vineri, martie 29, 2024

Deficitele bugetare și inflația

Deficitele bugetare constituie o importantă sursă de inflaţie. Pentru a înţelege acest lucru, este necesară examinarea modului în care statul îşi finanţează deficitele.

Din punct de vedere al raportului venituri-cheltuieli, statul este un agent economic ca oricare altul, iar, ca urmare, este supus aşa-numitei „constrângeri bugetare”. În cazul unui agent economic obişnuit, cheltuielile suplimentare pot fi acoperite în două moduri: prin creşterea veniturilor (de exemplu, muncind mai mult) sau prin contractarea unor împrumuturi. Statul are şi el aceste două opţiuni: creşterea veniturilor prin majorarea impozitelor şi taxelor pe care le percepe de la populaţie şi contractarea unor împrumuturi publice (emiterea şi vânzarea către rezidenţi sau nerezidenţi a unor titluri de stat: obligaţiuni guvernamentale, bonuri de tezaur, certificate de datorie etc.). El are însă şi o a treia posibilitate: crearea de monedă şi folosirea acestei monede nou create pentru plata bunurilor şi serviciilor pe care le achiziţionează.

Necesitatea finanţării cheltuielilor statului este desemnată prin expresia „constrângere bugetară guvernamentală„, care se enunţă astfel: deficitul bugetului statului (DEF), care este diferenţa dintre cheltuielile statului (G) şi veniturile statului din impozite şi taxe (T), trebuie să fie egal cu variaţia bazei monetare (DBM) plus variaţia volumului datoriei publice (variaţia stocului de titluri de stat deţinute de public) (DDP): DEF=G-T= DBM+ DDP. „Baza monetară” este cantitatea de monedă creată de banca centrală (monedă primară sau centrală, high-powered money); în mod practic, acest tip de monedă constă în soldurile creditoare ale conturilor băncilor comerciale, soldul contului statului de la banca centrală şi numerarul în circulaţie (bancnote şi monezi).

Să presupunem că guvernul decide să mărească salariile unor categorii de demnitari şi funcţionari publici cu suma de, să spunem, 2.000 mil. lei. Dacă guvernul convinge populaţia să accepte o creştere a impozitelor de egală valoare, ori poate să impună contribuabililor această sarcină fiscală suplimentară, deficitul bugetului va fi egal cu zero. În acest caz, guvernul nu va fi nevoit să se împrumute sau să emită monedă, deoarece bugetul statului este echilibrat. Însă, dacă plătitorii de impozite consideră că salariile demnitarilor şi ale funcţionarilor publici sunt şi aşa prea mari şi refuză să accepte să plătească noi impozite pentru a suporta creşterile salariale preconizate, iar guvernul nu poate sau nu doreşte (de exemplu, din motive electorale) să-i constrângă pe contribuabili să suporte o sarcină fiscală suplimentară, el va trebui să se împrumute cu 2.000 mil lei sau să emită o cantitate de monedă de egală valoare. În ambele cazuri, constrângerea bugetară va fi respectată: deficitul bugetar de 2.000 mil lei va fi acoperit prin creşterea datoriei publice (D DP=2.000 mil lei) sau prin creşterea bazei monetare (D BM=2.000 mil lei).

Constângerea bugetară guvernamentală relevă două fapte importante. Dacă deficitul bugetar este finanţat prin contractarea de împrumuturi publice, această modalitate nu are efect asupra bazei monetare şi, deci, asupra ofertei de monedă. În caz contrar, baza monetară şi oferta de monedă cresc, cu toate consecinţele care decurg de aici.

Problema este că ambele modalităţi de finanţare a deficitului bugetar sunt limitate: prima, de capacitatea de susţinere a datoriei publice, iar a doua, de pericolul inflaţiei.

Necesitatea susţinerii datoriei publice reflectă valabilitatea constrângerii bugetare guvernamentale nu numai pe termen scurt (anul bugetar), ci şi într-un orizont de timp mediu şi lung. Se demonstrează că dacă rata de creştere economică este mai mare decât rata dobânzii nominale aferente datoriei publice, economia poate susţine datoria publică: veniturile statului pe care economia le generează sub formă de impozite pot finanţa plata sarcinii datoriei publice (rate scadente plus dobânzi), fără ca statul să devină insolvabil.

Însă, dacă rata de creştere economică este mai mică decât rata dobânzii nominale aferente datoriei publice, apar forţe destabilizatoare: creşterea economică relativ slabă face ca datoria publică să urmeze o traiectorie explozivă, care nu poate fi susţinută. În acest caz, problema solvabilităţii statului se pune, deci, cu toată acuitatea. Această problemă se concretizează prin faptul că datoria publică existentă trebuie să aibă drept contrapartidă excedente bugetare viitoare (EXC=T-G). Precizăm că este vorba despre excedente bugetare „primare”, adică excedente calculate fără a lua în considerare plăţile necesare pentru achitarea sarcinii datoriei publice.

Astfel, deoarece statul este supus unei constrângeri bugetare intertemporale, la fel ca orice agent economic, recursul la un împrumut public, nu la un impozit, pentru a finanţa cheltuielile publice, are doar efectul de a eşalona plata impozitului în timp: datoria publică este, de fapt, un impozit eşalonat în timp, care transferă sarcina fiscală a generaţiei prezente asupra generaţiilor viitoare (teorema Ricardo-Barro).

În aceste condiţii, pragul critic de la care datoria publică nu mai poate fi susţinută depinde de marja de manevră de care dispun autorităţile pentru a genera excedente bugetare primare: această marjă de manevră este limitată de faptul că anumite cheltuieli publice nu pot fi comprimate, iar presiunea fiscală nu poate spori oricât de mult.

Pericolul inflaţiei rezidă în faptul că, în cazul în care datoria publică nu creşte, deficitul bugetar duce la creşterea bazei monetare. Cazul cel mai simplu este cel în care trezoreria publică are ea însăşi dreptul legal de a emite monedă pentru a-şi finanţa deficitul. O asemenea situaţie a existat în trecut în multe ţări, inclusiv în România anilor ’50. Finanţarea deficitului este aici transparentă: guvernul îşi acoperă cheltuielile care îi depăşesc veniturile ordinare (din impozite şi taxe) cu moneda nou emisă. Deoarece moneda nou emisă de guvern face nemijlocit parte din baza monetară, aceasta din urmă creşte, ducând la creşterea ofertei de monedă a băncilor către sectoarele nebancare ale economiei. De fapt, creşterea ofertei de monedă (M1, M2 etc.) este mai mare decât creşterea bazei monetare, deoarece are loc aşa-numitul „proces de multiplicare a depozitelor şi creditelor”.

În prezent, în România şi în multe alte ţări, guvernul nu are însă dreptul de a emite monedă pentru a-şi face plăţile. În acest caz, el trebuie să-şi finanţeze deficitul prin emiterea de titluri de stat pe care publicul (incluzând aici şi investitorii străini) le cumpără, procurând statului resursele care îi permit să continue să-şi facă plăţile. Nu este însă neapărat necesar ca aceste titluri să rămână până la scadenţă în posesia cumpărătorilor lor. O alternativă este achiziţionarea titlurilor respective de către banca centrală prin aşa-numitele „operaţiuni open market„. Aceste operaţiuni constituie un instrument de politică monetară utilizat în prezent de toate băncile centrale, având ca efect creşterea bazei monetare şi, deci, a ofertei de monedă. Această metodă de finanţare a cheltuielilor bugetare este numită „monetizarea datoriei„, deoarece titlurile de stat (datorie publică), emise de guvern în prima fază pentru a-şi finanţa cheltuielile, sunt preluate în faza a doua de la deţinători şi înlocuite cu monedă „primară”.

Metoda respectivă, împreună cu metodele directe ̶ amintita emisiune de monedă de către guvern sau contractarea de către guvern a unor împrumuturi direct de la banca centrală ̶ sunt numite, nu foarte corect, „tipărire de monedă„, deoarece, în procesul respectiv, se crează monedă „primară” (bază monetară). Folosirea cuvântului „tipărire” este derutantă, deoarece ceea ce este esenţial în toate aceste metode de finanţare a cheltuielilor bugetare este creşterea bazei monetare, din care cea mai mare parte îmbracă forma monedei de cont (disponibilităţile din conturile băncilor comerciale şi din contul trezoreriei publice de la banca centrală) şi numai o mică parte apare în forma bancnotelor confecţionate, într-adevăr, prin tipărire (batere – în cazul monezilor).

Rezultă că finanţarea deficitului bugetar prin crearea de monedă „primară” de către banca centrală duce la creşterea la multiplu a ofertei de monedă (M1, M2 etc.). Totuşi, conform teoriei cantitative a monedei, care este o teorie valabilă pe termen lung, deficitul bugetar produce inflaţie doar în cazul în care persistă o periodă de timp mai lungă. Aşa fiind, se poate formula următoarea concluzie: finanţarea unui deficit bugetar persistent prin crearea de monedă duce la inflaţie.

Această analiză explică inflaţia ridicată pe care au cunoscut-o multe ţări – dezvoltate şi în curs de dezvoltare – în ultimul secol. În România, o asemenea inflaţie ridicată a existat, de exemplu, în primul deceniu de după căderea comunismului, când cheltuielile statului au crescut rapid, depăşind cu mult veniturile (deficitul bugetar a fost de 13% din PIB în 1991, de 20% din PIB în 1992 şi s-a menţinut în jur de 8% din PIB în anii următori). În principiu, guvernul ar fi trebuit să-şi procure resursele necesare pentru acoperirea acestor cheltuieli prin majorarea impozitelor şi taxelor percepute de la populaţie, însă, având în vedere contextul politic nefavorabil aplicării unor asemnea măsuri, obţinerea de venituri pe această cale a părut imposibilă. Nici alternativa contractării de împrumuturi de la populaţie nu părea mai fezabilă, din cauza sărăciei în care se afla o mare parte a acesteia, a lipsei de încredere în guvernele postcomuniste şi a altor motive (inexistenţa expertizei tehnice necesare pentru emiterea de titluri publice; apariţia jocurilor piramidale, care au dat naştere unei psihoze de masă a îmbogăţirii rapide etc.). Iar despre posibilitatea de a contracta împrumuturi din străinătate nici măcar nu putea fi vorba, după ce România ieşise de pe pieţele financiare internaţionale prin politica de rambursare forţată a datoriei externe, dusă de regimul ceauşist şi în condiţiile în care în ţară aveau loc periodic mişcări sociale violente împotriva reformelor (mineriadele). Ca urmare, a rămas o singură soluţie: tipărirea de monedă. Statul a acoperit cheltuielile sale şi – aspect foarte important – cheltuielile întreprinderilor sale prin „tipărirea” de monedă (creşterea ofertei de monedă) şi folosirea acestei monede pentru a efectua plăţile scadente către angajaţi, pensionari, furnizori etc. Este adevărat că guvernul nu a emis monedă în mod direct, ca în alte perioade din istoria României, ci a obligat (prin legi şi ordonanţe; de ex., legea nr. 20/1996) Banca Naţională să-i acorde credite sau să crediteze întreprinderile de stat ceea ce, după cum am arătat, are acelaşi efect: creşterea bazei monetare şi creşterea la multiplu a ofertei de monedă.

În conformitate cu predicţiile teoriei cantitativă, creşterea ofertei de monedă a dus la creşterea rapidă a preţurilor. Cu toate că s-a menţinut mult timp fixarea administrativă a preţurilor la o serie de bunuri, inflaţia s-a tot amplificat, ajungând în 1993 la 256%. În perioada următoare, perpetuarea deficitelor bugetare, la care s-au adăugat adoptarea unor noi măsuri de subvenţionare ascunsă a întreprinderilor de stat ineficiente şi nereformate (credite cu dobândă redusă; acordarea de garanţii de stat pentru împrumuturi; ştergerea datoriilor unor întreprinderi de stat; etc.), au continuat să alimenteze inflaţia. Astfel, în 1996, inflaţia a fost de 38,8%, în 1997, când a avut loc ultima etapă majoră de liberalizare a preţurilor, inflaţia a ajuns la 151,4%, iar în 1998 şi 1999 a continuat să fie ridicată. O anumită atenuare a inflaţiei va avea loc abia în 2000, când, odată cu reducerea deficitului bugetului de stat la 4,4%, rata inflaţiei va scădea cu peste 14 puncte procentuale faţă de nivelul din 1999.

Inflaţia ridicată din anii ’90 a provocat haos în economie, distribuirea ascunsă a veniturilor şi averilor şi creşterea sărăciei grupurilor socio-profesionale pe care autorităţile au declarat că urmăresc să le protejeze prin cheltuielile bugetare pe care le fac. În totului tot, o ţară pe care comunismul a preluat-o şi lăsat-o în poziția de cea mai săracă țară din Europa (cu excepția, poate, a Albaniei), a continuat şi continuă să rămână printre cele mai sărace ţări din Europa. Ar fi trist dacă se va dovedi că societatea românească şi elitele sale nu au învaţat nimic din istorie.

(Acest articol a apărut iniţial în revista Economistul, nr. 29-30, 31 august 2015 (http://www.economistul.ro/deficitele-bugetare-si-inflatia-a8102/), precum şi pe platforma ecol.ro (http://www.ecol.ro/content/deficitele-bugetare-%C8%99i-infla%C8%9Bia), însă îşi păstrează, cred, intactă actualitatea.)

Distribuie acest articol

22 COMENTARII

  1. Foarte clar articol pe un subiect asa arid. Excelent!

    As citi cu placere si un eventual articol pereche cu privire la relatia dintre deficit si cursul de schimb.

    ===

    Eu cred ca am invatat din istorie. Politicenii stiu foarte bine ce fac. Si mai ales de ce. Dar nu comentez mai mult, pentru ca articolul este unul educativ, dupa parerea mea, nu unul politic.

  2. „pragul critic de la care datoria publică nu mai poate fi susţinută depinde de marja de manevră de care dispun autorităţile pentru a genera excedente bugetare primare”

    Conform datelor oficiale a MFP , acest excedent bugetar primar e INEXISTENT .

    Sintem chiar la un AVANS PRIMAR NEGATIV al bugetului .
    Deoarece :
    Anul 2015 : dobanda platita la datoria publica a fost de 9,571 miliarde si deficitul bugetar de 10,361 miliarde .
    Anul 2016 : dobanda platita la datoria publica a fost de 10,008 miliarde si deficitul bugetar de 18,294 miliarde .
    Anul 2017 : dobanda platita la datoria publica a fost de 10,124 miliarde si deficitul bugetar de 24,260 miliarde .

    Platim 100 % din dobanda cu noi imprumuturi si cu restul banilor imprumutati anual (noua datorie care se adauga la cea veche) acoperim alte voci de cheltuiala din bugetul general consolidat .

    De remarcat cum in ultimii 3 ani , acoperirea altor cheltuieli bugetare (in afara dobanzii la datoria de stat) au necesitat ( necesita si in 2018) sume tot mai mari din imprumuturi . Practic o explozie a deficitului .
    Aprox .800 milioanedin deficit , in 2015 la alte cheltuieli bugetare.
    8 miliarde in 2016
    14 miliarde in 2017.

    E evident ca cresterea inflatiei e datorata guvernului . Inclus si devalorizarea monedei nationale. Tot mai multe cheltuieli bugetare au nevoie de imprumuturi fara de care ar fi imposibila plata .
    Adica copiat cu punct si virgula „strategia” grecilor pina la primul plan de salvare a UE . (faliment de stat )

  3. Să sperăm că mai e destul timp până când prezentarea autorului devine realitate arzătoare. Problema datiilor de stat e un punct crucial care ar putea scinda UE.27. Creșterea dobânzilor în SUA duce în viitor la o creștere a dobânzilor BCE /Euro, azi zero %.

    ….. „… În prezent, în România şi în multe alte ţări, guvernul nu are însă dreptul de a emite monedă pentru a-şi face plăţile. În acest caz, el trebuie să-şi finanţeze deficitul prin emiterea de titluri de stat pe care publicul (incluzând aici şi investitorii străini) le cumpără, procurând statului resursele care îi permit să continue să-şi facă plăţile. Nu este însă neapărat necesar ca aceste titluri să rămână până la scadenţă în posesia cumpărătorilor lor. O alternativă este achiziţionarea titlurilor respective de către banca centrală prin aşa-numitele “operaţiuni open market“. Aceste operaţiuni constituie un instrument de politică monetarăutilizat în prezent de toate băncile centrale, având ca efect creşterea bazei monetare şi, deci, a ofertei de monedă. Această metodă de finanţare a cheltuielilor bugetare este numită “monetizarea datoriei“, … „….

    Italia a deținut mult timp hârtiile datorii de stat în țară. Băncile italiene (dețin 360 miliarde Euro credite „putrede”) au cumpărat aceste hârtii de stat italian. Acum BCE/Draghi cumpără 1.500 miliarde hârtii datorii de stat, de fapt fără valoare (cumpărători). Grecia a anunțat că va plasa hârtii noi datorii de stat pe piața cumpărătorilor privați. Toamna se numără bobocii și la greci.
    Dobânda până la 1% la BCE pare a fi situația în primul mandat E. Macron 2017-2022. La al doilea mandat al lui E. Macron 2022-2027 s-ar putea ca dobânda BCE să fie de 2%. E momentul „crizei” care se discută 2018 în ZE.? Se caută un scut mai puternic decât actualul ESM prin crearea unui FME Fond Monetar European.

    Bulgaria e candidat la ZE Euro cum a fost anunțat la întâlnirea miniștrilor de finanțe EU.27 la Sofia în aprilie.
    Unde se va situa România 2022?

  4. Articolul Foare Bun! Are o Hiba Majora!!!!! NU a fost citit de iresponsabilii din Comisia Buget Finante, in 2015, august era vacantza parlamentara, Andreea Paul Vass la care aveam asteptari a Umplut cu Nimic activitatea Comisiei Buget Finante, de P$D nu avem ce spune deoarece spiritul lor de Lacusta si NU de Furnica este viu de la Duminica Orbului mai 1990…
    De la Duminica Orbului 1990 la maine Intai Mai 2018 NU avem o situatie a Bugetului National, vorbim degeaba de deficite cum vorbesc pariorii la cursele de cai ce grozavie va face cel pe care au pariat…romanii pariaza Ineptia in Parlament, implicit contamineaza Guvernul cu Ineptie…noi mai putem vorbi in Clar de deficite?

      • Va rog lecturati cu atentie ce am scris. Apoi Indicatiilii se pot scrie
        Parlamentul are mijloace de a monitoriza ceea ce a propus Guvernului, nu s a indeplinit asta Legal de 3 decenii
        Acum este mai clar?

  5. Ideea că pentru ca statul să rămână solvabil, este necesar ca datoria publică să nu crească mai repede decât veniturile sale viitoare normale, poate fi demonstrată matematic. Invităm cititorii interesaţi de această demonstraţie să consulte, de exemplu, cartea noastră: POLITICA MONETARĂ, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2014, p. 121-123. Aici menţionăm doar că această demonstraţie a fost folosită pentru calculul unuia dintre indicatorii de convergenţă prevăzuţi de ,,Tratatul de la Maastricht’’ prin care s-a creat Uniunea Economică şi Monetară Europeană (UEM), de „Pactul de creştere şi stabilitate” încheiat între statele membre UE şi de „Tratatul privind stabilitatea, coordonarea şi guvernanţa în cadrul UEM”: deficit bugetar de cel mult 3% din PIB.

  6. Majoritatea tarilor dezvoltate au acumulate datorii publice uriașe, care, asa cum fugitiv arată autorul, sunt pasate generatiilor următoare. Totul pare să funcționeze perfect pentru ca exista garanția implicită că până la urmă cineva va plăti aceste datorii. Guvernele democratice au rareori curajul de a reduce datoriile publice care ceea ce va amenința prosperitatea generațiilor viitoare: mâncăm la restaurant azi și așteptăm ca nota s-o plătească copiii.
    Rularea continuă a unei datorii publice mari stimulează (artificial) creșterea economică dar are și un efect pervers: permite transferul de bogăție catre cei care, aparent, dețin lichidități, marile instituții financiare, sau chiar le dețin. În ultima categorie sunt sovereign funds ale unor țări precum Norvegia, UAE, Kuweit sau Singapore, dar mai ales catre băncile chinezești. În miopia lor liderii occidentali ipotecheaza viitorul tarilor lor și vor ajunge datori vanduti Chinei.

    • Nu știu alții cum sunt :) dar eu am apucat vremurile când occidentalii urmau să fie datori vânduți Japoniei. Prin 1985 se întâmpla asta. Câțiva ani mai târziu, Japonia a căzut cu zgomot mare de pe piedestalul ei și i-au trebuit 20 de ani să se adune de pe jos.

      Useful hint: dolarul aflat în afara Statelor Unite valorează realmente ceva în State doar dacă ți se permite să cumperi cu el ceva în State. Dacă nu, nu :)

      În afara Statelor Unite, putem să folosim și bani de Monopoly pentru tranzacțiile dintre noi, că nu se supără nimeni :)

      • Da, dolarul împrumutat da dreptul cuiva sa cumpere ceva din US, de exemplu portul Los Angeles. Asta până când se trezesc campionii pieței libere, de exemplu senatorul Mc Cain, care spune că n-am știut că așa ceva este posibil. Si acesta nu este un caz ipotetic. Si idi strange jucariile si zice: Nu ma mai joc.
        În UK este foarte frecvent folosit sloganul: you have to live within your means. Bag seama ca asta se aplica doar luni.

    • @Cinicul – exemplu concret: să zicem că mâine câteva dintre firmele astea care vând baloane de săpun (Tesla, Uber etc.) se duc în cap, acolo unde le e locul. Bine, nu se duc chiar mâine, să zicem că se duc abia la anul, în 2019 :)

      Să zicem că fondurile suverane și băncile chinezești nu au bani băgați în Tesla și Uber, dar au bani băgați în băncile care creditează Tesla și Uber și în băncile care creditează angajații de azi de la Tesla și Uber. Când acțiunile respectivelor bănci se duc la 15-20% din valoarea de azi, fiindcă ele nu-și mai pot recupera banii, cine pierde de fapt acei bani? :)

      • Lucrurile nu stau de loc asa. Băncile chinezești cumpără obligațiuni de stat (freanceze, englezesti sau americane (bonds in new speak) pe baza cărora încasează un cupon bunicel. Aceste dobânzi sunt plătite de cetățenii tarilor care au emis aceste obligațiuni. Practic China a înlocuit UK ca bancher mondial. Fraierii plătesc dobânzi sperând că tipărirea de monedă (euro, lira sau dolar) și inflația generată ii protejează. Nu sunt convins că așa se întâmplă. Nu ma bucur ca chinezii își întind tentacolele financiare peste tot, ma surprinde doar miopia politicienilor occidentali.

        • Acele dobânzi sunt cât se poate de modice, în raport cu mersul economiei. Chiar și persoanele fizice au acces la credite cu dobânzi ridicole, iar la bonduri dobânda e și mai mică.

          • Majoritatea trailor dezvoltate au cresteri economice de sub 3%, UK mai putin decat 2%. Cuponul UK pe 10 ani este de 4.25%, iar pe 2 ani de 2%. Cu alte cuvinte UK imprumuta bani ca sa produca cam cat da pe dobanzi. E drept ca nu imprumuta cat GDP-ul dar nu cred ca este o politica buna.

            • @Cinicul – te asigur că nu fac eu politica monetară în UK, iar paralela pe care o faci tu între creșterea economică și dobândă este complet gratuită și complet ruptă de realitate. Nu toate cheltuielile guvernului se finanțează prin împrumuturi, în țara asta oamenii mai plătesc și niște taxe. Asta pe lângă faptul că multe dintre cheltuielile publice (poliție, pompieri etc) se finanțează separat, la nivel local, prin taxa la Consiliu.

              Bugetul UK e construit altfel decât înțelegi tu. Iar discursul ăsta își are originea în anii ’80, în revista Lumea.

          • Cand cineva pierde un argument bazat pe date concrete si nu pe vorbe de claca ultima resursa este de a recurge la subterfugii de tipul celor din comentariul de mai jos. Pacat, ma asteptam la mai mult.

            • @Cinicul – când cineva adoptă în discuție poziția de Părinte Critic (i.e. sunt dezamăgit, mă șșteptam la mai mult etc.), acel cineva nu se califică pentru o discuție onestă între adulți. Când cineva vine mereu cu referiri la UK într-o discuție despre deficitele bugetare în general, acel cineva încearcă să marcheze puncte, nu să discute cu bună credință pe subiect. Astea sunt jocuri psihologice și nicio persoană cu o stimă de sine autentică nu le practică.

            • @Cinicul – dacă voiai date concrete, trebuia să înmulțești dobânda de 4,25% (0,0425) cu cel mult 3% (0,03) deficit finanțat prin împrumuturi și ai fi descoperit că rezultatul e muuult sub creșterea economică. Dar la tine datele concrete sunt utilizate pentru mistificări demne de anii ’80, nu pentru a înțelege ce se întâmplă în realitate. Concret, după 2025 – 2026 ai să vezi China încercând să se adune de pe jos, exact ca Japonia după 1991 – 1992.

    • Acum, vedeți dumneavoastră, autorul nu spune că datoriile ar fi bune ori rele. Și nici gradul de îndatorare nu este în sine motiv de îngrijorare, cum nu este nici inflația. Dar…

      În imobilul în care locuiesc stătea la etajul cinci, într-un apartament cu trei camere, o familie cu trei copii. Vecina avea grijă de cei mici, iar soțul era angajat pe salariul minim la o firmă privată. Se descurcau greu cu un salariu și cu ce mai primeau de la stat cei mici, așa că au ajuns să se împrumute aproape de la tot blocul. Cu toate astea, în fiecare weekend părea să fie petrecere la ei.

      Într-o zi, vecinul se întoarce seara acasă și zice: „Nevastă, așa nu se mai poate, vecinii noștri au mașini și haine scumpe, iar noi de niciunele. Trebuie să ne împrumutăm mai mult să ne luăm și noi televizor nou și mașină.” Vecina, după cum s-a auzit pe banca din în fața blocului, i-ar fi răspuns: „Măi bărbate, dar cum îi dăm înapoi? N-ar fi mai bine, dacă tot spui să ne împrumutăm mai mult, să-ți cumperi niște unelte, poate mai prinzi o lucrare după program, montezi o broască, o gresie, mai câștigi și tu niște bani. Sau faci un curs, ceva, poate te avansează la tine la firmă. Ori, amenajăm o cameră din astea trei și o închiriem, ce zici?”

      Și-au cumpărat televizor.
      Apoi, la puțin timp după ce au vândut covoarele cumpărate cu banii de la nuntă, au vândut televizorul cel nou și apartamentul, pentru că nu le mai ajungeau banii pentru plata întreținerii.

      Datoriile în această perioadă a bravei guvernări Dăncilă sunt făcute pentru cheltuieli de consum. Investițiile sunt ajustate în sens negativ an de an, iar mediul investițional românesc este deosebit de neatractiv. Inflația poate constitui în anumite condiții un stimul pentru creșterea economică. Încurajarea consumului poate reprezenta un impuls pentru economie pe termen scurt. Doar că România exportă grâu și importă aluat congelat. Nu deficitele, sau datoriile, în sine sunt o problemă, ci modul în care ele sunt gestionate.

      Cererea de bunuri și servicii nu poate fi satisfăcută din oferta internă și înregistrăm deficite mari într-o perioadă de expansiune economică (precum în 2007-2008). Astfel se ajunge la adâncirea dezechilibrelor economice structurale deja existente, care în contextul politicilor iresponsabile (de la modificări legislative, la modificările fiscale, salariale șamd.) au repercusiuni pe termen lung și ale căror inevitabile corecții devin cumplit de dureroase atunci când sunt aplicate.

      • @Constantin – genul ăsta de povești moralizatoare au la bază neînțelegerea unor realități economice românești. Subliniez: realități .

        Având în vedere în ce constau „investiiile” statului român și costul la care sunt ele realizate, absența lor nu e nicio pagubă. Iar în cazul familiei respective, costul întreținerii la bloc este atât de mare, raportat la valoarea locuinței, încât vânzarea apartamentului a contribuit serios la însănătoșirea perspectivelor lor financiare. Când li se termină banii, unul dintre ei o să plece la muncă în străinătate, iar niște funcționari și demnitari ai statului român or să aibă un contribuabil în minus.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Silviu Cerna
Silviu Cerna
Silviu Cerna este profesor emerit de ‘’Economie monetară’’ la Facultatea de Economie şi de Adminstrare a Afacerilor a Universităţii de Vest din Timişoara. Este autor a numeroase lucrări în care tratează rolul băncilor centrale în economiile contemporane, obiectivele şi instrumentele politicii monetare, factorii determinanţi ai cursurilor valutare, uniunile monetare etc. Cartea Teoria zonelor monetare optime a primit premiul Academiei Române „Victor Slăvescu” (2006), iar, mai recent (2015), cartea Politica monetară a fost distinsă cu premiul ’’Eugeniu Carada’’ al Academiei Române şi Marii Loje Naţionale a României. În perioada 1992-2009, a fost membru al Consiliului de Administraţie al Băncii Naţionale a României.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro