Figură extrem de influentă a studiilor ruse, sovietice și post-sovietice, istoricul Richard Pipes detestă modelele academice. Tocmai prin curajul interpretativ al demersului său istoriografic și prin utilizarea comprehensivă a informațiilor din arhive, o carte precum Russia Under the Bolshevik Regime (New York, Knopf, 1993) a devenit într-adevăr clasică. Pentru Pipes, ideile contează enorm în istorie, iar studierea bolșevismului ca o doctrină revoluționară, cu o logică internă precisă, este menită să lumineze modul în care s-a născut ceea ce numim, pe urmele lui Martin Malia, partocrația ideocratică, o organizare în care cultul Liderului se confundă cu acela al Partidului și al Istoriei. Era simultan idolatrie și partolatrie într-o sinteză mistică înveștmântată în limbaj scientist.
Verdictul lui Pipes este sever și merită o reflecție serioasă: Oricare le-ar fi fost intențiile, bolșevicii au impus țării lor o tiranie cu efecte îngrozitoare asupra subiecților supuși Marelui Experiment și asupra lumii. Profesorul emerit de la Harvard este departe de a nutri simpatie pentru autorcrația țaristă, dar refuză să-i atribuie o culpabilitate peste aceea reală: acapararea patrimonială a tuturor treburilor statale, inclusiv economia și politica; respingerea cooperării cu grupurile democratice, liberale ori conservatoare; idei și practici obscurantiste, chiar reacționare. Dar, afirmă Pipes, țarului chiar îi păsa de Rusia. Această preocupare explică de ce Nikolai al II-lea („Nikolaska” cel atât de execrat de fondatorul bolșevismului) nu a dat ordin trupelor să-i masacreze pe revoltații din Petrograd în februarie 1917 și a abdicat, în vreme ce bolșevicii conduși de Vladimir Lenin și Lev Troțki au ordonat o sălbatică represiune împotriva insurecției marinarilor din Kronstadt, în martie 1921. Chiar și așa, Pipes consideră că anul 1917 nu a reprezentat o ruptură completă cu trecutul și că revoluționarii s-au amăgit pe ei înșiși crezând într-un așa-zis moment zero. Pe de altă parte, în viziunea sa, marxismul ar fi fost doar un „combustibil”, o substanță inflamabilă adăugată peste situația reală, dar înapoierea Rusiei este principala cauză pentru calamitățile politice abătute asupra acestei țări în secolul XX.
Bolșevicii au profesat credința revoluționară (evident, de persuasiune marxistă), dar preocuparea lor unică și fundamentală a fost puterea absolută. Cele două fixații, cea ideologică și cea absolutistă, se intersectau în acest câmp de forțe care a distrus orice urmă de pluralism în Rusia și a devenit un mereu expansionist sistem global. Pentru Lenin și camarazii săi, Rusia era spațiul unde puteau să pună în aplicare experimentul social al unui surogat de marxism combinat cu tradiția teroristă locală, indiferent de prețul care urma a fi plătit pentru succesul acestor planuri liberticide.
Într-un capitol extrem de revelator despre comunism, fascism, și național-socialism, Pipes se ocupă de geneza totalitarismului în Rusia lui Lenin. Între timp, subiectul a devenit mai puțin spinos, există o întreagă literatură, inclusiv cartea lui Robert Gellately despre era catastrofelor sociale, dar în anii ’90 era încă rar ca un gânditor de talia lui Pipes să scrie fără inhibiții despre aceste similarități șocante. El argumenta astfel, în chip convingător, că totalitarismele de extremă dreapta au importat și au adaptat tehnici de control mental și de dominație de la Lenin și acoliții acestuia. Profund si riguros, acest capitol este unul dintre cele mai serioase eforturi de a reconsidera însăși noțiunea de totalitarism, un termen contestat de unii politologi și istorici din cauza asocierii sale cu retorica Războiului Rece.
Sistemele totalitare, indiferent de unde se situează pe continuumul stânga-dreapta, trăiesc într-o permanentă stare de urgență, născocesc perpetuu figuri ale inamicului și invocă necesitatea anihilării fără milă a „verminei otrăvitoare”. Există, spre a relua conceptul lui Zevedei Barbu, un cadru mental totalitar. Deși totalitarii bolșevici și naziști au ajuns în cele din urmă la o încleștare mortală, substratul psihologiei acestor mișcări de masă era, în fond, același (lucru scris, între alții, de Eric Hoffer și de Hannah Arendt). La fel și înclinațiile lor ideologice, inspirate de teamă, anxietate și ură. Pipes susține în magistrala sa lucrare că național-socialismul a învățat de la bolșevici tehnicile revoluționare de îndoctrinare și mobilizare. Funcțiile „organului central” de presă, Pravda și Völkischer Beobachter, putem spune, erau aceleași (Scînteia, Rudé právo, Neues Deutschland, Trybuna Ludu, au fost versiuni locale ale Pravdei). Hitlerjugend imita Komsomolul. Regimurile totalitare din Rusia, Italia și Germania aveau în comun o caracteristică principală: o ostilitate viscerală în raport cu democrația liberală. Iar la acest capitol, este incontestabil, prioritatea îi aparținea lui Lenin.
Erudiția și abilitățile interpretative ale lui Pipes sunt uluitoare. Uneori însă, sedus de propriile descoperiri și ipoteze, istoricul tinde să pronunțe judecăți cumva exagerate. Nu poți să nu fi surprins văzând cum leagă el, de o manieră atât de directă, fără necesarele intermedieri, experimentul bolșevic (și izvorul său marxist) de iluminismul european. Pentru Pipes (și aici el se întâlnește cu tezele filosofului politic britanic John Gray), eșecul sovietismului a fost legat de credința extrem de primejdioasă că umanitatea poate fi replăsmuită în funcție de un număr de precepte raționale concepute de elite compuse din intelectuali vizionari. Sigur, asemenea ispite de inginerie socială au defint și definesc radicalismele marxiste și marxizante, dar socialismul european nu s-a limitat la ele. A existat mereu o critică libertară a autoritarismului preconizat de Lenin, Troțki, Stalin, Mao și alți auto-desemnați filosofi-regi.
Chiar Pipes admite că, în pofida pretenției lor că ar aparține marxismului european, Lenin și adepții săi erau de fapt un grup de fanatici. Ei se puteau dispensa de dogmele utopice câtă vreme rămâneau uniți sub stindardul leninist printr-o pasiune de o obstinație care friza insanitatea. Categoria însăși a compasiunii a fost eliminată din codul lor etic. Cum mai târziu Hitler, Himmler și Heydrich vor face din refuzul milei pentru cei „slabi” o virtute supremă a „eticii” rasei nordice.
Cum se spune, finalul încoronează opera. În acest caz, e vorba de capitolul de concluzii privind semnificațiile Revoluției Ruse din octombrie (stil vechi) 1917. Pentru Pipes, și lecția sa ni se pare extrem de actuală, bolșevismul a fost inextricabil legat de istoria, instituțiile și mentalitățile ruse. Ceea ce nu înseamnă că marxismul –o Weltanschauung occidentală– nu a contat în nașterea Behemoth-ului totalitar. Dar pentru ca o anumită încarnare a marxismului (autoritară, militaristă, obtuză, ultra-centralistă, de o infinită intoleranță) să triumfe în Rusia, trebuiau abandonate toate celelalte trăsături ale marxismului: celebrarea subiectivității și a emancipării, opoziția în raport cu orice formă de alienare, spontaneitatea revoltei sociale. Scrie Richard Pipes, și merită să reflectăm atent la această idee: „Indubitabil, teoriile care au inspirat bolșevismul, îndeosebi cele ale lui Karl Marx, erau de origine vestică. Dar este la fel de incontestabil că practicile bolșevice erau endogene, pentru că nicăieri în Occident marxismul nu a condus la excesele totalitare ale leninism-stalinismului”. Poziția lui Pipes poate să-i exaspereze pe partizanii unui „marxism inocent”, lipsit de orice repsonsabilitate pentru bolșevism, dar și pe naționaliștii ruși (cu ecourile actuale în „gândirea Putin”, spre a relua termenul lui Alain Besançon) care blamează Vestul pentru soarta țării lor în secolul trecut. Socotim că diagnosticul lui Richard Pipes este corect. Combinația dintre un marxism simplificat până la frontiera cu absurdul și tradițiile radical-nihiliste și autoritariste ale Rusiei a fost o rețetă sigură pentru ascensiunea unui despotism unic ca intensitate și longevitate.
La rigoare, ceea ce propune Richard Pipes este un accent neo-tocquevillian asupra pericolului pe care îl reprezintă statismul, la care adaugă apoi și o vădită „demonizare” a intelectualilor (mai ales a lui Lenin), pe care îi vede mai degrabă în paradigma tradițională a lui Merle Fainsod (unul dintre fondatorii Centrului de Cercetări Ruse la Universitatea Harvard), nu ca grup social care urmărește transformarea societății, ci ca pe indivizi mânați de dorința de a controla politic treburile cetății. Așa cum spune și Abbott Gleason, Pipes tinde să „reducă agenda umanitară [a acestora] la nimic altceva decât un subterfugiu”, distingându-se astfel de o întreagă serie de gânditori conservatori, de la Edmund Burke încoace, care acceptaseră totuși, chiar și limitat, aspirațiile umanitare ale intelighenției revoluționare (generic). Este ceea ce a atras și critica lui Stephen Kotkin, care a vorbit despre „repudierea trufașă [a lui Pipes] a aspirațiilor, oricât de eronate, a milioane de oameni”. Pipes rămâne însă un autor extrem de erudit care și-a făcut și temele în arhive, și care știe ca puțini alții atât istoria Rusiei, cât și a Europei. Vocea sa nu poate fi ignorată într-o discuție serioasă nici măcar de către cei care, iată, îl contrează pe anumite tronsoane de argument. O discuție epistemică informată, sobră, provocatoare despre istoria Leviatanului bolșevic, nu poate prin urmare să nu îl conțină și pe Richard Pipes.
Recomandări:
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 