miercuri, ianuarie 27, 2021

De la numerologie la ”România Educată”

  1. Religiozități arhaice în contemporaneitate

 

O doamnă inspector din Galați a dat o circulară școlilor cu privire la un ”training” (inevitabil, online) de numerologie care ”le e adresat cadrelor didactice” din subordinea dânsei. Câțiva oameni de carte – pe care doar faptul că sunt vocali îi face să pară numeroși – au reacționat rapid, denunțând impostura. Problema e aceea că majoritatea dascălilor din Galați (sau din orice altă parte a țării) n-ar fi avut nimic de obiectat. Dacă le-ar fi fost prezentată friendly, numerologia ar fi intrat în categoria elucubrațiilor spirituale gen Dulcan, ”creaționism științific”, ”psihologii motivaționale”, astrologie, ”puterea tămăduitoare a apei/pietrelor/icoanelor” etc. Ar fi fost de așteptat ca singurii indignați de asemenea pseudo-științe să fie cei din anumite culte protestante pentru care – de data asta în mod corect – asemenea teorii și practici țin de domeniul magiei (care e opusă credinței, așa cum o înțeleg ei) și ar fi refuzat să-și trimită copiii la orele în cauză (dacă ”trainingul” ar fi avut și consecințe practice). Nu trebuie să fim de acord cu ei și asupra altor lucruri, dar aici chiar au dreptate: e vorba de magie, adică de credința că universul e însuflețit, că sufletul nostru e în comuniune cu ”marele suflet universal” și că – prin niște ritualuri sau ”tehnici” spirituale – ne putem ”acorda” cu fondul universului sau chiar putem capta ”energiile” lui pentru a le folosi în beneficiu propriu. De asemenea, nu trebuie să fii un cunoscător foarte rafinat în istoria religiilor, ori în cea a științei pentru a ști că majoritatea formelor de religiozitate arhaică și chiar știința modernă la începuturile ei au împărtășit asemenea credințe. În fine, o educație religioasă autentică i-ar fi învățat pe oameni faptul Dumnezeu – în calitatea lui de Creator ”al tuturor celor văzute și nevăzute” – e transcendent (adică e separat de lumea aceasta și nu e parte a ei) și că Providența (adică logica desfășurării creației) este, pentru cel care o ia în serios, obiect al credinței și nu al speculației realizate cu mijloace umane. Pentru cel care o trăiește cu adevărat, religa e conștiința legăturii sale cu Dumnezeu și a dependenței de Acesta, și în nici un caz faptul că Dumnezeu poate fi influențat de oameni prin tot felul de ”tehnici” și procedee magice. În felul ei – cum a înțeles-o bine Max Weber – religia e (și) un factor raționalizator. Faptul că noi ne declarăm, simultan, credincioși (în sensul apartenenței la o confesiune religioasă) și suntem convinși de eficiența unor practici bizare nu face decât să ateste că mediul spiritual al majorității populației nu e cel al credinței asumate în plenitudinea ei dogmatică, ci cel al unei religiozități sincretice și difuze, în care ne proiectăm speranțele, dezamăgirile, frustrările și diperarea și că ne raportăm la Dumnezeu ca la ”șeful cel mare” (pe care-l mai ”ghicim” printre rânduri și a cărui judecată o putem inflexa cu o scuză spășită ori cu un cadou generos).

Spun aceste lucruri deoarece, așa cum d-l Cristian Presură observa recent, ”programul-cadru” al orelor de liceu face un loc mult mai mare religiei decât orelor de științe (în mod particular de fizică, la care se referea dânsul). Partea proastă e aceea că, pe de o parte, religia e percepută (de marea masă a societății) ca o contrapondere a sufletului (Noica ar fi spus, mult mai corect, a suflețelului) la materialismul dezolant al timpurilor pe care le trăim, pe de alta că (în școală) se face – cel mai adesea – la nivelul apologiei unor practici ritualice mai apropiate de magie decât de fondul credinței creștine. Nu am văzut nici un studiu detaliat care să ne spună ce anume înțeleg elevii din ceea ce li se predă și cu ce rămân la capătul a 12 ani (!) de asemenea ”educație”. Nu e clară nici formarea profesorilor ce țin această disciplină. Probabil majoritatea lor (o parte semnificativă fiind doamnele preotese) sunt deficitari în ceea ce privește înțelegerea nucleului tare al disciplinelor teologice: dogmatica (plus istoria bisericii). Cel mai adesea ei își însușesc doar formele exterioare (și impuse în mediul clerical); cele ale unei practici pietiste ce asimilează (creștinând superficial) diverse forme ale magiei populare. Această credință difuză – dar care rămâne capabilă a da un sens speranțelor, disperărilor, frustrării și bucuriei individuale – e un fenomen social, împărtășit de majoritatea populației, dintr-o rațiune foarte simplă: deoarece după dezagregarea școlii (ca mediu al formării umane, nu ca instituție), după falimentul culturii de stat și după retragerea creatorilor culturali în limbaje autoreferențiale a rămas singurul mediu spiritual capabil să investească toate interstițiile lumii în care trăim. Amestecul – variabil, în funcție de moment și de zonă – de nevoie a dreptății pe plan individual (corelată cu pedepsirea altora), de minuni care răstoarnă (într-o clipă) lucruri ce par imuabile, de ”vindecări” (trupești și spirituale) miraculoase, de sfinți și martiri (care fascinează și sperie deopotrivă), de practici ritualice ce trebuie parcurse habotnic (dar pot fi ”îmbunătățite”), de regăsire identitară și comunitară, de eliberare prin plâns și prin bucurie – toate acestea constituie un mare ”bufet suedez” în care orice dezmoștenit al sorții din România poate găsi ceva pentru sine. Lucrul cel mai straniu e acela că, din această credință, lipsește tocmai ceea ce constituie nucleul creștinismului urban: cateheza echilibrată și meditația – până la interiorizare – a textelor sacre. În ciuda felului în care ne vedem (depotrivă în clipele de exaltare, mai ales ”națională”, și în cele de autocompătimire), nu suntem credincioși, ci creduli.

Există, la scară mare, un fond de credulitate pe care prind conspirativitele de tot soiul, de la cele cu Revoluția făcută de ”turiști ruși”, la ”persecutarea” lui Donald Trump, și de la ubicuitatea lui Arsenie Boca la ”cifra fiarei” din carduri, cip-uri și – mai nou – din vaccinul anti-Covid. Față de lucrurile acestea (și de multe altele) ne comportăm ca niște copii: nu le înțelegem – între altele, pentru că nici nu facem efortul de-a le înțelege – și ”completăm” cadrul cam pustiu al zvonului preluat de te-miri-unde cu culorile imaginației (și mai ales ale spaimelor) noastre. Invers, cu aceeași candoare, ne investim speranțele în tot soiul de ciudățenii culese din varii locuri: de la Caritas la feng-shui și de la yoga la numerologie. O educație pertinentă, făcută deopotrivă acasă, la școală, prin media și prin lecturi, ne-ar fi făcut să zâmbim amuzați la propunerea ”trainingului” de numerologie sau la prezentarea unui amplificator de chitară pe post de cip subversiv (à propos, în țara ”geniilor informaticii”, câți elevi de-a X-a mai știu citi o schemă electronică simplă?). Faptul că asemenea situații, ba cu ”proful” TikTok, ba cu ”trainingul” minune atestă o carență uimitoare a educației (inclusiv a celei teologice) în lumea noastră. Și mai atestă ceva: că nu suntem orășeni decât pentru că cumpărăm de la Lidl și Kaufland; în rest – adică acolo unde lucrurile sunt cele mai importante, pe plan interior – suntem la fel de rurali ca strămoșii noștri. Orașul nu e pentru noi decât un sat inform din care a dispărut coeziunea de clan a celui din care-am plecat.

  1. Nebunia proiectelor

 

Și totuși, vă veți întreba, cum se poate ca inspectori școlari – și nu doar unul – să distribuie o asemenea enormitate? Foarte simplu. Doamna (și alți domni) în cauză au de ”bifat” niște ”activități” (acum online) care se cuantifică în ”punctajele” după care sunt ”evaluați” (de inspectorul general, de ARACIP, de Minister) și după care li se stabilesc primele și premiile.  În urmă cu câțiva ani era moda ”granturilor POSDRU” din care s-au făcut mii de proiecte. Fie-mi îngăduită o conjectură: probabil cel mult 10 % din ele au fost făcute pentru realiza ceva util; restul, de 90 %, n-au fost nimic altceva decât niște abureli la fel de deștepte ca numerologia, menite a toca banii Uniunii Europene. Îngăduiți-mi să vă dau câteva titluri, culese de pe internet: ”Șansa la demnitate”, ”Academia de antreprenoriat bazat pe cunoaștere”, ”Doctorat în economie la standardele Europei cunoșterii (DoEsEC)”, ”Practica de calitate pentru manageri – manageri în practica de calitate!”, ”Societatea bazată pe cunoaștere – cercetări, dezbateri, perspective”, ”ASA DA! – Asigurararea Sănătății și securității angajaților – Deziderat de Atins!”, ”O șansă în plus”, ”Către un viitor durabil”, ”FUNCTIONARUL ELECTRONIC”, ”Un viitor mai sigur!”, ”Cariera e în mâinile tale!”, ”Împreună pentru ocupare” (?!) și – mai aproape de noi – ”Porți închise abandonului școlar” (eu le-am luat de pe: Lista actualizată a proiectelor finanţate din POSDRU old.fonduri-ue.ro › posdru › images › downdocs › lista… Dacă vă simțiți triști în aceste zile ale unui anotimp incert, vă puteți îmbunătăți starea – fără numerologii și feng-shui-uri – doar citind de pe asemenea liste.). Îmi cer scuze, dar sunt sute (și, de toate, au fost mii) de asemenea ”proiecte” care, în cel mai bun caz, ar intra la rubrica ”lozinca de pe peretele sălii de ședințe”, pe care s-au topit zeci de milioane de euro ”din fonduri europene”. Sigur, aceste bazaconii au venit însoțite de o ”documentație” de sute de pagini în care se explica savant ce e ”societatea bazată pe cunoștere” (dacă-mi amintesc eu bine, aceasta era o marotă din a doua domnie a lui Iliescu, mult vehiculată de straniul academician Mihai Drăgănescu), cum e cu mâinile în care-ți ții cariera și, probabil, de ce ”dezideratul” e de atins. Plus, bineînțeles, costurile cu ”formatorii”, cu ”beneficiarii”, cu proiectoarele, ”călătoriile de documentare”, pixurile și ce-o mai fi fiind. Lucrurile acestea din urmă erau ambalate atât de tehnic, cu cifre, grafice, ”proiecții” și alte asemenea, încât dacă pe proiect ar fi scris: ”Spații de cazare comună și temporară a lucrătorilor relocați în vederea trecerii pe o altă treaptă a existenței”, nimeni nu și-ar fi dat seama că mă refer la lagăre de exterminare. ”Comisii” (de persoane care candidau și ele la astfel de ”granturi”, dar – probabil – în alt ”panel”) au ”evaluat” aceste minunății, s-au făcut ”raportări” pe ”etape”, o ”sumarizare” finală și, în fiecare caz, câteva persoane s-au văzut cu bani buni în buzunare. Și asta e tot. După ce au fost ”raportate” statisticile cu ”realizările proiectelor” au devenit nule și (asemeni doctoratelor plagiate după ce umplu rubrica CV-ului) e mai bine să uităm de ele. E și acesta unul din paradoxele lumii în care trăim: în țara cifrelor obligatorii, nici o statistică – și toate sunt făcute la fel în România – nu e fiabilă.

Nu are rost să ne indignăm, ”Cumpănașu” e un nume generic pentru mii de alții – toți cu diplome, unii dintre ei clienți ai d-nei Emilia Șercan, alții ai d-lui Valeriu Nicolae, alții (încă) anonimi – care au sifonat banul public (în acest caz european) sub genericul: ”dacă tot e, de ce să nu-l luăm?”. Nu m-ar mira să aflu că și doamna de la Galați (și alți ”diseminatori” ai celebrului ”training”) au luptat din greu – chiar dacă nu ca ”șefi de proiect” – pe vremea ”de aur” a POSDRU-urilor. Își imaginează cineva că astfel de oameni chiar sunt atenți la un titlu? Din punctul lor de vedere, titlul e făcut doar ca ”să meargă”. Iar o sintagmă așa cool ca ”o 9 legătură dascăl – elev” trebuie că va fi fost exact ceea ce d-na inspector (sau șefii dânsei) vor fi dorit să audă pe fond de pandemie. Probabil că termenul de ”numerologie” nu-i va fi spus decidentului nimic clar: ceva cu numere, cine știe, poate legat de aritmetică, n-ar fi exclus cu jetoane, culori sau aplauze la comandă. Adevărul e acela că, după sute de asemenea ”proiecte” – la fel de ”inteligente” și de ”utile”, nimeni nu le mai întregistrează conținutul sau măcar ideea de bază. Pur și simplu e vorba de lucruri care ”trebuie făcute” (pentru ”evaluări”), care au o anumită ”metodologie” (cu ”input – output”, ”momente organizatorice”, ”Q/A” ”powerpoint”-uri, etc.) și tot ceea ce se mai discută e la care rubrică a ”activităților” se înregistrează și la cine se adună ”punctajele” maximale. Pe scurt o mecanică a ”obligațiilor” profesionale care își are logica ei proprie, pentru care singura finalitate sunt banii ”ce intră” și care e indiferentă la conținuturi (ce pot fi oricare; în general un bla-bla generos despre ”oportunități” și ”succesul” bazat pe ”gândirea pozitivă”).

Este vorba exact de ceea ce – în celebra ei carte despre procesul lui Adolf Eichmann – Hannah Arendt numea ”banalitatea răului”. Mai mult sau mai puțin, decidenții locali și (mai ales) naționali ai educației s-au transformat în niște funcționari oarecare, ce lucrează cu cifre, statistici și grafice, dincolo de care nu mai sunt oameni concreți, ci doar ”standarde”, ”indicatori”, ”itemi” și ”performanțe”. Lucrurile acestea ”se agregă” în ”raportări” care, cumulate, acoperă ”politici sectoriale” și așa mai departe. Elevii, cu ritmul lor diferit de înțelegere, părinții, cu toate problemele lor, școlile (mai ales cele rurale) ce se adâncesc în decădere, situațiile concrete, ce lasă să apară disfuncțiile ”planificărilor” ”de sus”; toate acestea nu fac decât să încurce o lume a statisticilor și a graficelor perfecte și să declanșeze ”în sistem” ”vânătoarea de responsabili”. De aceea, despre lucrurile acestea nu se vorbește la nivel oficial. ”Da, sigur, există unele probleme; dar să privim cu încredere spre viitor!” Dincolo de tremolouri retorice, din păcate învățământul e mai curând pradă unui cinism al indiferenței. Școala e acolo ”pentru că trebuie să fie”, ca niște oameni ”să ia și ei o pâine”, ca să ai unde-ți lăsa copiii până ești la lucru și, în rest – dacă ești părinte responsabil – ști ce ai de făcut: meditații la limbi străine, olimpiade și ”ore particulare” la materiile facultăților ce se caută ”în afară”. Asta e! Dacă nu te ocupi de lucrurile acestea, înseamnă că nu-ți pasă de copilul tău. Și dacă ție nu-ți pasă, de ce i-ar păsa școlii sau statului?!

Fie-mi îngăduit să cred că nici soldații antonescieni de la Vapniarka, nici cei comuniști de la Sighet, Râmnicu Sărat sau Periprava nu erau – în marea lor majoritate – sadici psihopați. Erau tineri normali, care veneau de la țară, care știau (din proprie experiență) ce e viața grea și pentru care lumea se împărțea, simplu, ca pentru toate vietățile, între cei puternici (care conduc și ”fac ce vor”) și cei slabi (care ajung proteină pentru ceilalți).  Tinerii aceștia, care purtau pentru prima dată în viața lor bocanci, nu aveau disponibilitatea de a vedea în suferința celorlalți semnul umanității lor comune. Dimpotrivă, o viață de privațiuni și de exploatare îi învățase un lucru elementar: că dacă nu vrei să cazi, nu trebuie să te uiți niciodată la cei care cad. E mai bine să-i împingi, să se ducă mai repede, ca să le iei locul sau, odată căzuți, să le dai un picior în gură, ca să știe cine-i ”șefu’”. Problema cea mare a unei lumi primitive și sărace e aceea că nu cunoaște umanul care e comun tuturor oamenilor. Pentru ea nu există decât două realități: lupta – pe viață și pe moarte – pentru putere (sancționată fie de privilegii, fie de umilință) și solidaritatea de clan (pentru că nu ești ”om” cu adevărat decât în familia ta). În numele acestei stări de lucruri s-a omorât în Război, odată cu instaurarea comunismului, s-au falsificat cifre și statistici pe vremea lui Ceaușescu și în deceniile de după. Și, tocmai de aceea, se pleacă orbește din țară. Cei ce se duc nu caută doar un salariu mai bun, ci – poate în primul rând – o lume în care, chiar dacă nu cunosc ”pe cineva”, sunt tratați ca oameni. Adică nu trebuie să umble la portofel în fața portarului, a funcționarului de la orice ghișeu, a ”băiatului” ce decide – după propria-i voință – fericirea sau nefericirea ta, a profesorului, a doctorului, a celui de la cablu și practic a oricui. Cei care părăsesc România caută o lume în care ceilalți sunt deschiși față de ei (și, așa, învață și ei să se deschidă față de alții) și fug de ”țara” în care cea mai măruntă atenție trebuie cumpărată. Dincolo de enormitatea ”numerologiei” e realitatea tristă a indiferenței față de ceea ce se face și față de cei cărora le e destinată activitatea în cauză. Adulții au învățat să interiorizeze această indiferență și să trăiască într-o lume dominată de ea. Copii nu. Și șocul lor la contactul cu zidul apatiei școlare e cel pe care-l exploatează, abil, d-l Cumpănașu. Dânsul intră în categoria vracilor: a celor pentru care disperarea celorlalți e o afacere ca oricare alta.

  1. Profesori ”pe puncte”

”Prima formă de manifestare a răului constă într-o patologie a discernământului.” – spunea Andrei Pleșu. Nimic din ceea ce am spus mai sus nu justifică faptul că un om cu studii superioare ia drept bun titlul unui training în care apare termenul de ”numerologie”. Varianta cea mai probabilă e aceea că cea/cel de la care a pornit totul nu știe ce înseamnă cuvântul. Ca om de catedră, ar fi trebuit să aibă un orizont de cunoștințe – formate în anii de studiu – în care să fie și elemente de istoria științei și a religiilor care să-i permită să înțeleagă ”din prima” la ce se referă un cuvânt nu tocmai uzual. Din păcate, trebuie să spunem limpede că lucrurile nu stau nici pe departe așa. Cultura generală și cea domenială, adică fondul – cu profunzime variabilă – pe care se proiectează și în funcție de care dobândesc consistență cunoștințele absolvenților noștri (fie de liceu, fie de facultate) nu mai e nimic altceva decât o enormă absență pe care fâlfie, purtate de vântul modelor, petice de ”informații” deprinse în familie, auzite pe la cunoscuți, culese din social-media sau de la televizor. Cultura a fost abolită de facto – fără nici un decret pe subiect – în școala românească. Am mai spus-o și o repet: orice elev/student poate (și majoritatea chiar reușesc) să termine liceul/facultatea fără a fi auzit vreodată de Homer, de Platon, de Euclid, de Dante, de Michelangelo, de Shakespeare, de Cervantes, de Descartes, de Kant, de Goethe, de Mozart, de Dostoievski, de Pasteur, de Cehov, de Ceaikovski, de Fleming, sau de oricare din literații, artiștii sau oamenii de știință ai contemporaneității. În schimb a învățat să calculeze nu-știu-ce tip de fracții cu radicali și cu puteri și poate ”să demonstreze” că o poezie a unui ”clasic național” ”aparține genului liric”. Ce spune această tristă stare de lucruri? Că școala a degenerat într-atât încât a ajuns o caricatură penibilă în care nimeni nu mai știe de ce se fac anumite lucruri și nici de ce se fac așa cum se fac. Singurul lucru care-a rămas sunt ”metologiile”, ”planificările” și inevitabilele ”evaluări” în funcție de care se dau primele și se ”depun dosarele” de grad, de direcțiune, de inspector și de orice altceva.

Cum s-a ajuns aici? Pornind de la o concepție industrială – adică de masă și care nu face nici un fel de diferențieri – a educației. Expunerea formală a cunoștințelor, ”itemizarea” lor, ”metodele și tehnicile” sunt, toate, expresii ale unei democratizări a cunoașterii grație căreia – prin intermediul unor pași standardizați, parcurși în succesiunea lor – oricine poate face anumite lucruri. Aceasta a fost ideea învățământului de masă a anilor ’60 – ’70 și nu e neapărat un lucru rău. Cu atât mai mult cu cât, în epocă, reducționismul formulei universale era contrabalansat de prezența ”în sistem” a unei mulțimi de dascăli ”de modă veche” (adică cu studii dinaintea reformei din 1948), care erau în stare – pe baza formației lor – să dea un relief programei, să facă selecție și să încurajeze vocațiile elevilor. Acest echilibru fragil a fost răsturnat brutal odată cu generalizarea învățământului liceal și transformarea majorității școlilor superioare în Licee Industriale. Orice industrie e materializarea unei gândiri raționale, alcătuită din unități simple (în care se efectuează o singură operație), agregate în în lanțuri coerente și având o finalitate clară. Odată cu materiile tehnice specifice profilurilor industriale, toată programa școlară a fost orientată în acestă direcție. Și celelalte materii s-au adaptat, în timp, șablonului învățării tehnologiilor din anii ’80 (care – în ”epocă” – avea menirea de ”a corela educația cu producția”). Rigiditatea examenelor din vremea respectivă a redus orice șansă de variație a acestei scheme universale și i-a transformat pe profesori în simpli repetitori ai unor manuale standardizate. După 1989, odată cu dezvoltarea învățămâmtului universitar (mai ales după introducerea ”taxelor” în sistemul de stat), formula Liceelor Industriale s-a generalizat în studiile superioare (inclusiv prin trecerea profesorilor de la aceste licee în universități). Pe de o parte, în anii ’90, era imperativ necesară construirea unui aparat de stat după normele democratice și, mai apoi, în acord cu imperativele și cu legislația Uniunii Europene. Or, problema era aceea că nimeni de la noi nu avea o cunoaștere adecvată a orizontului problematic în care s-au formulat ”standardele”. ”criteriile” și legile europene. Ca atare, le-am învățat mot-à-mot, după manuale occidentale, traduse (nu întotdeauna cu numele autorului real pe copertă) de te-miri-cine și te-miri-cum. Pe de altă parte, în noul context democratic (în care strada, presa și asociațiile de tot soiul aveau încă un cuvânt de spus), ce viza, între altele, și reluarea procesului de urbanizare, o departajare mai radicală a studenților – în care care cunoștințele de cultură generală ar fi contat – era destul de riscantă pentru profesori care nu doreau să li se reamintească trecutul comunist. Căci calitativul impune segregări care se potrivesc destul de puțin egalitarismului contemporan. A spune că un anumit tip de cultură (și – prin extensie – un anumit mod de a fi) le e accesibil doar unora e dovada unui elitism inacceptabil. Toată lumea a înțeles acest lucru, în ambele sensuri ale cuvântului: și că e foarte adevărat (și, ca atare, ”cei care vor ceva de la viață” își vor crește copiii în logica lui – limbi străine, meditații, plecat din țară) și că, public, nu se spune niciodată (și, tocmai de aceea, ca profesor, îi trec pe toți – la fel ca ceilalți colegi – urmând ca fiecare student să se descurce cum poate).

Peste toate acestea a venit – începând cu anii 2000 – formalizarea de care am vorbit mai sus și, ”pas cu pas”, ea a investit nu doar partea administrativă a activității didactice, ci și conținuturile ei. În primul rând la nivel universitar: reducerea numărului anilor de studiu, metodologizarea în exces a cunoștințelor, ”suporturile de curs”, powerpoint-urile și, mai nou, ”școala online” au sfârșit prin a reduce studiul – în speță confruntarea cu bibliografia fundamentală a unei discipline și analiza/discutarea acesteia la seminarii – la învățarea mecanică a câtorva zeci de pagini compulsate de profesor (pe vremea când era asistent sau lector) și la realizarea, la fel de mecanică (cu copy – paste de pe internet) a unor ”proiecte” cerute la seminarii. În fapt, ”studentul” e mai curând în siajul obligațiilor liceale: învățatul pe de rost, cu reproducerea unor formule pe care nu i le detaliză nimeni și copiatul pentru lucrările obligatorii. Nici lucrarea de licență nu mai e ce-a fost, tot așa cum nici îndrumarea ei nu mai are nici o legătură cu însoțirea tinerilor în prima lor cercetare. E mai curând o pură formalitate la care toată lumea ”închide ochii”, oricât de plată ar fi și – de prea multe ori – chiar dacă e copiată. Toate acestea se acoperă cu ”proceduri de evaluare” tot mai sofisticate – ca să fie cât mai ”obiective” – și cu punctaje alambicate. La fel ca funcționarii, și studenții, la nivelul lor, învață destul de repede ”să se descurce” cu ”punctele” din care li se-ntrupează diploma. În fine, reducerea numărului studenților în ultimii a făcut ca facultățile să nu mai selecteze, ci doar să promoveze – fără nici un criteriu de departajare – pe toată lumea, pentru a se asigura numărul posturilor și al funcțiilor din universități.

Morala: absolvenții acestui învățământ sunt profesorii din școlile românești de azi. Pe cei mai mulți nu are rost să-i întrebați ce e un virus, ce e un vaccin, ce e numerologia, ce e credința și ce e știința. Știu tot atât de mult despre acestea toate – și multe altele – ca elevii lor. Și nici noi, cei care predăm prin universități, nu are rost să fim ipocriți: știm bine că asta e situația. Cele 56 % dintre cadrele didactice ce nu vor vaccinul sunt foștii noștri studenți. Și, mai mult ca sigur, unii dintre colegii noștri.

  1. Drama ”României Educate”

Poate că așa stau lucrurile – vor spune firile dinamice –; întrebarea este: ce e de făcut? Nimic. Cel puțin în următorii patru ani nu se poate face nimic. De parcă toate nenorocirile ce s-au abătut asupra școlii românești nu sunt de ajuns, ne-am mai procopsit cu încă una: ”România Educată”. Acesta e ”marele proiect” al Președintelui, care – ca fost profesor – și-a rezervat un domeniu supus augustului său patronaj. Partea proastă este aceea că inițiativa prezidențială înfundă învățământul într-un blocaj fără perspectivă. Căci, pe de o parte, d-l Președinte – după bunul dânsului obicei – își reamintește doar o dată pe an de ”România Educată”, prilej cu care ne anunță că ”urmărește cu îngrijorare” unele fenomene din educație și că ”are încredere” în altele, pune o armată de oameni (seduși de proximitatea puterii) să mai redacteze un ”proiect – cadru”, o declarație de intenții sau o înșiruire de generalități pioase și apoi lasă totul în adormire până când, trecând anul, oamenilor le vine greu să-și amintească unde au mai auzit sintagma în cauză. Numai că, din păcate, apatia șefului statului are efecte dramatice la bază. Căci – pe de altă parte – în Guvern s-a căzut de acord că învățământul e ”jucăria” Președintelui și că în acest sector nu se mișcă nimic fără lumina de la Cotroceni. Așa se explică, de pildă, faptul că la Educație am avut-o pe d-na Anisie, care – săraca – nu avea decât o singură calitate: faptul că era agreeată ”la cel mai înalt nivel”. Indiferent cine ce ar spune, eu unul nu cred că d-l Iohannis își va schimba tabieturile în următorii ani. Probabil la următoarele teste PISA va mai veni vorba de ”România Educată” și, apoi, inevitabil, la fine de mandat, când vor trebui făcute bilanțuri. Până atunci, silentio stampa. Mai jos, nimeni nu va face nimic. Probabil miniștrii educației sunt numiți doar cu acceptul personal al Președintelui. Dacă e așa, n-au nici un motiv să facă ceva care să-l scoată din pasivitate. Prim-miniștrii sunt, bănuiesc, suficient de lucizi ca să înțeleagă că învățământul (tocmai datorită ”jocului de-a reforma” cu câte-o săptamână mai devreme sau mai tărziu în ”structura anului școlar”) e cel mai nereformat sector public din Romînia. A interveni în el înseamnă a ațâta un viespar din care cu greu ar scăpa cineva indemn. Problemele țării la ora actuală sunt altele, legate de buget, de echilibrele (macro)economice, de modernizarea infrastructurii, eventual de sănătate și, până când în aceste domenii se vor face pași concreți, școala mai poate să aștepte. Când ai atâtea lucruri de făcut, e inutil să mai deschizi al n-lea front. D-l Câmpeanu e ”în misiune” la Educație cu ordinul de a ține situația sub control. Dânsul cunoaște și ”sistemul”, și oamenii și știe pe ce butoane să apese pentru a potoli nemulțumirile (legate de viitoarea cădere economică) și a menține mașinăria învățământului într-o aparentă stare de funcționare. Asta nu înseamnă că nu se vor face și schimba ”comisii”, că nu se vor ”elabora” ”regulamente” și alte multe din acestea. Ba da. Vor umple sertarele Ministerului și pe cele ale Camerelor, unii oameni vor fi retribuiți pentru această muncă, probabil se va și ”implementa” ”metodologia de organizare a itemilor de evaluare la lecțiile de Geografie de pe clasa a IV-a”, însă – per ansamblu – nu se vor tulbura apele. Până peste patru ani nu e mult. Iar corabia învățământului românesc nu doar că e fără pânze și ciuruită peste tot, dar e și eșuată, astfel că găurile – în plus sau în minus – nu mai contează.

Cine pierde? Societatea în ansamblul ei. O școală devenită fără alte rosturi decât acela de a-i ține pe copii într-un loc până ce părinții le sunt la lucru și de-a elibera diplome care nu mai atestă nimic (și – tocmai de aceea – sunt inutile), o asemenea școală e o parte a dificultăților în care ne zbatem, nu a rezolvării acestora. Odată cu școala adevărată se estompează ceva din liantul care-i ține împreună pe oameni: orizontul înțelegerii comune. Sensul experienței noastre nu se mai proiectează pe fondul culturii general umane, faptele noastre nu se mai adună sub semnul rigorii gândirii și a tenacității muncii și existența noastră nu se mai împlinește în bucuria regăsirii umanității care ne constituie pe fiecare și pe toți. Dimpotrivă, ne închidem tot mai mult în ceea ce ni se pare de-la-sine înțeles, în reactivitate, în captivitatea frustrărilor proprii și în bula – de internet sau de clan – în care acestea rezonează, vedem peste tot dușmani și comploturi, ne declarăm ”conservatori” și visăm la revoluția totală, pe care-o anticipăm în speculații numerologice.

În colțul lui ”virtual”, d-l Cumpănașu se agită cu voioșia unui păianjen ce-și desăvârșește plasa. Vremea  dânsului se apropie.

Distribuie acest articol

51 COMENTARII

  1. daca saracii si oropsitii sortii sint fericiti cu ce le cinta popa, asemenea alcoolicilor ce li se picura n gura vinul, ce aveti cu ei ? business is business cum zic inteleptii Pamintului, aia ce au inteles de timpuriu ca aurul si mai nou money is everything.

  2. Prima parte a textului mi se pare discutabila. Ideea arhaica a ´Cosmosului insufletit´, hilozoismul, nu era vulgara, ci culta, filozofica, cine i-ar putea acuza pe Platon, Plutarh sau Plotin de vulgaritate fara sa fie la randu-i vulgar? Deosebirea dintre ´magie´ si ´religie´ nu e chiar atat de clara, de aceea, de ex., Eliade prefera termenul ´magico-religios´ , Crestinismul, chiar daca a respins ´magia´ in polemica antipagana, a perpetuat aceeasi viziune ´magico-religioasa´, cel putin in parte, ca ex., cultura Evului mediu : Thoma de Aquino accepta deschis teoria magiei si cine dintre filozofii moderni il poate contrazice ?! Pe de alta parte, ´magia´, asa cum e descrisa, ca un sistem de cauze ( chiar daca ´oculte´, dar in fizica de ultima ora cauzele nu au redevenit oculte ? ) e mult mai apropiata de stiinta moderna si de altfel impletita foarte strans cu aceasta, la originile ei ( ex., Newton, Leibniz, Copernic era un ´pitagorician´, carevasazica … numerolog ). Deci termenul mai potrivit ar fi acela de superstitie, denuntata deja de Cicero ( De divin. ). Cibernetica si teoriile sistemelor se apropie periculos de vechile teorii ale ´magiei´, sa fi fost Culianu sau prietenul lui U. Eco ignoranti superstitiosi ?! Naratiunea evolutionista despre magie e cea pozitivista, una depasita chiar in istoria ideilor si a stiintei. ´Religia´ pare a se conforma aici mai mult unei versiuni protestante, fie si ´liberala´, si iconoclaste despre religia acosmista care, tocmai aceasta pare a se apropia de superstitie, de un supernaturalism ´magic´, in sens vulgar , acela al unui ´ocazionalism´ acauzal. In lipsa cauzalitatii invizibile, ´magice´, riturile isi pierd orice sens, devin simboluri goale, alegorii morale, obiceiuri.
    Or, proliferarea acestor superstitii, in esenta lor foarte moderne, se datoreaza tocmai dezvrajirii Cosmosului si insuficientei stiintei materialiste si religiei literaliste si dogmatice, sunt ´camuflari´, dar si defulari spontane, – in limbajul lui Eliade, desi mai curand parazitare, ele marturisesc totusi despre nevoia de mister, de ´sacru´ , a omului ca homo religiosus ( v. insa ce spune si P. Berger despre ´copertina sacra´). In aceste conditii, stiinta insasi devine un substitut de religie si superstitie, ca ´scientism´, noua vaca sacra, cum si era pozitivismul la inceputurile lui, cu preotii si templele de apartament. Ne aducem aminte de ´orele´cenusii, sinistre, de pe vremea materialismului dialectic, dar poate ca acesta nu facea decat sa puna accentul pe un caracter inerent al educatiei moderne, fapt este ca nihilismul materialist otraveste sufletele si alunga oamenii. Poate ca intr-o zi intregul model de educatie iluminist, naturalist, tehnicist, cantitativ, va fi pus la indoiala, ca o ´cusca de fier´: cand omul este tratat ca un mecanism neinsufletit e normal ca rezultatele sa fie automate pe banda rulanta, iar intr-o omenire alcatuita din ´obiecte ´, ca pierderile sa fie trecute la statistica. ´Magia´ nu e decat un alt nume pentru ignoranta noastra.
    p.s. Oare acest minuscul virus nu e un mesager si o dovada a Cosmosului insufletit ? E putin amuzant ca aproape toti dintre cei enuntati, Homer, Platon, Euclid, Dante, Michelangelo, Shakespeare, Cervantes, Goethe, Mozart, Dostoievski, erau ´magicieni´, credeau intr-un Cosmos viu, ierarhic, ordonat, organic, ce ´simpatizeaza cu sine´, ca un ´mare vietuitor insufletit´ …

    • Vă mulțumesc pentru observație. Ea mi-a adus aminte de o vorbă a lui Milorad Pavić (o citez din memorie): ”Analfabetul se uită la știutorul de carte, acesta se uită la dascăl, dascălul la învățat și acesta la înțelept. Iar cel din urmă se uită se uită la stele sau sub fusta femeilor, ceea ce știe să facă și analfabetul.” Putem lua această vorbă în două sensuri: mai întâi că – în ceea ce privește lucrurile fundamentale (începutul și sfârșitul) – nimeni nu știe mai mult decât alții și perplexitatea celui mai neștiutor nu e cu nimic deosebită de cea a celui mai rafinat savant. În fond, aici e vorba de finitudinea noastră și – implicit – de umanitatea noastră comună. Pe de altă parte, e limpede că e vorba de o gradație și, deși – în cele din urmă – și primul, și ultimul privesc aceleași lucruri s-ar putea să le vadă altfel (la stele se uită și astrologul și astronomul, iar sub fusta femeilor și realizatorul de filme porno, și ginecologul). Ceea ce vreau să spun este faptul că universalitatea unui mod de înțelegere (la limită, a întregii cunoașteri umane) nu suspendă diferențierile din interiorul acestuia. Noi înșine, atunci când vorbim de ”expansiunea univesului”, trimitem – fie și involuntar – spre ceva de ordinul ”însuflețitului”, însă acesta e foarte deosebit de perspectiva animistă ori de voluntarismul la care se raportează anumite credințe. Faptul de a face aceste deosebiri e cu neputință fără un parcurs al cunoașterii care se detașează de obiectul ei – ieșind din agitația sufletelor care se frămîntă pe canopeea ”sufletului universal” – tocmai pentru a-l înțelege. Mi se pare că tocmai această distanțare critică (pe care o decantează rigoarea cunoașterii adecvate obiectului ei) e propriul științei moderne. Da, știința modernă ”dezvrăjește” cosmosul animat al lumilor premoderne și ne arată că ordinea care îl structurează e de alt tip decât ”vraja” în care credeau oamenii altui timp. Asta nu înseamnă că această ordine e rece și abstractă; dimpotrivă, ea se poate încărca cu frumusețea și muzicalitatea gândului care – prin efort și tenacitate – își atinge limita. Iar a face din știință realizarea practică a gândirii magice mi se pare a fi doar unul din acele jocuri speculative în care excela mintea fabuloasă a lui Ioan Petru Culianu.

      Cu toată considerația,

      Mihai Maci

      • Multumesc si eu pentru raspuns.
        Sunt total de acord cu mesajul textului, in a doua parte a comentariului am spus ca adevaratele probleme s-ar putea sa fie ´la noi´, adica in insusi sistemul nostru, iluminist, de educatie, dezumanizat, a carui criza interna a fost numita ´nihilism´. Nu voiam in niciun caz sa fac o apologie a ´magiei´ in detrimentul stiintei, in rest, as zice ca problemele ´secularizarii´ sunt infinit de (sau mai) complexe…
        Cu respect.

      • Ceea ce spunea ( mai tanarul ) Culianu era ca stiinta moderna nu a fost singurul rezultat posibil al unei ´evolutii culturale´ inexorabile, ci doar una dintre posibilitatile din creuzetul cultural renascentist, nici pe departe cea mai importanta, ce s-a impus in conditiile ´ultrareactionare´ ale Reformei protestante si puritane, ca efect al unei cenzuri ´a imaginarului´, spunea el, o ´musca aptera´, un produs mutilat. Mai tarziu, el a incercat sa elaboreze teorii mult mai sofisticate, plecand de la modelele renascentiste universaliste, Theatrum Mundi, Ars magna lulliana, Artele memoriei bruniene, chiar Ars notoria solomonica, ce viza o invatare sau o stiinta ´infuza´ cu ´ajutorul Inteligentelor´( steganografia lui Trithemius ), un uluitor proiect de cunoastere universala si regeneratoare, multiplicata calitativ, prin ´racordare´ la o inteligenta sau inteligente ´cosmice´, etc., aceste experimente ludice si exact ´tehnici spirituale´ influentand foarte mult si semiotica aparent mai pedestra a lui Eco ( un alt mare spirit inrudit : Borges ). Deci stiinta pozitivista a fost produsul specific al unei conjuncturi culturale, religioase si politice, culminand in perioada tulbure a Razboiului de treizeci de ani ( complex intelectual disecat de F. Yates, cu al ei ´iluminism rozicrucian´, ipoteza, a originii ´magice´ a stiintei, de altfel unilaterala, indoielnica ). Marii ´fondatori´ reclamati de pozitivism, Copernic, Bruno, Kepler, Galilei, F. Bacon, Newton insusi si chiar Descartes, ca sa nu mai vorbim de Leibniz, foarte probabil ca nu s-ar mai fi recunoscut in aceasta stiinta ´aptera´ ( fara aripi ), cu totii visau la o renovatio mundi de un cu totul alt sens, spirituala, mult mai aproape de experimentele angelice ale unui John Dee, prodigiosul matematician si ´mag´ elisabetan. Insusi Kant credea ca planetele sistemului solar sunt locuite, asemenea corespondentului lui, Swedenborg, idealismul postkantian a fost in mare masura o tentativa de revrajire a lumii, cu holismul Naturphilosophie, etc. Pe de alta parte, e odios cum o ideologie conservatoare foarte agresiva recupereaza in folos propriu practic orice, rescriind istoria nu foarte diferit decat marxistii, de unde pana mai ieri era categoric antiscientista, antiiluminista si antiliberala, bagandu-le pe toate in sacul inform al unei ´traditii europene crestine´, inventata, belicoasa, particularista si exclusivista. Am castigat foarte multe cu tehnologia, fara indoiala, nu mai putem vedea insa si ce am pierdut din acest pact faustian pt. putere si dominatie, de fapt violare si profanare, asupra naturii. Poate chiar sufletul …
        Imi pare rau daca tonul a fost cam polemic, sunteti printre foarte putinii autori pe care ii apreciez, tocmai pt. ca nu cedati seductiilor ideologiilor (profitabile) la moda.

    • Aţi uitat, în toată bibliografia asta, să-l pomeniţi şi pe Jung… Întrebat la BBC dacă crede, el a răspuns simplu: Ştiu! El ştia că Dumnezeu e Sinele său. Aici l-aţi prins pe autor: e superfluu să faci aprecieri şi ierarhii în valorile credinţelor religioase. Credinţa mea nu o discut cu nimeni dar nici nu omor pe altul să mi-o împărtăşească. Misionarismul – iarăşi – o crimă. În şcoala zisă laică înţeleg să se facă cultură religioasă şi atât, să nu mă mir când văd cum o femeie ţine un bărbat în braţe şi să nu ştiu că e Pieta lui Michelangelo. Iar asta e treaba pedagogilor, nu a popilor. În rest, eu cred în credinţă; nici un Dumnezeu, nici un zeu nu face minuni, ci credinţa le face. Orice semn manifest al vreunei credinţe religioase este o agresiune asupra spiritului liber.
      Cât despre şcoală? Azi e un lux al elitei educaţia, cultura, sănătatea şi până şi igiena. Şi, bineînţeles, nu a elitei de maidan… Iar politicienii chiar n-au nicio treabă cu educaţia. Se poate întâmpla să afli şi câte un politician cu ceva carte dar deja acela se simte jenat şi simte cum îi încurcă pe ceilalţi…

    • Eu am impresia că nu vorbiți de ce scrie în articol. Acolo e vorba de oameni care cred că-l pot [b]aservi[/b] pe Dumnezeu pentru scopuri meschine, precum moartea caprei vecinului, folosindusse de tot felul de mijloace magice care „ajută”.

      • ´Religiozitati arhaice in contemporaneitate´, citez:
        ´În fine, o educație religioasă autentică i-ar fi învățat pe oameni faptul Dumnezeu – în calitatea lui de Creator ”al tuturor celor văzute și nevăzute” – e transcendent (adică e separat de lumea aceasta și nu e parte a ei) și că Providența (adică logica desfășurării creației) este, pentru cel care o ia în serios, obiect al credinței și nu al speculației realizate cu mijloace umane. Pentru cel care o trăiește cu adevărat, religa (sic) e conștiința legăturii sale cu Dumnezeu și a dependenței de Acesta, și în nici un caz faptul că Dumnezeu poate fi influențat de oameni prin tot felul de ”tehnici” și procedee magice.´
        Acestea sunt presupozitii teologice, deci avem un articol stiintific despre educatie in care se polemizeaza cu ´magia´ si superstitiile de pe pozitiile unei teologii particulare, ´autentice´ …
        Sa zicem ca eu sunt shintoist si nu diger asemenea pasaje edificatoare.

  3. POSDRU n-a murit cu adevărat, ci a „evoluat” în POCU. Ați dat exemple de proiecte vechi cu nume ciudate și rezultate nule, dar ce părere aveți de unul actual: CRED ? E al ministerului, așa că sigur va pune învățământul pe picioare.

  4. menite a toca banii Uniunii Europene. Da, de trei ori da.
    In general unii care nu au muncit pt a cistiga bani ii arunca cu doua miini. Ca asta face EU si baietii destepti profita. Paradoxul e ca cu cit se arunca mai multi bani, cu atit rezultatele sunt mai dezastroase.

    De as fi min invatamintului as face doar un lucru as traduce cartile scolare nemtesti si le-as implementa in RO. Germania nu e, nici pe departe, o tara ideala, eu insumi am criticat-o de multe ori, dar invatamintul la clasele primare, mai ales in Bayern, e f. bun.

    • De acord: durează mult prea mult timp până când manuale pentru științele naturii din țară sunt UP TO DATE cu cele mai noi cunoștințe și inovații. Traduse JUST IN TIME nu prea merge?
      Cred că predarea științelor naturii, biologia, chimia, fizica în limba engleză din clasa 5 sau 9 ar înlesni accesul elevilor și studenților la patrimoniul științific universal cu un clic. În special lecțiile delaborator la TV Telekolleg Chemie la ARD-BR alfa în limba maternă mi-au ușurat acum enorm de mult accesul la chimia de laborator, m-au ajutat să-mi completez lipsurile mari la chimie. Îmi amintesc bine și azi cunoștințele de la bacalaureat (matematică, fizică, germană, română). Cred că ar fi la fel pentru elevi și studenții de azi din țară în era digitală. Accesul cu un clic nu mai depinde de școala de la sat sau oraș, de un dascăl mai mult sau mai puțin silitor. Chimia nu mi-a plăcut în felul cum a fost în manuale înainte de 1989 (toate au fost traduse cuvânt cu cuvânt din limba română). La fizică mă descurc bine și azi, inclusiv la astrofizică (emisiuni TV la ARD alfa Prof. Harald Lesch München etc).
      Pentru a ajunge la „salarii ca în vest„ și la un „trai ca în vest” limba engleză la scoală și universitate ar putea ajuta la depășirea „decalajului istoric” atât de mult deplâns la București. De tinerii de azi din țară îmi pasă. Mai de loc de teoriile (politice) și vocabularul nebulos (speculații geopolitice aiuerea) folosit de mulți până azi….

      • Oricum elevii din Romania care isi doresc un viitor exact asa invata: folosind informatii de pe internet. Unii sub indrumarea parintilor, altii de unii singuri – dar toti folosind comunicarea de pe retelele sociale.

        Cei mai multi si-au dat seama ca scoala nu foloseste decat la „luarea examenelor”: Evauarea Nationala si Bac. Jaloane pe drumul spre o facultate inepta si inutila.

        ===
        Dupa parerea mea, tinerii de astazi din Romania se impart , in mare, in:

        a) globalisti – cei care inteleg ca o viata plina de impliniri nu depinde de un loc anume, ca poti sa iti alegi locul- fapt pentru care au nevoie de cunostinte si indemanari solide si nu de diplomele statului roman

        b) oportunisti – cei care viseaza la o slujba bine platita de statul roman, fapt pentru care au nevoie doare de diplome si relatii – nu si de cunostinte

    • Sistemul de invatamant nemtesc l-asi prelua 1 – 1 mai ales la nivelul pregatirii profesionale, al meseriilor calificate incepand cu varsta de 16 ani.

  5. Aveti ceva din Cassandra. M-am intrebat de ce Cassandra nu era niciodata luata in serios. Pentru ca previziunile ei erau intotdeauna facute prea tarziu, placinta era deja in cuptor si ce poti face decat sa astepti sa se coaca…O adevarata previziune e aia care-ti da posibilitatea sa-ti faci un plan, sa actionezi acolo si atunci cand oamenii sunt, inca, dispusi sa-ti ia solutia in considerare. Aveti dreptate, e prea tarziu si, probabil, numai falimentul mai poate salva ceva.

  6. Eu as lua o singura masura in aceste conditii: reducerea cu 50% a planului-cadru. Cu reducerea corespunzatoare a numarului de posturi si a cheltuielilor de functionare.

    Aceasta masura simpla ar creste enorm eficienta educatiei din Romania, pentru ca ar lasa timp suficien copiilor sa invete indrumati de parinti sau singuri

    ===

    De fapt, nu singuri conectacti cu colegii lor . Aceasta constatare (cuvantul cheie este „conectati”) ascunde in ea adevarata si profunda (!) reforma a educatiei din Romania: eliberarea de sub jugul controlului de stat.

    Procesul acesta de inlaturare a guvernantei centralizate si de inlocuire a sa cu o guvernatna distribuita se petrece acum in intreaga lume, cu viteze diferite. Unele state il integreaza si se adapteaza, altele il baga sub pres.

    Guvernanta distribuita nu inseamna „privatizare”, desi include si acest lucru. Ea este consecinta diversificarii mediilor de invatare, atat sub influenta digitizarii, cat si a conectarii sociale directe.

    Dar nu e orb mai orb decat acela care nu vrea sa vada.

    • Sunt profesori care se orienteaza dupa program si profesori care isi urmeaza menirea.

      Ideal ar fi ca SISTEMUL sa incurajeze a doua categorie!

      • Invatarea distribuita elimina aceasta impartire.
        ===

        In prezent, cel care alege ce si cum sa se invete este profesorul.

        Elevii sunt captivi, ei nu pot alege nimic. Unii poate ar invata mai usor uitandu-se la documentare, alti poate mai usor facand scheme etc. Unii ar pune mai mare accent pe genetica, altii pe zoologie. Unii ar fi preocupati de analiza literara, altii – de structura limbii. Dar nu este posibil in sistemul calsic.

        Dupa cum nu este posibil nici sa iti alegi ritmul de invatare.

        Educatia conectiva si guvernanta distribuita paseazaa controlul invatarii asupra celui care invata. Societatea nu mai recunoaste prin examene, ci prin rezultatul activitatii. Prin urmare, responsabilitatea invatarii revine celui care invata.

        Dar nu este un execritiu individual, ci unul colectiv. Experienta si rezultatele se impart. Cine stie cum rezolva elevii de liceu temele, intelge ce spun.

        ===
        Invatarea conectata si guvernanta distribuita nu exclud instiutiile formale si nici nu elimina meseria de profesor.

        Insa institutiile formale sunt in acest caz in competitie cu cele non-formale si trebuie sa isi justifice relevanta si sa isi dovedeasca eficienta. Pentru aceasta, forma de livrare a educatie devine modulul de scurta durata, prin contrast cu anul de studii (rigid si prea lung pentru acest mileniu).

        Profesorul devine una din sursele invatarii. Latura metodica incepe sa castige importanta in dauna celei de continut si de formare de abilitati.

        ===

        Trecerea de la invatarea clasica la cea distribuita si de la guvernanta centralizata la cea multi-centrica este un proces, nu un moment. Adica, nu putem spuna ca pana la 1 februrie 2021 avem invatare clasica si de la 2 februarie- distribuita.

        Este un proces indelungat, care capata forme si viteze diferite in zone geografice diferite, dar si in grupuri sociale diferite.
        ===

        Problema care se pune este de fapt daca suntem constienti de aceasta trecere.
        Daca suntem, putem sa ne folosim de acest proces. Daca nu, ne vom opune sau il vom impiedica in mod inconstient, cu consecinte grave pentru calitatea vietii in Romania.

        A fi constienti de el inseamna a lua (in mod gradual) masuri ce accelereaza trecerea. Acestea sunt numeroase, dar formeaza subiectul unei adevarate reforme a educatiei din Romania,

        Dupa umila mea parere, punerea problemei in acest mod in ROmania este imposibila, avand in vedere nivelul catastrofal al celor care se ocupa de politicile educationale.

  7. Un material scris cu un patos pentru detaliu, cu argumente clare dar care ne arata ca groapa in care se afla educatia este foarte adanca. Salvarea ar fi posibila doar prin coeziune si efort comun din partea tuturor. Dar din pacate lipseste cu desavarsire vointa politica si dorinta reala de schimbare si nu mimarea ei ipocrita.

  8. Deprimant.
    Eu unul nu am înțeles și nu înțeleg de ce nu este adus la Educație un om cunoscut pentru profesionalismul si determinarea la reforme. Una dintre solutiile radicale este introducerea pluralismului ofertelor educaționale și în acest sector: în minutul unu trebuie dată aprobarea pentru deschiderea de francize ale școlilor de prestigiu din vest. Zicem că trăim într-o economie de piață, dar nimeni nu sesizează că în domeniul învățământului statul deține monopol. Trebuie spart acest monopol.

  9. Bine spus, domnule Maci,

    Multi hulesc invatamantul american, insa nu pot sa nu admir felul in care e predata literatura in liceele americane, chiar si in cele publice. Predarea include citirea unei carti scoarta cu scoarta si disecarea caracterelor si a actiunilor lor in diverse registre, toate incurajand gandirea critica a elevului care trebuie sa vina cu continut original scris in eseuri pe o tema prestabilita si abordare interdisciplinara. Dupa care totul se muta la cartea urmatoare.

  10. Intr-adevăr, numerologia asta in scoli este, ca sa nu spun o prostie, zic neinspirata. Si nu a fost cuprinsă in programul de guvernare, deci e surprinzătoare.

    Dar, nu era mai bine pe vremea guvernării PSD?! Macar ei erau consecvenți in inepțiile lor. Nu te puteai astepta la altceva. Poate avem noroc si revine PSD, ca doar ce a plecat si tare ne este dor de el!

  11. „Ignorance is bliss”, dar o minte pregatita poate sa-l ajute pe posesorul ei sa faca fata provocarilor lumii de azi. Mintea pregatita a unui dascal e probabil sa formeze elevi cu minti pregatite.
    A cunoaste ceea ce exista in jurul nostru (chiar daca e catalogat ca „magie”) nu poate fi ceva rau, in sine.
    Sunt curios daca eticheta „magie” se poate aplica si fenomenelor studiate de Masaru Emoto, referitor la apa.
    Teleportarea cuantica nu este si ea un fel de magie?
    Abordarea holistica (a medicinii, a cunoasterii, a lumii) cred ca e semn de evolutie a rasei umane. Ceea ce nu se incadreaza in tipare merita cunoscut, chiar si numai pentru a putea fi combatut, cu argumente rationale, la o adica. :)
    Ne place sau nu, homeopatia, astrologia, radiestezia, numerologia etc. exista in jurul nostru, fac parte din lumea in care traim…

  12. Apropo de „lucrarea de licenta nu mai e ce a fost”, v-as povesti experienta mea.
    S-a intamplat in anii ’90 (cand nu incepuse formalizarea), cand am absolvit facultatea de matematica la o universitate de traditie si prestigiu.
    Am ales ca si indrumator un profesor care ma impresionase prin claritatea predarii.
    Am primit un titlu / tema si trei carti ca si bibliografie.
    Cand le-am citit, am fost surprinsa sa descopar ca una dintre ele nu trata subiectul respectiv.
    Profesorul nu a parut deranjat si mi-a spus ca ajunge sa fac lucrarea din celelalte doua. Ceea ce am si facut, desi cu destula jena.
    La vremea respectiva, nici in liceu, nici in facultate nu ni se explicase despre regulile citarii, cum se pune bibliografia si altele asemenea. De aceea, nu mi-am dat seama ca de fapt lucrarea mea era un plagiat groaznic, desi imi dadeam seama de pe atunci ca este ‘subtire’. Dar nu a parut sa deranjeze pe nimeni.
    Ca sa nu mai spun ca am avut colegi de an care in dimineata sustinerii umblau dupa profesorii indrumatori sa ii intrebe daca au vreo observatie.
    Ulterior am facut doua masterate si lucrarile de disertatie au fost, in ambele cazuri, studii pe baza unor situatii concrete, analize cu rezultate si recomandari. Sunt mandra de ele.
    Si apropo de numerologie: la un curs tinut de o distinsa doamna profesoara a aceleiasi facultati, dansa ne-a vorbit vreo doua ore despre puterea vindecatoare a cristalelor. Fara nici o legatura, evident cu disciplina pe care o preda.

    • Facultati si facultati… eu am facut aviatie, muult inainte de 90, lucrare de diploma, calculul si constructia fuselajului unui anumit avion. Bibliografie, canci. Era imposibil sa copiezi, plagiezi ceva, pur si simplu nu aveai de unde, nu gaseai nicaieri date de caclul, ne benoclam pe niste poze minuscule, incercind sa ghicim cum au facut altii avionul.
      Cu alte cuvinte, tema trebuie formulata in asa fel incit sa fie imposibil a se plagia, copia ceva. Elevul, studentu trebuie sa descopere singur, singur sa dezvolte, nu sa i se dea mura-n gura. Chiar daca solutiile „inventate” de el nu sunt viabile, singurul fapt ca a analizat problema si a incercat o rezolvare il duce mult mai departe decit aplicarea oarba a unor chestii gasite prin carti.

    • Citesc comentariul dumneavoastră şi mi-au căzut ochii pe: „Am primit un titlu / tema si trei carti CA ŞI bibliografie.” Bat palma că a treia carte era de … limbă română! Bănuiesc că nici celelalte „două masterate” absolvite nu-s… de limbă română… Cu-n secol şi mai bine în urmă, în Occident şi nu numai, se învăţau latina şi elina în clasele primare, în gimnaziu, până la abilitatea de a versifica şi a scrie compuneri în limbile „moarte”. Se vede că era pierdere de vreme ce educaţia stră-stră-nepoţilor a ajuns aici!

    • Am început să lecturez cu interez mesajul dumneavoastră în care spuneți că ați absolvit la o facultate prestigioasă.
      M-am oprit din lectură atunci când am aflat că ați avut „ca și” îndrumător….

      • Domnilor,

        Ceea ce am vrut eu sa subliniez este ca, din pacate, nici imediat dupa ’89, cand se spune ca profesorii erau cei de pe vremuri, situatia nu era mai buna. Sau cel putin asta fost experienta mea.
        Nu am vrut nici sa ma laud (nici macar cu masteratele care nu-s de limba romana), nici sa ma plang. Si am recunoscut ca, avand mintea de acum, imi este jena de acea ‘lucrare’, desi la momentul respectiv am lucrat la ea cu buna-credinta..
        Ma asteptam ca raspunsurile sa se refere la situatia descrisa, nu la gramatica, da probabil ca ar trebui sa ma bucur de faptul ca au fost citite.

        • M-as referi la calea minimei rezistente. Cateodata, preluat in Ro ca dicton: „Merge si asa!”. :-)

          Intr-un registru pretentios, situatia descrisa s-ar numi expresia „legii cererii si ofertei”.

          ===
          Situatia descrisa corespunde perfect opiniei mele: catastrofa educatiei din ROmania nu are cauze interne. Profesori slabi, plagiate si alte asemenea sunt efecte ale absentei cererii sociale de competente.

          La randul sau, aceasta absenta este generata de anchilozarea societatii romanesti intr-un ansamblu de reglaje si interventii mostenite de la statul comunist, in cvasimajoritatea lor.

          Romania nu s-a desprins nici astazi de comunism. Ea doar mimeaza capitalismul. Daca, prin absurd, UE ar deveni o uniune de state comuniste, Romania nu ar avea nicio problema sa redevina de jure comunista intr-un an.

          ===

          Concluzia e simpla: educatia nu se poate reforma (doar) din interior.

          Educatia reflecta societatea. Nu poti sa pui in fata oglinzii o cioara si sa te miri de ce in oglinda nu se reflecta un paun.

    • Atunci să vorbim la obiect: niciodată în ţara asta profesorii n-au fost ceea ce aştepta societatea, comunitatea, de la ei, poate cu câteva excepţii. Puţini profesori, prea puţini, au trăit după principiile predate la catedră, în gura mare, iar falsitatea, impostura şi ipocrizia se pare că s-au transmis foarte bine în copii, astăzi – profesori şi ei, ajunşi „stâlpi ai societăţii”, politicieni. Cred că ştiţi despre ce vorbesc… ca să nu mă-ntind la vorbă! Poate am avut şi profesori buni, dar sigur n-am avut pedagogi dedicaţi, atunci când se cerea, apostolatului. Chiar, în ultimă instanţă, puţină importanţă are dacă absolventul ştie câteva legi din fizică, ştie să rezolve ecuaţii de gradul 2 sau, poftim, versifică în greaca veche. Important este ca un copil să înveţe de la profesorul său să fie cinstit şi onest, aşa cum ar trebui să fie mai întâi profesorul şi, să mai înveţe, că nu poţi să ai respect pentru cel care te înşeală, chiar dacă e prim ministru, Preşedinte etc. iar tu, ca om de rând, ai obligaţia să i-o spui în faţă că minte şi să-i întorci spatele. Da, avem talente şi pungaşi foarte talentaţi în toate „artele”…, nu avem, caractere! Of, iar ajungem la Caragiale.

  13. Daca toata lumea ar invata carte, n-ar mai avea cine sa ne traga ciubotele. Intelept tatal lui Creanga. Putea fi ministrul educatiei astazi.

  14. Multumesc mult Domnule Maci!

    As observa insa ca nu este un fenomen specific Romaniei. Sintem doar mai aproape de problema.
    Invatamintul de masa, faptul ca se pune continuu problema „nesegregarii” claselor pe baza capacitatii elevilor face ca invatamintul sa scada continuu ca valoare, sa isi reduca performanta in asa fel incit si cel mai slab sa tina pasul.
    Apoi tot felul de scoli de „management” i-au invatat pe toti cu scurtaturile – si firmele multinationale sint pline de asemenea insi, fara scoala dar cu „manageement” si sint cu atit mai usor de controlat, gata de orice si fara scrupule.
    Legat de misticismul si obscurantismul ce se imprastie ca o plaga la nivel mondial imi permit sa observ ca se datoreaza pur si simplu cresterii spectaculoase a numarului de prosti. Lipsa de educatie in general duce la formarea unor familii numeroase si se mosteneste – e greu sa te smulgi dintr-o asemenea familie cu ceea ce ofera societatea gratuit. O asemenea afirmatie da nastere unor reactii efervescente dar asta nu o face nu nimic mai neadevarata. Si societatea are foarte mult de pierdut odata cu aceasta alterare a compozitiei ei, s-a dovedit, pusi in fata Covid, ca nu prea mai exista popoare/natiuni ci numai o populatie care s-a nimerit la un moment dat sa traiasca pe un anume teritoriu agregata in jurul ideii de a consuma.
    Pt a reinvia invatamintul acesta trebuie segregat pe baza capacitatii intelectuale a elevului si elevii cu putere si dorinta de a invata trebuie ajutati suplimentar de societate – sint convins ca am ratat multe genii prin aplicarea nediscriminata a invatamintului de masa cu profesori plictisiti si sastisiti.
    Dece pare Romania mai in urma? Prima universitate a aparut la noi pe la 1860 (Iasi), 1872 (Cluj); in lume 879 (Fes) si in Europa 1088 (Bologna), 1096 (Oxford), 1134 (Salamanca) etc. Cred ca explica totul. Si peste acest handicap au venit 45 de ani de comunism plus 30 de consumerism.

    • Cred ca nu e vorba de „cresterea numarului de prosti” ci mai degraba de schimbarea/ diluarea educatiei. Nu mai exista educatia de tip multidisciplinar, de aici dificultatea de a reactiona la multidudinea de stiri false sau de pseudoargumente. Educatia, astazi, se concentreaza pe slujba pe care trebuie sa o indeplineasca beneficiarul ei si atat. Iar educatia scolara din Romania s-a conformat, adica lipseste (aproape) cu desavarsire. Menirea „educatiei” este doar aceea de a plati salarii unor beneficiari numiti dascali, profesori, invatatori, dupa context, asa cum a spus, de altfel, autorul.

  15. Excelenta analiza, va multumesc! De ani de zile am o senzatie permanenta ca traiesc in „Hainele imparatului”, incepind de la epidemia de credinciosi care tin postul ca sa se detoxifieze, babele care se crucesc la toate colturile de strada in timp ce dracuie printre buze tot ce le inconjoara, prietenele care traiesc in Bucuresti si sint la a doua/treia generatie intelectuala, dar refuza vaccinurile din motive bine documentate online, aranjeaza casele dupa ce le-a spus specialista feng-shui si nu baga masina de spalat duminica ca e pacat, pina la sefii care is trimbiteaza preocuparea de capatii legata de bunastarea noastra mentala, in timp ce ne indoapa cu proiecte care abia ne lasa timp sa dormim.

  16. Ar fi de râs dacă n-ar fi de plâns. Suntem în Mileniul al III-lea, mileniul Inteligenţei Artificiale şi al Geneticii, iar noi predăm „numerologia” şi religia/ mitomania în şcoli! Bineînţeles, prin acordul şi susţinerea ” cadrelor didactice”( ce denumire!….), sub ochi închişi ai Inspectoratelor Judeţene de Învăţământ şi ai unor părinţi aflaţi în stare de prostaţie. Iar elitele academice râd de se prăpădesc sau îşi fac cruce cu stânga. Măăăi, repet, suntem în Mileniul al III-lea nu în Evul Mediu!

  17. Daca in loc de Numerologie cursul ar fi fost despre tehnici, metode strategii de educare on line, in opinia mea s-ar fi intamplat 2 lucruri:
    1. Ar fi fost prezenti 60 de „dascali” cum ii alinta ministri ed indiferent de ce nume poarta.
    2. Sindicatele ar fi facut tam tam ca in timpul vacantei sunt obligati sa-si sacrifice 3 ore din timpul lor liber. Ar fi cerut sporuri. Plata pt cursurile „remediale” (ce cuvant, sunt curios ce-ar spune Graur) este preluarea unui obicei prost, marca psd. Cu totii am avut de suferit din martie incoace, si nu suntem platiti! Respectivele cursuri sunt o obligatie morala. Mai trebuie sa si dam nu numai sa cerem!
    Prin revendicarile lor, ori de cate ori psd este in opozitie, vedem ca intr-o oglinda exact din cine este format corpul profesoral! SILA!

  18. Cultura şi ceva experienţă, (un „carcalete” periculos!), duce la sarcasm şi… sarcasm aveţi! Atunci, vă spun: înainte de ’89 – oamenii cu caracter, de bună calitate, în bună parte, mâncau alimente de o calitate îndoielnică şi procurate de ţi-i ruşine să spui cum – şi se îmbrăcau, şi trăiau la fel de prost. Acum, mulţi oameni de proastă calitate, dar care şi-au procurat banii pe căi ruşinoase pentru cel de bun simţ, se răsfaţă cu tot ce e mai bun. Dacă asta e democraţia la care avem acces noi, românii, indiferent ce veţi crede despre mine, chiar nu-mi place. Merită oare, ca român, să investesc vreo speranţă în ziua de mâine? Vedeţi vreo legătură aici cu educaţia (din familie, din şcoală, din societate)? O faceţi pe răspunderea dumneavoastră! Sunt bătrân: profesorii mei aveau şcoala făcută înainte de 1945. Când şi-au făcut şcoala zişii profesori de-acum?

  19. Foarte bun articol, subscriu!

    Religia este prezenta din clasa 0, optionala teoretic, obligatorie de facto. In cea mai mare parte, este pusa in mijlocul programului, nu exista baza materiala pentru o sala separata pentru cei ce nu vor sa faca ora, nu se face nimic pentru a face copilul sa nu se simta „ciudat” pentru alegerea lui sau a parintilor, nu exista „protectie” in fata atacurilor inerente din partea habotnicilor, cei care participa la „optional” sunt favorizati la calculul mediilor care conteaza la admiterea la liceu, chiar daca ar fi prima sau ultima ora, parintii si afterschool-urile ar avea dificultati sa se muleze pe acest program ( vorbim de presoclari ), ceea ce face in final ca aceasta materie sa nu poata fi sarita asa usor si acceptata ca un „rau necesar”.

    Faptul ca in Romania exista credinta predominanta ca etica, moralitatea si toleranta nu pot fi insusite decat prin religiozitate, iar cei care sunt atei sau agnostici sau chiar credinctiosi nepracticanti ca mine sunt implicit de la imorali, intoleranti pana la „vanduti Diavolului”, dupa interesul celui care „infiereaza”, este o dovada de inapoiere a acestui popor si un exemplu de respingere a realitatii, fiindca studiile stiintifice tind sa spuna tocmai contrariul, ateii par sa fie mai toleranti decat religiosii crestini, iar cei mai intoleranti par sa fie musulmanii….

    Se taie masiv de la stiinte in favoarea spalarii pe creier unor copii mici, pentru ca eu cred ca pana la o varsta cand ei pot face propriile alegeri, copiii pot fi „scutiti” de indoctrinarea religioasa.
    Desi nu cred ca „mantuirea” noastra este exclusiv prin stiinta, cred ca a intelege „lucrarea Domnului” sub forma intelegerii fizicii, chimiei, biologiei, a ne pune mintea la contributie in diverse scopuri de genul acesta, inseamna sa respectam „lucrarea Domnului”, care ne-a dat mintea suficient de cuprinzatoare pentru a-i intelege lucrarea dar si pe noi insine, parte a acestei lucrari fiind tocmai mintea noastra. Asadar nu as da la o parte nici disciplinele umaniste, care se adreseaza mintii, sufletului.
    Este religia parte a acestui demers? Ne face mai buni si mai conectati cu divinitatea? Din ce vad eu, nu prea. Ne face chipurile conectati cu imaginea unui Dumnezeu arbitrar, impus de teologi, dupa interesele lor egoiste, insa aproape ignoranti, trufasi si dusmanosi fata de lucrarea Lui, caci ce poate fi mai odios decat fraza impusa de Biserica, anume „crede si nu cerceta”, iar intr-o discutie stiinta vs religie, desi stiinta nu il neaga pe Dumnezeu, veti vedea imediat atitudinea beligeranta, ura si negarea care se revarsa dinspre habotnicii religiosi catre oamenii care nu fac altceva decat incearca sa inteleaga lucrarea divina.
    Tot eu sunt doar oameni care cred ca divinitatea poate fi „induplecata” sau chiar „pacalita” prin ritualuri simple, gen pupat de icoane, ca isi pot rezerva un loc mai apropiat langa Domnul prin diverse trucuri de imagine. Nimic nu ma intriga mai mult decat imaginea „credinciosilor” care se calca in picioare pentru in loc in fata in biserica…
    Despre preotime nici nu mai zic nimic. Desi sunt vag credincios in felul meu, felul in care BOR intelege sa isi bata joc de problemele oamenilor amarati, sa ii manipuleze si sa ii stoarca de bani, mi se pare din alta lume si ce vedem dupa 30 de ani de revarsare a religiozitatii este doar saracie si rautate, plus luxul inaltilor prelati.
    Faptul ca toate acestea se amesteca cu educatia intr-un stat laic este parte din bataia de joc la adresa propriilor copii, aici trebuie sa admitem ca religia e doar o mica parte din aceasta bataie de joc numita „sistem de educatie”…

    • „…este o dovada de inapoiere a acestui popor … ateii par sa fie mai toleranti decat religiosii crestini…”
      Cu aceasta exprimare eleganta ati aratat foarte bine cum e cu toleranta.

      „..fraza impusa de Biserica, anume „crede si nu cerceta..” – Biserica nu impune aceasta fraza, s-a lamurit acest aspect de nenumarate ori pe aceasta platforma, dar puteti sa ne aratati unde e comanda; amestecati, confundati credința autentica cu credința prefacuta.

      • Domnule, cunosc genul tau. Imi numeri virgulele si vanezi greselile ca ca sa imi arati ca nu am (cum sa am) dreptate. Cam ca Olivia Steer.
        Dar de celelalte nedreptati la adresa copiilor pe care le-am enuntat, nu ai nimic de spus?
        Nu impune biserica fraza aia intr-un limbaj direct, asa cum o facea acum cateva sute de ani, pentru ca a mai fost pusa cu botul pe labe. Si-a luat-o cu pamantul plat, cu heliocentrismul, cu evolutia, cu Inchizitia, si cate si mai cate. Insa, prin ceea ce face, prin limbajul indirect, arata ca de fapt a ramas in aceeasi paradigma, pe care doar a polishat-o un pic, in acord cu vremurile.
        Acum, ne spune ca respecta stiinta, asa, cu jumatate de gura. Dar doar cu jumatate. Iar Biserica Ortodoaxa, nici macar cu jumatate. Cat despre credinciosii „rai” si „buni”, cum ii impartiti, ( unii mai spun ca Inchizita a fost exclusiv a catolicilor, dar ortodocsii sunt cei buni) asta apropo de toleranta chiar si intre crestini, va garantez ca acei credinciosi, cu adevarat buni, nu au nevoie nici de preoti, nici de biserica, nici de religie de la clasa 0.

        • Unde ai citit despre virgule numarate si greseli gramaticale vanate?:)

          Nu esti in masura sa oferi garantii depre nevoile crestinilor autentici sau sa vorbesti despre toleranta dupa ce insulti un intreg popor, acuzi biserica de indemnuri pe care nu le-a facut si apoi pretinzi sa ti se dea dreptate.
          Mai adaugi si alte perle in lista nascocita ca sa fie completa: inchizitia nu are legatura cu Biserica Ortodoxă.
          Am mai scris ce a explicat si @AlexIS cu mai multe amanunte (ii puteti citi comentariile din alte articole): teoria evolutiei si teoria big bang sunt doar teorii si nu se contrazic cu Biblia, in care nu scrie ca Pământul e plat, din contra; stiinta, atat cat a descoperit, confirma cu intarziere ce Biblia a spus de la inceput.

          Nu suntem noi, cei ce scriem aici, judecatori sa impartim oamenii. Decizia le apartine daca umeaza invatatura si poruncile.

  20. @ CTP afirmă că vaccinații sunt „oameni de știință” și nevaccinații ar fi „alte categorii” , ? Deci, cum zice dumnealui, „oamenii de știință” au afectat calitatea mediului făcând „solicitată” vaccinarea și încălcând celorlalți dreptul la un mediu curat, ?

  21. recomand cartea: Bucuria de a trai. Descifrarea secretului si a stiintei fericirii
    de Yongey Mingyur, Eric Swanson

    Parca acolo sunt descrise proiecte ale studierii calugarilor budhisti la centre de top medicale din Universitatile Americane – unde au crezut ca „li s-au stricat aparatele”, unde „magia” si stiinta incearca sa se intalneasca.
    De fapt sunt multe carti, proiecte de acest gen, unde si David Goleman e implicat.

    Psihologia, in ziua de azi, prin ramura ei pozitivista care ia nastere (adica nu studiem doar patologicul, ci si starile de deasupra normalului) se aproprie de spiritualitate, spatiul constiintei. „A face ordine in constiinta pe divanul psihologului” e o sintagma din cartea „Flux – psihologia fericirii”. Orice e de fapt bun, daca iti mai face ordine in constiinta. Daca mai reduce entropia. Chiar si postul, spovedania. La fiecare are efect probabil altceva, dar sa blamezi pe celalalt ca „practica” ceva mai „exotic” nu are rost. Mai bine fiecare sa-si vada de constiinta lui, sa faca ordine (curat) in ea cand mai des, recomandat de cateva ori pe zi, si sa inceteze sa se mai raporteze la ceilalti (asta chiar e greu in cultura noastra a competitivitatii – in raport intotdeauna cu ceilalti).

    Stiinta e stiinta, cultura e buna si ea, toate sunt bune. Dar daca nu simti, daca nu crezi … exista riscul sa fie doar manifestari ale egoului – vai cate stiu, cate lucruri pot cita, ce bine sa simt, etc …
    Cand simti/crezi – atunci abia esti norocos.

    De ce prind in occident tot felul de tehnici spirituale exotice ? – pai acesti autori de carti spirituale explica foarte simplu. Occidentul a avansat foarte mult in directia materiala. Au uitat planul spiritualul si s-a creat un dezechilibru. Acum, ei au de toate, dar descopera ca tot nu sunt fericiti, ba mai depresivi ca inainte. Religia nu mai e practicata – a ajuns desueta sau si-a dovedit limitele. Asa ca privesc cu speranta spre tehnici noi, sa-si mai faca curatenie in constiinta. (inclusiv numerologia ar putea intra aici desi n-o cunosc). Nu gasesc o problema in asta atat timp cat stiinta (mult laudata) a eliminat ceva dar n-a fost in stare sa umple golul. Si Harari atinge frumos subiectul.

    Confuzia generala a societatii, inclusiv mare parte din cei „religiosi” – da, e acolo.
    Dar ce e de facut ? Care e alternativa ?
    Omul nou, produs de sistemul de invatamant pe care il descrieti, fara magie, care asteapta absolut totul, avid, de la „cercetatori” si „autoritati” (orisicine ar in in spatele acestor cuvinte) – care au devenit autoritatea suprema validatoare (inlocuind marii preoti) si care vai, sunt cam pervertiti – ce sa faca ? Ce sanse are acest om ?
    Nici una.
    Au vreo vina ca incearca, cu disperare, ceva, orice ? (si asta e semnul disperarii)
    Cei care se bazeaza doar pe stiinta, si nu cred in nimic, sunt mai fericiti ? Daca da, e ok.
    Dar cand cineva cam are „grija altuia” deja este un simptom ca nu e ok.

    Hai sa vedem ce nu se invata in scoala. (Ca nu era necesar, scoala fiind creata sa produca rotite in angrenajul industrial).
    Sa se invete iubirea/compasiunea ? (sunt mesaje „motivationale” deja pe net). Dar practic, nu idealisme. Ar fi ok ? Ar fi de acord societatea ? Dar autoritatile. Oricum n-are cine sa predea, ca ar trebui un maestru spiritual in fiecare clasa, nu pe zoom – dar ideea e: care ar fi reactia factorilor implicati ?

    Ideea e, mi-e frica ca oricum ar fi, n-ar fi bine.

    Adevarul e ca suntem praf. Stiinta e praf. (interneaza-te la un spital sa vezi stiinta). O opinie interesanta am citit: stiinta cat a fost apanajul statelor (sec XIX), a fost in slujba omului, a rezolvat probleme grave ale umanitatii (poliomilita, tuberculoza, etc), dar in epoca contemporana (sec XX) deja a devenit cam privata si salturile n-au mai fost de aceeasi anvergura (cancerul trebuia rezolvat daca se pastra ritmul descoperirilor). Adica cand primeaza interesul, umanismul se retrage. Cam asta e stiinta actuala. Acu avem iPhone – cea mai noua cucerire a stiintei – cea mai prezenta in viata noastra, cel mai mare capital strans din vreo tehnologie (veniturile lor). Asta e simbolul stiintei actuale. Colturile rotunjite, un buton gandit f bine, fonturi de basm.
    Ca-n timesnewroman
    Asta ne serveste „stiinta” privata.
    Si bineinteles tratamente ale cancerului care te costa sute de mii de euro. (1 milion dolari a platit in state o cunostiinta a unui coleg, dar au salvat-o – tratament customizat pt ea).
    Iar Harari vorbeste tare mult despre trendul actual al stiintei de top (deci se pare ca e f f serios): apropierea de nemurire (dar doar pt cei cu f multi bani).
    Se pare ca stiinta a sedus omul de rand (l-a despartit de sacru) si il va abandona (mai rentabil sa se ocupe de cei cu bani multi) :)

  22. Domnule Maci

    cu tot respectu dar, deja suntei om matur … Din 1996 este de preuspus ca traiti „in campia muncii” -ce este drept in mediul „caldut” al invatamantului … care va scuteste sa va ciocniti de tineri care habar nu au nici macar care sunt cei 4 timpi ai motorului Otto!!! Subliniez barbati tineri ……

    Ce rost are sa citati din Arendt si sa ii dati cu Vapniarka?

    Nu dimnule lucurile sunt mai recente si titul a plecat cu nenorcitele alea de „comentarii obligatorii” care au silit elevii sa invete fara gandire pasaje intregi scirse intr-i pasareasca „intelectuala” , in loc sa ii ivete sa expuna liber ce au citit si ce au inteles (ma rog cf talentlui literar al fiecaruia)

    Si a continuat dupa 1990 … atat „comentariul” si in plus a inceput infuenta „societatii in covil” , adica mai ales a „transcedentalilor” .. iar interesul ptr informatia tehnico-stiintifica scazand catre zero (ma refer la tinerii cu care mai discut- de la 18 la 40 in sus) .
    Nu sariti in sus ca as fi „comunist” si ca persecut „transcedentalii” .. adevarul fiind ca Meditatia Transcedentala este la baza o secta mistica hinduista .

    Asa ca , un tineret cu carente scolare , adica lipsit de cultura „generala” si in plus lipsot de o elementara cateheza , in mod inevitabil va fi expus (si „rapus”) de „avalansa” siperstitiilor de tot soiul.
    Sa nu credeti ca fac apologia crestinsmului precum Chateubriand … doar prefer o religie a ratiunii (chiar si divine!) unei multitudini de eresuri precrestine Si cel mai rau este cand niste tineri supestitiosi se mai pretind si crestini ….. amtescul de superstitie barbara sio erezie devine chiar agresiv!

    Cat despre „concepție industrială – adică de masă și care nu face nici un fel de diferențieri – a educației” nu este rea. Ca unu care aterminat liceul in 1971 va pot spune ca cu ceva , ceva „cuotura generala” au ramas mai toati absolventii de liceu din acea vreme. Si cu i balitate variabail de a se folosi de ce au invatat. FDindca noi nu aveam de a face cu „comentarii obligatorii” si trebuia s ane dezvoltam capacitatea de a expune ce invatatsem (si nu o singuira data sa simulam credibil – aedica de un 6-7) ca am fi .. invatat !(la literatura) . Ori aceasta capacitate este esentiala !
    Si este necesar ca scolarul sa primeasca ceva ce ar putea fi numit „elemente de cultura generala” in masa!!!! Liceele iezuite au reusit cu brio ..

    Noi nu.
    Doaoa apare si un Cumpanasu – un ins „antrenat” sa aibe dubii, sa protesteze, sa demoleze dar nu sa sintetizeze …..
    Nu-=i singurul .
    Si cand acestia simt nevoia unei sinteze .. esueaza apropape inevitabil in suerstitii de varii facturi si/sau intr-o „credinta” simplificata .. adica late superstitii !!!

    Dar nu dipserati! De data aceasta suntem „sincronizati” cutirii mainstream vestice! Ia vedeti succesul seriei Harry Potter , al nenumaratelor serii de romane sword and sorcuery si al povestilor cu vampiri!
    Este irationalul care se intoarce in „forta”. Arhiman care isi ia revansa … fata de Ahura Mazda .. adica misticismul, instinctualul , irationalul contra ratiunii …

  23. Am eu asa un vis…anul 2030…nivelul discutiilor din birtul mediu romanesc sa fie la nivelul mediu al comentariilor de pe contributors…ce tara am avea :))
    In alta ordine de idei astept cu deosebit interes un articol slab SAU extrem de controversat al domnului Maci ca de cele bune sau de cele cu care rezonam ne-am saturat! :))

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Autor

Mihai Maci
Mihai Maci
Lector la Universitatea din Oradea. Studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Preocupări iniţiale legate de Simone Weil (problema decreaţiei în opera ei fiindu-mi subiect de licenţă), apoi de Heidegger şi de relaţiile acestuia cu istoria (tema masteratului) şi cu teologia (tema doctoratului). În lunga epocă doctorală am beneficiat de stagii de documentare în Franţa, ocazie cu care – pe lângă tema propriu-zisă a lucrării de doctorat – m-am interesat de gândirea disidentă est-europeană, şi, în particular, de filosofia lui Jan Patocka. Astfel că domeniile mele de interes vizează în particular filosofia contemporană şi mai ales tentativele est-europene de a gândi rostul istoriei. Am fost membru a două proiecte de cercetare care se ocupau de cu totul altceva, însă aceste experienţe mi-au arătat câte lucruri interesante se află dincolo de cele despre care eu credeam că sunt singurele ce merită a fi făcute.

Colectia Contributors.ro

Contributors.ro propune autorilor săi, acum, la sfârșit de an, trei întrebări despre anul 2020 si perspectivele României în viitorul apropiat. Cele trei întrebari sunt:

1. Care este evenimentul anului 2020 cel mai pe nedrept trecut cu vederea de media și de opinia publică? 

2. Care este cea mai interesantă idee a anului 2020?

3. Care e cea mai mare temere pe care o aveți pentru viitorul României si care e cea mai mare speranță? 

Esential HotNews

E randul tau

Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual creștin, cartea lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Și cumva indirect îi reproșați lui Gabriel Liiceanu un soi de trădare a acestui crez ( „am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii”). Mă tem că tocmai această carte a lui Noica este o trădare a suferinței victimelor de: Cristina Cioaba la Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Carti recomandate de Contributors.ro

 

 

 

Top articole

Occidentul și Sfânta Imbecilitate

Nu sunt un expert nici în economie și nici în politică, dar unul din lucrurile pe care cred că le înțeleg din...

Democrația este pentru zei. Nu trebuie să ne surprindă faptul că oamenii nu o pot menține

„De ce eșuează democrațiile?” Am auzit această întrebare de multe ori în ultimii ani, în cărți, în paginile de...

Parada dascălilor

Prin 2004 – 2005 mergeam mult pe munte cu un amic care se credea foarte deștept. Poate și era; poate. Eu tot...

Despre ceea ce este firesc și necesar. Cazul Sorin Lavric

Într-o însemnare din ultimul său jurnal publicat (2001-2002), Monica Lovinescu observa una dintre trăsăturile definitorii ale presei autohtone: Ziua și știrea. Nimic...

Când moașa, chirurgul, șamanul și psihiatrul împărtășesc aceleași temeri asupra vaccinului…

”Într-o țară în care prevalența vaccinării este ridicată - scria undeva C.A. Siegrist, un renumit pediatru și vaccinolog elvețian- e dificil să...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.