De ce tre să zicem 33

Bine-nțeles că nu trebuie. Nimic nu „trebuie”. Da e așa o cutumă, când mergi la medic și-ți ia temperatura, pulsul, volumul, suflul și fibrilația pulmonară (asmatică, tuberculotică?), să-ți ceară el să tușești ori să spui 33. Tu-i faci pe plac, ’mnealui auzind ori doar pretinzând că aude în stetoscop cineștiece hârșâieli/vâjâieli/fornăieli, în reverberație ori poate-n lipsa ei, bănuind fragilități ori morbidități mai mult sau mai puțin serioase, fie decisive fie doar demne de analizat mai cu aplomb și sârg. Deci hai să zicem că respectivul „33” nu e glumă, menită să destindă pacientul plin de frici și de pudoarea indecenței bustului său dezgolit și fleșcăit; deci să continuăm a considera că infantilul gest chiar are sens. Drept pentru care, dacă tot am supraviețuit acestui lung și neîntrerupt spectacol al creșterii și descreșterii ceaușismului, ca și al integrării generalizate în criptocomunismul democrației kleptocratice contemporane, ce-ar fi să ne și căutăm?…

Trei-trei.. treiștrei… treizecișitrei…

În fond și la urma urmei, cinstit ar fi ba chiar propun ca toți ăștia care mai avem ceva de împărțit (desigur, o părelnicie, o umbră pe creier, o pată pe cord) apropo de povestea Revoluției din Decembrie ‘89, să facem bine (scuzați repetiția) să ne căutăm. Asta ca să respectăm adevărul istoric, constând tocmai în faptul că – nici mai mult nici mai puțin, cum te văd și cum mă vezi – am îmbătrânit. Ori dacă noi ăștia, mulții din tagma nominalizabilă drept fraieri ai momentului și-i epocii-ntregi, chiar am mai avea ceva de cerut de la Stat, să cerem ca pe tot parcursul lui Decembrie, Ianuar, Februar, Martie, Mai și mai ales Iunie, să ni se pună la dispoziție câte-un minidispensar mobil. Gratuit. Plasat undeva pe câmpuțul plantat cu flori de mină din fața Teatrului Național/Inter. Ori de se șifonează Paiațele conului Caragiale, vizavi, lângă Fântâna Universității/Arhitectură. Proceduri simple și elementare gen tensiune arterială, palpaj ganglionar, auscultație substernală și intercostal-dorsală, fund de ochi, bube, recomandare scrisă pentru mers iute la hospitalele de pneumo, cardio, uro, derma.

Trei-trei.. treiștrei… treizecișitrei…

Inspirăm adânc. Ținem. Expirăm zgomotos.

Trecuți din cap până-n picioare prin tacticoasa ReMeNeală un pic prohibitivă (prin alergătură și programare, prin așteptare și preț)… nu ne permitem. Starea prostatei… în context social și politic: nu este cazul, nu ne mai interesează. Iar capul (repet, în acest sens și context) e chiar ultimul care-ar fi să conteze. Pe cât de preocupat de prostii și fleacuri, pe-atât e de ușor și gol din cauza lipsei de treabă. Unde deci trebuie/musai să ne controlăm este hertzul, corasonul (dar nu ca sediu al sufletului, iubirii și înțelepciunii); și totodată la pulmoni, la respir, la suflul vital. Deoarece chiar aici, la torace și mai puțin la ficații voințelor mioape, aici ne putem vedea adevărata vigoare sau ramolire, condiția de a fi trecut prin toate cu sau fără mari scleroze, necroze, emfizeme, apnei, oxidări, anxioze. În fine, ideea sau scopul unui control serios merită să privească ce ar putea auzi, intui, bănui sau pricepe, apoi procedând la probe și diagnoze avansate, un doctor umanist tocmai acum, la 33 de ani după faimoasa, grandioasa, etern fascinanta noastră Revoluție.

Trei-trei.. treiștrei… treizecișitrei… Inspirăm… Ținem… Dăm afară… Și repetăm figura cât mai des, cât mai multe minute, că ne și relaxăm.

De fapt, conform înțelepciunilor universale punerea problemei e mai importantă decât răspunsul sau încercarea de rezolvare a dumneaei, așa că mai bine dezamăgesc cititorul dependento-avid, suspendând orice poliloghie, abținându-mă. Prea risc să spun ce-ar spune mulți alții (deși ast-ar fi întru îmbucurarea lor, căci nu e satisfacție mai vanitoasă decât să-ți auzi propriile păreri formulate și susținute de alții). Ori de spun lucruri diferite, poate prea diferite, scandalizez pe cei cărora nu le-ar fi dat niciodată prin cap ce voi fi spus (lucru care nu stimulează pe nimeni să fie mai tolerant sau chiar receptiv, să analizeze, să-și schimbe sau îmbogățească propria cogitație, mai degrabă urmat fiind de agresiunea unui bruiaj diversionist ori verbiaj deviant, de harțag). Deci nu-mi expun nici opiniile, nici amintirile, nici confesiunile (oricât de onorabile ar putea fi, totuși neinspirând pe nimeni să fie oleacă mai breaz ori mai temerar decât mine).

Cum mă simt ori resimt, ce mai cred și ce nu… nu contează. Mai bine fac loc unei poze. Ba două chiar. Documentare. Pe prima am luat-o demult, mai exact prin 2015. Imaginea afiș a stat la fața locului destul de mult. Apoi a dispărut. Să fi fost pe vremea când draga de infamă clădire din față-spate a devenit sediul Ministerului Muncii (extrema stângă), al Sănătății (extrema dreaptă) și al Internelor (centru-centru)? Se preapoate. Oricum, atunci mi-a plăcut, considerând că ar fi meritat să stea și mai mult la vedere.

Totuși, totuși… Mare și veseloasă mi-a fost surprinderea, chiar de curând (octombrie 2022), s-o redescopăr. Iat-o, în carne și oase de pixeli și biți:

De data asta portretul e pictat drept tablou mai baban, chiar pe fațada aparent pustiei și evident misterioasei clădiri de pe cea mai ocupată și totodată moartă stradă din București (motiv care-o și face insesizabilă), pe nume Cristian Popișteanu. Un nume precis deloc ales și impus ca mai toate celelalte, la pleznelile întâmplării, cu 0 vibrații obscure și imparabile, deoarece persoana patronimă va fi avut din plin legături intime cu tainele istoriei și istoriografiei, ale ceaușismului, diplomației și securismului, poate chiar cu cele ale băncii și economiei naționale. Cât despre clădirea respectivă, numită pe hărți CNC, înafara vreunor discreți ca mina ferecată nimeni nu știe de ce, de când/unde, de cine și pentru cine se cheamă astfel. Cu totul interesant fiind însă că-ntrânsa se poate intra nu prin fațada-i mută și slută, ci mai degrabă printr-o pasarelă, desigur suspendată, aflată în dreaptă linie cu marea sală a celebrissimului Balcon CC și care linie penetrează direct birouașele Ministerului de Interne. Căutați situl pe hartă și trăgeți-i o vizită. În ciuda aglomerărilor de mașini dormitând, izul și semnele bulgakoviene ale Misterelor Parisului deghizat în Bucale predomină.

Sper că cele două poze v-amuză. Ori de vă irită, nu-mi pasă. Căci vreți nu vreți, pricepeți ori imposibil e să vă pice fisa, povestea pe care ele o subînțeleg relevă, în fine, adevărul-adevărat, recte gol-goluț, al Revoluției din ‘89. Și-anume că, cum te văd și cum mă vezi (nu zic doar eu, ci și Portretul suprins), dragul nostru de dictator suprem nicidecum nu s-a înălțat în elicopter către ceruri de pe fostul CC actual Minister Intern. Cu ajutorul odioasei sale soții și al tembelelor lor sosii (de popiștenii magazioneri/custozi/depozitari ai istoriei politico-securistice și economice nu mai vorbim), doar ne-a prostit nițel. În realitate, făcând un simplu stângu-mprejur, a tăiat-o scurt și drept până-n coridorul acela suspendat, refugiindu-se taman în clădirea fantomatică CNC (i.e. Cârmaciul N.C., ori mai degrabă Ceaușescu Nicolae, Capsomanilor!). Mausoleu de unde, iată, preafericita și preasecretizata sa mumie ne zâmburește binemersi și astăzi, pe bună dreptate, tutulor.