joi, martie 28, 2024

Demitizarea justiției. Ep. 6: „Arestarea este regula în procesul penal românesc”

Mi-am propus ca pe parcursul mai multor postări să înlătur prejudecățile și deformările ce există în legătură cu justiția română și care aparțin în egală măsură populației și magistraților. Cum nu intenționez să folosesc prea mult un limbaj tehnic și din considerente de spațiu nu îmi permit analize extrem de aprofundate și detaliate, îmi asum anumite inexactități din punct de vedere științific.

Acest mit este intens susținut atât de cei implicați în dosare penale, cât și de către cei care „luptă” împotriva….anticorupției. Analizarea lui presupune cercetarea legislației (pentru a vedea dacă presupusa regulă este impusă de vreun act normativ) și studierea practicii judiciare (pentru a vedea dacă presupusa regulă se verifică în practică).

1. Potrivit legislației noastre arestarea nu este obligatorie.

În România nu există vreo reglementare legală cum că persoana față de care se derulează un proces trebuie arestată (cum este, de exemplu, în SUA, unde un suspect este reținut imediat ce a fost identificat, este luat în custodie de poliție, de unde într-un termen scurt este dus în fața unui judecător care va decide dacă respectivul este pus în libertate pe cauțiune sau rămâne mai departe în stare de arest). Astfel că, indiferent ce infracțiune ar comite o persoană, ea va fi arestată de judecător numai dacă sunt îndeplinite condițiile la care m-am referit în Demitizarea ep. 5. Mai mult, dacă față de o persoană trebuie luată o măsură preventivă, organul judiciar nu are voie să se orienteze direct spre arestare, ci va analiza și motiva care dintre cele cinci măsuri posibile este mai adecvată în cauză (în ordinea severității lor, măsurile sunt: reținerea, controlul judiciar, controlul judiciar pe cauțiune, arestul la domiciliu, arestarea preventivă).

2. Să vedem ce se întâmplă în practică.

Am procedat la o cercetare a datelor statistice pe ultimii 10 ani de zile. Iată-le în următorul tabel:

Perioada inculpați

persoane fizice

trimişi în judecată

inculpaţi

persoane fizice trimişi în judecată

arestaţi preventiv

(număr-procente*)

condamnați definitiv

(număr-procente*)

condamnați la pedeapsa închisorii cu executare

(număr-procente*)

2005 59.407 8.265 – 13.9% 65.682 – 110.7%** 22.658 – 38.1%
2006 52.943 7.146 – 13.5% 56.075 – 105.9%** 18.678 – 35.2%
2007 47.787 5.205 – 11.9% 46.127 – 96.5% 14.973 – 31.3%
2008 45.073 5.473 – 12.1% 36.795 – 81.6% 11.804 – 26.1%
2009 49.743 6.984 – 14% 34.226 – 68.8% 10.542 – 21.1%
2010 56.949 8.659 – 15.2% 41.891 – 73.5% 13.813 – 24.2%
2011 60.980 8.941 – 14.6% 47.577 – 78% 14.362 – 23.5%
2012 59.739 9.988 – 16.7% 49.188 – 82.3% 14.697 – 24.6%
2013 65.711 10.431 – 15.8% 47.133 – 71.7% 13.700 – 20.8%
2014 50.342 7.040 – 13.9% *** ***
TOTAL

-ultimii 10 ani

-ultimii 5 ani

14.16%

15.24%

85.44%

76.37%

27.21%

23.27%

* procentul s-a calculat prin raportare la numărul celor trimiși în judecată

** cifrele depășesc 100% ca urmare a abordării a finalizării unor dosare provenind din stocul anilor precedenți

*** date în curs de agregare

Cifrele de mai sus ne arată următoarele:

– nu toți cei față de care se desfășoară urmărirea penală (adică aceia care sunt cercetați de către poliția judiciară și parchet) sunt ținuți în stare de arest preventiv. Atunci când procurorul decide trimiterea în judecată a celor urmăriți penal, în medie 15% sunt inculpați aflați în stare de arest preventiv. Acest procent este, evident, departe de a fi caracterizat ca fiind  regulă;

– când judecătorul ajunge la concluzia că acuzele procurorului sunt întemeiate și numai dacă probele au fost obținute legal, instanța dispune condamnarea – rata condamnării în România ultimilor 5 ani este de 75% raportat la cazurile propuse de procurori. Aceste cifre atestă că judecătorii nu împărtășesc întotdeauna opinia procurorilor, așa cum susțin unii pentru a insinua existența unor legături nepotrivite între judecători și procurori;

– dintre persoanele condamnate, 30% sunt sancționate cu pedeapsa închisorii în penitenciar, pentru celelalte adoptându-se alte măsuri, neprivative de libertate. Prin urmare, maxim un sfert din cei trimiși în judecată de către procuror ajung în închisoare ca urmare a soluției instanței.

– să mai reținem că numărul celor privați de libertate la sfârșitul procesului a fost întotdeauna mai mare decât numărul celor privați de libertate în timpul procesului. Nu numai numărul celor condamnați definitiv, ci chiar dacă ne raportăm doar la numărul persoanelor care ajung în penitenciar în urma procesului, acesta este mai mare decât numărul persoanelor arestate în timpul procesului (evident, nu întotdeauna între cei condamnați și cei arestați există o corespondență totală – despre situațiile de despăgubiri acordate de stat victimelor erorilor judiciare am vorbit în Demitizarea ep.3).

În concluzie: Nu avem cum să cunoaștem un număr exact al persoanelor care comit infracțiuni în România. Dar știm că, dintre persoanele reclamate la organele de urmărire penală, o parte sunt trimise în judecată. Iar dintre acestea, dintre persoanele trimise în judecată, mai puțin de o șesime sunt în stare de arest (este adevărat că uneori sunt discutabile motivele care au stat la baza luării măsurii sau cele care au fost luate în considerare pentru a se dispune o anumită măsură preventivă dintre cele cinci; nu neg că există asemenea situații, dar altul a fost  obiectul analizei de față). Nu toți cei arestați sunt condamnați (la pedeapsa închisorii), ci sub o treime dintre persoanele trimise în judecată ajunge în penitenciar. Așadar, al șaselea mit, cum că „în România arestarea este regula” a fost demontat.

ARHIVĂ DEMITIZARE:

ep.1: „Justiția română soluționează doar dosare penale”

ep.2: „Justiția este a treia putere în stat”

ep.3: „Corb la corb nu-si scoate ochii” sau „Magistrații nu răspund în vreun fel”

ep.4: „Magistrații decid potrivit propriei lor convingeri” sau „Magistrații decid cum vor ei”

ep.5: „Daca cineva este arestat înseamnă că e vinovat”

Distribuie acest articol

48 COMENTARII

  1. Din tabelul dvs. lipsește o informație importantă, câți dintre acuzații prezentați judecătorului de drepturi și libertăți cu propunerea de arestare preventivă sunt eliberați ? O statistică informală pe cazurile mediatizate și cele pe care le cunosc personal pune această valoare în vecinătatea lui zero, judecătorii aprobă aproape fără excepți arestarea peventivă la solicitarea procurorului.

    Suplimentar, arestul peventiv este prelungit frecvent la 4-6 luni (vezi și cazul Mircea Băsescu) – în fapt o metodă foarte bună de a exercita presiuni asupra acuzatului și a-l determina să renunțe la dreptul la tăcere. Practic procurorii îți pot răpii complet legal jumătate de an din viață, nevinovat fiind, perioadă pentru care nu vei primi despăgubiri dacă se renunță la acuzații. Nu știu să existe vreo sancțiune administrativă pentru un procuror care au arestat preventiv un om devedit ulterior nevinovat – statistică care de asemenea vă lipsește.

    Sunt un susținător al luptei anti-corupție și al independenței proaspăt câștigate a justiției, o evoluție substanțială de la șerpăria erei Năstase-Stănoiu. Dar nu vreau să idealizăm un sistem care mai are de făcut mulți pași pentru a se rupe complet de originile luminoase. Într-o justiție modernă Mircea Basescu, vinovat cert potrivit propriilor declarații publice, era trimis în judecată și condamnat, nu copt la foc mic cu metode staliniste.

    • Nu lipseste nimic. In demitizarea ep 4 am aratat ca `Începând cu anul 2006 avem 566 de situații în care Statul a fost obligat de instanțe naționale să plătească despăgubiri pentru erori judiciare`.

      • Si credeti ca dlui Stat ii pasa? Daca le-ar plati procurorul ar fi desigur altceva. Dar sunt constient ca asa ceva nu este posibil, dar eliminarea din profesie in functie de niste procente de esec nu cred ca ar fi ceva rau. Am dreptate?

      • Domnule Danilet, am si eu o „curiozitate morala”: daca respectivii au fost achitati pentru faptele in baza carora au stat in arest preventiv, de ce a mai fost fost necesar sa dea statul in judecata pentru a primi despagubiri? Oare insasi decizia de achitare nu reprezinta o proba concludenta a erorii judiciare?

        De ce am spus ca intrebarea mea tine de morala? Pentru ca mi se pare imoral sa rapesti in mod nejustificat niste luni din viata unei persoane si-apoi sa obligi aceeasi persoana sa se plimbe prin tribunale si sa cheltuiasca pentru a fi despagubita (si asta, desigur, in conditiile in care statul face tot posibilul pentru a-i refuza despagubirea sau pentru a o reduce la minimum).

        • Statu’ e in stare de orice … Incusiv sa te determine sa ii platesti taxa de timbru ca sa iti recunoasca ca ai dreptate, afirmand ca foloseste oameni … hai sa spunem :care pregatesc superficial un dosar .

          PS Stie cineva daca sintagma „toate persoanele fizice (din noul cod foscal) vor plati contributii la CAS si CASS”, include si magistratii ? M-ar bucura sa treaca, cel putin din punct de vedere fiscal (impozite si cntributii) si magistratii, in randul europenilor. M-ar face sa ma simt un pic in urma lor . Doar un pic; si nici macar egalul lor.
          In momentul in momentul in care nu platesti impozit, nu contribui la CAS si CASS, in momentul in care nu raspunzi si nu despagubesti, cand ai credite cu dobanda preferentiala, cand buhgetul ministerului este facut 60 % din taxele directe ale diverselor profesii participante, nu credeti ca astfel de oameni chiar se cred niste mici Demiurgi, … au un aer asa … semizeic?
          Pai cum sa gandesti altfel, derobat de taxe si impozite, de contributii la sanatate si securitate sociala si cu dobanzi preferentiale la banci? – O tema de demitizare, din partea dlui. Danilet.

          • WOW! Iata chestiuni pe care nu le stiam – deci magistratii nu platesc CAS, ca doara nu vor ajunge niciodata in somaj, dar nici CASS, ca nici nu se imbolnavesc. Daca tinem cont si de faptul ca pensiile lor nu sunt corelate cu contributia la fondul de pensii si ca nu sunt tinuti responsabili pentru „malpraxis”, iata ca avem o casta situata deasupra legii.
            Si, desigur, avem si un mare preot in persoana domnului Danilet, ca le apera privilegiile in fata muritorilor de rand.
            Este ca-i nostim? Daca stiam ma faceam judecator (desigur, daca ma puteam inscrie la drept in perioada socialista, cu ambii bunici detinuti politic). Dar nu e prea tarziu nici acum, inteleg ca se preda dreptul la Spirulina Haret!

            Sincer, mi-e scarba!

        • Achitarea se pronunța intr-un proces penal. Despăgubirile se acorda intr-un proces civil. Nu exista tarife pe zi de închisoare nelegala. Încă ceva: au fost privari de libertate datorate chiar celui cercetat sau unor martori mincinoși. Nu s-a identificat in ultimii zece ani nicio achitare imputabila magistraților.

          • Domnule Danilet, nu martorii mincinosi au tinut persoana in arest ci „justitia”. Prin urmare, pagubitul trebuie sa fie despagubit de catre stat care, daca doreste, poate sa actioneze recursiv impotriva martorilor mincinosi. Este ca-i mai comod sa afirmati ca justitia este exonerata, si eventual persoana detinuta in mod abuziv ar trebui sa faca recurs impotriva martorilor mincinosi? Adica pasam pisica moarta in curtea vecinului… Cunoasteti legislatia comerciala, domnule judecator (ca veni vorba, este mult mai logica decat cea penala)? Stiti ca daca un furnizor nu isi indeplineste obligatiile il pot trage la raspundere, indiferent de faptul ca adevaratul vinovat este subcontractantul care nu i-a oferit subansamblele necesare? Si asta este logic: contractul mai implica pe mine si pe furnizor si nu am vreo relatie contractuala cu subcontractantul.
            Prin urmare, in cazul arestarii preventive este vorba de contractul (social) dintre mine si stat, si chiar nu ma intereseaza in ce masura contractul intre stat si martori a condus la rezultatele scontate.

            Pe de alta parte, va rog sa-mi explicati afirmatia „au fost privari de libertate datorate chiar celui cercetat”, nu de alta dar nimeni nu are obligatia sa-si explice modelul de afaceri in fata procurorilor – sau altfel spus, e treaba mea cum fac bani si e treaba justitiei sa demonstreze ca ii fac in mod ilegal, eu unul n-am obligatia sa fac „educatie financiara” procurorilor si judecatorilor.

            P.S. Cum calculati compensatiile datorate zilelor de inchisoare ilegala? Daca nu exista „tarife pe zi” cu ce criterii lucrati? Va sugerez o abordare unitara: daca eu il retin pe X, pe care il suspectez a fi autorul unei agresiuni asupra sotiei mele, si il tin trei zile inchis in garaj pana ce il predau politiei, si daca se arata ca X este de fapt nevinovat, ma incadrez (probabil) la sechestrare de persoana, lipsire abuziva de libertate etc. (cat o fi asta, vreo sapte ani de puscarie?). Dar daca justitia il retine pe acelasi X pe baza aceleiasi suspiciuni si il elibereaza dupa trei luni n-are mare lucru de platit. Halal „dreptate”, domnule judecator!

          • ” Nu s-a identificat in ultimii zece ani nicio achitare imputabila magistraților.”

            Hai ca asta-i nostima: eu nu vorbeam de achitari imputabile magistratilor (desigur ca acestia sunt tetati sa NU achite persoane care au stat luni de zile in arest „preventiv”) ci despre arestari abuzive imputate magistratilor. Deci care-i responsabilitatea magistratilor care au decis arestul preventiv dupa ce tot magistratii – aceiasi sau altii – au stabilit ca arestatul este nevinovat?

            • CItiti Demitizarea ep.5: a nu se confunda vinovatia cu motivele de arestare.

      • Unde este precizată proporția cererilor de arestare preventivă respinse ? Unde este precizată proporția arestaților preventiv care au fost achitat ulterior sau nici nu au fost inculpați ? Eroare judiciară” e un termen generic, numărul de cazuri e inutil dacă nu știm câte dintre ele se referă la situația descrisă și care e proporția în totalul arestaților. Abia atunci vom fi „demitizat” regula arestării preventive.

        • Mi-am propus sa demonstrez ca in Romania arestarea nu e o regula si am făcut-o. Dvs va referiți la un alt subiect. Pt răspuns, citiți si demitizarea pe.4.

  2. Ar mai fi utila o statistica: dintre cei trimisi in judecata in stare de arest preventiv, cati au fost condamnati definitiv ? si cati condamnati la inchisoare cu executare ?

    • Statistica trebuie luata cum este, nu interpretata cum vrea fiecare. Asadar, pentru intrebarile dvs vedeti raspunsul dat explicit in concluziile mele. Daca ma intrebati daca exista vreun caz in care cineva a fost arestat preventiv si in final a fost achitat va spun: `Da, exista`. Dar asta nu schimba nici continutul postarii mele, nici concluziile la care ajung: cei codamnati la inchisoare sunt numeric mai multi decat cei arestati.

      • Intrebarea lui @czc este legitima, raspunsul ar permite sa stabilim cate persoane au facut arest preventiv in mod abuziv, fiind apoi exonerate de vreo vina.
        Domnule Danilet, stiu ca sunteti jurist (si poate unul de exceptie) dar lasati analiza statistica pe mana specialistilor: dumneavoastra comparati multimi necongruente, sau ca sa va explic: la limita, putem avea situatia in care toti arestatii preventiv au fost ulterior achitati si niciunul dintre cei condamnati nu a fost arestat preventiv, deci simpla comparare a numerelor este irelevanta.

  3. – „Așadar, al șaselea mit, cum că „în România arestarea este regula” a fost demontat.”
    Acum aflu despre acest „mit”. Stiam ca e un fapt (mai mult ori mai putin frecvent), dar deloc un „mit”.
    Si nu stiu dece ma cuprinde o unda de suspiciune: a fost proclamat „mit”, apoi a fost „demontat”, tocmai pentru a se poate face arestari de genul „(este adevărat că uneori sunt discutabile motivele care au stat la baza luării măsurii sau cele care au fost luate în considerare pentru a se dispune o anumită măsură preventivă dintre cele cinci; nu neg că există asemenea situații, …)”.
    Marturisire: vreau o Justitie puternica si corecta.
    Dar sa nu inducem „mitul” ca este si din lacrimile lui Fat Frumos.

  4. Un exemplu de metodologie bună, aplicată prost. Pentru a răspunde întrebării trebuie să înțelegem că situația actuală este una particulară, rezultatele dumneavoastră se referă la 2005-2013 preponderent, așadar nu puteți generaliza.
    Hai să facem analiza asta pe perioada 2012-2014 pe luni calendaristice și să comparăm cu ce ne prezentați dumneavoastră, vreți? :-)

    • Da, vreau. Insa…de ce?! Vreti sa vedem in care luna se aresteaza mai mult si in care mai putin, sau in care luna se condamna mai mult? Eu zic sa nu confundam statistica cu arta ghicitului in glob, ca mai avem putin si discutam despre metode de amanare pentru inculpatii carerisca sa fie condamnati cand e luna plina.

      • Cred ca solicitarea nu este deplasata, ea are rolul de a evidentia dependenta actului de justitie de fluctuatiile guvernelor si de evenimentele cu impact asupra opiniei publice.

        Mai mult, alegerea discretionara a perioadei de analiza este daunatoare: ganditi-va cum ar fi sa scrie cineva un articol privind folosirea bataii si torturii in timpul anchetelor judiciare si sa foloseasca perioada 1950-2010 – ar reiesi probabil ca se practica bataia sau tortura in aproximativ 50% din cazuri, ceea ce nu ar fi deloc relevant pentru starea actuala a justitiei romanesti.

        • Daca nu aveti, va pot procura cateva numere ale revistei „Atac de Brasov” din iunie-iulie 1999, in care regretatul ziarist (cu studii juridice) Marius Patrascu, publica relatarile unui avocat (fost senator, sau deputat in doua legislaturi – nu m-a interesat), despre anchetele fostei sefe …, actual arestata. Nu vreau sa stiti ce cuvinte erau publicate, mesajul fiind unul subliminal, chiar cu punctele de suspensie .

        • Statistica e in fata Dvs. Proporțiile se păstrează si pt o perioada mai recenta. Stați liniștit: cifrele nu mint, doar oamenii.

      • Se stie ca informatiile numerice pot fi prezentate in multiple moduri in functie de interes. Asta nu inseamna ca nu sunt adevarate, ci trebuie vazut ceea ce reflecta ele in mod real. Eu cred ca problema este pusa in mod fundamental gresit. Ar fi trebuit prezentata o statistica a cazurilor in care sunt indeplinite conditiile luarii masurii de arestare preventiva si comparat in cate cazuri in care se putea lua aceasta masura s-a si dispus arestarea. Fiindca masura arestarii preventive trebuie sa fie exceptia in raport cu toate cazurile in care s-ar putea lua si nu are niciun sens amestecarea cu cele in care este imposibil de luat.
        In rest, nu pot decat sa constat cu stupefactie ca aroganta dumneavoastra fata de comentatori nu are limite si cred ca administratorii acestui portal ar trebui sa se sesizeze.

  5. Bune aceste articole bazate pe date concrete, pacat ca sunt prea putin populare. Poate din cauza ca lipsesc drama, eroii negativi si pozitivi, conflictul si scandalul.

  6. As dori sa fac câteva precizări legate de cifre în ceea ce privește soluția de condamnare. Știu că nu reprezintă subiectul principal al postării, dar a fost o temă abordată în cadrul ei.

    Din datele făcute publice de Ministerul Public, în cursul anului 2013, 65711 persoane au fost trimise în judecată. Dintre acestea 853 au fost achitate (1,3%), în realitate scăzând numărul persoanelor achitate în baza 18/1 Cp (soluție ce nu era, logic vorbind o reală soluție de achitare) numărul este de 582 (0,88%).
    Dacă numărul persoanelor condamnate definitiv este de 47.133 (71,7%) așa cum se arată în text rezultă că diferența până la numărul total al persoanelor trimise în judecată reprezintă soluții de încetare a procesului penale datorită intervenției unor obstacole procedurale (ex: lipsa plângerii prealabile, retragerea acesteia, amnistia, prescripția, decesul inculpatului). Achitarea (soluție care arată că, pe fond, procurorul a greșit) rămâne tot în număr de 853 (sau, cu precizarea de mai sus, 582).
    Cred că această mențiune trebuia făcută pentru a avea un tablou complet al cifrelor.
    Numărul mic al soluțiilor de achitare ridică problema apropierii dintre judecător și procuror în procesele penale. Ridicarea acestei probleme nu ar trebui să ne supere. O caracteristică esențială a modelului socialist de proces penal era această apropiere, faptul că judecătorul era văzut ca un anchetator alături de procuror, fapt ce conducea la diluarea funcțiilor judiciare între aceștia. Să nu uităm că, până nu demult, consecvent acestei culturi procesuale, judecătorul și procurorul stăteau la aceeași masă în sala de judecată, intrau și ieșeau pe aceeași ușă.

    O altă problemă este aceea legată de asumarea răspunderii pentru aceste soluții de achitare. Eu m-aș feri de afirmații de genul celei în care se menționa că în ultimii 10 ani nu a fost identificată nicio soluție de achitare imputabilă magistraților. Chiar în nicio cauză în care judecătorii au pronunțat achitarea procurorul nu a greșit dispunând trimiterea în judecată?
    Tot pentru a avea un tablou complet este bine să precizăm că această analiză o fac tot magistrații, nu un corp independent de aceștia.
    În plus (și aici cred că este o mare problemă ce se impune a fi analizată cu atenție), legat de soluțiile de achitare, de cele mai multe ori procurorii afirmă (după rămânerea definitivă a hotărârii) că judecătorii au greșit. A se vedea, raportul de activitate al DNA pe anul 2014: 40 de soluții de achitare referitor la care se afirmă că instanțele au apreciat greșit probele. O astfel de analiză nu poate decât să te uimească. După rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătorești, în mod public, într-un document oficial al unei autorități a statului român, se afirmă negru pe alb că judecătorii au greșit. Iar această apreciere o face partea care a căzut în pretenții. Din păcate, nu am văzut nicio poziție oficială a vreunei autorități publice (inclusiv CSM) care să îi apere pe judecătorii ce au pronunțat aceste soluții de achitare și față de care DNA afirmă (după rămânerea definitivă a hotărârii) că au greșit.

    • Pericolul real (iar nu unul de „statistica”), nu este atunci cand scade procentul achitarilor – daca adevarul este aflat, si se pastreaza in toate fazele procesului penal; ci, si atunci cand se „matematizeaza” procesele de catre un judecator – facand ca toate procesele sa fie identice, intre ele, precum si cu materialele de urmarire penala.
      Un alt pericol este atunci cand marea majoritate incep sa semene pana la identitate, rolul judecatorului nemaifiind de aflare a adevarului (si aici sunt teorii intregi, chiar si in perioada care va repugna, socialismul – dar pe care trebuie sa ne-o asumam), ci de „silire” a tuturor procedurilor, de a intra pe un fagas convenabil, facil, astfel incat munca magistratului sa fie putina, la cel putin acelasi salariu. Si ma refer la limitarile de martori, la respingerea de probatorii, la respingerea de confruntari, la refuzul si interpretarea experimentelor stiintifice (altceva decat expertiza), la refuzul si interpretarea mijloacelor materiale de proba, la parerea unor specialisti … etc. . Nu ma refer la inexistenta la dosare (urmarie si judecata) a notelor, cererilor formulate de catre parti (si UNDE EXISTA STAMPILA DE PRIMIRE), ori la adrese ce nu se gasesc pe le organe (e drept, ambele situatii sunt din anii 2006-2007), ma refer la caznele unor magistrati de „a obtine” sau „de a pastra” acelasi probatoriu ca cel de la urmarire penala. Si atunci, minune! aceleasi fapte, aceleasi probe, aceeasi relevanta informationala, aceeasi valoare probatorie. Pai, judecata este identica cu urmarirea si ancheta .
      Ma mai refer la discrepantele intre condamnarile din fond si calea de atac (de la 3/4 si 2/3 din pedeapsa, pana la 1/2 din pedeapsa), la schimbarile de calificari, … etc., ce indica intr-adevar o „fractura” undeva in fond si la urmarire.
      Ar trebui sa tineti cont si de nenumaratele procese (imi este greu sa va dau o statistica), in care inculpatul (coinculpatii) nu participa la aflarea adevarului (nedand declaratii si nepropunand probe), existand acelasi probatoriu si in fond, si in faza de judecata. Ce solutii si ce probe ar trebui sa propuna magistratul ca sa afle acest adevar? Si aici nu ma refer la deductiile, inductiile, silogismele sau alte modalitati logice de aflare a adevarului. OK, nu discut de situatiile in care chiar „apararea” (din comoditate, ori din coniventa) ii sugereaza inculpatului sa taca, sau sa „o lase mai moale”. Tine si de instructia sau eruditia inculpatului.
      Ma mai refer la modurile identice de interpretare a probelor (in contra oricarui principiu), ale instantelor de fond si cai de atac, precum si intre instante si procurori .. .
      Sa nu uitam nici situatiile in care la urmarire si in fond se refuza administrarea de probe, iar in calea de atac, cand se administrau probele refuzate … minune, iesea altceva.
      Va dau dreptate in afirmatiile privitoare la „(ne)răspunderea pentru aceste soluții de achitare”, iar afirmatia dlui. Danilet, imi aduce aminte de clasa I-a, cand dna. invatatoare, la afimatiile noastre ca „s-a spart” geamul, ne explica calm si cu rabdare ca geamul nu se sparge, este spart de oameni sau de vant. Cam asa si cu (ne)raspunderea. Daca nu este nici culpa, si nici inabilitate in aflarea adevarului, oare ce ar putea fi? Pai, sa vedem :
      1. falsitatea se poate strecura in afirmatii; OK, probatoriul ar trebui sa infirme afirmatiile mincionase – iar rolul magistratului este preponderent ;
      2. falsitatea se poate strecura in probe; OK, rolul judecatorului este de a le incuviinta pe cele utile, pertinente si concludente cauzei, si sa le administreze, conform legii, urmand sa obtina o foarte mare parte de adevar, de la oricine este audiat . Cu atat mai mult, cu cat in acea vreme, probele nu aveau o valoare preconstituita ;
      3. falsitatea se poate strecura in gandirea magistratului : la administrarea probelor, la interpetarea lor, precum si in cazul operatiunilor logic-mentale ce sunt efetuate cu prilejul analizei si deliberarii.
      Daca falsitatea nu este foarte abil strecurata si mentinuta :1) prin sofisme sau in mod persuasiv, ori 2) de convenienta cu judecatorul , obligatoriu trebuie sa apara in proces. E matematica dle. Danilet ; e ca parcatul une masini de 10 m, intr-un spatiu de 5 m .
      PS Poate dl. DANILET ne onoreaza in viitor cu modurile cunoasterii / aflarii adevarului, experienta ca modalitate de conducere la adevar si cu respectarea principiului prudentei, de catre magistrati. Deoarece hazardarea in deductii / inductii / silogisme, doar pentru divertismentului eruditiei, poate sa insemne condamnari nedrepte, sa inadecvate.
      PPS metoda de ajungere la neadevar, intr-adevar este de sorginte socialista/comunista (cu iz de securitate):”controleaza afluxul si calitatea informatiilor ce intra in proces, rastoarna ce este nefavorabil/ sau te impiedica, pune in valoare ce este insignifiant, …si vei avea rezultatul dorit „.
      Cu stima,
      al dvs.

