joi, martie 28, 2024

Demitizarea justiției. Ep.5 – Dacă cineva este arestat înseamnă că e vinovat

Mi-am propus ca pe parcursul mai multor postări să înlătur prejudecățile și deformările ce există în legătură cu justiția română și care aparțin în egală măsură populației și magistraților. Cum nu intenționez să folosesc prea mult un limbaj tehnic și din considerente de spațiu nu îmi permit analize extrem de aprofundate și detaliate, îmi asum anumite inexactități din punct de vedere științific.

Mai ales spectacolele oferite de mass-media au creat acest mit, care constă în convingerea că, odată ce față de o persoană s-au demarat procedurile penale (a început urmărirea penală, persoana a fost inculpată etc) și, mai ales, dacă ea a fost arestată, atunci persoana este vinovată și sigur va fi condamnată. Uneori, chiar și magistrații sunt neglijenți în această privință, folosind în documentele procedurale formule categorice precum „din probe rezultă că inculpatul a comis infracțiunea de….” (formulă care echivalează, evident, cu antepronunțarea cu privire la  soluția pe fondul cauzei) în loc de cele rezervate gen „din probele administrate până în prezent rezultă că inculpatul ar fi comis infracțiunea de….”. Dar nu, nu este adevărat că din demararea unor proceduri legale sau luarea unor măsuri procesuale s-ar putea deduce automat și categoric concluzia că persoana respectivă este vinovată de săvârșirea unei infracțiuni.

Să explic: o persoană nu este arestată preventiv sau la domiciliu pentru că a comis o infracțiune. Căci dacă se ajunge la concluzia certă că o persoană a comis o infracțiune și e vinovată de acest lucru, atunci înseamnă că procesul s-a terminat și că ea trebuie imediat condamnată.

Dar când vorbim de arestare, care este PREVENTIVĂ, atunci trebuie știut că o persoană POATE FI arestată când sunt îndeplinite două condiții cumulative (art.223 Cpp):

  1. Prima condiție: din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit o infracţiune;
  2. A doua condiție diferă în funcție de categoria de infracțiuni comisă. Astfel:

– pentru infracțiuni grave (toate cele sancționate de lege cu închisoare de 5 ani sau mai mare, precum și pentru infracțiuni de omor, contra securității naționale, trafic, terorism, spălare a banilor, falsificare de monede ori alte valori, şantaj, viol, lipsire de libertate, evaziune fiscală, ultraj, corupţie): privarea sa de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică;

– pentru restul infracțiunilor: inculpatul se sustrage de la proces, sau încearcă să influenţeze martori ori să ascundă probe, sau face presiuni asupra victimei, sau pregătește/comite o nouă infracţiune. Așadar, arestarea se impune aici pentru a nu se afecta desfășurarea normală a procesului penal.

Așadar, dacă o persoană este arestată nu înseamnă ca ea deja ar fi vinovată și, deci, că sigur va fi condamnată. Ci necesitatea de a aresta o persoană se apreciază de judecător (însă asta nu înseamnă „la bunul plac” al judecătorului), la propunerea procurorului, în condițiile de mai sus.

De regulă, o persoană este arestată la începutul procedurii. Dar este posibil ca pe parcursul acesteia să se ajungă la o altă concluzie decât cea inițială. De exemplu, dacă o persoană este văzută de un martor cu un cuțit în mână, fugind de la locul faptei – declarația martorului ocular și analiza urmelor de pe arma crimei pe care s-a găsit sângele victimei sunt probe suficiente din care să reiasă o bănuială (legea spune „rezonabilă”, ceea ce înseamnă că oricine ar trebui să gândească la fel într-o asemenea situație) că cel prins este autorul faptei de omor. Ca urmare, ea este arestată imediat ce e prinsă, căci cele două condiții sunt întrunite: avem probe cu privire la faptă (cadavru, cuțit cu sânge, martor ocular) și avem una din cele patru situații (a încercat să fugă). Dar să zicem că pe parcursul procesului se administrează probe din care rezultă o altă versiune: victima fusese cea care l-a urmărit pe autor, aceasta se lăudase anterior prin sat că dacă îl va întâlni pe autor se va răzbuna pe el pentru un conflict mai vechi, victima a fost cel care l-a atacat prima cu cuțitul pe autor și că acesta s-a apărat lovind mortal victima cu acel cuțit, după care s-a speriat și a fugit de la locul altercației. Ei bine, varianta inițială ajunge să fie acum infirmată, dar până se stabilesc toate aceste lucruri autorul faptei de ucidere stă în arest. La sfârșitul procesului, dacă nu chiar el a indus în eroare organele judiciare, are dreptul să fie despăgubit de stat (fără însă ca statul să se regreseze împotriva procurorului sau judecătorului, pentru că în sarcina acestora, în situația de mai sus, nu se poate susține că aceștia ar fi acționat cu rea-credință sau gravă neglijență).

În concluzie: În România nu există cazuri de arestare obligatorie, indiferent cât de gravă ar fi fapta, ci judecătorul va decide acest aspect. Cel arestat nu este vinovat ci, chiar dacă și-a pierdut oarecum din putere, prezumția de nevinovăție încă subzistă până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești (tot astfel, nu se poate spune că ar fi vinovată nici persoana față de care s-a început urmărirea penală, ori față de care s-a pus în mișcare acțiunea penală ori care a fost trimisă în judecată). Aceasta pentru că, oricând până la sfârșitul procesului starea de lucruri inițială se poate schimba. Asffel, cel de al cincilea mit despre justiție a fost demontat.

.

ARHIVĂ DEMITIZARE:

ep.1: „Justiția română soluționează doar dosare penale”

ep.2: „Justiția este a treia putere în stat”

ep.3: „Corb la corb nu-si scoate ochii” sau„Magistratii nu raspund în vreun fel”

ep.4: „Magistratii decid potrivit propriei lor convingeri” sau „Magistratii decid cum vor ei”

Distribuie acest articol

31 COMENTARII

  1. Si ce facem atunci cand aceasta nevinovatie chiar exista? Iar subiectul a stat in arest preventiv si un an sau mai mult? Ce reparatie (poate) exista in situatia asta?

    • O reparatie baneasca in urma unui proces cu statul. Nu primeste nimic daca el insusi a contribuit la comiterea erorii judiciare. Ulterior despagubirii Statul are posibilitatea sa se indrepte impotriva celui care a generat eroarea – martor mincinos, expert care a falsificat un raport, magistrat corupt etc.

  2. ”Dacă cineva este arestat, asta NU înseamnă că e vinovat”. Corect.
    Dar ce facem atunci cu ”sursele judiciare”, care pe parcursul urmăririi penale (când prezumția de nevinovăție încă mai există) ”scurg” către mass-media stenograme din convorbirile telefonice, ba chiar copii după rechizitorii întregi ?
    Oare aceste ”surse judiciare” nu cunosc că România a fprimit condamnări la CEDO, pe bandă rulantă, tocmai pentru nerespectarea Art. 8 din Convenție ?
    Oare de ce CSM-ul nu se autosesizează ?

    • Intre ce spun eu si ce spuneti dvs nu exista legatura. Dar daca vreti un raspuns la dilema dvs, aflati ca CSM nu se poate autosesiza, ci eventual Inspectia Judiciara. Stiti dvs ca nu s-a autosesizat? Va spun eu ca da si doar intr-un singur caz a putut identifica un magistrat care a scurs informatii in afara.

  3. Am citit cu interes articolele dumneavoastra, dar intodeuna este un dar. Veti spune : Ok nu exista padure fara uscaciuni, dovada fiind si arestarile din randul magistratilor. Problema cu adevarat este daca uscaciunea s-a nimerit sa te judecate pe tine (si aici vorbesc de orice natura a procesului), vei accepta acest lucru ca o posibilitate s-au te vei gandi ca in proportii majore aceasta padure este uscata ?
    Un singur exemplu : Mai este un pic si se implineste un an de cand CC a declarat neconstitutionala o prevedere legala priviind clasarile definitive. A incercat CSM sa umple acest vid legislativ ? Nu.
    In rest as fi intersant sa vad un amplu comentariu al dv., pe marginea raspunderi disciplinare a magistratilor. Atata timp cat Inspectia Judiciara invoca imposibilitatea controlului actiuni judecatoresti (incalcarea grava a normelor procedurale, recte accesul la apararea partii adverse), printr-un act administrativ, vorbim ca sa ne aflam in treaba, ca sa aratam ce raspunderi mari au magistrati.

    • Daca dvs puneti si intrebari, si dati raspunsuri, nu vad rostul meu.
      Dar incerc. la intrebarea fata de consecintele la decizia CCR, aflati ca nu CSM face legi si nu a facut niciodata. Dar am facut propuneri pentru a pune in acord legislatia cu decizia CCR care s-au dus la MJ care mai departe este responsabil de a propune Parlamentului reglarea situatiei.
      La provocarea dvs pe tema raspunderii disciplinare a magistratilor, chiar nu cred ca exista cineva in Romania care sa fi vorbit pe aceasta tema mai mult ca mine, din 2012 incoace. Insa nu voi accepta niciodata ca un organ adminsitrativ sa verifice daca un organ judiciar a aplicat sau nu legea – pentru asta exista caile de atac si atat.

  4. Ceea ce sustineti in articol e doar teorie. Atat ! In practica lucrurile stau cu totul diferit. Pana nu m-am confruntat cu o asemenea situatie si eu gandeam la fel , dar acum am ajuns sa constat ca e plin de abuzuri in lumea justitiei. Pe scurt : procurori care intocmesc rechizitoriul prin metoda ,,copy paste” dupa ceea ce scriu politistii, iar acestia , de multe ori ( de prea multe ori !! ) cam scriu la comanda. Asta e adevarul , dar e greu sa il recunoasca oamenii din sistem.
    Stii cum e…,in rest ne facem ca scriem despre impartialitatea justitiei!!!Judecatori care se cred cel putin zei, care deschid cu greu gura , ca si cum ar face un favor, plictisiti inca de la inceperea sedintei… cam asta e adevarul! Motivari ale sentintelor dupa jumatate de an , ca doar ei sunt foarte profesionisti!!! Dar nu cred ca sunteti dispus sa recunoasteti nimic, dar am scris asa, ca sa stiti ca articolul Dvs. e doar teorie ! E nevoie de curaj pentru adevar !

    • Deci dvs spuneti ca eu ma insel cand va zic ce prevede legea, pentru ca dvs ati intalnit un caz de copy/paste…Imi scapa logica dvs.
      Revenind la criticile dvs care nu au legatura cu cele scrise de mine: nu am scris despre impartialitatea judecatorilor, dar am zeci de articole pe tema asta – frunzariti blogul si site-ul meu; sunt de acord ca avem probleme cu unii magistrati in ce priveste comportamentul lor – asteptam sesizarile dvs la Inspectia Judiciara pentru a-i disciplina; cand insinuati lipsa de curaj in a recunoaste problemele sistemului mi-ati format impresia ca nu prea stiti nimic despre mine si zau ca e pacat.

      • @cristi danileț

        Având în vedere și sfatul de a încerca să corectez mesajul promovat, îmi permit să fac câteva comentarii.

        Cred că între sistemul judiciar și societate există o falie foarte mare. Acest lucru se datorează mai multor cauze: un complex de superioritate al oamenilor din sistemul judiciar, formarea unei caste care are pretenția de a se situa deasupra lumii obișnuite, dificultatea pe care o au oamenii în a înțelege hotărârile judecătorilor, hotărâri ce abundă în limbaj tehnic, greu de înțeles, faptul că justiția nu este legată de societate prin liantul judecătorilor-oameni obișnuiți, fără pregătire juridică.

        Justiția este un serviciu public în slujba oamenilor. Acest lucru nu trebuie să îl uităm niciodată. Oamenii trebuie să înțeleagă felul în care se face justiție, lor trebuie să li se adreseze hotărârile judecătorești, oamenii trebuie să înțeleagă soluțiile legale. Acești oameni, care postează și comentarii la textele scrise pe tema justiției (cu nemulțumirile, mirările, miturile lor), sunt cei care trebuie convinși merită să acorde încredere justiției. Tot acești oameni sunt cei care contribuie prin impozite ca sistemul judiciar să funcționeze (inclusiv Consiliul Superior al Magistraturii cu chiria aferentă spațiului -nu știu acum dacă s-a păstrat această soluție, dar într-o vreme știu că CSM plătea o chirie foarte mare- ).
        Nu îi certa!
        Oamenii nu fac decât să își exprime nemulțumirile. Încearcă să îi înțelegi și explică-le cu deschidere (nu cu încrâncenare) cum ar putea să își atenueze aceste nemulțumiri.
        Repet din nou: justiția reprezintă un serviciu public în interesul oamenilor!
        Nu îi spune omului sec: fă o sesizare la Inspecția Judiciară. Este o atitudine birocratică care nu face decât să adâncească falia de care vorbeam mai sus. Pot să își dau și eu un exemplu: am depus în anul 2011 o sesizare la Inspecția judiciară. Nici până acum nu am primit răspuns, nici da, nici ba. Ce ar trebui să îi spun eu domnului sau doamnei care a postat mai sus sub numele un cetățean. Să facă așa cum l-ai sfătuit și anume să sesizeze Inspecția Judiciară pentru ca CSM să îi disciplineze pe magistrați? Știm foarte bine că inclusiv în rapoartele CE în contextul MCV s-a atras atenția asupra faptului că răspunderea disciplinară a magistraților nu prea funcționează.
        Trebuie să îi înțelegem pe oameni, nu să îi contrazicem într-un mod destul de tăios.
        În concluzie, aș face o propunere. Cred că un subiect foarte bun de studiu în CSM ar fi următorul: de ce mulți oameni cred că judecătorii sunt zei ( sau dumnezei, vezi și mesajul de mai jos)? e aceasta realitatea? dacă da, ce putem face? dacă nu, de ce există această percepție? Este un foarte bun subiect de studiu. Pentru că așa cum spune englezul: justiția nu trebuie doar făcută, trebuie să se și vadă că este făcută.

        • Din nou puteti degetul pe chestiuni esentiale ale sistemului judiciar. Marea majoritate a magistratilor considera ca aplicarea legii este o chestiune tehnica care presupune o inalta calificare si de aceea nu poate fi inteleasa de omul obisnuit. Este fundamental gresit. Orice lege trebuie sa poate fi inteleasa de un om normal (nu spun ca ar trebui inteleasa chiar de orice om!) fiindca toti oamenii sunt obligati sa o respecte. Nu poti pretinde ca cineva sa respecte ceva ce nu poate sa inteleaga. Acelasi rationament este valabil si cand discutam despre aplicarea legii. Orice om normal trebuie sa intelega modul in care se aplica legea, fie de administratie (in sens larg), fie de institutiile judiciare. Orice om normal trebuie sa poata intelege o hotararea judecatoreasca care nu este, in esenta, altceva decat o aplicare a unor dispozitii legale pe care ar trebui, asa cum am aratat, sa le inteleaga. Si daca le poate intelege (atat legile cat si modul lor de aplicare) poate face si aprecieri critice. In ceea ce priveste legile CCR a adoptat cateva decizii prin care a declarat ca fiind neconstitutionale unele texte care nu sunt clare si predictibile. Ce ne facem insa cu hotararile de ultima instanta care nu sunt clare sau corecte?! Inalta calificare juridica trebuie utilizata tocmai in scopul de a face ca atat legea cat si aplicarea sa sa fie pe intelesul tuturor, simplu, clar si predictibil. Si pentru a face asta este intr-adevar necesara multa minte si multa scoala.
          Si inca ceva ce nu inteleg magistratii este faptul ca principalul mecanism de control al justitiei, de cand s-a inventat varianta sa moderna, este controlul social ca de aia publicitatea este un element esential al acesteia. Justitia se realizeaza in public si pentru a exista un factor de control social
          Daca acceptam ideea ca oamenii obisnuiti nu pot intelege hotararile judecatoresti si daca inlaturam sau lasam fara efecte controlul social, rezultatul nu este altul decat o justitie oculta!
          In ceea ce priveste sesizarea inspectiei judiciare, dincolo de mentalitatea care domina aceasta institutie, ea nu poate rezolva decat aspecte care tin de indisciplina unor magistrati, nu de greselile profesionale ale acestora. Exista in spatiul public o mare eroare cand se discuta despre raspunderea disciplinara, pe care cei din sistem o speculeaza. Se vorbeste despre acesta raspundere avandu-se in vedere elemente care tin de un alt tip de raspundere care nu este reglementata si anume de raspunderea profesionala. Raspunderea disciplinara exista si se refera la chestiuni administrativ-disciplinare, iar nu la modul in care isi exercita magistratul atributiile profesionale.
          Instituirea unui sistem de raspunderea profesionala este mai mult decat necesar si se poate realiza fara a afecta independenta reala a magistratului, fiindca acesta independenta nu este absoluta. Magistratii trebuie sa fie independenti administrativ si feriti de orice influente care le-ar afecta capacitatea de aplicare corecta a legii, dar ei sunt esentialmente dependenti de lege si nu raspund cand nu o aplica corect decat foarte rar si atunci cand incalcarea legii deranjeaza unele institutii ale statului. Si ca sa fie clar, ma refer in special la multiplele erori de aplicare a legii pe care le fac instantele de control judiciar ca sa terminam odata cu ideea ca am avea un sistem functional de corectare a erorilor profesionale.

          • Si ca sa dau si o ideea despre cum s-ar putea aplica raspunderea profesionala fara a afecta independenta magistratului. Cred, spre exemplu, ca ICCJ ar putea sa se pronunte pe acest tip de sesizari, contribuind astfel si la unificarea practicii, si ar putea aplica sanctiuni profesionale, daca este cazul, de la avertisment si pana la trimiterea la o instanta inferioara sau excluderea din magistratura.

          • Si legat de principiul esential a pubicitatii corelat cu problema raspunderii profesionale pentru gresita aplicare a legii, constatam ca nici astazi, dupa foarte mullti ani in care se tot ridica aceasta problema, nu avem publicate toate hotararile judecatoresti sau cel putin cele pronuntate in sedinte publice. Motivul real este acela de a nu avea publicul acces la acestea ca sa nu le poata compara si analiza gradul de incoerenta si nivelul inamisibil al practicii neunitare in spatele careia se ascunde de prea multe ori incompetenta sau coruptia. Cat de greu este astazi sa publici pe site o hotarare judecatoreasca care oricum este redactata in format electronic?!

          • Ha, ha, ha! Adica aroganta e o trasatura de caracter dobandita in scoala! Cum naiba ii face scoala aroganti?! Aroganta asta nu are nicio legatura cu puterea pe care o dobandesc, ca magistrati, asupra oamenilor si a lipsei de raspundere profesionala! Se cred dumnezei si se comporta ca atare fiindca au putere si li se permite!
            Ca sa ti se dea puterea de ultima instanta pe care o au magistratii nu este suficient sa stii carte. Ar trebui sa existe o selectie foarte riguroasa legata de trasaturile morale si de caracter.

  5. Încep prin a spune că vă urmăresc cu interes scrierile din acest ciclu al demitizării justiției, la fel cum urmăresc cu tot atât de mult interes și comentariile ce se formulează la adresa lor.
    Trebuie însă să vă spun, cu sinceritate, că unele din concluzii, precum și argumentele formulate mă uimesc. Mi-am dorit de multe ori să vă răspund, dar am ezitat. M-am limitat să studiez cu atenție comentariile formulate și m-am convins încă o dată de ce atât de multe democrații de tip occidental (majoritatea, de altfel) apelează la cetățenii obișnuiți, fără pregătire juridică, pentru a fi judecători.
    Citind însă textul publicat astăzi, am simțit că trebuie să vă răspund. Aș vrea așadar să fac un mic exercițiu de demitizare a demitizării și, ca fim sinceri, vorbim între juriști.

    Eu cred că cea mai mare parte a arestărilor preventive se dispun în România pentru că judecătorul crede că acuzatul este vinovat și pentru că vrea să îl pedepsească în acel moment, dând satisfacție opiniei publice cât mai rapid, fără a se aștepta condamnarea definitivă. De ce? Pentru a câștiga încrederea populației și pentru a arăta că justiția penală funcționează. Este bine sau este rău? Este nelegal. Binele sau răul nu își au locul.
    Concluzia mea se întemeiază pe următoarele argumente:
    (a) Numeroasele hotărâri de condamnare dispuse de CEDO împotriva României pe motiv că arestarea preventivă, în realitate, nu face decât să anticipeze o pedeapsă, decizia de arestare/prelungire a arestării fiind motivată stereotip cu trimitere la gravitatea faptei săvârșite de acuzat. CEDO a constatat încălcarea art. 5 din Convenție (cel ce garantează dreptul la libertate) inclusiv în cauze privind fapte de corupție (în viziunea CEDO, gravitatea acestor fapte nu justifică prin ea însăși menținerea arestării preventive)
    (b) Marea majoritate a hotărârilor prin care judecătorii dispun arestarea (mai ales în cauzele privitoare la fapte de corupție) folosesc următorul motiv: dacă nu s-ar dispune arestarea, cetățenii și-ar pierde încrederea în justiție și ar crede că justiția nu reacționează.
    (c) Statisticile oficiale: în anul 2013 procurorii au dispus trimiterea în judecată a 10.431 persoane în stare de arest preventiv (15,9% din numărul total al persoanelor trimise în judecată). Dintre acestea, doar 40 de persoane au fost achitate (datele sunt preluate din raportul de activitate al MP pe anul 2013). Rezultă așadar că doar 0,03% din persoanele arestate preventiv sunt achitate ulterior de către judecători.
    Nu vreau să discut în acest context de ce în România procentul soluțiilor de achitare se situează în jurul cifrei 1%. Spre exemplu, în anul 2013, au fost achitați doar 853 inculpați, adică 1,3% din numărul total al persoanelor trimise în judecată. Dacă scădem numărul persoanelor față de care s-a aplicat o sancțiune administrativă în baza fostului art.18-1 Cp (soluție ce nu este, în realitate o soluție de achitare) rămânem cu 582, adică 0,88%. Media europeană se situează în jurul cifrei de 15%. În acest context există un alt mit: procurorii noștri sunt mai buni decât ai lor. Oare? Dar lăsăm demitizarea acestui mit pe altă dată.
    (d) În România judecătorii admit cereri de arestare formulate de procurori ce privesc persoane deja arestate în alte cauze. O ciudățenie absolută: să ceri arestarea unei persoane deja private de libertate. Înțelegi însă această practică atunci când îți dai seama că prin arestare, dincolo de ce scrie legea și ați redat și dumneavoastră în textul publicat, nu se urmărește de fapt protejarea bunei desfășurări a procesului penal, ci pedepsirea anticipată a acuzatului.
    (e) Faptul că arestarea preventivă este văzută ca o pedeapsă anticipată este dovedită și prin încrâncenarea (vezi și actualitatea zilelor noastre) privitoare la purtatul cătușelor. Cătușele nu se folosesc decât atunci când acuzatul arestat (prezumat nevinovat de altfel) reprezintă un pericol pentru el sau pentru alții și doar în cazuri excepționale (când e violent, vrea să își facă rău sie însuși, vrea să evadeze). CEDO a atras atenția României și asupra acestui subiect (v. cauza Costiniu).

    Din păcate, am moștenit din perioada comunistă o mare problemă: există o mare diferență între lege și practică. Legea ne legitimează comportamentele, o invocăm solemn, ne mândrim cu ea. Demitizăm mituri invocând dispozițiile legale.
    Era o mare mândrie de altfel, în perioada comunistă, să arătăm că noi avem în începutul Codului de procedură penală principii, în timp ce nenorociții de burghezi nu au. Ce-i drept oameni ca și Gheorghe Ursu mureau în arest în timp ce noi aveam principiul dreptului la libertate pe prima pagină a codului. Era vorba, de fapt, de o mare ipocrizie.
    Aici intervine un alt mit: în justiție e o nouă generație. Oare? Cât timp învățăm în facultate din manuale scrise de cei care au scris procedură penală socialistă sau au fost judecători ai Tribunalelor Militare în perioada de cruntă represiune (nota bene: și sunt astăzi doctor honoris cauza, profesori emeriți, cercetători de prestigiu) se pot schimba mentalitățile?
    În materia arestării preventive e la fel: legea sună bine, practica însă se distanțează mult de lege. Iar cea mai bună dovadă sunt chiar spusele unui judecător care, domnule Danileț, vă contrazic foarte mult. Voi prezenta mai jos doar concluzia (scrisă cu caractere îngroșate de autor pentru a înțelege foarte bine cum stau lucrurile).
    Cristina Rotaru (judecător ÎCCJ, conferențiar dr. UB), Jurisprudența CEDO și arestarea preventivă, juridice.ro, material publicat în data de 13.10.2010:
    ‘Ca atare nemulțumirile în ceea ce privește motivarea măsurii arestării preventive pleacă în buna parte de la defectuozitatea redactării textului de lege dar și de la faptul ca urmărim prin intermediul arestării preventive aspecte pe care nu dorim sa le recunoaștem. Deși afirmam ca arestarea preventiva este o măsura temporara prin intermediul căreia protejam societatea de indivizii periculoși, prin arestarea preventiva se urmărește în realitate și o satisfacere imediata a sentimentului de justiție în rândul populației, care nu poate fi asigurata prin intermediul pedepsei (pentru ca de la momentul săvârșirii faptei pana la pronunțarea unei hotărâri definitive trece de regula o perioada mare de timp), și o intimidare a celorlalți cetățeni predispuși la săvârșirea de fapte penale. Doar atunci când vom renunța la abordarea ipocrita conform căreia una gândim și alta motivam pentru ca textele de lege și jurisprudența CEDO ne-o cer, deși nici voința reala a acestora nu este în consonanta cu cele pretinse, vom avea motivări pertinente și credibile în materia arestării preventive.’
    Să repetăm:
    una gândim și alte motivăm pentru că textele de lege și jurisprudența CEDO ne-o cer….
    O întreagă filosofie juridică este în spatele acestor câtorva cuvinte. Cât de bine ni s-au întipărit în mentalitate…..și cât de greu ne vom curăța de ele. Beneficiind de autoritatea profesorului ele se rostogolesc acum în sălile de curs ce formează noua generația de juriști. Pe mine însă mă cutremură. Și nu încetez să îmi repet din nou și din nou: una gândim și alta motivăm pentru că legea și jurisprudența CEDO ne-o cer…..una gândim și alta motivăm pentru că legea și jurisprudența CEDO ne-o cer….

    • As vrea să corectez o cifră pentru a nu păstra date incorecte în texte. Procentul persoanelor arestate preventiv ce sunt ulterior achitate este de 0,3 nu 0,03.

      • Diana, ai identificat corect cauza unor probleme din sistem: învățământul juridic. In ultimii ani au fost doua semnale trase in aceasta direcție: de SoJust in 2006 si de fostul decan de la Timișoara acum 3 ani. După care, tăcere.
        Am aceleași opinie in legătura cu profesorii comuniști care au întreținut o întreaga ideologie si cărora încă li se ridica osanale. Iar inexistenta unei istorii recente a statului si dreptului, recente, constituie o si mai mare frustrare.
        Episodul de mai sus e in legătura cu următorul, unde vorbesc cu cifre. Ma bucur ca citești, aștept si viitoare comentarii pt a-mi corecta mesajul acolo unde se impune.

        • Domnule Danilet, cat de greu va este sa spuneti simplu, clar si direct ca doamna Diana Ionescu are perfecta dreptate?! Va este teama sa spuneti lucrurilor pe nume si vreti ca altii sa va “corecteze mesajele” sau este vorba despre altceva?!
          Si mai este un raspuns pe care trebuie sa-l dati din pozitia de membru CSM, daca acceptati „corectura”: cum este posibil ca un intreg sistem judiciar (cu unele exceptii!) sa incalce legea in mod deliberat si constant in aceasta chestiune a arestarii preventive?! Ce este atat de “defect” in sistem de am ajuns aici? Cum mai putem vorbi in mod sincer, in aceste conditii, despre existenta statului de drept?!

        • Învățământul juridic constituie într-adevăr o mare problema din mai multe puncte de vedere. Formarea mentalităților, rostogolirea unor idei din perioada comunistă, limitarea capacității de a gândi și învățarea unor formule prestabilite (cu consecința dificultății de a găsi soluții atunci când legea nu prevede sau nu este clară), dificultatea de a învăța să gândim în echitate (îmi aduc aminte de problema atât de des invocată – să definească legiuitorul odată ce înseamnă echitatea asta! de parcă ar putea cineva să definească democrația în 3 rânduri; e vorba de un spirit, de un fel de a înțelege lucrurile), toate se datorează în mare parte faptului că schimbarea regimului politic în 1989 nu a fost însoțită și de o primenire a gândirii juridice.
          Trebuie să recunoaștem acest lucru. Dreptul a fost o facultate foarte puternic supusă ideologiei. De aceea, cred că un profesor care a predat procedură penală socialistă (și se și mândrește cu asta în cv-uri) se conectează greu la noile mentalități care ar trebui să domine această materie. Pentru că nu doar legea e importantă. E important felul în care gândim, felul în care înțelege raportul dintre stat și individ, felul în care înțelegem (nu doar repetăm stereotipii) noțiunea de drepturi ale individului.
          Mulțumesc pentru comentariu. Voi urmări postările pe acest subiect pentru că evoluția culturii procesuale în România este un subiect ce mă preocupă.

          • Stimata doamna, aveti dreptate in aprecierile pe care le faceti referitoare la invatamantul juridic, dar sa stiti ca marea majoritate a mentalitatilor pe care le criticati si le criticam sunt dobandite in interiorul sistemului. De aceea oameni precum Danilet vor accepta ideea ca invatamantul e responsabil pentru a ascunde responsabilitatea principala a sistemului pe care il apara intr-un mod pe care eu il consider iresponsabil. Sunt convins ca peste cativa ani nu se va simti foarte confortabil daca i se va aduce aminte de ceea ce a scris.

    • Este unul dintre cele mai importante puncte de vedere aparut in spatiul public care pune degetul pe cea mai importanta problema a institutiei arestarii preventive si pentru asta aveti toata aprecierea mea.
      O alta mare problema este aceea ca de prea multe ori masura arestarii preventive este luata, tot asa printr-o intelegere tacita, pentru a determina persoana arestata sa faca marturisiri sau denunturi, chiar si nereale daca “se potrivesc” cu directiile de ancheta.
      Insa, cu privire la faptul ca aceste deprinderi descrise de dumneavoastra s-ar dobandi in scoala, eu cred ca in cea mai mare parte a lor ele de dobandesc in interiorul sistemului, de multe ori prin metode subtile si indirecte.
      Si, fiindca tot ati adus vorba de doamna judecator de la ICCJ Cristina Rotaru, nu pot sa nu imi amintesc ca DNA-ul a sesizat inspectia judiciara fiindca a indraznit sa nu fie de acord cu arestarea preventiva a lui Radu Mazare. Iata o buna metoda ca si alti judecatori sa-si baga mintile in cap!

      • @ Matei Alexandru

        Într-adevăr, o altă problemă a arestării preventive în România este faptul că ea se dispune și se menține pentru a îi determina pe cei arestați să recunoască învinuirile ce li se aduc și, eventual, să coopereze cu organele judiciare. Condamnarea României de către CEDO în cauza Tiron este o dovadă: arestarea preventivă fusese menținută invocându-se, printre altele, argumentul că acuzatul nu dăduse declarații.

        Sistemul are un rol important în formarea mentalităților. Dar nici rolul școlii nu este de neglijat: sistemul își are de fapt rădăcinile în școală.
        Să vă dau un exemplu: la facultate studenții sunt învățați (pornind de la dispozițiile legale) că procurorul nu este parte în procesul penal. Procurorul este, alături de instanța de judecată, participant. O mulțime de consecințe decurg din această calificare: lipsa unei egalități cu acuzatul, faptul că, în caz de achitare, statul nu plătește cheltuieli de judecată sau despăgubiri (nu este parte ce cade în pretenții), dosarul instanței se trimite la parchet pentru motivarea căilor de atac, arhitectura sălii de judecată, felul în care se intră în sala de judecată, felul în care interacționează participanții la ședința de judecată etc. Aproape toți profesorii (inclusiv în manuale) accentuează această idee, iar dezbaterile lipsesc cu desăvârșire.
        Ideea este însă de sorginte comunistă. În tradiția democratică a României, procurorul a fost parte în procesul penal. În perioada comunistă, plecând de la ideea că procurorul nu poate fi egalul cetățeanului, s-a promovat acest nou statut. De atunci, această idee se rostogolește în sălile de curs din facultate invocându-se adeseori tradiția. Or, tradiția este cea comunistă.

        În ce privește sesizarea DNA în cauza privitoare la Radu Mazăre, cred că a fost vorba de dna judecător Rodica Cosma. Această sesizare a DNA constituie un foarte bun subiect de studiu. El pune foarte bine în valoare problema mentalităților ce domină arestarea preventivă.

    • Imi amintesc ca acum cativa ani, cand tocmai ce incepuse “reforma”, de un interviu al celui care era la acel moment directorul Institutului National al Magistraturii, Mihai Selegean, si care spunea, foarte mandru fiind, ca la institut magistratii nu mai sunt invatati in sistemul anacronic in care se pleaca de la o situatie data si se ajunge la solutia corecta d.p.d.v. legal, ci sunt invatati cum sa-si motiveze solutiile! Adica sa dea ce solutie cred ei ca e “buna” si dupa aceea sa o motiveze folosind normele si interpretarile “potrivite”. Da, asa sunt invatati magistratii, una sa gandeasca si alta sa scrie! Asa am ajuns astazi sa nu mai avem erori judiciare, ci “doar” practica neunitara! Ce conteaza ca la tot pasul intalnim practica neunitara, iar mecanismele de corectie, chiar daca sunt ceva mai bune in ultimul timp, sunt departe de a ingradi acest fenomen (cel mai grav din justitie in raport cu cetateanul) in limite rezonabile. Nici nu mai acceptam oficial ca magistratii gresesc (si de cate ori o fac!) decat atunci cand o fac in contra marilor comandamente ale momentului. Cei care au incercat sa atraga atentia, si ma refer la profesionisti din sistem, ca de prea multe ori in spatele practicii neunitara se ascund mari carente profesionale, au fost pusi la colt sau ingorati sistematic.
      “Marea reforma” din justitie s-a realizat utilizand exact aceleasi metode si practici ale sistemului totalitar comunist, schimbandu-se doar obiectivul. Lupta anticoruptie este un obiectiv dorit si mai mult decat dezirabil, dar se realizeaza cu aceleasi metode. Asta nu este stat de drept si trebuie sa recunoastem ca lupta impotriva coruptiei este mult mai eficienta intr-un sistem care ignora drepturile si libertatile fundamentale, daca cei care detin puterea reala o doresc. Pe timpul Impuscatului nu ar fi putut exista acest fenomen al coruptiei, dar sper ca nu acolo vrem sa ne intoarcem!
      Sa nu ma intelegeti gresit, modul de functionare al justitiei postdecembriste, pana la „reforma”, a fost unul profund defectuos, dar cauzele si determinarile sale nu le comentez acum. Vreau sa spun ca reforma nu ne-a dus catre ceea ce se afirma, catre o justitie realmente independenta (de orice fel de centru de putere, nu numai de politic), profesionista si responsabila. Adica, nu ne-a dus catre un stat de drept autentic, ci catre un mecanism care ia mai degraba decizii de oportunitate pentru „insanatosirea societatii” (pe care incerca sa le „inghesuie” in diverse cadre legale) care este intr-adevar grav bolnava. Avem de-a face, cel putin in cazul luptei impotriva coruptiei, cu un altfel de tribunale populare in care prevaleaza judecata moral-propagandistica in loc de aplicarea corecta si responsabila a legii. Inteleg ca pot exista momente grave in evolutia unei societati in care sa fie necesara extirparea cu orice mijloace a zonelor cangrenate, dar sa lasam macar deoparte ipocrizia cu statul de drept si cu justitia independenta si profesionista.
      Legat de numarul foarte mic de achitari in cazurile de coruptie nu pot decat sa constat ca este rezultatul dispozitiilor primite de “institutiile statului” in urma cu cativa ani in sensul de a se “coordona”. Parca il aud si acum pe fostul presedinte cum le cerea, la o intalnire cu magistratii (procurori si judecatori) si cu reprezentati ai “altor institutii ale statului implicate”, sa se puna de acord ca doar sunt cu totii juristi si aplica aceleasi legi. Si as am ajuns sa vedem cum se “coordoneaza” furnizorii de informatii (SRI-ul in principal) cu procurorii si judecatorii. Si iata ce rezultate “spectaculoase” avem!
      Constat insa cu mare regret ca toate aceasta stare de fapt, cunoscuta de toti cei care au legatura cu acest sistem, nu este denuntata si demascata fiindca marea majoritatea prefera sa taca in timp ce altii, foarte putini la numar, dar foarte prezenti in spatiul public, o tot imbraca in haine propagandistice cat mai frumoase.

      • @ Alexandru Mihalcea

        Ar fi într-adevăr foarte grav ca la INM să se predea studenților acest fel de a gândi. Voi căuta și eu interviul cu pricina (dacă cumva aveți un link, mulțumesc). Dublul discurs nu ar trebui să caracterizeze un sistem de justiție într-o democrație, dar putem vedea că el este prezent (mă gândesc la textul la care am făcut eu trimitere).
        Asemănarea între justiția din perioada comunistă și cea de acum (cu obiectivul anticorupției) este un subiect foarte bun de studiu. Nimeni nu neagă (așa cum ați subliniat și dvs) importanța acestui obiectiv. Însă, el trebuie atins printr-o justiție echitabilă. Asta e una dintre diferențele între democrație și totalitarism.
        În ce privește reforma, sunt multe de spus. Reforma nu înseamnă numai legi, ci înseamnă, în primul rând, oameni. Dacă oamenii sistemului gândesc într-o anumită mentalitate, legile nu pot suplini nimic. Or, istoria procedurii penale din România ne demonstrează că întotdeauna justiția penală a fost mult mai înclinată în a proteja statul (cu obiectivele sale, bune sau rele, concordante cu epoca istorică în care s-au manifestat) și destul de încrâncenată în a face acest lucru.

  6. poate ar trebui modicata legea, sau poate ar trebui sa definim si sa explicitam ce inseamna „vinovat”.
    Plecand de la ultima dvs. propozitie, respectiv, daca nu se poate susține că o persoana ar fi acționat cu rea-credință sau gravă neglijență, de ce oare, o persoana de buna credinta si cu minima diligenta in faptele sale, ar
    – reprezenta o stare de pericol pentru ordinea publică
    – s-ar sustrage de la proces, sau
    – încearcă să influenţeze martori ori
    – să ascundă probe, sau
    – face presiuni asupra victimei, sau
    – pregătește/comite o nouă infracţiune.
    Bucuresti!Bucuresti! Avem o problema cu limba romana? Cu logica ?Sau cu stiintele sociale?

    Poate ar trebui sa explicati ce inseamna : ordinea publica, ordinea sociala si ordinea constitutionala. Care sunt dimensiunile lor si cum se raporteaza un gainar arestat, ce fura 3 oua, la ordinea publica, ordinea sociala … .

    In mod evidentin intrebarile nu va vizeaza pe dvs. domnule Danilet, dar din nefericire, lucarm cu materialul Parlamentului.

  7. Asha!
    Adica, Judecatorul e divina ca doamnele arestate sunt dezbracate si puse sa poarte bratzari incomode, stralucitoare fara pretz in ochii publicului.

  8. Din punctul meu de vedere, serialul nu suferă atât din cauza unor inexactități științifice, asa cum ține să mă avertizeze autorul, cât mai ales din identificarea „mimiturilor” care afectează imaginea justiției în ochii contribuabililor, adică a celor care finanțează și ar trebui sa beneficieze de actul de justiție. Nu legislația sau chichitele legislative sunt primele argumente ale contribuabililor atunci când își exprimă nemulțumirea sau neîncrederea în justiție, cât mai ales calitatea magistraților și a funcționarilor desemnați prin lege să decidă, precum și lacunele legislative pe care aceștia le găsesc pentru a evita, pe vicii de procedură, de procesele pe fond. Adevăratele mituri, sau mai exact „boli” de care suferă justiția din România, nu sunt „a treia putere în stat” și „arestații preventivi sunt neapărat infractori”, ci cu totul altel, cel puțin din percepția publică:
    1. În sala de judecată, judecătorul e un fel de Dumnezeu.
    2. Până la Dumnezeu, te deziluzionează sfinții procurori.
    3. Magistrații sunt la fel de corupți ca politicienii.
    4. Nu toți cei lăsați în libertate, sunt oameni integri.
    5. Dosarele urgente trenează ani de zile.
    6. E mai sigur să-ți găsești dreptatea, neapelînd la justiție.
    7. Dacă un om influent vrea să scape de imaginea neplăcută, mușamalizeaza cazul în justiție. Cei lipsiți de influență, nu au nicio șansă.Justiția e un lux, pe care puțini și-l pot permite.
    8. Probele cele mai concludente, irefutabile nu vor fi admise sau vor fi viciate în prealabil.
    9. Criteriul politic primează în desemnarea șefilor din justiție, celui al competenței.
    10. În România nu există șanse pentru tribunale private.

  9. Justitia si legislatia din Romana sufera de ceva fundamental: nu pleaca de la definitii clare si nu specifica clar care sunt consecintele incalcarii legii. Ca simple exemple:

    cum remarca si un alt comentator

  10. Scuze pentru comentariul precedent incomplet.

    Justitia si legislatia din Romana sufera de ceva fundamental:

    – nu pleaca de la definitii clare si
    – nu specifica clar care sunt consecintele incalcarii legii.

    Ca simple exemple:

    – cum remarca si un alt comentator; in ce caz se aplica arestarea preventiva (custody)
    – pedeapsa cu amenda este la latitudinea celui o aplica.

    Exemple din legislatia USA (multi romani sunt fani ai democratiei americane si implicit legislatiei) si Canada;

    – In caz de accident rutier din care a rezultat o persoana decedata, soferul (indiferent ca este mare vedeta, politician etc. ) este arestat imediat (tinut in custodia politiei) pana se aduna probele si se judeca procesul. La fel se procedeaza si in alte cazuri (atac armat, bataie etc.) din care a reultat un deces.

    -Amenda pentru exces de viteza se calculeaza dupa o formula specificata in lege, functie de limite; intre 121 si 130 km/ora amenda este de $95 la 121 km/ora adr ajunge la $225 la 130 km/ora , la 131 km/ora este de $251, ajungand la $5000 pentru 151 km/ora, confiscarea masinii pentru o saptamana(cu plata parcarii si a transportului pana la parcarea reaspectiva), suspendarea carnetului de conducere pentru 6 luni si examen psihologic dupa aceea pentru prezentare la un nou examen. Nu exista plata la 1/2 din minim in 24 de ore etc. iar poltistul iti inmaneaza un proces verbal pe care poti fie il accepti (adica sa platesti amenda in 15 zile), ceri explicati la un judecator (in 30 de zile) sau il contesti si atunci mergi la tribunal(tot in 30 de zile) . La tribunal trebuie sa fie prezent politistul care a constatat infractiunea.

    Sigur, unii ar putea replica ca una este legislativul si alta este justitia. In aceasta situatie ma intreb oare cine ar putea sa „speak-out” despre aceste „minusuri” ? Doar simplii votanti ?

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Cristi Danilet
Cristi Danilethttp://cristidanilet.wordpress.com/
Cristi Danileţ este judecător din anul 1998, iar în perioada 2011-2016 a fost membru al Consiliului Superior al Magistraturii. Este promotorul educației juridice în școli și licee www.educatiejuridica.ro si membru fondator al asociației Voci pentru Democrație și Justiție www.vedemjust.ro

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro