Acum 11 ani, s-a îmbarcat în Luntrea lui Caron şi a fost înmormântat cu onoruri militare meritate un, aş putea spune, bun prieten de-al meu. Este vorba despre veteranul de război, gl.lt.(r) Vasile BĂRBOI, fost şef de stat major la Comandamentul Artileriei, până în anul 1981, când a ieşit la pensie. In perioada 2002-2003, o întâmplare fericită, pe care apoi am considerat-o un privilegiu, a făcut să colaborez cu dânsul şi să contribui minor la două apariţii editoriale la care lucra împreună cu alţi veterani. Nu este în intenţia mea de a vorbi despre personalitatea celui despre care am amintit mai sus şi nici despre ardoarea cu care mă îndemna să “ţin pasul” în dorinţa lui de a lăsa memoriile de război, înainte de a trece în lumea umbrelor din cauza unei boli necruţătoare.
Dar parcă nici nu aş trece mai departe fără să menţionez vigoarea, clarviziunea, discernământul şi eroicul personalităţii lui, după cum nu-l voi putea uita pe dragul meu general cel înţelept, de la care am învăţat, printre altele, că nu trebuie să aştepţi recompense de la Patrie, chiar dacă ai fost rănit sau i-ai fost devotat, pentru că, spunea el, ai făcut-o “din dragoste de ţară”. Pe patul de spital, cu zece zile înainte de a muri, a dictat unui ofiţer o dedicaţie pe cartea “Traditie si istorie”, volum care mi-a parvenit la câtva timp după moartea generalului. Dedicaţia specifică distinct la punctul 4: “M-a impresionat foarte mult textul de pe Coperta a IV-a, povestea soldatului “Ion”. Te rog recomand-o şi altora !”.
Recent am aflat că textul reprezintă un extras din evocarea generalului de brigadă (r) Mircea Velicu, publicată în volumul editat sub egida ANVR « Veteranii pe drumul onoarei şi jertfei (1941-1945) », Bucureşti, Editura Vasile Carlova, 1998, p 453-454.
Iată de ce, de Ziua Victoriei, am datoria şi onoarea de a vă invita să citiţi acest text vibrant si inaltator, recomandat de generalul veteran, cu speranţa că veţi înţelege de ce m-am gândit astazi la soldatul “Ion”.
Iată textul :
“Nu putem încheia tălmăcirea târzie a acelor zile de luptă şi jertfă, fără a scoate în relief contribuţia nedezminţită a ostaşului care ne-a stat alături, având înaltul grad de soldat pe epoleţi, îl vom numi “Ion”, fiindcă era purtat cu cinste de mulţi ostaşi de-ai noştri. “Ion” era plecat de la coarnele plugului, aşa cum îl cunoşteam, puţin fatalist, deoarece ştia că soarta lui va fi…. “cum o vrea Dumnezeu !”. “Ion” era de o rezistenţă fizică impresionantă, ascultător şi cinstit, condiţionat însă ca cel ce îl comanda să fie şef adevărat. Educat pentru timpul de atunci, cu şcoala completată fericit în armată, “Ion” fusese chemat să-şi apere ţara. Nu avea pregătirea şi educaţia tineretului de astăzi. Pentru el cuvântul “Ţară” era la fel cum ai rosti pâine sau apă. Orizontul lui era străjuit de mica lui gospodărie ţărănească, în care se afla căsuţa cu cerdac, soţia lui bălăioara şi cei doi-trei copilaşi pe care îi îndrăgea ca pe lumina ochilor. Ţara lui “Ion” era şi râul din vale şi plopii de pe marginea drumului ce duceau în sat, livada cu vişini şi cerul albastru de vară. Toate acestea la un loc, pentru “Ion” era PATRIA ROMÂNĂ. De aceea, “Ion” de atunci avea conştiinţa datoriei de îndeplinit, de a merge înainte în istorie cu ţara după el ! Nu-l căutaţi în ziarele vremii, nici în răsunătoarele ordine, fiindcă nu-i veţi găsi numele. Cel mai adesea îl veţi găsi pe crucile înnegrite din cimitire, întrucât “Ion” a fost totdeauna un simbol al jertfei!.
Cam aşa era ostaşul cu care am luptat alături în acel pustiitor război din mijlocul secolului XX ! Fii binecuvântat ostaş roman cu înaltul grad de SOLDAT pe epoleţi-trecutul, prezentul şi viitorul României !”
Emotionant !! nu pot adauga nimic.
Frumoasa descriere, inaltator omagiu adus Soldatului.
Din păcate amintirea veteranilor dispare încet, încet pe măsură cei veterani trec in lumina umbrelor (cum zice si dl. Olaru).
Poate noi cei de varsta lui Olaru mai suntem marcati de aceasta stare de spirit, devenind pe zi ce trece o generatie anacronică. Si astfel România va sfarsi ca o tara cu o populatie îmbătrânită si nostalgica, care va visa si dupa moarte la reînvierea spiritului din vremea interbelica, al României Mari.
Soldatul este o dimensiune a Țării!
Sunt rare ocaziile în care lucrul acesta este luat în seamă.
Și treaba asta ne costă. Costă al naibii de mult!
Poate că decidenții ar călca mai cu grijă pe pământul Patriei dacă și-ar imagina cât înseamnă piept lângă piept jertfa ostașului ROMÂN!
Acum mai mult de 20 de ani, la un priveghi al unui alt batran, un vecin oarecare ne-a povestit istoria celui de-al doilea razboi mondial vazuta prin ochii lui de taran de la poalele muntilor, aproape fara de carte (nu stiu daca avea 4 clase), care a luptat pana la retragerea din 44 si a ramas in spatele liniilor rusesti si a reusit sa vina pe ascuns, fara sa fie capturat, pana la Brasov, unde s-a strecurat printre linii si a ajuns inapoi in armata romana, a luptat in continuare pana la sfarsitul razboiului si apoi a facut inchisoare pentru ca a facut parte din trupele ajunse in Odesa.
Urmasii lui nu vor mai lupta. Nepotii lui, cu care am copilarit, au emigrat acum vreo 10-15 ani si nu au mai trecut prin tara de cel putin 5 ani, iar in curtea vecinului ierburile au napadit totul, casa e in ruina si poarta nu a fost deschisa de ani de zile.
Nu sunt un sentimental si cred ca povestea asta nu se va mai repeta vreodata. Oamenii de azi au alta educatie, alte interese, gandesc altfel, dar batranul acela face parte dintr-o alta lume cu care sunt bucuros ca am avut ocazia de a avea contact. Era lumea in care natiunea avea un alt sens decat azi: nu mai bun sau mai rau, ci altul. Pentru mine e mai aproape de lumea razesilor independenti ai lui Stefan cel Mare decat de cetatenii platitori de taxe din judetul Vrancea.
Ce frumos , dar cat de departe de zilele noastre !
Din nefericire, euroatlantistii nostri de astazi, in noul context politic in care este plasata si institutionalizata problematica apararii patriei (mai sunt la moda aceste ultime doua cuvinte?!) nu mai sunt patrunsi de spiritul nobil al generațiilor albite de trecerea anilor, reprezentat de ostasul ”Ion”. Exista astazi garantia (oare?) ca, la razboi, impreuna cu Ion va fi si un John, un Pierre, un Franz, un Claudio, etc., motivatie care, alaturi si de altele venite pe calea globalizarii, fac din patriotism ceva demodat in partea noastra de lume. Ce mult mi-as dori ca personalitati asemeni generalului Barboi, pe care am avut sansa sa-l intalnesc in anii 80, sa fie la carma Romaniei de astazi! Am avea sansa sa participam la constructia unei Romanii puternice si cu siguranta mult mai demne!
„Apărarea patriei” o mai fi sau nu la modă, însă ”noul context politic in care este plasata si institutionalizata problematica” e sigur limbă de lemn. Parcă e un citat din Ion Iliescu.
Adevărata libertate nu se plătește cu taxe!
Dacă postfactum vom continua să supunem la vot justețea cauzei pentru care ni s-au jertfit înaintașii vom dispărea din istorie!
Trist , foarte trist, desi inaltator!
Activitatea din Armată mi-a dat prilejul să mă ocup de psihosociologia militară. Din studiile făcute în acest domeniu, am înțeles că armata modernă are un caracter diferit de cel al Armatei din anii1930-1960. Iar Armata actuală nu mai are aproape nimic comun cu cea care a fost până la începutul sec.XXI. Cei care au făcut Armata în acea perioadă înțeleg despre ce este vorba.
Intenționaz să scriu un articol pe această temă, pentru a explica faptul că Armata actuală este cu totul altceva decât Armata pe care am trăit-o noi!
Cunosc aceste „povești”adevarate cand copil fiind ne erau povestite de bunicii Ioan si Vasile seara langa soba.
Ce text emotionant, demn de a fi citat de ziua eroilor, pentru a ne readuce aminte cu cat sacrificiu si truda au contribuit stabunii nostri la construirea patriei.