Mi-am propus ca pe parcursul mai multor postări să înlătur prejudecățile și deformările ce există în legătură cu justiția română și care aparțin în egală măsură populației și magistraților. Cum nu intenționez să folosesc prea mult un limbaj tehnic și din considerente de spațiu nu îmi permit analize extrem de aprofundate și detaliate, îmi asum anumite inexactități din punct de vedere științific.
Mitul pe care îl analizez acum a fost făcut public în anul 2005, după o întrerupere de 15 ani.
De la Procuratură la Ministerul public. În cărţile de drept procesual penal din perioada comunistă se spune că procurorul reprezenta statul, care era parte în procesul penal (iar cauza era un fel de „Statul versus X”). Noua Constituţie din 1991 avea să schimbe procurorul din veghea Procuratură (ce urma modelului sovietic al Prokuratura) în alt tip de procuror din cadrul Ministerului Public (construit după exemplul francez al Le ministère public).
Reforma Parchetului. Instituţia procurorului este în continuă reformă: prin legea de organizare judecătorească din 1992 sistemul este politizat căci procurorul este declarat ca fiind subordonat şefului ierarhic, Procurorul General este numit de Preşedintele României la propunerea ministrului justiţiei, ministrul justiţiei este cel care numeşte şefii în parchet şi tot el poate da dispoziţie unui procuror de a se începe urmărirea penală sau a exercita o cale de atac. În 1997 ministrul pierde atribuţia de a da ordine procurorilor. La revizuirea Constituţiei din 2003 procurorul pierde atribuţia de a aresta în favoarea judecătorului. Prin noua lege de organizare judiciară din 2004 se arată că prorurorul şef poate da dispoziţii obligatorii numai în scris şi motivat, iar în anul 2005 procurorul este declarat independent în soluţiile adoptate.
Reluarea mitului. În anul 2005, un important om de afaceri din România, urmărit penal pentru înşelăciune, spălare de bani şi delapidare, a făcut afirmaţia că „procurorul nu e magistrat, ci e avocat al statului”. Ideea venea cumva din SUA, unde procurorul este parte dintr-o structură a Ministerului Justiţiei condusă de Attorney General care este membru din Guvern; evident, sistemul american e diferit de cel european, dar asta nu mai observă nimeni. Ideea este apoi preluată de un jurnalist devenit patron de media care la rândul lui a fost investigat şi apoi condamnat pentru manipularea pieţei de capital. Iar recent am văzut reluată această idee la preşedintele Senatului: „Procurorii sunt agenți ai statului și sunt putere executivă, dar din păcate viciul pornește chiar de la Constituție”.
Combaterea mitului: procurorul este magistrat. Toţi cei care susţin că procurorul nu este magistrat încearcă să nege dispoziţii legale extrem de clare privind statutul procurorului. Astfel, art. 133 din Constituţie spune că preşedintele CSM se alege dintre magistraţii care sunt judecători şi procurori; art. 98 şi art. 99 lit s din Legea 303/2004 arată că judecătorii şi procurorii răspund disciplinar pentru anumite fapte de natură să afecteze prestigiul justiţiei sau demnitatea funcţiei de magistrat. Art. 18 din Legea 317/2004 stabilește că Senatul (sic!) validează lista cuprinzând magistraţii aleşi ca membri ai Consiliului Superior al Magistraturii, Iar denumirea secțiunii a patra din cap. 4 este „Atribuţiile CSM în domeniul răspunderii disciplinare a magistraţilor”. Alte articole incidente le-am menţionat AICI.