    • Daca judecatorii confirma prea multe rechizitorii ale procurorilor, atunci e un sistem socialist cu judecatori prea apropiati de procurori.
      Daca judecatorii dau achitari, atunci e grav si procurorii trebuie sa raspunda.
      Daca judecatorii spun ca procurorii gresesc, nu e nimic. Daca procurorii spun ca judecatorii gresesc, e o problema. Daca politicienii spun ca si judecatorii, si procurorii gresesc, nu se agita nimeni. Iar avocatii, desigur, au voie ca la TV sa critice tot sistemul, ba chiar magistrati individual in dosare aflate pe rol, caci o fi deontologic…
      Acuma, stau si ma intreb daca stim cu adevarat ce ne dorim…

      • E simplu, domnule Danilet: eu imi doresc ca cei care au gresit sa plateasca!
        Adica nu statul, pe banii nostri, ci persoanele care au comis sau au contribuit la comiterea erorii judiciare. Altminteri, asa cum constata si alt comentator, avem de-a face cu o casta privilegiata financiar si lipsita de raspundere pentru deciziile luate in exercitiul functiunii.
        Chiar stau sa ma gandesc ce ar putea fi preferabil functiei de judecator? Poate cea de mitropolit? ;)

      • 1) Dacă judecătorii confirmă prea multe rechizitorii ale procurorilor atunci e un sistem socialist cu judecători prea apropiați de procurori.
        Corect.
        Este o concluzie pe care nu am formulat-o eu, ci pe care o regăsim în studiile de drept comparat ce analizează modelul socialist de proces penal din perioada totalitară și din perioada posttotalitară (societăți în tranziție spre democrație). În egală măsură, același indicator este avut în vedere pentru a analiza felul în care diferite sisteme de justiție respectă drepturile procesuale. Din această cauză nu ar trebui să ne mire că România are un număr atât de mic de achitări, dar un număr mare de condamnări dispuse de CEDO.
        2) Dacă judecătorii dau achitări atunci e grav și procurorii trebuie să răspundă.
        Corect.
        În primul rând, întotdeauna, statul ar trebui să plătească inculpatului achitat cheltuieli de judecată. Ceea ce acum nu se întâmplă pentru că statul (reprezentat de procuror) nu este parte în procesul penal. În tradiția democratică a României inculpatului achitat i se achitau cheltuielile de judecată. Regimul comunist a înlăturat această regulă. Regimul postcomunist (cu toate reformele sale) nu a readus-o în Cpp.
        În al doilea rând, atunci când este identificată o culpă a procurorului atunci acesta trebuie să răspundă. Un asemenea obiectiv ar trebui urmărit în primul rând de Ministerul Public pentru a păstra în sistem doar oameni competenți.
        A trimite pe cineva în judecată nu reprezintă un simplă rezolvare a unei spețe la seminar. Înseamnă a marca, poate iremediabil, viața unui om și a familiei lui. Un om nevinovat suportă foarte greu un proces penal. Chiar dacă la sfârșitul său instanța va respinge acuzația formulată, nimeni nu va putea șterge momentele grele prin care a trecut. Sau, uneori, nimeni nu îi va putea aduce înapoi viața pe care a pierdut-o ca urmare a formulării unei acuzații nedrepte. Pentru că, da, oamenii pot muri ca urmare a formulării unor astfel de acuzații.
        3) Dacă judecătorii spun că procurorii greșesc nu e nimic.
        Corect.
        Cel mai important actor ar procesului penal este judecătorul. Doar el înfăptuiește justiția. Judecătorul este cel care controlează legalitatea actelor înfăptuite de procuror și temeinicia acuzațiilor pe care le formulează. Judecătorul este garantul drepturilor fundamentale ale cetățeanului în raporturile acestuia cu autoritățile statului. De aceea, judecătorul are tot dreptul (chiar și obligația) să spună dacă procurorul a greșit în activitatea sa.
        4) Dacă procurorii spun că judecătorii greșesc e o problemă.
        Corect.
        Procurorul este o parte a procesului penale care câștigă sau pierde.
        Autoritatea hotărârilor judecătorești, precum și autoritatea judecătorilor înșiși, poate fi afectată atunci când o altă instituție a statului român critică toate hotărârile definitive ce nu i-au fost favorabile, într-un mod public, în rapoarte oficiale.
        5) Dacă politicienii spun că și procurorii și judecătorii greșesc nu se agită nimeni.
        Eu nu am discutat niciodată ce fac și ce spun oamenii politici. Am avut în vedere strict chestiuni de drept.
        6) Iar avocații, desigur, au voie ca la TV să critice tot sistemul, ba chiar și magistrați individual în dosare aflate pe rol, căci o fi deontologic.
        Corect și incorect.
        Nu este corect ca avocatul să critice în mod public magistrații din dosare aflate pe rol. Dincolo de relația avocat-magistrat, este implicată relația avocat-client. Un avocat care își respectă profesia își va aduce aminte întotdeauna următoarele cuvinte rostite de un avocat englez: Chiar dacă crezi că judecătorul nu e pregătit sau nu e atent la cazul tău, nu uita! El este cel ce își va da soluția în cauză! Câștigă-l de partea ta prin argumentele și soluțiile pe care i le prezinți. Un avocat care critică în mod public judecătorul din cauză nu face decât să îi facă rău clientului său. Iar asta e lipsă de etică profesională.
        Cred că avocații pot critica sistemul în ansamblu. Ei sunt cei care pot identifica neajunsuri pentru că se izbesc zi de zi de ele. Ca avocat pot spune, de exemplu, în mod public, că e incorect ca în sistemul judiciar român să se dispună arestarea preventivă invocându-se doar argumentul gravității faptei; că e incorect ca inculpaților achitați să nu li se plătească de către stat cheltuielile de judecată; că e incorect ca toți oamenii (inclusiv martori) să fie chemați în instanță la ora 8; că e incorect ca dosarul instanței să se trimită procurorilor pentru motivarea căilor de atac pe când cetățenii plătesc taxe pentru a copia același dosar.
        7) Știm exact ce ne dorim.
        Însă, până ca acele lucruri să devină realitate, având în vedere numărul hotărârilor de condamnare dispuse de CEDO, suntem a treia țară, după Rusia și Turcia (a se vedea Raportul de activitate pe anul 2014). După raportul hotărâri-populație suntem prima.
        Nu e de fală. E rușinos. Iar, dincolo de numere, fiecare cauză dintre acestea reprezintă tot atâtea destine de oameni afectate de decizii nelegale ale autorităților statului român. Chiar destine ale unor oameni vinovați pentru că și față de aceștia statul prin reprezentanții săi trebuie să se comporte în mod corect. Asta dacă vrem să fim un stat de drept. Adică un stat care respectă reguli.

        • „2) Dacă judecătorii dau achitări atunci e grav și procurorii trebuie să răspundă.
          Corect.
          În primul rând, întotdeauna, statul ar trebui să plătească inculpatului achitat cheltuieli de judecată. Ceea ce acum nu se întâmplă pentru că statul (reprezentat de procuror) nu este parte în procesul penal. În tradiția democratică a României inculpatului achitat i se achitau cheltuielile de judecată. Regimul comunist a înlăturat această regulă. Regimul postcomunist (cu toate reformele sale) nu a readus-o în Cpp.”

          Aveti perfecta dreptate: teoretic, procurorii pot chiar falimenta pe cineva intentandu-i cateva procese (toate finalizate prin achitare), dar asta nu conteaza – cel putin in opinia domnului Danilet – n-are decat sa dea amarasteanul statul in judecata, ca pana isi recupereaza banii si-a pierdut oricum afacerea, familia si statutul in societate… in schimb a castigat un ulcer, un diabet sau un atac cardio-vascular.

          P.S. Am aflat despre un caz in care cineva a fost acuzat de crima, a stat 20 (douazeci) de ani in puscarie iar dupa aceea a fost eliberat – se pare ca au fost „reanalizate” probele. In mod clar, vinovat a fost procurorul de caz (probe sustrase si/sau cuntrafacute) dar nu s-a luat nicio masura. Mai mult, atunci cand respectivul a solicitat despagubiri pentru O VIATA distrusa i s-a comunicat ca… a depasit termenul legal.
          Acuzatia initiala fusese de omor prin injunghiere. Pai daca as fi fost eu in locul respectivului l-as fi injunghiat pe procuror, ca tot mi-am ispasit pedeapsa!

          • Faceti aceeasi eroare ca marea majoritate a oamenilor. In cazul in care eroarea judiciara s-a produs in instanta raspunderea este a judecatorilor. Judecatorii sunt obligati sa analizeze probele si daca din aceasta analiza rezulta vinovatia dincolo de orice dubiu, trebuie sa pronunte o hotarare de condamnare. Daca nu, nu! Simplul fapt ca inghit tot ce le dau procurorii nu ii scuteste de responsabilitate (teoretic ca practic nu exista!). Procurorii nu condamna si nici nu aresteaza!

            • Iar daca un judecator a dispus arestarea iar altul declara ca arestatul este nevinovat, cine plateste cheltuielile de judecata ale nevinovatului tinut luni de zile in arest?
              Pai daca inculpatul este obligat sa achite cheltuielile de judecata, desi este declarat nevinovat, nu inseamna practic ca statul poate baga mana in buzunarul oricui (pana la faliment, eventual) desi respectivul este nevinovat?

            • Pentru a nu exista confuzii, trebuie să precizez că sunt cadru didactic universitar și avocat. Sunt, așadar, o parte a sistemului. Eu înțeleg sistemul într-un sens mai larg incluzând și școala de drept și avocații. Nu sunt și nici nu am fost procuror sau judecător.
              Nu am însă niciun fel de rezerve în a identifica neajunsurile sistemului de învățământ sau ale profesiei de avocat, precum și neajunsurile justiției penale în general. Conștientizarea greșelilor este primul pas spre repararea lor. Dacă ne uităm în oglindă și ne lăudăm cât suntem de minunați nu facem decât să ne mințim. Lucrurile nu stau chiar așa.

            • Nu m-am referit la sistemul judiciar in sens larg, ci la sistemul de putere pe care o au doar magistratii.

  7. keep going the good work
    justitia are nevoie de oameni nepatati, care sa slujeasca cetateanul si adevarul, nu de executanti docili. ca o remarca generala : observ ca indivizii care au jefuit si umilit romania si pe romani sint eventual bagati in inchisoare acuzati in fapte minore nicidecum pentru gravele prejudicii aduse tarii

  8. Dar proportia celor arestati in total anchetati pentru fapte de coruptie de resortul DNA? Cred ca asta e intrebarea care ne intereseaza, tocmai pt a vedea daca avem o justitie asa zis politizata. Nu in cifrele generale am putea vedea asa ceva.
    Argumentul ca fapta de coruptie in functie publica justifica arestari preventive mai multe cred ca sunteti de acord ca este unul falacios.

  9. Bine, dar cifrele provin din adunarea celor care au furat un stilou din magazine cu cei care si-au caftit vecinul, cu cei care au luat mita milioane de eur, cu cei care …samd.

    E ca si cum ai aduna mere + pere + struguri + mazare + pepeni si ai ajunge la concluzia ca o fructa are in medie 20 de grame… Evident, informatia asta nu are avea nici un inteles, nici o semnificatie.

    Asa ca pe mine unul faptul ca sunt doar 75% condamnati nu ma impresioneaza cu nimic si nu imi spune nimic.

    Analiza statistica ar fi trebuit condusa cel putin pe categorii de fapte penale, sau pe grupe de pedepse dispuse, sau sau sau….

    Asa, la gramada, nu are nici o semnificatie. Stiu ca suna journalistic si PARE sa demonstreze ceva, dar nu demonstrweaza nimic.

    Este o foarte mare problema cu procentele si mediile astea – induc usor in eroare. Pentru cine vrea sa intelega mai bine ce vreau sa spun, exista suficienta informative pe internet privind analiza statistica si semnificatiile diverselor prelucrari, in conexiune cu baza si scopurile urmarite.

  10. Dl. Danilet spune intr-un comentariu „cifrele nu mint, doar oamenii”. Trecand peste caracterul metaforic al formularii, ar fi bine sa ne amintim, atunci cand vorbim despre cifre si statistici, urmatorul lucru: corelatia nu este echivalenta cu cauzalitatea. Inductia ca metoda de rationament nu este nici pe departe una infailibila si de aceea trebuie folosita mai degraba cu zgarcenie. Utilizarea unor cifre statistice in aceste cazuri, lucru care poate da, pentru necunoscatori, o aparenta de credibilitate pornind de la ideea ca este „doar matematica” la mijloc si nu e loc si pentru altceva, poate crea iluzia unei cauzalitati dincolo de o simpla corelatie. Mai exista si posiblitatea unui „bias” (intentionat sau nu) in selectia datelor sau de efectuarea de comparatii intre categorii fara legatura indisolubila (popular: comparatia dintre mere si pere).
    Pe de alta parte, ca profesionist al dreptului, sunt de acord cu afirmatiile unor comentatori de mai sus referitoare la riscurile (si originile) unei apropieri nefiresti dintre procurori si judecatori fie si numai vazand faptul ca ambele categorii profesionale sunt magistrati si continuand cu pozitia magistratului procuror („avocat public”) in raport cu judecatorul, justitiabilii si cei care ii reprezinta pe justitiabili in cursul procesului. Pana si locul pe care procurorii il ocupa in sala de judecata este unul care mie imi creeaza suspiciune (si da, cel putin in anumite orase din tara procurorul intra in sala si acum pe aceeasi usa cu judecatorii).
    Ca multi dintre cei care citesc materialele de pe Contributors.ro si eu ma bucur pentru noua libertate dobandita de Justitie, insa cred ca trebuie sa admitem ca inca suntem departe de Justitia din tarile civilizate si „sa nu ne imbatam cu apa rece”.

  11. Putem gasi undeva o statistica a parchetelor? Cat la suta din dosarele DNA sunt cu arestati?Cum este acest procent fata de anii trecuti?mai mare, mai mic?

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Cristi Danilet
Cristi Danilethttp://cristidanilet.wordpress.com/
Cristi Danileţ este judecător din anul 1998, iar în perioada 2011-2016 a fost membru al Consiliului Superior al Magistraturii. Este promotorul educației juridice în școli și licee www.educatiejuridica.ro si membru fondator al asociației Voci pentru Democrație și Justiție www.vedemjust.ro

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro