimar sunt personaje carora nu li s-au citit sau spus povesti acasa, in copilarie, inclusiv in frageda copilarie( 0-3 ani). Procentul adultilor romani care nu au beneficiat de acest tip de educatie e mult mai mare….inclin sa cred ca aproape 90%!

    2. Elevul roman, romanul in general, a fost motivat totalmente defectuos in a avea performante pe orice plan, inclusiv educatioanal,, atat in perioada comunista, cat si din 1990 incoace. Mai ales dupa 1990, cand metehnele comuniste au fost combinate cu populism desantat, indemn catre impostura si parvenire, furt intelectual.

    Voi reveni, sunt mult mai multe de spus!

  11. 3. Invatamantul romanesc de stat este inadecvat si ineficient, prost organizat si managerizat. Cel privat este organizat si managerizat aproape la fel. Inadecvarea consta in doua aspecte! Inadecvat la conditiile de secol 21 si inadecvat relativ la realitatea romaneasca. Datorita realitatii romanesti importurile educationale pot reprezenta o forma fara fond, care sa nu imbunatateasca cu nimic situatia.

    Impartirea real-uman la nivel de invatamant liceal este complet depasita, modelul tinand de Franta Napoleoniana de inceput de secol 19. Mai mult, sectia uman este o trambulina pentru repetentii la matematica in a promova clasele de liceu si bacalaureatul, pentru ca apoi sa navaleasca in multitudinea de pseudo-universitati cu un singur scop: parvenirea prin orice mijloace.

    Pentru eficienta si pentru indreptarea copilului(adolescentului) catre partea in care are talente si aptitudini, este necesar invatamant diferentiat de la varsta de 11-12 ani(ca in Olanda). Parcursuri scolare diferite, programe diferite la aceeasi disciplina. Inca de la 11-12 ani, matematica poate fi de tip A, B sau C. Nu asjungem nicaieri daca avem programe de matematica conform carora, in liceu, orice adolescent trebuie sa lucreze minimal cu notiuni de calcul diferential si integral, cu structuri algebrice de grup, inel, corp. 90% dintre promovatii bacalaureatului la sectia real sunt la nivel zero cu privire la aceste notiuni! Si totusi promoveaza examenul!

    4. Asa zisele examene nationale sunt o mare farsa. o mare frauda organizata cu concursul nemijlocit al trupelor de patrupede ce populeaza si patroneaza ministerul educatiei. Cete de impostori si neaveniti isi dau cu parerea despre invatamant si educatie. Absolventi de licee pedagogice cu studii universitare facute dupa varsta de 35 de ani sunt astazi doctori in pedagogie, profesori universitari in domeniu si dau lectii inepte despre ceea ce trebuie facut pentru imbunatatirea calitatii in educatie! Jenant, ca sa nu spun CRIMINAL!

    Am reusit sa murdarim notiunea de universitate asa cum aceasta nu este murdarita nicaieri in alt loc de pe mapamond!

    5. Nu avem si nici nu dorim sa avem repere morale, repere intelectuale in fata carora sa ne plecam cu respect! Privim cu ura catre tot ceea ce inseamna valoare autentica, bun simt, buna crestere, educatie de calitate! Atat in sistemul de educatie, cat si in societate, in general.

    6. Nu exista curaj, inteligenta, vointa politica de a spune adevarul in legatura cu halul in care suntem in privinta educatiei! Cu toate ca bolile de care suferim sunt de domeniul evidentei. Nu avem curajul sa spunem ca nu suntem toti la fel de dotati, ca invatamantul la nivel inalt e dedicat si adecvat doar celor talentati, harnici si bine dotati din punct de vedere intelectual. Nu suntem in stare sa explicam ca solutia este OMUL POTRIVIT LA LOCUL POTRIVIT! Fiecare isi poate gasi un loc decent in societate, conform aptitudinilor si posibilitatilor intelectuale pe care le are. E foarte simplu, in principiu.

    Dar suntem imbacsiti cu idei populist-bolsevice tip revolutia cultuirala din China lui Mao si o mare parte a natiei isi doreste diplome si titluri inalte pentru plozii ei semianalfabeti nevindecabili in vecii vecilor! Nu are nimeni nimic cu ei, dar nu putem sa-i facem ministri, cercetatori sau profesori. Pot fi niste foarte buni mecanici, electricieni, soferi de autobuze…..cu conditia sa invete ce-i acela bun simt, ce e aceea civilizatie si sa stie ca societaea e construita pe principiul OMUL POTRIVIT LA LOCUL POTRIVIT.

    • Aduceți în discuție un anumit model franțuzesc. Autorul are, de asemenea, studii în Franța. Poate revine cu detalii privind dezbaterea din aceste zile de-acolo, privind 《éducation nationale 》.

      (Off-topic) comentariile oricărui text [în varianta online] din vreun cotidian converg în constatarea că e gravă situația de patruzeci-cincizeci de ani deja.

  12. Pentru LS: Multumesc pentru comentarii. Includ mai multe aspecte cu care privire la care vad lucrurile la fel. Nu as generaliza insa. In orice caz, majoritatea pb la care va referiti cred ca sunt mai mult simptome care tin de ce am incercat sa explic in articolul anterior (comportamente frustrante, dar destul de logice de la anumite ponderi de oameni cu totul insuficient pregatiti in sus).

  13. Puteti sa ne indicati sursele concrete, (studiul, metodologia, subiectele concrete date la teste in Romania, esantionul asupra caruia studiul a fost aplicat), ale faimoaselor teste PISA pe care presa le tot citeaza? Ca sa putem purta o discutie matura, bazata pe fapte, nu pe conjecturi. M-ar interesa si o definitie riguroasa si acceptata international a conceptului de „analfabet functional”, tot asa, pentru o discutie serioasa. Ca sa nu va obositi, Romania e printre tarile in care aceste informatii nu sunt publice. Asa ca oricine poate zice orice, dovezile solide sunt inlocuite de mituri urbane.

    In rest, da, e catastrofal sistemul de educatie publica, iar asta v-o poate spune orice parinte educat care are copii la scoala. Atat „specialistii” din minister, cu halucinantele lor decizii, cat si multi profesori sunt, simultan, submediocri si aroganti si sunt realii vinovati, de care nu prea se leaga nimeni. Dar, totusi, sistemul privat l-ati vazut?…

    • Pentru Dinu: Mulțumesc pentru comentariu. Detaliile respective legate de PISA se găsesc în mare măsură pe internet, nu este chiar așa un secret, dar e adevărat că nu permit o analiză de profunzime a testării efective.
      Oricum, înțeleg că aveți dubii cu privire la metodologia efectivă folosită la noi (și deci cu privire la rezultate), dar considerați, totuși, sistemul de educație publică ca fiind catasrofal.

      Personal am încercat să arăt de ce el este unul performant în principal doar pe oaze (în termen de școli sau de indivizi care reflectă ideea omul sfințește locul), nu instituțional cu totul ca ansamblu și că nu poate (decât pe termen lung, prea lung) să-și îndeplinească bine rolul – acela al oferirii unei educații bune de masă, nu pe oaze – de aici, nevoia de schimbare a abordării.
      Am spus expres în articol (cred că într-o notă se subsol) că nu mă refer la sectorul educațional privat ca fiind alternativa principală realistă (pentru efecte de masă), ci mai mult la sectorul economic privat (desigur, pe direcțiile pe care acesta poate acționa). O să detaliez în articolul următor.
      Nu există o soluție perfectă la cheie de implementat mâine, dar se pot – și țrebuie încercate – mai multe lucruri foarte importante dacă dorim să schimbăm ceva în procente care să conteze. Până la urmă, e vorba de o abordare pe mai mulți piloni, inclusiv sectorul public, desigur.

  14. Pentru uniformizarea calității învățământului, poate că ar trebui introdus și jn învățământ un proces de educare bazat pe protocoale. Poate că termenul de „protocoale” nu este cel mai potrivit, dar face comparația cu sistemul medical de intervenție și tratament.

    Cum spuneați, la cresă/grădiniță, pe lângă programa clasica (probabil că există o programă adaptata varstei), ar trebui sa existe anumite ‘protocoale’ de aplicat, pentru situații specifice. La fel și în școală primară, gimnaziala, liceală. Protocoalele să spună cum trebuie abordată o anumită temă de învățare. Sa pună în context tema predată și să detalieze modul de abordare al temei de predare.

    Deocamdată motivația este lăsată la altitudinea profesorului. Profesorul se straduie sa motiveze elevii, cum știe el mai bine, cu note, cu tonul ridicat, cu blândețe, cu entuziasm. Sau, nu se straduie.

    Ceea ce trebuie introdus în învățământ este modul de abordare al lecțiilor, cum anume ar trebui sa trateze un profesor o anumită temă, dincolo de teorie.

    Un exemplu: Horia, Closca și Crisan. Dincolo de teorie, elevii să fie implicați într-o piesă de teatru care să pună în scenă primirea lor de către împăratul de la Viena. Toți, de la toate școlile. Eventual un concurs între școli cu cea mai frumoasa punere în scenă. Încurajarea creării dialogurilor de către elevi. Samd.

    Alt exemplu: legarea in serie / paralel a becurilor. Neapărat experiment. Toate școlile, obligatoriu. Fara scuze că nu au materiale pentru experiment, Inspectoratele școlare pot ajuta la distribuirea kitului specific către scoli, prin rotație daca este necesar. Protocolul predării fiind; experiment, exemple proprii, reproducere experiențe similare.

    Probabil exista și acum recomandarea cat mai multor experimente, dar una este recamandarea și altul ‘protocolul de învățare”.

    Lectia de biologie privind aparatul sexual. Are nevoie, dincolo de teorie, de un mod de abordare, de moduri de prezentare, de invitați specifici poate. Samd.

    Nu este necesar sa se inventeze din nou roata. Exista informație buna in manualele școlilor din vest și chiar din estul îndepărtat. Pe domenii specifice, anumiti funcționari publici pot face un studiu al celor mai bune metode („protocoale”) de predare / învățare.

    Lucurile nu trebuie lăsate la latitudinea „motivării” dinspre profesori către elevi. Trebuie sa fie clare și să permită intervenția copiiilor.

    • Voiam să vă mulțumesc pentru străduința. Învățământul este ceva formator și, că părinte, nu pot decât să susțin orice tip de inițiativă care ne-ar ajuta copiii în procesul lor de a deveni oameni maturi.

      Ceea ce mă supăra este degradarea, fără opoziție din partea părinților, a modului de predare și evaluare. Cu tristețe constat că „modelul Bologna” este cel mai toxic model de învățământ superior pe care România l-a adoptat fara să clipească macar. Acum va adopta modelul unor evaluări formale de-a lungul anului școlar, fără să fie nici un fel de consultare publică, discuții cu specialiști, previziuni despre impactul unei asemenea implementări.

      Da, suntem analfabeți funcționali și pentru că învățământul superior este de fapt o mare postliceală! Suntem analfabeți și pentru că elevii nu capătă anduranță învățării. Suntem analfabeți și pentru că legile sunt împotriva învățării și căpătării de cunoștințe. Miniștri frustrati de toceala generației lor încearcă acum experimente de relaxare pe copiii altora (pentru că ai lor sunt trimiși la studii reale în străinătate).

      Cu tristețe, singura constanta in statele dezvoltate, este munca susținută. Din grădiniță și până la pensie. Munca, învățarea continua, adaptarea continua, eficienta continua, tehnologizarea continua.

      Mulțumesc din nou pentru perseveranță dumneavoastră în ceea ce privește învățământul din Ro.

      • Pentru Stefan: Mulțumesc pentru comentarii. La fel ca dvs susțin că obiceiurile sănătoase de învățare sunt f importante. Acestea se deprind mult mai mult și mai ușor de la vârste mici și se întrețin pe parcurs, dar și mai târziu se pot remedia unele aspecte și progresa mult față de punctul inițial.
        Paradoxul este acela că nici măcar nu trebuie cine știe ce efort deosebit – foarte mulți elevi (și adulți, de altfel) dacă ar calcula cât timp petrec efectiv învățând ceva sau repetând – ar realiza că au mult timp, inclusiv pentru distracții etc. Pentru că numeroase lucururi utile nu se predau/nu sunt la îndemână ușor în școală, iar la examene trebuie multe altele care nu sunt de fapt utile, irosim foarte mult timp.

        • @Vali, Europa a pierdut, și pierde accelerat teren in raport cu America și Asia. In toate domeniile, tehnologie, științele vieții, umanioare, arte.
          „Dolce vita” bologneza ne situează pe locul 3 tehnologic, daca nu chiar 4-5, după Asia (cu China, Singapore, Japonia, Coreea de Sud, Taiwan …) America și Australia.
          E ok sa nu fiți de acord. Ne salvează ceva Booking, Revolut, Yonder (daca includem și Rusia)

  15. Stimate dle Bondoc, citeva opinii despre educatia in Romania vs Danemarca, chiar daca doar tangential despre cea pre-universitara. Am facut un master in energie la DTU in Lyngby la inceputul anilor ’90 si am constatat cu stupoare ca peste 2/3 din studenti nu erau capabili sa treaca un examen de ecuatii diferentiale (Analiza 3 se chema). Asta nu insemna insa ca pierdeai anul daca nu il treceai, ca in Romania, ci il puteai da in anii urmatori. Intre timp puteai face cursuri pregatitoare ori lua un an intreg pregatitor. In general pregatirea danezilor la matematica si fizica mi s-a parut destul de slaba, sub nivelul de la Aeronave, insa la sfirsitul facultatii erau foarte buni. De altfel ingineria daneza e capabila de lucrari majore (vezi ca minimum podul dintre Danemarca si Suedia – Øresundsbron), pe care le termina la timp si fara a depasi devizul initial (ca marii vecini de la sud).

    Asa ca o pregatire deficitara la nivel de liceu poate fi recuperata pe parcurs, la nivel de facultate.

    O alta mare diferenta mi s-a parut atitudinea cadrelor didactice, care spre deosebire de cele din Romania erau cit se poate de accesibile pentru studenti, orice intrebare, chiar in mijlocul expunerii, fiind lamurita pe loc si fara vreo iritare din partea profesorilor. Nu mai vorbesc de nivelul de engleza al profesorilor, unul din ei tinind un intreg curs de dinamica gazelor in engleza doar fiindca un student din Indonezia nu stia daneza. In contrast, unul dintre cei din Romania m-a rugat sa-i traduc o carte de probleme din engleza, rugindu-ma in acelasi timp sa nu o arat nimanui.

    Toate examenele erau „open book”, ceea ce mi-as dori la orice nivel si in Romania. In special la nivel de universitate scopul inginerului e de a rezolva probleme, nu de a reproduce teoria, un lucru apreciat mult mai mult de profesorii romani.

    Sarind la nivel de liceu, mi s-a parut intotdeauna exagerat sa scrii o teza la romana fara a avea in fata un volum de versuri ori romane pentru a cauta citate. La virsta de 15-16 ani e greu sa ai o privire de ansamblu asupra unui subiect literar.

    Daca ar fi ca toate materiile, fie ele la facultate ori la liceu, sa fie facute in mod serios, nu cred ca ar ajuta nici memorabila fraza a lui Aldea de la Desen Tehnic si Geometrie Descriptiva: „Anul nu are doar 365 zile ci si 365 de nopti!”

    Cel putin la liceu se mai poate reduce din programa.

    Concluzia e ca, bazat pe exemplul danez, lacunele din liceu pot fi corectate la nivel de facultate, dar e nevoie de profesori de calitate si aici intervine prezenta universitatilor private, care pe dos fata de cele americane ori britanice, sint mai curind fabrici de diplome si furnizoare de politicieni de top.

    • @Corneliu Cazacu, da, examenele „open book” lipsesc in învățământul din Ro. Și modul de învățare metodic, cu cartea deschisă în fata. Logic, structurat.

      Sunt mereu uimit cat de chițibușari sunt partenerii noștri vestici in ceea ce privește datele tehnice. Mereu cu „manualul tehnic” după ei, pagina x, linia y. Obișnuința pe care noi, românii, nu o avem. Avem impulsul de a ne baza pe teoria pre-stiută, speculam, ne dam cu părerea, dar nu ne uitam in „manual”. Chiar și când ne uitam in documentatie, citim superficial, nu rand cu rand. (Cel mai bine se vede asta atunci când nu citim Termenii și Condițiile contractelor).
      Nu avem această obișnuința, a lucrului cu cartea deschisă, a dezbaterilor bazate pe date concrete. Asta lipsește în învățământul superior.

      O mica schimbare s-a produs prin cursurile de programare. Totul incepe cu „Hello World” la primul curs și se termină cu programul gata de vânzare. Da, probabil de aceea și suntem cat de cat buni la programare. Nu și la managementul proiectelor, acolo se merge (probabil) tot pe toceala.

      Foarte buna observația pentru învățământul tehnic. Open book ar trebui sa primeze.

      • Examenele „open book” sunt o problema pentru profesori. Nu mai poți nota tinerea de minte și nici aplicarea unui algoritm. Am spus mai sus și mai spun o data: cea mai mare problema a sistemului nostru de învățământ sunt „profesorii”, toate celelalte sunt secundare. Nu salariile din învățământ sunt problema, ci lipsa de feed-back, lipsa evaluării reale a cadrelor didactice. Pe scurt: din 100 de profesori, doar 30 ar lua BAC-ul. Hai sa zic 40, sa fiu optimist și pozitiv.

        • Eu cred ca de fapt e la fel de simplu. Dai de rezolvat niste probleme si vezi cum a gindit respectivul, asta in afara de verificarea rezultatelor. Asa poti da maximul – pt un rezultat corect cu aplicarea corecta a formulelor, si un anumit procent – pt greseli de calcul dar gindire corecta, cel putin partiala. Imi amintesc de examenul de dinamica gazelor dat si in Romania si in Danemarca cu cartile pe masa (multumiri dlui Berbente, cel care cu onoare imi poarta si numele mic Corneliu: – singurul care ne dadea examene „open book”). Acelasi tip de probleme si notare se puteau aplica la celelalte materii. De ce nu s-au aplicat? Nu stiu si nu vreau sa speculez. Ciudat e ca si simpaticul si foarte competentul coleg de facultate trecut prin studii occidentale si ajuns mai tirziu decan mi-a dat un raspuns negativ la sugestia de a introduce „open book exams”. N-am insistat ca nu era locul desi as putea sa-l intreb oricind.
          Oricum, cred ca e una dintre masurile cele mai degrevante pentru studenti, si care ar putea elibera timp pentru intelegere in loc de invatare pe de rost. Ma refer la facultate in primul rind dar e valabil si pentru liceu.
          PS Mi se pare esential inca de la nivel de liceu un curs de „financial literacy”.

          • eu am avut parte si de open book combinat cu open classroom;
            se dadea o singura problema de electronica si era voie sa copii si de la vecinul, dar nu era garantat ca luai nota de trecere nici daca ai copiat de la vedeta clasei (cea mai mica eroare conducea la rezultat gresit si descalificare automata); meritai un cinci daca macar alegeai corect de la cine sa copii; pentru nota mare trebuia sa si argumentezi; cum problema semana mai degraba cu un joc (de exemplu sa determini care dintre mai multe becuri s-ar aprinde intr-un circuit) si deci nu implica niste calcule care sa scuze eventuale greseli aritmetice, incat nici o argumentatie nu era suficienta pentru nota de trecere in cazul in care rezultatul final era gresit (chiar si vedetele o mai dadeau in bara, deci era precaut sa si verifici ceea ce copii); partea si mai incitanta era ca testul se dadea de fapt inaintea predarii lectiei teoretice, care urma de-abia dupa test; partea constructiva era ca elevii erau stimulati sa conlucreze, sa se sfatuiasca, sa argumenteze si sa decida, asumandu-si responsabilitatea deciziei pe baza evaluarii riscului de a da gres; iar cand urma teoria, dupa test, era urmarita cu maxima curiozitate, ca rezultatul testului se dadea mai tarziu :)

    • Pentru Dl Corneliu Cazacu: vă mulțumesc pentru comentariu/informații. Eu m-am referit la sistemul românesc si la ce implică acesta standard la nivel de masă și am spus ca elevii de liceu nu pot recupera la unele materii vreun an slab „doar cu programul obișnuit”. Problema este că la noi majoritatea elevilor nu au decât „programul obișnuit” în această privință – deci nu pot să recupereze (în procente relevante la nivel de masă) la unele materii vreun an cu profesori slabi pregătiți.
      Chiar și în exemplul Dvs care privește învățământul universitar danez – înțeleg că acolo studenților li se oferă programe de recuperare și cu ajutorul lor ar recupera, de fapt, nu pur și simplu – nu este cazul nostru, din păcate.
      De altfel, pe sistemul nostru actual e foarte discutabil dacă elevii români în vreo astfel de situație mai au șansa (în procente mari) să ia examenul ca să ajungă student, dincolo de faptul că nici la acel nivel nu sunt programe de recuperare de tipul celor din Danemarca (în nici un caz vreunul la nivel de masă).
      Din păcate, nu cred că ar fi, deci, elemente suficiente în România pentru a schimba concluzia respectivă (deși ar fi logic posibil într-o țară ca Danemarca). Pandemia a arătat și mai acut lipsa de preocupare și de pregătire logistică pentru programe de recuperare cu adevărat adaptate și de masă (problemele de decalaj acumulate în ultimii 2 ani urmând a fi vizibile curând.

      Sunt perfect de acord cu dvs cu privire la necesitatea unui accent mult mai mare pe partea practică și de raționament (care este și mult mai adaptată la ce am încercat să arăt și în articolul anterior – abordarea project learning este mult mai eficientă evolutiv decât decuplarea actuală masivă între teorie și practică de la noi). Este, de asemenea, clar din cele descrise de dvs că multe aspecte din învățământul danez ar fi utile și la noi.
      Pb universităților private o văd nuanțat pe partea pur educațională pentru că intervin prea târziu pe lanțul actual pentru a schimba mare lucru. Au și un conflict de interese inerent exigență/versus număr de studenți (este cazul și în alte țări). E adevărat că unele eliberează diplome și unor specimene unde acest lucru pur și simplu nu ar trebui să se întâmple onest academic, dar nici aceasta nu ar fi o problemă majoră dacă în România statul nu ar angaja conștient și multe astfel specimene pe lângă numeroase persoane de calitate.

  16. Cheia de bolta a analizei Dvs. este „din afara mecanismelor actuale” – citat din art precedent

    Mecanismele sunt create/intretinute/exploatate de persoane, deci „educatorii” (1c, 1d si 2) ar trebui sa fie si ei „din afara”?
    Da, 1c si 1d.
    La momentul actual, in educatia pre-universitara 1c+1d (+2) sunt produsul si constituentii „(din) INTERIORUL mecanismelor actuale”.
    Sunt TOATE persoanele acestea (inclusiv evaluatorii independenti propusi/selectati – cum si de cine?) „din afara mecanismelor actuale”?!

    1. Educatie organizata statal (pre-universitara) =
    a) Infrastructura/cladiri/spatii/echipamente/consumabile/servicii folosite pt educatie (si suportul ei) +
    b) transport la a) de la domiciliu si viceversa a lui c) +
    c) „educatori angajati”/creatorii de educatori angajati (si personal de suport) +
    d) cadrul legal relevant (inclusiv conditii contractuale/salarizare) si personalul (politicieni + tehnocrati) direct raspunzator pt coagulare planuri, metodologii si legi, si implementarea exhaustiva, supravegherea/ajustarea acestora +
    e) manuale/transmiterea informatiei catre beneficiari conform 1d, de catre 1c prin intermediul 1a.

    2. Educatie familiala: Cine? Parinti/rude, anturaj si modelele observate in mass-media.
    Ce?
    a) valori si cunostinte teoretice/practice transmise audio-vizual/puterea exemplului trait constant
    b) transport la 1a), cu exceptia beneficiarilor din internatele alipite pct 1a).

    Cu permisiunea Dvs., ati ratat mentionarea in clar a problemelor MARI, in domeniul rural, legate de pctele 1b si 2b.
    =================================================================================

    Solutii propuse de Dvs pana acum/in acest pct al analizei se refera la:

    1d) – clar, dar cu semnele de intrebare legate de „din afara mecanismelor actuale”

    „…(i) majorări semnificative de salarii (cu actualizare la inflație) de la începutul profesiei, anunțate acum și care să intre în vigoare peste 6 ani – pentru a concentra candidați la facultate cât mai buni și (ii) între timp, fonduri de premiere a rezultatelor bune mult mai mari.

    De exemplu, un profesor care duce o clasă în medie de la 5 la 7 ar trebui premiat în mod deosebit. Desigur, creșterea de nivel ar trebui evaluată INDEPENDENT pentru a nu avea doar o mare inflație de note, cum a mai fost cazul.”

    Cum este educatia „evaluata independent” si „din afara mecanismelor actuale”?
    Cine-s persoanele astea, ce cadru legal au ca suport, cine le selecteaza si cum sunt selectate?
    Daca nu au cadru legal, cine „din afara mecanismelor actuale” il creeaza pentru ele?

    si 1a si 1e – prea vag (lipseste status existent vs. necesar tradus economic/financiar in procente/numere)
    „Cred că ar trebui procedat invers – cu privilegierea logistică și financiară mult mai mult a substanței educației față de locul fizic de derulare a cursurilor.”
    =================================================================================

    „Următorul articol – ultimul din seria privind această tematică – se va concentra tocmai pe liniile pe care sectorul public și cel privat ar trebui să se concentreze raportat la ce pare realist politic și ce nu.”

    Nici sectorul privat nu este „din afara mecanismelor actuale” (se supune legislatiei existente si foloseste rezultantele educatiei de stat+familiale).
    Si privatii sufera de osificare/rigiditate cand e vorba de schimbare de fond (inclusiv investitorii externi prezenti cu filiale/unitati de productie). Daca nu li se prezinta calcule economice cu + sub linie, nu vor face nimic pe fond/de substanta.

    Eu inteleg „din afara mecanismelor actuale” ca pe import (temporar) de personal (1c, 1d) SI sistem/model educational (1e).
    Aceste optiuni nu apar in textele Dvs. pe subiectul „educatie” de pana acum. Poate in urmatorul text…

    Va multumesc pt analiza.

    • Pentru Romulania: Mulțumesc pentru comentarii. Voi detalia, într-adevăr, elementele principale ale abordării la care mă refer în articolul următor.

  17. Daca avem de zeci de ani peste 40% analfabeti functionali in clasa a IX- a” asta inseamna ca „moderrnismele” ce bantuie de prin 1977 invatamatul romanesc au fost p[ura idiotie!!

    Zic de prin 77 – nu mai tin minte anul in care s-a cerut promovabilitatte de 100% .. prin 80 am auditz de copii de clasa a 7a care nu stiau tabla inmultirii . Apoi a aprcut cretnismul cu comentariile obligatorii …. „cumplit meşteşug de tâmpenie” !!!!!

    Apoi modernismele de dupa 90 ….

    Si in gnl am ceva cu modernizarea asta… O poveste citita de parinte copilului … ei …. ei are o valaore inestimabila!!!!! Dar sunt unii – si cu destla scoala- care cred ca „progresul” impune tmebelizorul in locul povestilot citote de parinte ….

    A! Am 70 de ani.. si desi am studii superioare armata am facut-o „in termen” (16 luni!) la infanterie. In 1973 intr-o companie de infanterie „normalul” era ca cca 50-60 nu terminasera 8 clase! Vreo 10-15% nici 5 clase! Dar toti, absolut toti, stiau tabla inmultiirii si aproape toti erau in stare sa calculeze o arie („ba cata scandura iti trebuie sa repari cestia asta?” .. masura si calcula!!! )…. Cum sa va spuin .. sa traiesti cateva ;uni intr-o companie de infanterie …. era o f buns lectie despre tara in care traiai!

  18. Cam asta a fost și este șansa noastră in România: că sistemul, oricât de totalitarist s-ar afirma la nivel legislativ, nu a fost, nu este și nu va fi capabil să îmbunătățească educația elevilor, adică a minorilor captivi in monopol. Desigur, ar fi trebuit să pun in ghilimele educația. Nu am făcut-o pentru că in limbajul colocvial este un termen atât de ambiguu, subiectiv și selectiv incât ar trebui să fie de la sine înțeles că in textele ce dezbat chestiunea școlii publice se referă la acel serviciu prestat de stat sub numele pompos de Educație.

    Despre sensul și performanțele Educației aflăm cu mare precizie din acest citat:
    „Desigur, știm cu toții de „școlile cu WC-uri în curte” (și școala mea era la fel), și, evident, nu este bine. Este, însă, mult mai important ca elevii să fie cei care să nu aibă în viitor WC-uri în propriile curți și aceasta nu se poate face rapid decât dacă vor beneficia de acces la o educație de calitate”

    Căci, sper să nu fie cu bănat, dar autorul este și el un produs al sistemului educativ și, ca atare, influențat destul de serios de marotele induse de acesta, și, prin urmare, nu este de mirare că privește chintesența succesului in societatea modernă ca fiind cel mai bine exprimată de circuitul fecalelor in natură. Faptul că un bun de lux, cel puțin odinioară -buda din fundul curții ce elimină excrementele dintr-un cămin cu un efort minim- e considerat semn al înapoierii și sărăciei in opoziție cu mizerabilul sistem de canale (sub)urbane ce expediază cu un efort maxim și costuri fantastice dejecțiile umane undeva in pânza freatică a periferiilor arată la ce nivel de obsesie progresistă a ajuns societatea noastră. Iată că visul de aur al inteleghenției a fost in sfârșit afirmat: nicio casă fără budă (corolarul lui ‘nicio masă fără pește’?), ceea ce, să nu uităm, îi pasiona și pe inteligenții regimului comunist ce a dotat toate cutiile de beton poreclite locuințe cu canalizări și toalete.

    Pe această linie era de așteptat ca una din cele mai nefaste invenții ale omului -scutecul de plastic- să devină primul factor educativ al familiei moderne, căci este primul lucru pe care-l învață copilul (intre 0 și 3 ani), prima lui tară cu care se va lupta și in fața căreia va ceda: propriul rahat in care este obligat să trăiască de mic.

    Cam așa arată succesul Educației publice, la noi și mai peste tot in „lumea civilizată”: copiii obișnuiți de mici să prindă Sensul pre-definit al existenței și să accepte Parametrii Progresului fixați de niște sociopați cumva ajunși la vârful unor entități publice mopoliste cu valențe totalitare.

    De aceea e îmbucător faptul că Sistemul dă rateuri și că nu a reușit (până acum) să-și extindă Educația in fiecare ungher al conștiinței. Incă avem indivizi autonomi. Incă avem indivizi capabili să evadeze din lagărul educațional și să performeze in folosul societății (de pildă niște Bill Gates, Elon Musk, Roger Waters sau Tarantino).

    Intre timp putem să nu ne mai amăgim cu ideea că Statul ar putea oferi vreodată educație de calitate și cu contrucțiile de tip wishful thinking cum că Școala sa ar fi și altceva decât un Babysitter cu apucături de gardian și veleități de guru. Părinții inteligenți și realmente interesați de carierele copiilor lor înțeleg foarte bine caracterul și limitele Școlii publice, de aceea apelează la meditatori, de aceea își orientează copilul către alte școli, de aceea economisesc pentru a-și trimite odrasla la universități private din Occident.

  19. Pentru EuNuke: Inteleg ca sunteti de acord cu diagnosticul din articol, dar ati fi reperat o mare pb a subsemnatului ca produs al sistemului public de educatie – legat de faptul ca as vedea WC-urile in curte ca un semn de subdezvoltare.
    Cred ca, pe de o parte, subapreciati mult semnificatia WC-urilor respective din perspectiva civilizationala si de dezvoltare pentru ca ele exista nu din prea mult spirit bio/eco si de tip mama-pamant si nici nu sunt izolate de panza freatica din care – pe rationamentul dvs – ar tb sa ne servim toti direct. Pe acelasi rationament al dvs, elvetienii ar avea toti WC-uri in fundul curtii.
    Pe de alta parte, acordati o importanta cu totul disproportionata paragrafului respectiv in articol – analiza vizand mult mai multe puncte si fiind si concentrat pe altceva, chestiunea cu WC-urile in curte fiind mai mult una din multele simptome si doar aratand mai usor orientarea eronata a unor parti si fonduri mari din strategia educationala actuala.

    • „Pe acelasi rationament al dvs, elvetienii ar avea toti WC-uri in fundul curtii.”
      Nu. Pe același raționament al meu elvețienii nu sunt o culme a civilizației pentru că au reușit, printre primii europeni, să-și evacueze dejecțiile din gospodării, desigur, fără să le pese prea mult unde se duc acestea. Sunt civilizați pentru că au fost capabili să facă legi bune, să le respecte, să respecte cuvântul dat și legea părților din contracte, să devină toleranți, să se asculte unii pe alții șamd.

      A vârî rahatul sub preș pentru a-l trimite la plimbare nu poate fi un criteriu al civilizației/dezvoltării, asta susțineam eu.

      Rețeaua de canalizări e doar o necesitate urbană temporară (asta pentru că omul acelor vremuri in care a apărut a fost prea leneș să gândească ceva mai eficient și mai puțin nociv pentru sine și natură). E o rușine să crezi că otrăvind pânza freatică și râurile țării prin deversări masive de ape reziduale atingem nu știu ce culmi ale civilizației. Asta se-ntâmplă pentru că Școala publică îi face pe oameni leneși intelectual, deloc dispuși să străpungă miturile progresului sădite in mințile copiilor. Iar după ce îi elimină din sistem, nu devin educați, ci simpli absolvenți, sau, după caz, „analfabeți funcțional”, motiv pentru care același Sistem, prin oamenii săi și nu numai îi umilește public in presă.

  20. Nu lasa pe stat ceea ce poti face chiar tu!

    Si mai este ceva – firmele private deja au inceput reeducare tinerilor – unii pleaca dar altii raman si se formeaza, poate mai tarziu, mai anevoie, dar…

    PS
    si firma nu te tine o vesnicie la reeducare – deci ori cresti, ori pleci, dar chiar si daca pleci tot pleci putin mai distept decat inainte de a intra acolo.

  21. Stiti ceva m-a socat dand cu pasul pe ici si pe colo si prin alte tari foste socialiste/comuniste. Aia de au fost rasturnati in 1989 nu au fost in stare sa construiasca licee ci doar scoli generale – licee noi nu au aparut in epocile de aur ale comunismului – oare gresesc? Daca este valida observatia mea chestiunea asta spune ceva – temelia bunei invataturi a fost pusa tot in capitalism si era rara si oarecum scumpa – nu chiar orisicine ajungea la un liceu – acum vrei nu vrei orice muritor este indreptatit la 10-12 clase musai – de ce???

    impunerea unor limite arbitrare este profund daunatoare – si creste doar toleranta la imbecilitate.
    Consecinta indirecta este ca se construieste o elita de falsi intelectuali – adicalea profii aia care trec loazele fara sa aiba nici un merit iar ei, profii, fiind ceea ce nu ar trebui sa fie – de ce sunt ei platiti si crescuti in sistemul public acesti profesori???

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Lucian Bondoc
Absolvent al cursurilor Facultății de Drept, U.B (1998), Colegiului Juridic Franco Român de Studii Europene(1998), ciclului internațional lung al Ecole Nationale d’Administration (2000) și masterului în afaceri europene organizat de ENA și universități partenere (2000). A lucrat un an în cadrul administrației publice în perioada 2000-2001. Ulterior a activat ca avocat (din 2008 - ca partener). În afara domeniului juridic, este interesat, în principal, de bună guvernanță, studii comportamentale și viitorologie.

Carti noi

La Editura Trei tocmai a ieșit din tipar, special pentru Bookfest, „Istoria Filosofiei” de A.C. Grayling. O lucrare apărută recent, scrisă de unul dintre cei mai buni specialiști în filosofie de azi. Această istorie se remarcă prin tratarea foarte clară a temelor și ideilor. Ediția românească arată foarte elegant, are peste 700 de pagini, și o puteți obține cu reducere la Bookfest.

 

Carti noi

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este mastile-zeului-mastile-zeului-vol-i-1651660196.png

Editura Trei publica primul volum din monumentala lucrare a lui Joseph Campbell, Măstile zeului. Acest prim volum, în editie cartonată, este dedicat mitologiilor primitive. Al doilea volum va fi despre mitologiile orientale. Puteti cumpăra de la Bookfest această carte cu o reducere de 30 %.

 

Carte recomandată

 

Excelentă carte de luat în vacanță! Distractivă, delicioasă, brutală.  Tot ce a rămas ascuns, nespus și neexplicat în filmul lui Tarantino: detalii toride, crime nerezolvate, secrete din culisele industriei, anecdote sordide despre staruri care întruchipează pentru fani perfecțiunea sau momente sublime de pe platourile de filmare ale unor filme de mult uitate. Mai bună decat s-ar fi asteptat fanii regizorului sau criticii literari.

 

 

Esential HotNews

Top articole

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro