marți, martie 19, 2024

De la Lupul de pe Wall Street la listarea Electrica

Alături de alte câteva sute de milioane de oameni (cred că deja suntem o jumătate de miliard, până acum), l-am urmărit și eu pe Leonardo DiCaprio în filmul lansat anul trecut: magnific. Jocul făcut de actor, vreau să spun, deși nici cu scenariul nu mi-e tocmai rușine; ceea ce m-au pus pe gânduri au fost, însă, înțelesurile filmului.

Sigur, fiecare înțelege ce vrea, de la ”Lăcomia strică omenia”, la ”Binele învinge!” și ”Ulciorul nu merge de multe ori la apă”, dar nu la aceste înțelesuri moralist-sapiențiale vreau să mă refer, ci la ceva mult mai modest, anume la secvența de cold calling de la început, când Spike Jonze îi dă replica lui DiCaprio (puteți revedea scena la aici). Ce putem înțelege de aici, noi, sutele de milioane de spectatori?

Îmi permit să fixez acest înțeles în cuvinte: bursele, reglementate sau nu, sunt niște escrocherii; acțiunile, indiferent de emitent, sunt niște păcăleli; brokerul este invariabil un escroc; cumpărătorul acțiunilor este-ntotdeauna un ”om simplu”, un naiv onest, prostit de niște șmecheri buni de gură.

Din păcate, această percepție asupra bursei (pieței de capital) e dominantă în România, lucru perfect explicabil datorită mai multor factori, dintre care amintesc: sărăcia (locul 27 în UE. Din 28 de state!), lipsa culturii financiare, criza începută în 2008, amintirea vie a schemelor Ponzi din anii ’90 (Caritas, SAFI, FNI etc.) sau nefericitele efecte pe termen lung ale privatizării în masă din aceeași perioadă (”Cuponiada” guvernului Văcăroiu). Există însă doi factori de natură mult mai puțin circumstanțială și asupra acestora mă voi opri. E vorba de limitările capitalului uman și ale capitalului social din România.

După Francis Fukuyama*, capitalul uman ar fi ”deprinderile și cunoștințele pe care le posedăm”, iar capitalul social reprezintă ”rezerva de valori comune ale unei societăți”. Să le luăm pe rând.

În cazul țării noastre, chiar și în rândurile publicului educat, capitalul uman este foarte limitat în privința ”cunoștințelor și deprinderilor” despre piața de capital: câți știu cum funcționează o bursă? (Paranteză: folosesc termenul ”bursă” pentru piața de capital, deși ar trebui să scriu de fiecare dată ”bursă de valori mobiliare”, numai că-i complicat și pretențios, iar cititorii înțeleg oricum despre ce-i vorba. Am încheiat paranteza). Câți au ales să-și păstreze economiile în obligațiuni sau acțiuni, în loc să-i țină la bancă, unde dobânzile sunt mult mai mici? Câți (dintre cunoscuții dumneavoastră, să zicem) au înțeles mecanismele crizei, deși efectele ei ne-au lovit pe toți, fără nicio deosebire?

Chiar dacă comparaison n’est pas raison, după o vorbă veche, am să produc o comparație pentru a explica, în cel mai simplu mod imaginabil, cum funcționează bursa. Să zicem, deci, că ne aflăm într-un târg de sclavi (preferabil, în postura de cumpărători!), și, iată, găsim la vânzare un sclav sănătos, numai bun de muncă, iar prețul este foarte convenabil. Dar, surpriză, vânzătorul sclavului este sclavul însuși; el se vinde pe sine, pentru că are nevoie de bani. Surpriza numărul doi este aceea că niciunul dintre noi, cumpărătorii, nu poate cumpăra întreg sclavul, ci doar ”bucăți” din el (și nu, nu vreau să rescriu ”Neguțătorul din Veneția”!). În funcție de câți bani plătim, sclavul/vânzătorul înmânează fiecăruia câte un înscris care stipulează mărimea ”bucății” din el care aparține acum fiecărui cumpărător. După care sclavul nostru își numără banii obținuți prin vinderea sa, își cumpără unelte și se duce la muncă, să producă bani. Pentru el, da, dar și pentru noi, proprietarii lui: cine e posesorul unei ”bucăți” mai mari din sclav, primește o sumă mai mare, iar cine a cumpărat o ”bucată” mai mică primește bani mai puțini. Mă opresc aici cu comparația, pentru a nu cădea în ridicol, dar corespondențele sunt evidente: ”sclavul” este o societate comercială, ”înscrisurile” noastre sunt acțiunile, ”noi” suntem AGA (Adunarea Generală a Acționarilor), iar întreg procesul de ”vânzare a sclavului” este listarea. Teoretic, orice român cunoaște aceste lucruri (de acord, simplificate aici á la Tom și Jerry!), dar, în practică, nu e tocmai așa: capitalul uman este deficitar în țara noastră. Dar nu el este miezul problemei, ci capitalul social.

”Rezerva de valori comune ale unei societăți”, așa cum termenul e definit mai sus, înseamnă, de fapt, ceva mult mai simplu: încrederea. Atunci când membrii unei societăți au încredere unii în alții, capitalul social este mare. Într-o societate în care fiecare se așteaptă să fie păcălit, înșelat, ”țepuit” la tot pasul, și-n consecință își face din necinste o armură protectivă, capitalul social este foarte mic: exact cazul României.

În aceste condiții, dacă sărăcia (lipsa capitalului financiar), ignoranța (lipsa capitalului uman) și neîncrederea (lipsa capitalului uman), domină peisajul local, cum de există în țară nu una, ci două burse (BVB, în București și Sibex, în Sibiu)?! Răspunsul e simplu: să ”faci” o bursă nu e greu, dar s-o faci funcțională este foarte greu. Acum, în 2014, există burse în toate statele de la est de linia Szczecin-Trieste, dar numai trei dintre ele funcționează realmente, adică tranzacționează valori suficient de mari pentru a fi luate în seamă de piețele financiare globale; e vorba de cele din Viena, Varșovia și Moscova. Desigur, cele două burse din România nu sunt niște organisme de butaforie (din nou, e foarte important termenul de comparație: după ce, în 2002, Bosnia-Herțegovina a inaugurat SASE – Bursa din Sarajevo – ”republica” Srpska s-a grăbit să deschidă în același an BLSE, Bursa din orășelul Banja Luka), dar nu și-au atins nici pe departe potențialul, în pofida eforturilor disperate ale statului (concentrate, ce-i drept, doar pe BVB, nu și pe Sibex).

Aici apare o nouă fațetă a celebrului paradox român**: instituția-fanion a liberei inițiative capitaliste, acea ”malefică” bursă pe care filmele americane (de la ”Wall Street”, I și II, la ”Boiler Room” și ”Lupul de pe Wall Street”) ne-o arată în permanent război cu statul, supraviețuiește în România doar datorită statului! Listările din ultimii ani au inclus câteva societăți cu capital majoritar de stat (Transelectrica, Romgaz, Transgaz, luna aceasta Electrica), dar (aproape) niciuna cu capital privat. Concluzia? Antreprenorii români se feresc de listarea pe bursă și preferă categoric celălalt tip de finanțare (cea bancară). Nu este neapărat un lucru rău, având în vedere că două mari economii ale lumii (Japonia și Germania) preferă acest model de finanțare, dar România este o economie prea slabă pentru a-și permite ”preferințe”, iar banii care ar veni din listări sunt necesari ca aerul. Să ne amintim: investițiile străine directe au scăzut, suntem codași la accesarea fondurilor europene, iar ”remitențele” sunt cam de patru ori mai mici decât în 2008. Atunci, de unde bani pentru refinanțarea afacerilor, dacă de bursă ne ferim ca de tămâie?!

Nu trag vreo concluzie finală și nu dau soluții, pentru că ele nu există (să fi existat, erau demult implementate), prefer să reiau, simplificat, ideile de la început: filmele sunt minunate și inspirate din fapte reale, dar nu trebuie luate chiar ”de bune”; bursa (piața de capital) nu-i o mașinațiune tenebroasă menită să-i jefuiască pe oamenii săraci, ci un mod de capitalizare al afacerilor, diferit de cel bancar; antreprenorii din România nu au decât de pierdut din reticența de a folosi această alternativă de finanțare; spre deosebire de (multe) alte păcate, reale sau imaginare, pe care le atribuim statului, aici vina este ”a întregului popor”, adică a dumneavoastră și a mea, care moștenim (de la deloc îndepărtații noștri strămoși țărăni…) o neîncredere funciară în orice mecanism  mai complicat decât o sapă.

Sigur, vom evolua și ne vom schimba, încet-încet, până acolo încât dimineața, în metrou, vom citi cotațiile bursiere și nu horoscopul din tabloide. Întrebarea e cât de rapid e acest ”încet-încet” românesc, pentru că lumea nu stă după noi, și nu mă refer la Shanghai ori São Paulo. Mă refer la Varșovia. Sau chiar la Banja Luka.

______________

*Francis Fukuyama, Marea Ruptură, editura Humanitas, 2011, ISBN 978-973-50-2632-5

**Sorin Alexandrescu, Paradoxul român, editura Univers, 1998, ISBN 973-34-0562-0

Distribuie acest articol

5 COMENTARII

  1. Domnule Buzea, maniera aceasta supersimplificatoare nu prea are sanse sa convinga. Sunt foarte multe detalii pe care le treceti sub tacere. Nu sunt nici un adept nici un negationist al pietelor de capital si cred ca exista o varietate foarte mare de moduri de operare ale acestor piete, organizate ca „burse”. Unde suntem de acord: aceasta este o problema de incredere, asa cum si sistemul bancar are o problema de incredere. Cred ca ar fi nevoie despre o descriere riguroasa a diverselor sisteme de piete de capital, fara omisiuni „intamplatoare” si cu foarte multa detasare si, mai ales, profesionalism. Sunt sceptic ca asftel de demersuri, precum este articolul dumneavoastra, ar putea avea vreun efect intru clarificare.

  2. Si eu cred ca simplificati prea mult, lucrurile nu stau chiar asa cum spuneti. „Sclavul” nu se vinde musai pe el, putand exista mai multe variante:
    1.se ofera in IPO doar actiuni noi, rezultand o majorare de capital,toti banii intra in firma , dar actionarii existenti sunt „diluati”, daca nu cumpara proportional cu detinerile dinainte de oferta. In cazul unui actionar unic este aiurea, ar insmna sa cumpere toate actiunile emise, nu are sens, ar putea sa faca majorarea si fara listare.
    2.se ofera doar actiuni „vechi”, in sensul ca doar actionarii isi vand o parte din detineri. In acest caz in firma nu intra nimic, banii se incaseaza de „stapanul sclavului”.
    3. se face un mix, se ofera si actiuni noi, si actiuni vechi. De exemplu la FB, din totalul de 421 mil actiuni oferite 180 au fost noi si 241 au fost actiuni oferite de actionarii existenti.
    La Electrica , din cate stiu , avem actiuni noi, o majorarea de capital, banii raman in firma, dar statul isi reduce participatia, implicit cota de profit.
    Aici avem alt aspect, al companiilor de stat unde a dat faliment sistemul „manager privat la companie de stat”. Singura solutie este „bagarea” in actionariat,pe bani, la toate companiile de stat . si a unor privati, care vor sta cu ochii ca pe butelie pe executiv. Chestia nsapa este ca majoritar in AGA tot statul ramane,poate bloca foarte usor, dar macar avem si pe cineva care nu este politic in actionariat( are cineva dubii ca membrii AGA ai statului nu sunt numiti politic?)
    O prima concluzie, tranzactionarea pe bursa nu inseamna obligatoriu bani intrati in firma, ci si bani intrati in buzunarul proprietarului. Sa fim corecti, toata poveste cu finantarea prin bursa( prin vanzare de actiuni) implica reducerea cotei de avutie a actionarului, fie ca se face majorare de capital(la care el nu participa), fie ca-si vinde el direct o parte din actiuni. Ca ulterior firma va merge sau nu mai bine, crescand eps-ul mai mult ca diluarea…ramane de vazut.
    In fond scopul este sa castigi bani, fie din diferenta de pret fie din dividend, ca ma supara este ca prea mult se bate toba cu finantarea extraordinara prin bursa, omitand sa see spuna toate „detaliile” La noi e mai greu, listarea presupune niste costuri, ca sa nu mai spun de anumite conditonari( valoarea capitalului priopriu fiind criteriu la ce categorie poti sa te listezi, de ex). Plus considerentele anterioare, cu diluarea participarii
    Alta varianta ar fi emiterea de obligatiuni, dar pana la urma avem costuri apropiate de cele ale creditelor bancare.
    In plus nu atingeti un elemet extrem de important: riscul. Fata de un depozit bancar un investitor, speculator sau cum vreti sa-l numiti pe ala care pune banu jos, isi asuma riscuri mult mai mari. Sa zicem ca sclavul moare, nu? Sau se imbolnaveste si nu mai poate munci…sau alt sclav munceste mai mult si mai bine etc. Desigur, si castigurile pot fi mult mai mari. Dar nu e musai.
    Investirea pe burse presupune fie un minim (destul de maricel) de cunostinte de analiza tehnica si fundamentala, fie un broker cinstit, care sa-ti adimistreze contul in anumiti parametrii bine definiti inca din start. Si respectati ulterior. Cazul Sima este cat se poate de clar.
    Alt aspect este cel al bursei in sine, in ce masura sunt respectate cerintele unei piete reglementate…stiti probabil foarte bine circul cu RASDAQ,
    Daca ne gandim cate societati sunt practic cotate pe piata reglementata(BVB) si cate pe aia nereglemntata(RASDAQ) vedem si calitatea operatorului si a „organului” de supraveghere.
    Ceea ce e naspa de tot este ca nu avem o bursa pe pe zona agro, sau de commodities in general. atat cash cat si ceva derivate simple prin care sa te hedgiuesti, daca esti producator sa zicem, Anumite companii, cum ar fi ALR sau SNP au practicat hedgingul, acesta ar fi alt aspect benefic..
    Una peste alta nu mi-a placut articolul…filmele sunt una, cand pui banul jos e alta. Iar de regula viata bate filmul. Mai ales pe pietele de capital.

  3. Mestere, nu e asa. Au incercat si companii private astfel de finantari, unora le-ea iesit, majoritatii nu(ADeplast, contor grup, etc) nu neg ca suntem needucati in domeniu dar listarea electrica e mai mult decat un semnal pozitiv. 500 mil eur din palarie nu e de ici de colea. Mai ales ca au fost contributori neti institutionalii de la ny si londra…
    Deci e ok:)

  4. @ Consonant: supersimplificarile au rolul lor, unul foarte simplu, si anume acela de disemina cat mai larg controverse de specialitate, cum e cea a listarii Electrica. Pentru specialisti, ele sunt plictisitoare, desigur, si nu de putine ori deplasate. Dar cum tinta articolului meu nu sunt specialistii, ci marele public, „descrierea riguroasa a diverselor sisteme de piete de capital” ar fi avut un singur efect concret: acela de a plictisi.

    @ Mircea Modan: dumneavoastra nu v-o fi placut articolul, dar mie mi-a placut comentariul pe care l-ati postat, din doua motive. Primul este incheierea („… viata bate filmul. Mai ales pe pietele de capital”) cu care sunt perfect de acord, iar al doilea este exemplificarea ideii de mai sus (din raspunsul catre Consonant): orice fel de „excurs” in limbaj tehnic despre piata de capital are foarte marele defect ca nu-i deloc antrenant la lectura.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Mihai Buzea
Mihai Buzea
Mihai Buzea este arborist și scriitor. Cea mai recentă carte publicată: „Tarot”, editura Polirom, 2023.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro