În anul 1939, autorităţile române au hotărât mutarea de la Bucureşti la Sadu (jud. Gorj) a Pirotehniei Armatei, în scopul fabricării de muniţie de infanterie în condiţii mai bune de securitate. După încheierea celui de-al doilea război mondial, profilul uzinei respective nu s-a modificat şi armata română a primit de la Sadu muniţie de infanterie fabricată sub licenţă sovietică.
În a doua parte a anilor ’50, autorităţile comuniste de la Bucureşti au aprobat investirea de fonduri atât pentru realizarea unor echipamente electrice necesare locomotivelor elveţiene care urmau să fie asamblate la uzina „Electroputere” din Craiova, cât şi pentru producerea de aparate de uz casnic. De exemplu, în anul 1959 a început fabricarea unui nou model de frigider, „Pinguin 100”, la uzinele „Klement Gottwald” (denumite, apoi, „Întreprinderea de Maşini Electrice Bucureşti”). Acesta era prevăzut cu un termostat pentru reglarea temperaturii şi a consumului de energie electrică. Modelul respectiv a fost îmbunătăţit un an mai târziu şi vândut din 1961 sub numele „FRAM 70 L” şi „FRAM 110 L” (primul avea o capacitate de depozitare de 70 litri, iar al doilea 110 litri şi o greutate de 87 kg). La partea inferioară a aparatului „FRAM 110 L” se afla un spaţiu suplimentar pentru a păstra diverse lucruri la temperatura camerei, iar mânerul uşii a fost prevăzut cu broască şi cheie pentru a evita închiderea accidentală în aparat a copiilor lăsaţi nesupravegheaţi. Ambele modele „FRAM” aveau un bec dispus în interior, iar în spatele uşii existau compartimente din plastic pentru depozitarea de ouă, unt, brânză şi sticle. Termenul de garanţie stabilit de producător pentru acele aparate era de doi ani, iar dimensiunile exterioare ale modelului „FRAM 110 L” au fost de 103 cm (înălţime), 62 cm (lăţime) şi 72 cm (adâncime).
La începutul anilor ’60, autorităţile politice de la Bucureşti au hotărât ca frigiderele „FRAM” să fie realizate la Sadu, în acelaşi timp cu muniţia de infanterie necesară armatei române. Astfel, în perioada 1961-1965, producţia acelei uzine s-a axat în primul rând pe modelul „FRAM” (56,7% din totalul produselor fabricate). În anul 1968 a apărut modelul „JIUL”, tip mobilă (preţ: 2600 lei) – un proiect modificat al frigiderului „FRAM 70 L” (preţ: 2125 lei) –, iar în deceniul următor a fost realizat şi modelul „FRAM 22”, care se putea monta în portbagajul autoturismului „Dacia 1300”.
Situaţia economico-financiară a uzinei de la Sadu a fost analizată de autorităţile politice de la Bucureşti şi, începând din 1970, s-a construit o platformă industrială nouă (Sadu II), în scopul producerii de armament de infanterie, capse detonante şi dispozitive de iniţiere a muniţiilor.
În contextul amplificarii relaţiilor de cooperare româno-franceze în domeniul economic, autorităţile de la Bucureşti au studiat la mijlocul anilor ’60 posibilitatea fabricării în România a unor frigidere moderne, în paralel cu modelele „FRAM” care se realizau la uzina de la Sadu. Acel plan s-a concretizat în perioada 1967-1970 prin achiziţionarea din Franţa a licenţei de fabricaţie a trei modele de frigidere (marca „Thomson”), împreună cu instalaţiile şi utilajele necesare producerii lor. Redenumite „Frigero”, apoi „Arctic”, acestea aveau termostat pentru a regla automat temperatura interioară, un compartiment pentru temperaturi scăzute (unde se păstrau alimentele congelate), cutii de plastic pentru carne şi legume, compartimente pentru unt şi brânză, alveole de plastic pentru ouă, tăviţe pentru cuburile de gheaţă şi spaţii pentru borcane şi sticle (la interiorul uşii). Capacitatea de depozitare era de 140, 180, respectiv 240 litri, iar preţul de vânzare a acestor frigidere pe piaţa românească era de 4110 lei, 4800 lei, respectiv 5740 lei (în anul 1974). Pentru comparaţie, menţionăm că aspiratorul „Ideal” – fabricat în România, în aceeaşi perioadă – avea preţul de 800 lei în magazinele de bunuri electrocasnice. Atât frigiderele, cât şi aspiratoarele puteau fi cumpărate şi cu plata în rate lunare.
Companiile franceze „Thomson-Brandt” şi „Roubanoux” au oferit instalaţii şi subansamble pe bază de credit (în valoare de 27,1 milioane de franci), iar linia tehnologică montată la Găeşti (judeţul Dâmboviţa) a fost inaugurată în luna mai 1970. În contrapartidă, uzina respectivă a furnizat frigidere şi piese de schimb pentru partea franceză în valoare totală de 7,7 milioane de franci francezi (FF), începând din anul 1972.[1]
În ansamblu, schimburile comerciale dintre România şi Franţa au avut următoarea evoluţie generală, în perioada 1965-1968 (sumele pe care le menţionăm fiind exprimate în milioane de franci francezi):
– exporturi în Franţa: 108 (în 1965); 253 (în 1966); 269 (în 1967); 250 (estimativ, în 1968);
– importuri din Franţa: 241 (în 1965); 280 (în 1966); 396 (în 1967); 400 (estimativ, în 1968).
Într-un document prezentat în anul 1968 de Manea Mănescu lui Nicolae Ceauşescu s-a precizat faptul că „la export, ponderile principale sunt deţinute de produsele petroliere (40%), agroalimentare (20%) şi lemnoase (12%) – în timp ce la import, instalaţiile şi utilajele reprezintă circa 55% din totalul importului nostru din Franţa (se mai importă produse siderurgice, produse chimice etc.) […]
În anul 1968, România a fost – după URSS – principala ţară socialistă importatoare din Franţa, în special în sectorul echipamentelor şi instalaţiilor industriale. Această situaţie a determinat un apreciabil dezechilibru al balanţei – cel mai mare în comparaţie cu celelalte ţări socialiste (cu excepţia Iugoslaviei) (subl.n.)”[2].
Creşterea rapidă a solicitărilor de cumpărare de frigidere moderne a determinat autorităţile române să înceteze fabricarea la „Întreprinderea Mecanică Sadu” a modelelor „FRAM” (uzate moral), la sfârşitul anului 1979. O parte din personalul uzinei a ajuns temporar la Găeşti, unde s-au învăţat operaţiunile de realizare a modelului „Arctic”. Apoi, la începutul lunii noiembrie 1981, Nicolae Ceauşescu a aprobat propunerea de mărire a capacităţii anuale de producţie a „Întreprinderii Mecanice Sadu” cu 200.000 de frigidere „Arctic”. Modelul respectiv avea o capacitate de depozitare de 140 litri şi era echipat cu un motor compresor.
Iniţial, a existat ideea importării de echipamente specifice din SUA (o instalaţie de încărcare cu freon, în valoare de 680.000 dolari) şi Austria pentru a creşte capacitatea de producţie de frigidere de la „Întreprinderea Mecanică Sadu”. În acest sens, din Austria urmau să fie aduse elemente de completare pentru o instalaţie de creare a vacuumului, o instalaţie de expandare a poliuretanului şi două de prelucrare a dulapului frigiderului (în valoare totală de 600.000 dolari). Totodată, se dorea importarea din acelaşi stat a unor elemente de completare care costau 25.000 dolari şi erau necesare pentru o presă cu genunchi de 30 tone-forţă, care se fabrica în România în scopul realizării extruderii.
Nicolae Ceauşescu nu a aprobat proiectul în forma propusă iniţial de câţiva membri ai guvernului. Ca urmare a indicaţiilor date de liderul P.C.R. privind reducerea importurilor de produse pe devize convertibile, miniştrii respectivi au stabilit să fie găsiţi anumiţi furnizori de elemente de completare în statele membre ale C.A.E.R. şi, în ultimă instanţă, să se copieze mai multe piese şi elemente similare – utilizate la „Întreprinderea de Frigidere” din Găeşti. Termenul de punere în funcţiune a instalaţiilor respective era trimestrul al IV-lea al anului 1982. Investiţia se recupera în patru ani şi 36 de zile din profitul obţinut de uzina de la Sadu, iar preţul de fabricaţie stabilit pentru un frigider era de 1175 lei.[3] Precizăm, pentru comparaţie, faptul că un aspirator românesc „AP. 20 S” se vindea în anul 1986 cu un preţ de 950 lei, iar modelul „AP. 10” cu 1300 lei (acesta dispunea şi de un indicator de umplere a sacului cu praf).[4]
Deoarece planul respectiv a fost modificat pe parcursul derulării programului de investiţii, fabricarea la Sadu a două modele de frigidere „Arctic” (de 140, respectiv 180 de litri) a început de-abia în anul 1987.[5] Ideea lui Nicolae Ceauşescu de a găsi soluţii tehnice pe plan intern în scopul renunţării la importurile de instalaţii şi subansamble nu s-a dovedit benefică pe termen mediu şi lung. Calitatea produselor obţinute în acele condiţii era în mod considerabil mai scăzută, iar nivelul cheltuielilor de producţie nu se respecta – fiind mai mare decât cel stabilit de autorităţile politice de la Bucureşti.
Un alt aspect care trebuie luat în considerare, în momentul în care se analizează situaţia produselor româneşti pentru care exista cerere pe piaţa internă, este mai puţin cunoscut şi cercetat din motive care, până nu demult, ţineau de siguranţa naţională a României. După cum precizam într-un alt articol, Nicolae Ceauşescu a fost de acord în 1980 şi 1981 cu „încheierea unor contracte în valoare de peste un miliard de dolari, pentru a exporta cantităţi foarte mari de muniţii de artilerie şi infanterie, aruncătoare de grenade antitanc şi mitraliere antiaeriene, în perioada 1981-1985” (vezi aici). Contractele respective aveau legătură cu războiul iraniano-irakian şi statul român a primit un avans de 392,5 milioane de dolari din partea unui stat (în opinia noastră, Irak) pentru a livra diferite produse militare care urmau să fie fabricate în România. Acea sumă a fost achitată până la data de 29 septembrie 1981 şi Nicolae Ceauşescu a decis mărirea capacităţilor de producţie ale industriei naţionale de apărare. În acele condiţii, uzina de la Sadu a primit fonduri pentru dezvoltarea sa şi, printre altele, s-a analizat şi posibilitatea fabricării a 200.000 de frigidere „Arctic” (de 140 litri) – destinate, probabil, onorării cererilor care existau pe piaţa românească.
Diferite informaţii din surse orale – care urmează să fie confirmate sau infirmate cu ajutorul documentelor existente în fosta arhivă a C.C. al P.C.R. – dezvăluie faptul că autorităţile române au negociat la Bucureşti cu o delegaţie militară irakiană, în noiembrie 1980, în scopul trimiterii în Irak a următoarelor produse speciale româneşti: 126 de instalaţii APRA-40 (aruncătoare de proiective reactive nedirijate cal. 122 mm, montate pe şasiul autocamionului DAC 665 T), 1000 de mitraliere antiaeriene MR-2 (calibru 7,62 mm), 100.000 pistoale-mitralieră AKM-47 (cal. 7,62 mm, model 1963), 10.000 puşti-mitralieră RPK (cal. 7,62 mm, model 1964), 10.000 puşti semiautomate cu lunetă (cal. 7,62 mm, model 1974), 1000 mitraliere PKM, de companie (calibru 7,62 mm, model 1966), 10.000 aruncătoare de grenade antitanc AG-7, 150 goniometre-busolă GB-2A (pentru subunităţi de artilerie), 100.000 proiectile reactive nedirijate cal. 122 mm pentru APRA-40, 100.000 de lovituri de artilerie pentru tunul sovietic M-46 (cal. 130 mm, model 1954), 400.000 de lovituri de artilerie pentru tunuri antitanc (cal. 100 mm) şi autotunul sovietic SU-100, 84 de milioane de cartuşe pentru mitraliere şi puşti semiautomate cu lunetă (cal. 7,62 mm), 205 milioane de cartuşe pentru puşti-mitralieră şi pistoale-mitralieră (cal. 7,62 mm) şi 15 milioane de cartuşe pentru mitraliere A.A. (cal. 14,5 mm). Autorităţile române au fost de acord să ofere toate acele produse pe baza unui credit care se plătea în cinci ani, iar delegaţia irakiană a acceptat să achite 436,5 milioane de dolari, din care 128 de milioane trebuiau să ajungă în conturile României până la sfârşitul anului 1980.
Un alt stat care şi-a manifestat interesul pentru produsele realizate de industria românească de apărare a fost Libia. De exemplu, în luna decembrie 1980, autorităţile de la Bucureşti au trimis la Tripoli o ofertă de livrare a unor echipamente militare în perioada 1981-1984. Acţiunea s-a concretizat după câteva luni prin semnarea unui acord româno-libian de cooperare în domeniul tehnicii militare (Bucureşti, 27 septembrie 1981). Totodată, partea română a fost interesată de îndeplinirea prevederilor din contractele anterioare pentru „întocmirea studiilor tehnico-economice de bază şi de detaliu privind fabricaţia aruncătorului [de proiectile reactive nedirijate] cu 40 ţevi, de tunuri, de măşti [contra gazelor] şi a tancului mijlociu [în România]”[6], în scopul acordării de sprijin pentru crearea unei industrii de apărare în Libia şi pregătirea de personal tehnic necesar acelui stat.[7]
Tot în decembrie 1980, colonelul Muftah Faraj Dakhel, preşedinte al Consiliului de administraţie al Organizaţiei pentru Industria Militară Libiană, a fost invitat să efectueze o vizită în România. Autorităţile române au aşteptat ca oaspetele să confirme sosirea sa la Bucureşti în octombrie 1981 şi au fost pregătite să discute cu acesta despre contractele propuse Libiei de partea română, pentru „elaborarea studiilor tehnico-economice privind fabricaţia de muniţii, piese turnate şi forjate pentru tancuri, tunuri, muniţie, aruncătoare, pentru complexul chimic de pulberi şi explozivi şi pentru [o] fabrică de confecţii militare”. În plus, autorităţile române au dorit să primească şi alte cereri „pentru proiectarea şi construirea de obiective industriale militare” în Libia şi să se constituie o comisie mixtă româno-libiană de colaborare şi cooperare în domeniul tehnicii şi industriei militare.[8]
În schimbul ajutorului militar acordat în conformitate cu acordul încheiat la 27 septembrie 1981, Libia trebuia să furnizeze României 1,5 milioane de tone de petrol, până la sfârşitul anului 1981.[9]
Pentru a exporta produsele militare româneşti pe diferite pieţe, Nicolae Ceauşescu a încercat să eludeze regulile referitoare la licenţele de fabricaţie pe care statul român le-a primit din Uniunea Sovietică. Ideea a fost expusă clar de către liderul politic român în timpul reuniunii din 5 noiembrie 1973 a Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R.: „Trebuie să punem la punct industria aceasta de război, să putem ieşi şi la export cu aceste materiale. Trebuie să elaborăm un program cu care să ieşim din orice licenţă şi aprobare de la alţii pentru a putea ieşi şi noi la export. În felul acesta ne vom putea şi înnoi, aşa cum face toată lumea […] Trebuie să ne batem să obţinem o anumită specializare [în domeniul producţiei de echipamente militare în cadrul Organizaţiei Tratatului de la Varşovia]. Acest lucru trebuie pus şi cadrul general al C.A.E.R. Problema acestei specializări trebuie analizată. În al doilea rând, trebuie să ieşim la export şi pentru aceasta, în primul rând, trebuie să ieşim din licenţele sovietice. Pentru unele din produse să cerem să ridice şi embargoul, în afară de ţările din NATO (subl.n.)”[10].
La rândul său, generalul Ion Ioniţă a declarat la aceeaşi reuniune, astfel: „Unele lucruri sunt puse şi la această şedinţă care va avea loc. Trebuie să discutăm odată serios problemele. Noi vorbim de export şi tehnică, dar nu suntem în stare să facem cască pentru armata română (subl.n.)”. Deoarece Nicolae Ceauşescu dorea să cunoască de ce au apărut asemenea probleme, ministrul Apărării Naţionale a răspuns: „Pentru că nu ştim să o facem. Înainte rebuturile erau de 86%, iar acum de 80%”. La rândul său, generalul Constantin Şandru a precizat: „Tabla nu este bună. Nu rezistă la perforare (subl.n.)”[11]. Acel produs special, necesar fabricării de căşti pentru armata română, era realizat la Întreprinderea „Ciocanul” din localitatea Nădrag (judeţul Timiş).
Este posibil ca, anterior, autorităţile comuniste de la Moscova să fi primit, pe diferite canale, informaţii despre intenţia autorităţilor române de a nu mai respecta clauzele din contractele de licenţe militare. Reacţia sovietică nu s-a lăsat aşteptată şi au apărut condiţii restrictive la acordarea de licenţe pentru produsele speciale care urmau să se fabrice în România. În plus, autorităţile de la Moscova au încercat să adopte din timp unele măsuri de coordonare mai strictă a producţiei de armament, muniţii şi tehnică de luptă la nivelul Comisiei C.A.E.R. pentru industria de apărare. Astfel, la 28 iulie 1972, Comitetul de Stat pentru Legături Economice Externe de pe lângă Consiliul de Miniştri al URSS a înştiinţat guvernul României despre hotărârea Uniunii Sovietice „de a transmite licenţele cu plată [începând cu data de 1 ianuarie 1973] şi de a percepe [o] redevenţă [de până la 10% din valoarea exportului, cu plata în valută,] pentru exporturile [României] în alte ţări decât în statele participante la Tratatul de la Varşovia, R.P. Mongolă, R.D. Vietnam şi Republica Cuba”[12].
În mod evident, autorităţile române au fost nemulţumite de faptul că sovieticii nu mai doreau să respecte o decizie adoptată în anul 1949, la cea de-a doua Sesiune a C.A.E.R. – prin care „licenţele şi documentaţia tehnică s-au transmis gratuit, ţara primitoare având obligaţia să plătească cheltuielile pentru pregătirea şi transmiterea documentaţiei (copiere, multiplicare, expediere etc.)”. Hotărârea guvernului sovietic a fost analizată la Bucureşti şi, la 5 octombrie 1972, generalul de armată Ion Ioniţă a trimis un raport lui Nicolae Ceauşescu, în care a precizat astfel: „Deşi pentru documentaţia primită «gratuit» [din URSS] până în prezent s-au plătit sume însemnate, care depăşesc cheltuielile legate de pregătirea şi transmiterea ei, trecerea la noul sistem este mult mai dezavantajos (sic!) pentru noi şi va avea ca urmare o creştere a efortului valutar; hotărârea guvernului sovietic de a pretinde redevenţe pentru unele exporturi în terţe ţări implică controlul asupra volumului şi condiţiilor de export al tehnicii militare fabricate după licenţă sovietică (subl.n.)”[13].
În acelaşi raport, generalul Ion Ioniţă a propus trimiterea la Moscova a unei delegaţii condusă de colonelul Gheorghe Bîrsan, şeful Direcţiei Comerţ Exterior din Ministerul Forţelor Armate, pentru a se negocia condiţiile în care urmau să fie transmise României licenţele sovietice de fabricaţie a tehnicii militare după data de 1 ianuarie 1973. Din aceeaşi delegaţie au făcut parte coloneii Vasile Popescu, Nicolae Spirescu (director al Direcţiei Lucrări Speciale din Ministerul Industriei Construcţiilor de Maşini), Vasile Chiroiu şi Ionel Iliescu.
Prezidiul Permanent al C.C. al P.C.R. a aprobat la 9 octombrie 1972 propunerea respectivă, stabilind următoarele condiţii de negociere:
– şeful delegaţiei „să arate că acest procent [de până la 10% din valoarea exportului românesc] este deosebit de mare, că el ar putea fi stabilit în jurul a 2-3%, maximum 5% şi numai în cazul în care s-ar face export de tehnică militară în ţările capitaliste dezvoltate”;
– şeful delegaţiei trebuia să solicite în mod insistent „exceptarea de la plata de redevenţe a operaţiunilor de export către toate ţările socialiste. De acelaşi regim vor trebui să beneficieze şi ţările slab dezvoltate din continentul asiatic, african şi ţările din America Latină care luptă pentru eliberarea lor de sub dominaţia colonială, pentru apărarea independenţei şi suveranităţii de stat, precum şi mişcările de eliberare naţională”;
– şeful delegaţiei să precizeze că România „nu va putea accepta controlul asupra volumului şi condiţiilor de export a tehnicii militare fabricate pe bază de licenţe sovietice sau ale altor ţări socialiste”.[14]
Deoarece problemele respective nu au fost rezolvate în cursul negocierilor de la Moscova din luna octombrie 1972, discuţiile au fost reluate la cea de-a 25-a şedinţă a Comisiei permanente C.A.E.R. pentru industria de apărare (Moscova, 20-25 noiembrie 1972). Cu acel prilej, delegaţia română a informat despre intenţia guvernului României de a dezvolta producţia de tehnică militară atât pentru nevoile ţării, cât şi pentru export, în scopul obţinerii fondurilor necesare achitării produselor militare pe care urma să le importe în perioada următoare. Totodată, s-a exprimat din nou interesul pentru construirea de avioane (inclusiv a celor militare – fiind vizat aparatul de vânătoare MiG-21) şi cooperarea cu ţările din Organizaţia Tratatului de la Varşovia în scopul fabricării de complexe sovietice de rachete antiaeriene „Strela-1” şi „Strela-2 M”, a aparaturii de vedere pe timp de noapte (de tip pasiv), precum şi a unor echipamente, ansamble şi piese necesare modernizării tancurilor T-54 şi T-55 (ultimul model fiind, în acel moment, în dotarea armatei române).[15]
Mandatul delegaţiei române era foarte clar şi fusese aprobat în şedinţa din 6 noiembrie 1972 a Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. Cu acel prilej s-a precizat că trebuia să se discute la Moscova şi despre „problema fabricării în cooperare [cu URSS] a unui avion de transport de tip An-24, eventual varianta îmbunătăţită (subl.n.)”[16]. Din păcate, membrii Prezidiului Permanent nu au ţinut cont de faptul că autorităţile sovietice intenţionau să înceteze producţia de avioane de pasageri An-24 la sfârşitul anului 1973 din cauza uzurii morale a aparatului respectiv.
Deşi autorităţile sovietice au impus încă din anul 1972 reguli noi pentru acordarea unor licenţe de fabricaţie, în România s-au realizat în continuare armament, muniţii şi tehnică de luptă după modele sovietice, cu acordul Moscovei. Cea mai mare parte a acestora au intrat în dotarea armatei române, o parte a fost livrată ţărilor din Organizaţia Tratatului de la Varşovia (în baza acordurilor privind livrările reciproce de tehnică militară), iar o altă parte a fost propusă pentru a ajunge în unele state din Asia şi Africa – R.D. Vietnam, Laos, Republica Democratică şi Populară a Yemenului, Irak, Egipt, Libia, Maroc, Etiopia, Mozambic, Zimbabwe, Guineea, Angola, Tanzania, Liberia etc.
Pentru a încheia într-o notă optimistă acest material, care a început cu nişte frigidere şi s-a încheiat cu armament, muniţie şi tehnică de luptă, reamintim o glumă care circula în anii ’70, în România: „Indiferent în ce ordine se montau piesele unei biciclete fabricate la uzina de la Zărneşti, în final ieşea tot o mitralieră”. Atât fabrica respectivă, cât şi cea de la Sadu erau integrate în sistemul naţional de apărare al României.[17]
[1] Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare: A.N.I.C.), fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 218/1968, f. 58-59.
[2] Ibidem, f. 62-63.
[3] Idem, fond C.C. al P.C.R. – Secţia Economică, dosar nr. 180/1981, f. 3; 8; 16; 42.
[4] Modelul „AP. 20 S” avea o putere de absorbţie de 600 W, în timp ce aspiratorul „AP.10” avea 500 W.
[5] Irina Poenaru, Oana Popescu, DESTINAŢIE: ROMÂNIA / Uzina Mecanică Sadu, una dintre cele mai importante unităţi din industria de apărare a ţării, Agenţia Naţională de Presă AGERPRES, marţi, 15 aprilie 2014, http://www.agerpres.ro/social/2014/04/15/destinatie-romania-uzina-mecanica-sadu-una-dintre-cele-mai-importante-unitati-din-industria-de-aparare-a-tarii-12-41-42 (11.09.2016).
[6] A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Secţia Relaţii Externe, dosar nr. 41/1981, f. 131.
[7] Ibidem, f. 131; 133.
[8] Ibidem, f. 131-132.
[9] Ibidem, f. 133.
[10] Petre Opriş, România în Organizaţia Tratatului de la Varşovia (1955-1991), Editura Militară, Bucureşti, 2008, p. 180.
[11] Ibidem.
[12] Ibidem, p. 174.
[13] Ibidem.
[14] Ibidem, p. 174-175.
[15] Ibidem, p. 175.
[16] Ibidem, p. 196.
[17] Pentru realizarea acestui articol am utilizat un material mai simplu, publicat anul trecut (Modele de frigidere franceze, produse la uzinele din Găeşti şi Sadu şi producţia de armament şi muniţii, în „Document. Buletinul Arhivelor Militare Române”, an XVIII, nr. 4 (70)/2015, p. 84-89) şi câteva extrase din teza de doctorat pe care am susţinut-o în luna februarie 2008 la Facultatea de Istorie din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Doo probleme:
– prin 1977 am cumparat un frigider (nu ii mai retin numele), si care, pe usa congelatorului din dreapta sus, avea scris „fabricat dupa licenta X, Austin, Texas”.
Frigiderul a fost dus la sat, intr-o casa locuita temporar. Acum doi ani am constatat ca frigiderul inca functioneaza.
– era o gluma cu produsele de la fabrici ca la Sadu, Cugir. Lucra omul la productia de masini de cusut si a vrut sa-i faca o surpriza sotiei, asa ca scotea piesa cu piesa pe sub nasul portarilor.
Surpriza a fost si mai mare cind a montat masina de cusut: arata a mitraliera.
Bună, gluma. O spun la serviciu :)
Ştiu din surse orale despre frigiderele cu licenţă americană. Marca „Thomson” a dispărut la un moment dat şi cred că a fost preluată de americani printr-o fuziune în anii ’70.
Era o etichetă lipită pe interiorul capacului congelatorului din aluminiu cam de 0,5 mm cu un desen inspirat de Coloana Infinitului și o inscripție: «Fabricat sub licența Thompson Houston, Texas»!
Frigiderul se numea ARCTIC și costa ceva peste 5000 lei în 1977…
Mi l-a scos la pensie nepotul lui, ARCTIC din 2010 :)
Aveau și ai mei modelul respectiv, Thomson-Houston-Hotchkiss-Brandt scria pe ușa congelatorului. Îl cumpăraseră prin ianuarie 1976 și prin 2006 încă funcționa.
bun frigider Arcticul-functioneaza si astazi la fel ca in prima zi,fara nici o reparatie, si asta de 37 de ani
Bancu era despre masini de cusut si fabrica de la Cugir .. Unu luase cate o piesa si dupa juma de zi de transpiratie enerbta a zis ca orice face mitraluera iese …
Avea si un mic advar la baza – unele uzine erau „dublate” – adica la „vedere” masini de cusut si in alte sectii „productie speciala” (armament, munitie) Insa muincitorii stoua f bine ce fel de „biciclete” produc chiar daca oficial li se zicea altceva (var-miu ranjea ca asa zisul amortizor elicoidal era arc recuperator de tun … sau nu facuse armata la tancuri!!! )
Si una frumoasa de tot – masinile care sertizeaza rusjuri de bue pot sertia si cartuse!!!
Sau si mai buna … stiti ca tigarile „normale” sunt de .. „calibrul” 7,62 ?! Ca primele tigari chinzesti ajunse in RSR – tigarile Torch – erau nitel mia groase ? Calibru 7,98! (chinezi inca mai foloseau arme de calibrul 7,98 [Mauser 98] ) Tigarile Moore alea extralungi erau de calibrul 222 NATO …. Tigarile SLIM auaprut ulterior calibrului 17 (4,7 mm) iar noile Dunhill mai subtiri sunt sub 7 mm (cred ca in legatura cu noua munitie 6.8 mm Remington)
Da, aveti dreptate. intr-adevar tigarile Carpati intrau perfect pe teava PM-ului model 1963 calibru 7.62 mm. Fumatul era interzis santinelelor, fiecare soldat trebuia sa-si lase tigarile in corpul de grada. Asa ca tigarile se ascundeau in teava armei :P . Incapeau linistit 4-5, daca nu si mai multe. Fatalitatea a facut ca 3-4 zile inainte de a intra in ultima garda inainte de finalul serviciului militar (aprilie sau mai 1989 – chiar in ziua cand a luat-o Steaua pe cocoasa cu 4-0 de la A.C. Milan in finala cupei campionilor europeni) a trebuit sa predam PM-urile 63 si am fost re-echipati cu noile PM-86 de calibrul 5.54 mm pe teava carora nu mai incapea neam de tigara. Am intrat cu ele in garda fara ca sa fi apucat sa tragem macar odata cu ele. Prima si ultima tragere cu ele am facut-o abia dupa iesirea din garda.
Eu intram in garda avand in portincarcator … 60 de cartuse si 60 de tigari!
Stia toata lumea – inclus subofiterul comandant al garzii … cred ca aflasera si vreo 2 ofiteri. Insa se cam stia si ca eu dadeam tigari altora (cca 1 pachet) , ca nu fumam in post (si ca la final eram f nervos) si ca era mai bine ca imdeiat ce ajungeam la corpu de garda sa fumez scurt 3 „sudate”,
După comentariul dumneavoastră, am senzaţia că producătorii de ţigarete au fost fumători înrăiţi în armată. Mai am puţin şi trec la măsurarea trabucului (poate încape în ţeava de 14,5 mm) şi a ţigaretelor mentolate (într-un Browning 6,35 mm, de damă). :)
Nope. Trabucurile sunt calibrul standard 3/4 inch (19.05 mm) care e tradus in mod eronat in afara lumii anglo-saxone ca si 20 mm. Cubanezii sunt singurii mari producatori de trabucuri care odata ce s-au lipit la blocul sovietic au trecut in semn de protest pe calibrul 20 mm si la trabucuri, nu numai la antiaeriana :P Asta e de altfel primul test la identificarea trabucurilor cubaneze de contrabanda: daca trec prin gaura de 3/4 inch sunt contrafacute sigur :P
.As paria ca masinile pot avea si unele utlizari mai ucigatoare decat facutul tigarilor („tutunul e o otrava lenta!” „Foarte bine eu nu ma grabesc!” Da cateodata unii se pot ,, grabi!)
In Irak am vandut si tancuri . T-55 modificat sub numele de TR-77 (bunicul actualului TR-85 M1)
Atit de mare a fost „vanzarea” catre pretinul Sadam , ca o unitate ca regimentul 1 mecanizat ( UM 01210) a inlocuit IN TOTALITATE batalionul de tancuri din dotare cu venerabillele T-34 care au facut razboiul cu URSS .( anterioarele T-55 au fost trimise la modificat si vandute irakienilor) . Peste aceste ruine tehnologice T-34 , a fost montate frumoase huse noi noute ca sa nu vada „dusmanul” ce tehnica catastrofala avea tara la inceputul anilor 80 . :)
Tancurile NON distruse in lupta de iranieni , au fost returnate inapoi in Romania de catre Irak fiind cu grave probleme . Se defectau des , tunul era imprecis , lipsea total o forma de conditionare a aerului (care in desert faceau ca tancul sa devina un cuptor ) . Chestia asta a fost ascunsa ani de zile de catre sefii natiunii , armatei . Un „succes” imposibil de publicizat . :)
Sunteti sigur ca era vorba de Irak? Dupa cate stiu eu Romania a incercat in perioada aia sa vanda ceva tancuri in Egipt si am inteles ca intr-adevar nu au trecut testele in teren fiind returnate. De Irak n-am auzit niciodata. Singurelke arme grele care s-au vandut acolo par a fi aruncatoarele de rachete APRA de care spune si autorul. Ele au fost in serviciul armatei irakiene cel putin pana in 2003. Imi amintesc ca am vazut cel putin 2 camioane DAC cu APRA la TV in razboiul din 2003.
Irak ca ajutor „fratelui” Sadam .
Egiptul nu avea cu ce sa plateasca tancurile si nici nu era interesat . Sovieticii le asigurau oricare sistem de arma , munitie .
Tancurile urmau sa fie platite cu furnizari de petrol . (viitoare) Pe linga ce au construit romanii in Irak , furnizarea de material militar (inclusiv tancuri) care trebuia platita in parte in dolari dar majoritar in petrol , a fost la baza datoriei irakiene fata de RSR . (in 1989) .
Chestia asta cu TR-77 a fost si este mult tinuta „sub capac” ca au fost multe interese sa nu se supere Iranul , URSS (care oricum stiau de la fata locului ca am vandut rablele alea ) . Doar ca in tara a fost bagat la secret deoarece unii au ajuns mari in grad , functii cu „succesul” asta .
PS . Pentru armata din Irak , Romania a facut si uniforme militare . Personal am avut costum (de nunta) din materialul asta (era gri de culoare) si avea scris pe toata lungimea sulului de stofa (la margine : „made in Romania for Irak military force ” )
Evident ca partea asta a fost taiata de croitor cind a facut costumul de nunta . :) :)
Nu uitati un lucru: Dupa 1977, cand Egiptul a decis sa faca pace cu Israelul si dupa ce presedintele egiptean Sadat a facut o vizita surpriza la Tel Aviv, sovieticii practic au blocat orice relatii militare si orice sprijin de orice fel pentru Egipt. Furia rusilor a fost accentuata de faptul ca egiptenii au furnizat dupa ruptura mostre din echipamentul militar sovietic cel mai performant pe care-l aveau atat americanilor cat si chinezilor (pe atunci inca la cutite cu rusii).
Se stie sigur ca atat chinezii cat si americanii au primit avioane MiG-23 egiptene (pe atunci cel mai performant avioan de vanatoare de prima linie al Pactului de la Varsovia). Generalul american Robert Bond a murit la mijlocul anilor ’80 testand un MiG-23 provenit din Egipt. Mai tarziu egiptenii le-au tras-o si rusilor, vanzand americanilor cel mai bun produs aviatic chinezesc la export Shengyang F-7: MiG-21 chinezesc copiat dupa cel sovietic, dar imbunatatit si modifcat destul de radical de chinezi :P Deci e sigur ca la inceptutul anilor ’80 egiptul nu mai primea nimic din URSS afara de injuraturi.
Ceea ce spune dl. Opris in raspunsul domniei sale la comentariul dumneavoastra e in linie cu ce stiam eu: Romania nu prea a avut succes la exportul tancurilor. Singurele tancuri exportate, de care stiam eu cel putin, au fost vandute in Egipt si in final returnate.
In ce priveste armamentul usor, munitie, vehicule si alte accesorii gen uniforme nu ma indoiesc ca au fost vandute la greu ca sa se ajunga la cele cateva miliarde datorate de Irak si veci neplatite :P Insa nu cred ca au cumparat tancuri din Romania. Au luat tancri chinezesti, si chiar yugoslave, afara de cele rusesti, dar niciunde nu se sulfa nici un cuvant despre tancuri romanesti.
Cat despre uniforme imi amintesc de ceva documentar despre Saddam vazut pe vremea razboiului din 2003. El s-ar fi plans ca a fost tzapuit de Ceausescu ce a vandut Irak-ului un munte de uniforme de camuflaj ce se decolorau si rupeau imediat. Saddam spunea ca daca voia calitatea aia putea sa le ia la un sfert de pret din orice bazar arabesc :P
Dacă merg în direcţia aceasta, redeschidem un alt subiect de cercetare (pe care l-am amânat din motive de timp). În anul 1984, fostul preşedinte american Richard Nixon i-a mulţumit lui Nicolae Ceauşescu pentru modul în care s-a colaborat la livrarea unor uniforme în Irak.
Dar până la subiectul acesta mai este cazul renovării Sălii Palatului din Bucureşti. Observ cu stupoare că oamenii politici de astăzi repetă ceea ce a făcut Nicolae Ceauşescu în urmă cu 35 de ani. În aceste condiţii, s-ar putea să public documentele de atunci, în spiritul glasnostului.
Nu e chiar cazul de stupoare. După 35 de ani, o nouă generație a ajuns în stadiul în care se aflau atunci părinții lor, e un aspect cunoscut în psihologie. Paralela dintre alegerea lui Trump și alegerea lui Reagan în 1980 cum credeți că se explică? :)
E posibil să fi fost o neînțelegere în materie de uniforme. Am avut în armată echipament de camuflaj care trebuia îmbrăcat peste uniformă, nu în loc de uniformă. Noi le mai purtam și fără uniformă, când era prea cald afară, dar materialul textil era de calitate extrem de proastă, nu se putea compara cu uniforma. Erau subțiri și se rupeau foarte ușor acele ”salopete” (nu mai țin minte cum se numeau).
Erau de mai multe combinații de culori, pentru primăvară erau cu verde pastel și galben, pentru vară erau cu verde închis și gri, pentru toamnă aveau și maro, iar cele pentru iarnă erau complet albe, inclusiv cu glugă. Dar pe acelela nu le-am purtat niciodată fără uniformă :)
Costum de camuflaj. Aşa se numea echipamentul care se îmbrăca peste uniformă. Am purtat aşa ceva atât în şcoala militară (când aveam exerciţii în punctul de comandă), cât şi la unităţile pe unde care am trecut. S-a renunţat la costumul respectiv pe la mijlocul anilor ’90, când s-a renunţat la uniforma kaki în favoarea celei „leopard”.
Aveţi dreptate, costumele de camuflaj se deteriorau repede deoarece pânza din care erau confecţionate avea o calitate foarte slabă.
Nu. În docmentar se refereau clar la uniforme și în câteva secvențe sucrte se vedea că arătau ca și combinezoanele parașutiștilor români. Alea din pantaloni și bluză, cu căptușeală opțională iarna, și cu 4 buzunare pentru încărcătoare pe coapse. Bluza de băga în pantaloni și din cauza centurii dădeau impresia unui combinezon dintr-o singură piesă. Ele au devenit uniforma standard de serviciu a armatei române după 1990. În 1988-1989 erau două variante: cele kaki și cele în culori de camuflaj. Alea kaki sunt purtate de parașutiștii de la Boteni ce l-au plumbuit pe Ceuașescu. E plin Youtube-ul de aacele imagini. Cele în culori de camuflaj erau într-adevăr dintr-un material mizerabil care mai și irita pielea. Toată lumea le prefera pe cele kaki. Mă gândesc că alea în culori de camuflaj or fi fost din lotul lui Saddam :P
Eu ştiam de exportul a două batalioane de tancuri (total: 62 de blindate T-580) în Egipt, la începutul anilor ’80. Acestea au fost plasate la graniţa dintre Egipt şi Libia. După detensionarea situaţiei dintre cele două state (circa un an şi jumătate), blindatele respective au fost încărcate din nou pe nave şi au ajuns la Constanţa.
O sursă occidentală indica la un moment dat exportul unor tancuri T-55 româneşti în Irak, prin intermediul Egiptului. Nu ştiu cine a avut această iniţiativă şi de unde proveneau datele respective, însă am reţinut faptul că informaţia occidentală era dintr-o sursă deschisă.
Nu cumva „mitraliere antiaeriene MR-2 (calibru 7,62 mm)” se referă de fapt la mitraliera antiaeriana cu două țevi de calibru 14.5 mm? Dacă nu, atunci despre ce armă e vorba? După câte știu eu mitraliera de companie model 1966 copiată după PKM-ul rusesc era principala mitralieră ușoară a armatei române. Afetul ei se putea configura ușor în varianta antiaeriană. A mai existat cumva o altă mitrlieră de același calibru dedidcată exclusiv antiaerienei?
Apoi vis a vis de scoaterea din producție a An-24 trebuie de asemenea să fie o eroare. An-24 nu a ieșit din fabricație îm 1973, ci undeva prin 1980. An-24 ale Tarom fiind de fapt fabricate la mijlocul anilor ’70, dacă știu eu bine. Primul zbor cu avionul de care îmi amintesc era An-24 când aveam 6-7 ani și plecam la mare. Erau noi și tocmai înlocuiseră Li-2 pe cursele interne. An-24 fost ]nlocuit de An-26 (aproape identic afară de trapă) și apoi de An-32 (aproape identic afară de motoare) ce se fabrică și azi într-o serie limitată.
1. Aveţi dreptate. MR-2 avea calibrul 14,5 mm.
2. Două extrase din documente:
„Vă înaintăm alăturat raportul Ministerului Apărării Naţionale, prin care propune să se aprobe procurarea cu anticipaţie, în trim[estrul] III/1973, din import, a două avioane AN-24 RV, care aveau termen de livrare în anul 1974 şi 1975, folosind suma ce va rămâne disponibilă în anul 1973 ca urmare a nelivrării de către furnizorul extern a două avioane mediu curier TU-154, cu rugămintea de a fi prezentat Prezidiului Permanent al Comitetului Central al Partidului Comunist Român”.
„Cu nr. 5064 din 7 august 1972, furnizorul sovietic ne-a propus livrarea, respectiv primirea în trimestrul III/1973 a celor două avioane AN-24 RV prevăzute în planul cincinal şi contractate cu termene de livrare în anii 1974 şi 1975. Din informaţiile ce le deţinem, această propunere se datoreşte faptului că uzina încetează producţia de avioane AN-24 RV la sfârşitul anului 1973, profilându-se pe alt tip de avion”.
3. Comentariul meu: Aveţi dreptate. An-24 nu a ieşit din producţie în 1973, dar nici multe zile nu mai avea. Acesta este motivul pentru care am scris „intenţionau”.
După trei luni de la un accident care a avut loc pe aeroportul din Sibiu cu un IL-14 (YR-ILO, 1 martie 1976, zbor-şcoală), Ion Păţan, Mihai Marinescu şi generalul Ion Ioniţă au propus lui Nicolae Ceauşescu, într-o notă comună, achiziţionarea a cinci avioane de pasageri An-24 RV pentru compania „Tarom”, în trimestrul IV al anului 1976. Acestea costau, în total, 46,335 milioane lei valută (CTS). Iniţial, se prevăzuse cumpărarea a şase aparate An-24 RV în anul 1977.
Achiziţionarea în avans a celor cinci avioane An-24 a fost aprobată de Nicolae Ceauşescu şi, astfel, accidentul de la Sibiu a grăbit înlocuirea aparatelor IL-14, uzate fizic şi moral, care asigurau cursele interne de pasageri.
În anul 1977, compania „Tarom” a primit ultimele şapte An-24 RV pe care le comandase şi le-a înregistrat astfel: YR-AMW; YR-BMK (mai 1977); YR-BMJ (iunie 1977); YR-BML, YR-BMM, YR-BMN şi YR-BMO (iulie 1977).
Va multumesc petnru precizari. Imi confirma ceea ce-mi aminteam din copilarie. Zborul ala la Constanta cu An-24 n-o sa-l uit niciodata: Avionul era foarte aglomerat si toata familia eram imprastiati prin el si n-am resuit sa schimbam locurile . Eu am nimerit in dreptul elicei stanga la geam. Era asa de zgomotasa ca mi-au tiuit urechile pana seara :P
Oricum in adaos la An-24 civile Romania a avut un numar de An-24 militare in varianta cargo cu trapa. Nu stiu cate. Comandantul regimentului nostru (R60) afirma ca aveam (An-24 + An-26) suficiente ca sa lansam un regiment de parasutisti, din cele 4 ce le avea armata romana in anii ’80. Insa ma indoiesc ca erau atatea. Ce-mi amintesc depre ele era ca aveau o trapa pentru parasutisti mica si ingusta si de forma unui sicriu :P . In adaos mai aveau o sirena atat de puternica incat se auzea de la sol de la ~1000 m :P Nu am zburat nicioodata cu ele. batalionul meu a sarit (cate un pluton odata) din An-26 care avea o trapa mare cat sa intre un ARO si o sirena ce abia se auzea peste zgomotul motoarelor. Si unele si altele erau vopsite in culorile Tarom chiar daca nu cred ca putea fi convertite pentru transportul de pasageri.
În armată, totul era posibil. Dacă nu se potrivea ceva, asta însemna că nu ai ales ciocanul potrivit. :)
Ehe… eu am „prins” Il-ul 14 în serviciu (cred că erau redegiste), chiar am zburat cu unul dintre ele, în 1972, de la Bucureşti la Cluj. Înfiorător. De atunci port o caldă simpatie piloţilor de pe Memphis Belle.
E mitraliera AA cu doua tevi in calibrul 14,5 mm . Standard sovietic pe care il produceau si romanii .
Modificata , a devenit mitraliera AA cu 4 tevi si pe roti . Daca priviti pe youtube , gasiti o gramada de filmate unde „revolutionarii” arabi de azi o folosesc intens (montata pe masini de teren sau mici camioane ) . Nu mai are rol AA , se trage cu ea in inamicul terestru ca nu stie nimeni (acolo) ca e interzis de Conventia de la Geneva a usa arme de astfel de calibru impotriva infanteriei . :) (PS . Nu o stiau nici sarbii cind asediau Sarajevo de pe dealuri cu artileria , tancuri dar si mitralierele AA :) )
Buna ziua,
Ideea cu brosca si cheia pentru a nu se inchide copii in frigider a fost o mare prostie. Unul din verii mei a murit la 3 ani inchis fix intr-un frigider Fram care nu se putea deschide decat din afara. Nu degeaba se fac acum frigidere la care e de ajuns sa tragi/impingi de usa ca sa le deschizi.
Evrika!
Da, „Thompson Houston”, nu Austin.
Multumesc tutulor :P
Cred ca fiabilitatea lor se datoreaza faptului ca ori se respecta la „singe reteta’ de fabricatie, ori erau si ceva componente americanesti.
Imi povestea un vecin:
-Pe la mijlocul anilor `60 ni s-au adus masini de format, sudat si calibrat lant din RFG.
Functionau ceas.
Dar o minte luminata a constatat ca se fac prea putine zale pe minut (masinile de format zale aveau un variator de viteza, functie de grosimea sirmei pentru zale).
Asa ca s-a cerut unor ingineri sa intercaleze alte roti dintate in angrenaj, si sa anuleze variatorul de viteze:aceiasi viteza si pentru zale din sirma de 5 cit si pentru sirma de 8. Si un timp stahanovistii au luat prime pentru realizare (nemti prosti!). Dar n-a trecut mult si au inceput sa cedeze ba rotile noi, ba chiar cadrul masinii. A fost sudat; a continuat sa crape. Erau sudate placi din fier peste rupturile cadrului din fonta.
Mai pe scurt: praful s-a ales de ele.
Nici sa faca reclamatie la nemti nu se putea :P
Auzisem și eu o poveste similară, despre o linie de îmbuteliere importată prin 1970 din RFG.
Linia funcționa bine, avea o capacitate de 3.600 sticle pe oră, dar avea o mică problemă. Din când în când, dintr-un anumit loc ieșea un ciocănel și spărgea câte o sticlă, la un mod impredictibil. Uneori treceau zile întregi fără să spargă niciuna, alteori spărgea câte 3-4 sticle într-o singură oră. S-a hotârât în ședință de partid că trebuie luate măsuri, ca să nu mai fie afectată producția.
Nu știa nimeni pe ce criterii iese ciocănelul, nemții spusesră la telefon că ”das ist normal”, iar dacă i-ar fi chemat să inspecteze linia fabrica ar fi trebuit să-i plătească. Așa că au pus un muncitor la pândă, să prindă momentul când iese ciocănelul și să-l blocheze cu un levier, ca să nu mai poată intra înapoi în mecanism. A durat câteva zile, muncitorul a ratat de câteva ori momentul, dar într-un final a reușit. A blocat ciocănelul, după care l-au tăiat cu bomfaierul.
Conduicerea secției și a fabricii a fost mulțumită, s-a raportat mai sus rezolvarea problemei și toată lumea din fabrică a trăit fericită până la următoarea revizie programată. Când nemții le-au explicat că acel ciocănel spărgea sticlele care nu treceau un test de transparență, astfel încât produsul îmbuteliat să nu ajungă pe piață în sticle murdare sau cu eventuale corpuri străine în interior. Cu ocazia acelei revizii, garanția a încetat să mai fie asigurată datorită intervenției neautorizate, iar a găsi un șoarece într-o sticlă nu a mai fost chiar un eveniment nemaiauzit în oraș.
3600 pe ora? Probabil ca era imbuteliere de vin. Acum 20 de ani cind am muncit eu in bransa asta se ajunsese la bere la 60000! Si sortarea sticlelor nu se face cu ciocanel ci este un pusher care impinge sticlele afara din banda, deoarece cicanelul face zgomot si azi e chestia de protectia muncii ca nivelul de zgomot sa fie sub un anumit nivel.
1970 nu era chiar „acum 20 de ani” și e posibil ca România să nu fi cumpărat în 1970 cea mai rapidă linie disponibilă. Muncitorii care povesteau isprava nu participaseră la ea, ei se ocupau de întreținrerea liniei respective mult după acele incidente, dar știau povestea de la cei mai vechi, pensionați între timp..
in 70 in Ro, la 3600 sticle pe ora se facea in mod sigur manual, mai erau si-n ge acum 20 de ani asemenea instalatii, repet la vin, era un panou luminat asa ca laptele si cineva, de regula o femeie, se uita la sticle si daca vedea-n umbra ceva ciudat pur si simplu lua sticla si o arunca. 3600 e extrem de incet.
Da oricum poanta ta suna mai amuzant!
Alt banc, vad ca inca mai e in voga:
-Alo, Fabrica de masini de cusut Cugir?
-Da, cu cine doriti?
-Cu Mimi va rog..
-Care Mimi?
-De la focoase!
Cat despre frigidere m-ati facut curios, dvs si colegii de comentarii, am dat fuga in casa veche unde am un frigider batran, batran, din istoria familiei pare ca are peste 40 de ani. merge ca albina, cred ca ne ingoapa el pe noi :P , model Arctic din ala mic, indestructibil, dar pe usita de la congelator scrie Fram, pe eticheta de langa compresor Gaesti, e ca Daciile alea 1310 cu faruri de 1300, sau invers …o zis nevasta ca am capiat de ma duc in puterea noptii cu lanterna sa-i citesc eticheta :P
Poate că data viitoare voi scrie despre renovarea Sălii Palatului. Vă anunţ din timp şi vă trimit biletele de tren prin poştă :)))
Din nou un articol foarte interesant și bine documentat.
Din exporturile românești în Iraq s-a ales praful de pe toba. Din cate stiu ele se cifrau la approx 1.7 miliarde de $ iar după 2003 România a fost convinsa de coaliția ocupanta sa renunțe la ele.
Arme au exportat în Iraq Franța, USA și URSS și cred ca noi suntem singurii rămași cu punga goala.
Pentru a explica de ce s-au pierdut banii respectivi, ar trebui să scriu un nou articol. Să văd dacă am timp…
Sa luam abacul din cui!
In varianta @ Harald: 3.600 sticle imbuteliate pe ora, deci o sticla pe secunda.
In varianta @ neamtu tiganu: 60.000 sticle imbuteliate pe ora, adica 1.000 pe minut si, se sparie gindul cite sticle puteau fi imbuteliate pe secunda :P
Arme si munitie :P
-FN FAL cu o cadenta de tragere de 700 de cartuse pe minut;
– M 16 are o cadenta de pina la 750 cartuse pe minut;
-Adaptive Combat RIfle o cadenta de pina la 800 cartuse pe minut;
– AK-47 are o cadenta de 600 cartuse pe minut.
1.000 de sticle de bere umplute pe minut?
S-a descoperit secretul pen`care nemtii beau atita bere: imbutelierea a scapat de sub control :P
http://www.swr.de/landesschau-aktuell/rp/trier/neue-abfuellanlage-bei-bitburger-50/-/id=1672/did=16972208/nid=1672/9qjkqh/
600 de cartușe pe minut e cadența teoretică la AK-47.
S-ar putea ca încărcătorul de 30 de cartușe să se golească într-adevăr în 3 secunde, dar tot îți mai ia câteva secunde să-l schimbi, iar eu n-aș paria că pot trage nici măcar al 4-lea sau al 5-lea încărcător fără ca arma să se blocheze. 20 de încârcătoare pe minut e o cifră imensă, pur teoretică.
La mitraliera de compania trebuia schimbată țeava după 500 de cartușe, la AK-47 cred că poate fi aruncată arma cu totul după 600 trase într-un singur minut :)
Ei bravo, @ Harald,
e vorba despre posibilitatile teoretice; asta e cadenta de tragere, socotita dupa descarcarea unui incarcator. Cadenta, Harald, asa scriam.
Nici benzile transportoare de bere nu pot functiona 24 din 24; au nevoie de revizii si reparatii, se mai defecteaza.
Lasa bancul tau cum l-ai spus, ca e bun :P
Puteti sa-l puneti la loc…abacul, carevasazica. Dupa ce va uitai aici
https://vimeo.com/43846934
Pe ala minutul 1 va lamuriti.
Na, nu-s 60.000 ci numai 50.000 :P Fara ciocanel. Dar atentie de la minutul 2:10 la 2:31
cum spuneam am proiectat 6 ani instalatii de imbuteliere, secretul e ca automatozarea benzilro sa se faca astfle incit sticlele sa nu se loveasca unele de altele. Se poate observa pe sticla, chiar deasupra etichetei e un mic guler, daca acesta prezinta urme de uzura inseamna ca instalatia nu e bine calibrata si sticlele se-mping unele pe altele. Sticlele vin in pulk, pe 5-6 runduri, totu e calculat incit sa exista o rezerva (pufer) intre masinile importante, masina de spalat, inspectorul 1, masina de imbuteliat, inspectorul 2, astfel incit daca se produce o perturbare la una dintre masini sa nu se opreasca intreaga instalatie. Masinile si benzile sunt dimensionate cu ceva intre 10 si 20% mai rapide, cele de la inceputul instalatiei cu mai mult, astfel incit chiar daca apar perturbatii sau exista sticle prost spalate, prost etichetate, care sunt eliminate, totusi performanta instalatiei sa nu scada sub cea de proiectare, in cazul de fata 50000.
Sunt, cel putin in Germania, norme de zgomot a benzilor, nu mai tin minte exact parca ceva de ordinul 80dB, care e f. mult inca, dar mult mai putin decit era pe vremuri.
am gasit, e vorba de 85dB conform VDI 3741 si DIN 45635.
http://www.derwesten.de/staedte/nachrichten-aus-siegen-kreuztal-netphen-hilchenbach-und-freudenberg/60-000-flaschen-pro-stunde-durch-anlage-h-id1960403.html
@neamtu tiganu – dezbaterea asta mi se pare suprarealistă de-acum. Chiar ne-am născut cu Heineken îmbuteliat la 60.000 de sticle pe oră?
Așa arată o linie din zilele noastre la 1.800 de sticle pe oră
https://player.vimeo.com/video/57938757
Firma se laudă că instalează linii de îmbuteliere între 700 și 4.000 de sticle pe oră:
http://www.comacgroup.com/bottling-machines/automatic-bottling-systems-up-to-4000-bph-pet-glass
Ce anume ati proiectat la liniile alea? Softul, automatica, mecanica, dimensionarea?
Ce nume poarta liniile alea de imbuteliere pe care le-ati proiectat?
dle MirceaM,
unde-am ajuns de la un banc :P
Credeam ca intelegeti ce spunea @ Harald: e vorba de un punct de umplere (imbuteliere) de pe banda. O banda poate avea mai multe puncte de imbuteliere (rotative), sint benzile de azi, nu de la inceput de lume si de bancuri, dar ca intr-un minut, un singur robinet sa umple 1.000 de sticle este de domeniul fantasticului. Despre asta vorbea „abacul” meu, si pe care va indreptatesc sa-l folositi
Si drumurile au o banda, doua, 12. Sigur ca atunci circulatia e alta ;)
Nu e vorba despre capacitatea de imbuteliere. Si da, o singura linie de imbuteliere, dar nu de la un singur robinet de imbuteliere. Asa poti sa faci o linie de imbuteliere cu 200-500 de robinete, care sa aiba productivitatea de 100.000 de sticle pe minut.
Cit despre „ciocanel”, era umorul intimplarii, caci sticlele sint inlaturate altfel. Sa stiti ca nimeni n-a scos piese pentru masina de cusut si i-a iesit mitraliera. Altul era subintelesul. Si nimeni n-a intrebat de „Mimi de la focoase” :D
Iar daca inlocuim 100 robinete de umplere cu AK-47, avem o productivitate de 600X100, 60.000 pe minut.
Dvoastra ma dezamagiti: aduceti ca argument ultimele rezolvari in productie, dar bancul lui @ Harald era de inceput de „lume”. Cind benzile erau simple, iar oameni ca dvoastra si @ neamtu tiganu nu intelegeti un banc :P spus de altul .
Mie mi-a placut anecdota lu Harald. Am si „vizualizat” mesterul in salopeta si cu basca,ala care pandea ciocanelul cu surubelnita ca sa-l taie apoi, musai cu bomfaierul.Nu va faceti probleme, nu am luat-o de buna…ma gandeam ca se intelege.
Pe de alta parte uneori nu stim la ce performante s-a ajuns in anumite domenii, e bine sa nu fim malitiosi pana nu ne informam…eu unul am fost curios si am cautat, nu prea-mi venea nici mie sa cred, stiam ca maximul era sub 25000. Uzual vorbim de capacitati de mii nu de zeci de mii, acestea sunt exceptii care nu sunt pentru portofelul oricui. Si probabil ca vitezele si performantele atinse sunt relativ recente, odata cu extrordinara evolutie a senzorilor moderni (am avut placerea sa ma uit peste ceva performante ale produseler Keyence, de ex, remarcabil)
De fapt neamtul nost ne-o explicat ca a lucrat in proiectare la asa ceva…am avut de catigat toti pana laurma, nu? Inclusiv la umor :P
cu cit instalatia are performante mai mari cu atit e berea mai ieftina. Unde mai pui ca o asemena instalatie e deservita de max. 15 persoane, incl. electrostivuitorii, deci circa 1,5 centi manopera pe sticla, sau vorbind mai savant asta inseamna productivitate.
SI amortizarea nu se pune? Mentenanta etc.
Acum o intrebare, ulltima, daca nu e cu suparare, si daca dl. Opris ne mai permite sa mai batem campii :P
ti se rupe inima cand vezi cum se distruge bunatate de bere :P care sunt criteriile algoritmului ala care declanseaza pusherul? Nu de alta dar poate sa apara oricand (la noi in special) un nea Caisa care sa mareasca „productivitatea” punand la capatul liniei de rebuturi niste lazi..pentru intern. Sau macar niste sacose. In fond nu-s atatea cozi de sobolan cate sticle poate imbutelia linia aia :P
Deoarece discuţiile de mai sus au evoluat către îmbutelierea berii în sticle, mă străduiesc să finalizez un material despre liniile de fabricare a cimentului din România anilor ’70. Berea are legătură cu cimentul doar prin intermediul celor care lucrează din greu în fabricile de ciment şi doresc să se relaxeze, mai ales de ziua naţională, cu o bere bună.
La mulţi ani, România!
Scrieti dacă puteți despre fabrica de ciment de la Asyut făcută de români prin 70/80.
E uriașă. În 2000-2001 majoritatea muncitorilor și inginerilor egipteni încă știau înjurăturile neaoșe românești și ( spre surprinderea mea ) m-au întrebat dacă nu am țuică și de ce nu mai fabricăm la Galați tablă ???. Habar n-am avut de răspuns. Eram plecat din țară de mult.
În 2001 am montat la Asyut patru turnuri Poletti de 35 m pentru telecomunicații. Forța de muncă românească în intregime dar firma era France Telecom.
În același an, la granița cu Sudanul, pe drumul care iese din Asswan ( Asuan ) era o reclama imensă în arabă, la tractorul U-850 ( cred ). Pe reclamă, mai mic, era steagul românesc cu emblema RSR. A fost o experiență stranie mai ales că nu cred că se mai făceau tractoare în România în anul 2001. Acuma se mai face ceva ?
Regards,
Doresc să scriu despre liniile de fabricaţie a cimentului, importate de statul român şi, după câţiva ani, exportate în China, Irak şi alte state.
Tractorul U-650 se asamblează încă pentru piaţa egipteană. Licenţa de fabricaţie a fost cumpărată de un om de afaceri egiptean. Din câte ţin minte, o linie de asamblare s-a montat la Alexandria în anii ’70.
vreau sa ma adresez direct d-lui Opris.Romania a bagat o cantitate imensa de armament in Irak.Am lucrat 5 ani in Irak si am vazut multa tehnica ro.
Vă mulţumesc pentru informaţie. Încerc să confirm anumite mărturii despre exporturile româneşti în Irak.