Combaterea mitului: procurorul nu este al statului. De fapt, cei care susţin că procurorul nu este un magistrat nici nu prea sunt interesaţi de denumirea de gen dată procurorului, ci îi interesează cât sunt aceştia de independenţi. Pentru că ei utilizează ca argument o dispoziţie constituţională potrivit căreia „Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei” (art. 132 alin. 1), de unde ei trag concluzia că ministrul ar fi şeful procurorilor şi că acestea le-ar putea da ordine, deci procurorii ar lucra pentru…stat, ei nu ar fi independenţi aşa cum sunt judecătorii. Numai că respectivii uită ce tocmai a spus articolul precedent şi anume că procurorii sunt cei prin care îşi exercită atribuţiile Ministerul Public care reprezintă interesele generale ale societăţii (art. 131). Aşadar, legea supremă în stat arată că procurorii îşi desfăşoară activitatea nu în interesul statului (înţeles ca o grupare mică de oameni ce exercită puterea prin care guvernează la un moment dat), ci în interesul societăţii (adică al tututor oamenilor de pe teritoriul României). Mai mult, legile în vigoare în prezent nu acordă nici ministrului, nici premierului, niciunei alte entităţi politice sau statale din afara ierarhiei parchetelor vreo legătură cu activitatea judiciară a procurorilor.
Aşa se explică şi deciziile Curţii Constituţionale, unde se arată: Procurorul nu este un reprezentant al statului, ci un organ al legii” (dec.68/2005); Ministerul Publică reprezintă, în activitatea judiciară, interesele generale ale societăţii, şi nu exclusiv interesele anumitor persoane sau categorii de persoane – statul, autorităţile publice, persoanele fizice, alte persoane (dec.345/2006). Potrivit Constituţiei, Ministerul Public este o parte componentă a autorităţii judecătoreşti, şi nu a puterii executive sau a administraţiei publice (dec.681/2005 şi dec.307/2014).
Concluzie. În România procurorul reprezintă Societatea. Nu un grup de interese, ci interesul general. Nu interesul publicului, ci interesul public. Prin urmare procesul penal nu se desfăşoară între Guvern şi inculpat, ci între societate şi inculpat. Deci procurorul nu este nici avocat, nici agent al Guvernului (Statului) şi acesta este trendul în toată Europa. Aşadar, cel de-al zecelea mit despre justiţia română este demontat.
ARHIVĂ DEMITIZARE:
ep.1: „Justiția română soluționează doar dosare penale”
ep.2: „Justiția este a treia putere în stat”
ep.3: „Corb la corb nu-si scoate ochii” sau „Magistrații nu răspund în vreun fel”
ep.4: „Magistrații decid potrivit propriei lor convingeri” sau „Magistrații decid cum vor ei”
ep.5: „Daca cineva este arestat înseamnă că e vinovat”
ep.6: „Arestarea este regula în procesul penal românesc”
ep.7: ”Judecătorii arestează tot atât de mult ca pe vremea când arestau procurorii”
Printre atribuțiile procurorilor unui anumit parchet intră și cererea de anulare a unei HG. Poate prezentați o evidență pe ani ale acestor cereri și/sau ale solicitărilor publicului către unitățile de parchet de demarare a procedurii ,cereri care au fost respinse/clasate/trimise altei „instituții interesate”; ar veni în sprijinul „demontărilor”. Sau nu. În realitate, (părerea mea este că) procurorii sunt mai degrabă priviți ca apărătorii doar ai legii penale. Or, drepturile civile ale societății sunt, din păcate, încălcate foarte des, iar reacția procurorilor se lasă așteptată.
Atributiile in materie civila sunt o reminescenta a comunismului. Atunci procurorii mergeau la sedintele consiliului local, Procurorul mergea la sedintele de Guvern, procurorii erau trimisi in fabrici si uzine in controale etc.
Tendinta internationala este de a limita activitatea procuroilor la activitatea penala. Nu o spun doar eu, ci specialisti in domeniu https://cristidanilet.wordpress.com/2011/06/14/standarde-de-independenta-a-justitiei-sinteza/
Nu cred ca cei care participa la aceasta discutie sustinand ca procurorul este un avocat al statului considera ca statul este vreunul din organele sale guvern etc sau exclusiv vreuna din puterile sale ci toate acestea impreuna deservesc o entitate ideala denumita stat. .Cat despre ce spune legea la orice nivel al ei asta descre o stare de fapt si de drept actuala care doar prin asta nu inseamna ca nu ar putea fi schimbata.
Oricum ar fi in opinia mea procurorul are prin caracteristica de independenta necesara si similara cu cea a judecatorului si prin obligarea de a apara legea si balanta corecta a acesteia, caci procurorul desi in genere acuzator nu este in mod obligatoriu numai asa avand ambele valente, asemeni judecatorului statutul de magistrat , fiind daca este sa-l numim avocat, doar un avocat al societatii si deci al legii si al dreptatii, legea urmarind sa fie dreapta. si asigurarea suprematiei sale fiind realizata prin puterea judecatoreasca din care face parte si procurorul.
Cum poti fi avocatul cuiva fara sa fi „angajat” de acel cineva? Adica de unde pana unde procurorul e avocatul societatii cand societatea nu l-a angajat, citeste votat? Iar in SUA unde e votat direct de societate e al statului ? Pare o grava inconsecventa logica, reprezint societatea ca zice dl. Danilet si ca eventual asa interpretez Constitutia !
Daca nu citesti atent ce scriu de ce te mai ostenesti sa intervii?
@Mihai Constitutia spune ca procurorii reprezinta interesul general al societatii. Nu stiu in care text constitutional ati gasit dvs ca nu poti reprezenta pe cineva daca nu esti angajat de acel cineva. De ex, parintele il reprezinta in actele juridice pe minorul de pana la 14 ani in baza legii, nu a unui contract prin care minorul il angajeaza pe parinte.
Fiti va rog mai atent la astfel de alegatii, mai ales atunci cand parerile dvs sunt nefondate pe lege. Si aveti mai multa incredere in cei ce spun ceva aducand argumente factuale. Multumesc!
PS Astept sa faceti un text referitor si la mitul arestului adica unul despre diferenta dintre caracterul punitiv din cazul condamnarii la arest cu executare definitiva si cel preventiv al arestului in faza de cercetare penala si pana la condamnarea definitiva. Care libertati sunt restranse in cazul unuia sau al celuilalt si care nu , cu o paralela ntre cele doua situatii.
Demitizarile sunt in serial. Cititi-le pe toate, unele episoade se refera la arestarea preventiva. Ce vreti dvs nu e prea clar, dar cred ca necesita niste explicatii doar daca nu ati citit legea si vreti sa o fac eu in locul dvs si sa pun aici prevederile sale.
Scurt si clar, unde-i lege, nu-i tocmeala!
– „În cărţile de drept procesual penal din perioada comunistă se spune că procurorul reprezenta statul”;
– „Concluzie. În România procurorul reprezintă Societatea.”
Bine, bine, dar cine reprezinta Statul? Societatea este Statul? ceva in genul ziselor lui lui Vladimirescu „„Patria se cheamă norodul, iar nu tagma jefuitorilor”
Nelamurirea mea: pina acum credeam ca Societatea este reprezentata de judecator. Care nu era decit reprezentantul legii, unde nu-s suspine nici tocmeala.
Daca si procurorul si judecatorul reprezinta Societatea, eu am un dubiu ca procesul poate fi corect (sint doar dubiile mele, ca profan in ale Justitiei).
Sunteti putin confuz in intrebare. Raspunsul este, conform legii: depinde despre ce relatie vorbim. Daca vorbim de reprezentarea statului in procese civile, atunci COdul Civil ne lamureste ca Ministerul Finantelor il reprezinta. Daca vorbim de reprezentarea in fata CUrtii Europe a Drepturilor Omului, statul nostru e reprezentat de Ministerul Afacerilor Externe prin Agentul Guvernamental. Si tot asa.
Nu, societatea nu este reprezentata de judecator. Societatea e reprezentata de Parlament. Procurorul apara interesul societatii, adica interesul public (nu al publicului). Judecatorul reprezinta legea, daca vreti sa o spun intr-un limbaj extrem de …neacademic.
Lucrurile sunt mai simple decat incercam sa le conceptualizam, va asigur.
În practică, se poate constata că procurorul este în general preocupat să dea NUP pewntru diverși funcționari publici corupți, în timp ce judecătorul este mai puțin interesat de așa ceva, dar susține deciziile procuorului :)
Adică ei se află pe trepte diferite, dar ambii reprezintă de fapt interesele ”tagmei jefuitorilor”. Funcționarul public comite abuzul, procurorul dă NUP în mod nejustificat, dar deja decizia lui e o ”greșeală” măruntă, comparativ cu abuzul funcționarului, în timp ce judecătorul susține acel NUP, dacă îi dă cuiva prin minte să conteste în justiție decizia procurorului. Și decizia judecătorului deja nu mai conține nicio greșeală, fie ea oricât de măruntă.
Cam așa merg lucrurile în realitate.
Raport activitate DNA 2005-2013 http://www.pna.ro/bilant_activitate.xhtml?id=23
Pe categorii de funcții, în perioada de referință au fost condamnați definitiv 26 de primari, viceprimari și subprefecți precum și 6 membri de consilii județene, 24 de magistrați, 164 de ofițeri de poliție, 50 de directori de companii naționale și instituții publice, 60 de persoane din cadrul instituțiilor cu atribuții de control (Garda Financiară, ANAF, AVAS, ITM, Administrații financiare etc.). În perioada august 2006 – octombrie 2012, au fost trimise în judecată peste 4.700 de persoane pentru fapte de corupție, asociere, asimilate sau în legătură cu faptele de corupție. Din acestea, aproximativ jumătate dețineau poziții importante de decizie sau control, la nivel central sau local. Spre exemplu, au fost deferiți justiției, pentru fapte de corupție, 23 de membri ai Parlamentului, 15 miniștri și secretari de stat, 8 prefecți/subprefecți și tot atâția președinți de consilii județene, precum și 9 directori de agenții naționale cu rang de secretar/subsecretar de stat, 40 de șefi de companii naționale și regii, precum și 25 de directori de instituții publice. Acestora li se adaugă peste 100 de primari, peste 50 de magistrați, 500 de ofițeri de politie și numeroși vameși, inspectori fiscali, comisari de garda financiară etc.
Cu voia Dvs., un punct de vedere divergent. Intr-un fel, este „eroizanta”, deci convenabila pentru interesul de grup profesional, ideea ca procurorul ar reprezenta societatea. Societatea o reprezinta politicienii, in virtutea unui mandat electoral, mai la obiect spus Parlamentul, ca intreg, ca institutie, care este cea mai reprezentativa (nici macar un parlamentar nu poate spune ca reprezinta societatea, in ansamblu, ci doar un segment de populatie, din circumscriptia sa electorala) si Presedintele. Procurorul nu este ales de catre populatie. Atunci, pe cine reprezinta procurorul? Procurorul reprezinta legea, in litera si in caracterul imperativ de aplicare, am putea spune un administrator al aplicarii literei legii. Spre deosebire de judecator, care este un administrator al dreptatii, ori un administrator al aplicarii spiritului legii. De aici si diferentele dintre o propunere de sentinta si o pronuntare de sentinta. Procurorul nu este avocatul statului sau guvernului, dar este si trebuie sa fie avocatul legii. Spre deosebire de avocatul cetateanului. Nu cred ca occidentul mai este un argument de autoritate sau de prestigiu, acolo legea nu mai reprezinta vointa poporului, ci a unor grupuri de interese, a unor interese minoritare. Concluzia „demontarii” este mai mult decat optimista.
Eu vorbesc despre ceva (interesul public), dvs despre altceva (totalitatea cetatenilor). Dar amandoi facem referire la Constitutie. Societatea o reprezinta politicienii, e adevarat.
Procurorul nu este ales de catre populatie. Nici nu trebuie. Nici profesorul nu e ales de elevi, dar ii invata. Nici medicul nu e ales de pacienti, dar ii vindeca. Nici magistratii nu sunt alesi de populatie, dar ii sanctioneaza.
Si procurorul, si judecatoril, si avocatul apara legea. Doar ca primii o fac impartial, ultimul angajat de o parte.
Legea nu e a politicienilor, ci a tuturor: alesi si alegatori, prezenti la vot sau nu, minori sau cu drept de vot, in viata la data adoptarii legii sau nascuti ulterior.
„…procurorii îşi desfăşoară activitatea nu în interesul statului (înţeles ca o grupare mică de oameni ce exercită puterea prin care guvernează la un moment dat), ci în interesul societăţii (adică al tututor oamenilor de pe teritoriul României)”.
Incerc sa o spun cat mai simplu sa nu fie confuzii, desi lucram cu concepte si e greu sa nu devin tehnic.
Procurorii nu actioneaza pt ei sau pentru Stat. Ci pentru popor privit in ansamblu. Dar fara sa intrebe populatia sau sa fie alesi de populatie. Cu alte cuvinte,m procurorul nu va actiona cum vrea majoritatea populatiei, ci cum spune legea fara a tine seama pe cine trage la raspundere sau cine e victima.
Daca sau cat de mare ori de mica este diferenta dintre “interesul public” si cel al “totalitatii cetatenilor” este o chestiune lamurita de dictionare si de tratate. Insa, dincolo de aceste cadre explicative, cand latinii au conceptualizat “res publica” (lucru public), au pornit cu certitudine de la interesele cetatenilor. A crede ca interesul public este rupt de masa cetatenilor inseamna, in extremis, vacuitate sau mitologizare.
Compararea procurorului cu profesorul sau cu medicul nu functioneaza sub aspectul relatiilor de putere, cu puterile statului. Asemanarea este numai prin faptul ca toti servesc un segment din interesul public, trebuintele de respectare a normelor (respectarea normei este la fel de importanta ca si norma insasi), de invatare, de sanatate etc. fiind specifice vietii si organizarii sociale.
Nu trebuie ignorat esentialul, ca procurorul este legat de functiile de respectare a legii, de sanctionare si de coercitie, in raport de pericolul social, de aceea actele sale trebuie ponderate, ceea ce si fac apararea de catre avocat a paratului si pronuntarea sentintei de catre judecator, insa ar fi insuficient daca nu vor fi puse si sub controlul unei legi a responsabilitatii procurorului.
Pana in 1989, am mers pe ideea unicitatii puterii, dupa, pe cea a separatiei, din care a disparut sursa primara a legii, vointa poporului. Au aparut in schimb o serie de speculatii ideologice, nu numai politice, ci si juridice (exista si o ideologie juridica, cel putin prin inducerea pretentiei de “suprematie”). Denaturarea interesata a “statului de drept”, bazat pe “legea” unor interese externe, de cele mai multe ori, a “independentei justitiei”, atarnata de “independentul” MCV, ori a “luptei anticoruptie”, identificabila sau reductibila la “investitia” americana in DNA, sunt de un ridicol absolut.
Procurorii sunt reprezentantii societatii? Sa fim rezonabili! Procurorii sunt functionari publici, dar daca tanjesc dupa demnitati politice, sa faca precum Victor Ponta, care si-a dat meseria de procurer pe politica (in particular pe un mandat de premier, dara asta este o performanta greu de atins). Parafrazandu-i pe Clemanceau (razboiul este un lucru prea serios pentru a fi lasat pe mana militarilor) si pe De Gaulle (politica este un lucru prea serios pentru a fi lasata pe mana politicienilor), nu pot decat sa afirm: politica este un lucru prea serios pentru a fi lasata pe mana procurorilor (F. P.).