De la frică la nebunie

Nu e deloc exclus ca, din perspectiva zilelor noastre, despre modernitatea clasicului Ion Luca Caragiale să se poată vorbi mai abitir cu referire la Năpasta și la la nuvela O făclie de Paște. În ambele, Caragiale continuă să vadă enorm și să simtă monstruos, concentrându-se însă nu pe politică, ci pe extrem de percutanta și tot mai actuala temă a nebuniei. Nu pot să nu observ că, în urmă cu ani,, o cercetătoare, și am numit-o pe Maria Vodă-Căpușan, analiza respectiva temă într-o carte (Despre Caragiale) azi pe nedrept uitată și recent minimalizată iresponsabil și cu  intenții mizerabile într-o recentă exegeză centrată asupra criticii teatrale feminine.

O făclie de Paște a fost publicată inițial în nr. XXIII al Convorbirilor literare (1889-1890), apoi într-o broșură separată în anul 1892. Nuvela reprezintă acum punctul de plecare pentru scenariul filmului Săptămâna Mare, scris și regizat de Andrei Cohn. Care, la rându-i, simte și el enorm și vede monstruos. Poate chiar mai enorm și mai monstruos chiar decât Caragiale. O face progresiv și cu rigoare, urmărind  cu maximă atenție efectul distructiv al fricii devenită nebunie în cazul cârciumarului Leiba Zibal ca și antisemitismul ce își spune tot mai evident cuvântul pe măsură ce se amplifică spaima protagonistului în fața repetatelor amenințări cu răzbunarea venite din partea argatului Gheorghiță.

Săptămâna Mare începe cu o secvență la maximum dilatată de scenarist și de regizor (Andrei Cohn) și de directorul de imagine Andrei Butică. Aceea a încercării de batjocorire a Surei, soția însărcinată a lui Leiba. Totul se petrece ziua în amiaza mare, în fața unei comunități care nu intervine și care, simptomatic, face un pas în spate, adică se retrage strategic, atunci când, în sfârșit, își fac treaba timid cei însărcinați cu păstrarea ordinii. Sura are după asta sângerări, pierde sarcina, se pare chiar că își va pierde viața. Personajul este remarcabil interpretat, cu o mare forță interioară, de Nicoleta Lefter. Secvența de început nu există la Caragiale. În film, are însă importanța ei și lasă nici un moment impresia că ar fi tezistă.. Ceva mai încolo, după acutizarea conflictului cu  Gheorghiță (Ciprian Chiricheș face un rol excepțional, la reușita căruia contribuie detaliile de machiaj și de costum), argatul  începe  să dezvăluie în gura mare tertipurile negustorești ale stăpânului. Tertipuri altminteri nici până atunci nu tocmai necunoscute de comunitate. Ele îi sunt reproșate tot mai vocal lui Leiba Zibal de oamenii tot mai nemulțumiți și tot mai puțini care calcă pragul cârciumii sau de Constantina, aplicat jucată de Mihaela Sârbu. Leiba observă tot felul de semne potențial grăitoare pentru viitoarea răzbunare a lui Gheorghiță, resimte drastic respingerea generală din partea lumii. Se simte tot mai hăituit, tot mai în primejdie. Șeful jandarmilor (Puiu Mircea Lăcătuș)  refuză să intervină în conflictul cu Gheorghiță contribuind și el la sporirea spaimei protagonistului. Nuanțat, echilibrat, interiorizat fără inutile exagerări jucat cu totul admirabil de Doru Bem. Se înmulțesc discuțiile dintre Leiba și Sura, pe fondul respectării tradițiilor la care cârciumarul nu vrea să renunțe, iau amploare conversațiile referitoare la o eventuală plecare  pe un tărâm al făgăduinței care, pentru moment, nu prea promite mai nimic. O vreme se pare chiar că totul în film s-ar concentra în vorbe. Că acțiunea a înghețat. Nimic mai neadevărat însă. Din vorbe se zămislesc dezvoltările și acțiunile viitoare. Tot mai dure, mai înfricoșătoare, mai crude.  Și, în fine, făclia de Paște la care va recurge Leiba. O făclie altfel decât la Caragiale. Discuțiile acestea, cu acuze, cu prefabricate de gândire, cu substraturi și straturi dintre Leiba și Sura sunt contrapunctate prin cele ale cetățenilor care vin la cârciumă. Uneori forțându-i porțile. I-am remarcat în felurite roluri pe Iulian Postelnicu, Bogdan Farcaș, Ioan Coman, Erdei Gábor, Pálfi Tibor. Scena ofertei paharului de vin refuzat mi se pare a fi extrem de semnificativă.

Andrei Cohn transferă acțiunea nuvelei lui Caragiale dintr-un sat din Moldova undeva în zona Deltei. Un areal aparte, transpus necalofil, însă frumos și straniu, detaliat surprins de camera lui Andrei Butică.  Care nu uită și să  marcheze depărtarea dintre casele locuitorilor. Casele fiind tot atâtea pâlcuri de singurătate, foarte bine reconstituite ca parte a decorului creat de Andreea Popa. Universuri umane insulare la conturarea cărora contribuie costumele imaginate de Viorica Petrovici. Singurătăți și stranietăți umane amplificate de zgomotele și șoaptele Deltei.

Cum anticipam, scenaristul și regizorul Andrei Cohn schimbă drastic și n-aș zice chiar fără temei, un temei impus de tot ceea ce s-a întâmplat până atunci, finalul nuvelei caragialiene. Leiba Zibal nu va mai arde doar mâna unui creștin, făclia lui de Paște va fi focul pus cocioabei în care locuiește Gheorghița împreună cu mama lui. Un crochiu de personaj cu măiestrie interpretat de Ana Ciontea. Moment de tensiune maximă, în economia căruia se concentrează atât metamorfoza din victimă în agresor a cârciumarului (pasajul de la frică la nebunie) cât și, iarăși, non-acțiunea comunității. Înlocuită cumva cu momentul groaznic al altei agresiuni, aceea care îl are ca victimă pe micuțul Eli, fiul lui Leiba, în care face un foarte bun rol Mario Dinu.     

Bord Cadre Films, Mandragora, Shellac Films

SĂPTĂMÂNA MARE (HOLY WEEK)

Scenariul și regia: Andrei Cohn

Producători: Thomas Ordonneau, Anca Puiu, Smaranda Zărnoianu

Imaginea: Andrei Butică

Decoruri: Andreea Popa

Costume: Viorica Petrovici

Cu: Doru Bem (Leiba Zibal), Nicoleta Lefter (Sura), Ciprian Chiricheș (Gheorghiță), Ana Ciontea (mama lui Gheorghiță), Cristina Flutur (Nina), Mihaela Sîrbu (Constantina), Mario Dinu (Eli), Puiu Mircea Lăscuș (Jandarmul) și Iulian Postelnicu, Bogdan Farcaș, Ioan Coman, Gábor Erdei, Simona Ghiță, Pálfi Tibor (Cetățeni)