duminică, mai 9, 2021

Despre Antigonele culturii române și despre părinții lor „de patrie uciși”

„Uită-te  în cărțile  mele” – Anton Golopenția  (1911-1952), către Sanda Golopenția ( n.1942)

Nu știu cum ar fi arătat  cultura română, după selecția dogmatică, sângeroasă, întreprinsă de regimul  comunist, în oameni și idei, fără truda benedictină  a câtorva femei, în special fiice, cărora acest regim nu s-a mulțumit să le ucidă în închisoare părinții, ci le-au distrus sau pus sub obroc o  operă de o valoare infinit superioară celei pe care a fost în stare el însuși s-o inspire și s-o producă.

Mă gândesc întâi la Monica Lovinescu, păstrătoare a Agendelor, corespondenței, însemnărilor ambilor ei părinți, E. Lovinescu și  Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu, dar și la Maruca Vulcănescu, fiica lui Mircea Vulcănescu,  la  Monica Pillat, fiica lui Dinu Pillat,  la Nadia  Pandrea, fiica lui Petre Pandrea și la multe altele al căror nume nu-mi vine acum în minte, la fel de eroice. Ele au păstrat, sau  au scos de prin  arhive unde zăceau, confiscate, au citit, au pus cap la cap, au transcris, editat și adnotat opere fără de care  cultura noastră ar fi arătat cu siguranță altfel, fără a fi putut fi pe deplin conștienți de sărăcia ei.

Nu știu, dar asta s-a tot spus și îi consacru doar o paranteză, cum poți să mai fii, ca intelectual, nostalgic sau de stânga, după ce ai luat cunoștință cât de cât, fie și cu întârziere, fie și în mare, că nu se putea altfel, de proporțiile acestui prăpăd.  Pentru unii, optimiști și senini din oficiu, cultura  noastră ar fi arătat oricum bine, iar altora, ideea  de devotament, de hărnicie  spontană, răbdare, curiozitate de a scotoci prin ruine, după vestigii  ascunse, le apare ca un unghi de abordare  inadecvat  pentru un regim  ce avea de rezolvat mari inechități,decalaje și probleme sociale și colective, și pe care,  gânditorii aceștia, cu independența și cu ideile lor elitiste, nu  ar fi făcut decât să-l împiedice să le rezolve rapid și fără ezitare.

Revelația amară pe care o ai citindu-le cărțile ținute sub obroc, sau putrezind sub formă de manuscrise prin arhive scoase în ultimii  douăzeci și cinci de ani la iveală, este că în marea  lor majoritate, autorii aceștia erau animați de cel mai ardent interes față de asemenea probleme sociale și colective și de  rezolvarea lor și că viețile lor au fost de cele mai multe ori însuflețite de un patriotism și un umanism pe care  cei scăpați cu abilitate, sau prin noroc, de tăvălug, n-au fost în stare nici măcar să-l simuleze convingător. Însă nici una  dintre  aceste vieți nu mi s-a părut parcă mai tragic irosită decât viața lui Anton Golopenția, sociolog, etnolog, filosof, eseist și literat interbelic, monografist și colaborator al lui Dimitrie Gusti, funcționar de stat în primii doi ani ai regimului și răspunzând plin de bune intenții, intențiilor declarate ale acestuia, de a-și pune multa știință și competență  în slujba celor obidiți și umiliți. Era în fond, ceea ce făcuse cea mai mare parte a scurtei sale vieți, prin scris și prin activitate practică.

Mai ales despre imensa cantitate de texte de meditație,analiză, statistici,  cercetare , corespondență  rămasă  de pe urma lui n-am fi știut nimic fără efortul migălos și de lungă durată al fiicei sale de a le la iveală și de a le edita în condiții absolut exemplare. Fiindcă Sanda Golopenția nu este doar fiica lui Anton Golopenția și a Ștefaniei Cristescu Golopenția (etnolog, participantă la echipele de monografiști ale lui Dimitrie Gusti), doi  cărturari interbelici cu contribuții  de covârșitoare importanță în domeniul lor de activitate. Ea însăși profesoară universitară în Statele Unite ale Americii, specialistă antropologie, pragmatică,  etnologie, semiotica teatrului, literatură franceză,  este la rându-i autoare a unui însemnat număr de studii savante, conducătoare de doctorate, etc.. În tot ce a scris, și a scris enorm (Cartea Plecării, 1994, Vămile grave, 1999,  Intermemoria-Studii de pragmatică și antrolologie, 2001,  Chemarea mâinilor negative, 2002, Emigranții Carter, 2008, reprezintă doar câteva titluri), răzbate de asemenea un patriotism adânc, o iubire încrezătoare, calmă, sobră,  față de România,  căreia îi dedică toată munca ei devotată și bine făcută, neașteptând răsplată și recompensă.

Într-o prelegere ținută la Timișoara, în decembrie 2014, când i s-a acordat titlul de Doctor Honoris Causa al Universității de Vest, Sanda Golopenția mărturisește cu simplitate și reținută emoție, modul firesc în care a făcut loc, în cariera și în timpul ei, acestei noi sarcini,fără ezitare asumată.

În septembrie 1952, când  tatăl ei, arestat inițial pentru a semna declarații ca martor în procesul liderului comunist Lucrețiu Pătrășcanu, moare, la nici 42 în  închisoarea Jilava, Sanda Golopenția avea  zece  ani. (Momentul arestării și tot ce a urmat după el, până la moartea părintelui, ne este relatat într-o carte răscolitoare, pe care am avut onoarea  și bucuria să o editez în colecția ACTUAL a editurii Curtea Veche, intitulată  Viața noastră cea de toate zilele, 2009). Fetița de atunci, descoperă abia 40 de ani mai târziu, în dosarul de anchetă al tatălui ei, numărând mii de pagini, scrisorile  pe care acesta, înțelegând că nu-i va mai vedea niciodată, le scrie  din arest soției, și celor doi copii ei săi: „Din ce mi se adresa mie în scrisoarea către copii, o frază a schimbat în bună măsură cursul ultimilor mei aproape douăzeci de ani. Era simplă. «Uită-te în cărțile mele», spunea tatăl meu și, adresată copilului de atunci, fraza aceasta putea funcționa doar ca o încurajare și un îndemn la lectură. Prinsă însă în coconul timpului care i-a fost și ne-a fost refuzat,  fraza revenea obsedant, punând sub semnul întrebării tot ce aveam eu însămi de încheiat.”

Începând din acel moment, tot ce a mai scris și înfăptuit Sanda Golopenția s-a împletit  inextricabil și  s-a impregnat  de acel  apel patern.  Mai mult decât să-și continue și ducă la bun sfârșit propria lucrare și în definitiv propriile îndatoriri profesionale, i-a răspuns fără ezitare, transformându-l în imperativ categoric.

Iar rezultatul  acestui efort colosal, care se adaugă propriei opere, constituie, fără nicio îndoială, monumentul cel mai impresionant pe care vreuna dintre fiicele invocate mai sus îl închină nu doar memoriei tatălui, asumată ca misiune, ci culturii române. El constă  din editarea  integrală a operei părinților ei, în care înseși textele ce le consemnează destinul se includ. Prima dintre aceste impresionante lucrări, întotdeauna minuțios și profesionist adnotate și comentate,  este  Ultima carte, 2001, reunind copiate de ea însăși,  filă cu filă, toate declarațiile în anchetă ale lui Anton Golopenția și însumând peste 800 de pagini format mare.  Următoarea lucrare, reunește textele științifice  ale lui Anton Golopenția, în două volume, publicate în  2002, sub titlul Opere complete,  Ștefania  Cristescu  Golopenția, Descântatul în Cornova Basarabia, reprezentând o reeditare, în 2003, Românii de la Est de Bug, însumând peste 1500 de pagini, în 2006, apoi masivul schimb de scrisori între Anton Golopenția și  soție, colaboratori, prieteni, rude,  în cele  patru volume intitulate Rapsodia epistolară,  apărute între 2004 și 2014.

Dar  lista aceasta bibliografică depășește cu mult semnificația unui devotament filial  exemplar.  Restituind lucrarea tatălui, Sanda Golopenția răspunde, cum ea însăși mărturisește cu ocazia decernării titlului de Doctor Honoris Causa, la Timișoara, imperativului de a scrie „despre anii care nu s-au încheiat încă deplin, căci nu au fost văzuți în răutatea lor de neînțeles.”  Și prin această operă a ei, nu numai anvergura științifică,  profilul  moral și fervoarea de ctitor a lui Anton Golopenția, savant și funcționar al statului,  pe care patria „îl suprimase brutal, deși toată truda lui de om fără vacanțe, fără agoniseală și fără carieră fusese pusă în slujba României cu competență și autenticitate” ne sunt restituite. Destinul  tragic al lui Anton Golopenția, așa cum  se conturează  din uriașa operă  scoasă de ea la iveală, ca un vârf al unui aisberg mult mai vast, devine „prototipul suprimării intelectualilor în România comunistă” și o imagine pe care nu o va mai putea șterge nimeni, a „locurilor în care s-a suferit și s-a murit fără rost”  la mijlocul secolului XX în România, „istovindu-se din nou o putință de închegare românească”.

Ultimul,în tot cazul cel mai recent dintre rezultatele devotatei și migăloasei sale munci, îl constituie un text de numai o sută de pagini, asamblat de Sanda Golopenția din foile disparate cuprinse într-un  dosar,după unul sau mai multe  variante de plan schițate de Anton Golopenția, și intitulat, Îndreptar pentru tineret, Editura Enciclopedică, 2015.  Este o lucrare de o neverosimilă actualitate, pe care, atunci când a scris-o, Anton Golopenția se afla la studii doctorale în Germania… Prieten cu  Petru Comarnescu, polemizând prietenos și cordial cu Emil Cioran, manifestând rezerve față de naționalismul unor congeneri și chiar al lui Eminescu,văzând, în contratimp cu vremurile întoarse cu ochii spre Apus, viitorul României în ea însăși, în tinerețea și elanurile ei, admirând fără rezerve și cu fervoare personalități animate de idealul construcției, ca și el, Kogălniceanu, Cuza, dar mai ales pe Bălcescu, Anton Golopenția scrie, la 24 de ani, un text debordând de o dragoste ardentă, vizionară pentru România și pentru români, animat  de convingerea de care, multe decenii mai târziu,  este animată și fiica lui,  aceea că„e timpul să încercăm să scoatem de sub sfielile tăcerii de cultură mereu altfel dominată și mereu îndoindu-se de sine”. Sunt zeci de fraze,percutante și memorabile, ca niște aforisme, pe care îți vine să le citezi,însă reconfortanta senzație cu care închizi această carte este că ți-ai pus la ochi trei dioptrii,  fără ca înainte să te fii știut miop.

Dar poate că  beneficiul cel mai important pe care această uluitoare, ca volum – peste 10 mii de pagini!,  și calitate,  restituire  întreprinsă de Sanda Golopenția, încheiată cu succintul Îndreptar pentru tineret, este  acela că modifică și  întregește imaginea interbelicului românesc.  După  ce parcurgi, fie și parțial, opera lui Anton Golopenția și schimbul epistolar din cele patru  volume ale Rapsodiei epistolare,  relieful perioadei,  doar aparent cunoscută azi, prin vârfurile, masivele ei,  ne apare alcătuit din cel puțin trei volete majore: 1. Gruparea (sau școala) mai spectaculoasă, aventuroasă,sclipitoare și de succes din jurul lui Nae Ionescu, europeană, bovarică, arivistă, privind cu jind spre Occidentul care trebuia luat cu asalt, în jurul căreia  a curs deja o imensă cantitate de cerneală și roz și neagră, cu discipoli ajunși  notorii și dincolo de granițele țării; 2.cea de literatură  a lui E. Lovinescu,cu cenaclul lui, „Sburătorul” și revista omonimă, a tuturor ecumenismelor și toleranțelor, și în fine, 3. școala  întoarsă cu fața spre România profundă și spre chipul ei real și prezent, a monografiștilor lui Dimitrie Gusti. Iar dacă meritul pentru  cunoașterea lovinescianismului revine echipa de editori  din jurul Gabrielei Omăt, cu ale sale  șapte sau opt volume adnotate de Agende,  meritul cunoașterii acestui al treilea volet îi revine Sandei Golopenția, cu cele aproape  zece mii  de pagini scoase din Arhiva Golopenția, efort pe care care nu-l împarte decât cu  „Cooperativa Gusti” a profesorului Zoltan Rostas, de la București. Fără ele imaginea perioadei acesteia „de aur” a culturii române ar fi lacunară și deci falsă.

Ca un post-scriptum, cred necesar:  Interbelicul românesc a  fost, ca și cel european, unul tulburat de excese și chiar de erori fatale. Un comentariu sub un pseudonim  de altfel simpatic, cred  că „Soldatul Svejk”, exprima la un moment dat pe forumul acestei platforme ideea că  cea mai potrivită pedeapsă  pentru  cei care au căzut în asemenea erori fatale ar fi uitarea. Prezumțioasă și mai ales păguboasă idee.  Și ar trebui poate să adaug că nu opera lui Golopenția este în discuție aici, unde asemenea erori sunt greu de găsit.  Și cu atât mai  puțin a celorlalți,  pe care asemenea lui, „patria, așa cum s-a definit ea, în anii comunismului”, ( Sandală Golopenția), i-a pedepsit alungându-i și răzlețindu-i în lume, unde au avut șansa supraviețuirii și de unde i-am adus  înapoi cu o operă  cu care ne împăunăm și legitimăm și  azi ( Eliade, Ionesco, Vintilă Horia,  Cioran, Horia Stamatu etc). Ci direct limba și cultura  din  care facem, prin naștere, parte, noi toți vorbitorii de limbă română, de aici, sau răzlețiți în lume. Nicio cultură conștientă  de sine și matură nu-și condamnă la uitare operele valoroase. În Franța, Céline, care e un foarte mare scriitor,  nu are dreptul la nici o statuie. Nici o școală, stradă,  scuar, părculeț, instituție publică de aici nu-i poartă  numele. Dar opera lui este editată și reeditată, spre profitul literaturii și limbii franceze în care constituie o verigă în absența căreia se rupe lanțul, așa lung și solid cum este el..  Este treaba statului să pedepsescă la uitare omul, nepermițând amplasarea  de statui și monumente, dacă e cazul.  Dar  este treaba culturii înseși,care nu se află doar în grija și răspunderea statului, de a  nu lăsa  să se rupă nicio verigă și să se piardă nicio idee valoroasă din opera unor oameni care au trăit vremuri tulburi și au comis erori în confuzia aceasta. Cu atât mai mult cu cât noi nu avem o cultură ca a Franței, ca să ne lipsim nesăbuit, de vreuna dintre  operele ei valoroase.

Distribuie acest articol

11 COMENTARII

  1. Maruca Vulcanescu este in realitate Mariuca V. A existat si o Maruca, doar ca o mai chema si Cantacuzino. Regretabila confuzie..

    • profesor.online@
      Regretabila greseală de tastare. Lipseste un i.Am cunoscut-o de altfel pe dna Mariuca Vulcănescu, ne-am intîlnit in multe ocazii, nu aveam cum s-o confund cu sotia lui George Enescu.Nu fiti asa de drastic, domnule profesor online. Vor fugi elevii de dvs. si veti șoma….
      La multi ani!

  2. Foarte dens și bine scris text, atât prima parte, despre fiicele benedictine ale unor cărturari interbelici, cât și a doua parte, ce propune un canon de înțelegere a intrebelicului cultural, atât de vizitat și remitizat, anii aceștia. Un text plin ochi de idei, cuget și simțire, foarte fertil, aferim.

  3. Nu exista padure fara uscaturi. Regula se aplica chiar si scolii ” întoarsă cu fața spre România profundă și spre chipul ei real și prezent, a monografiștilor lui Dimitrie Gusti”. Ce altceva decat o uscatura a fost Traian Herseni, colaborator al lui Gusti din 1927, fruntas legionar, antisemit si rasist?

    • L-am avut ca profesor și mentor pe Henri Stahl, prin intermediul căruia l-am cunoscut și pe Traian Herseni, aceștia doi formându-mă profesional și deontologic.

      Dumnezeu să vă ierte !

      PS
      Antisemitismul este în fond o atitudine prostească și agresivă, adică exact ca ieșirea Dvs. de acum.

      • Herseni a fost secretar general al Ministerului Educatiei Nationale in guvernul Antonescu-Sima. El a coordonat excluderea din invatamant a tuturor universitarilor evrei (intre care savanti recunoscuti international, ca neurologii Kreindler si Sager, pneumologu Popper si pediatrul Cajal). Pentru o introducere in rasismul promovat de Herseni va recomand articolul „Mitul sangelui”, publicat de el in ianuarie 1941. „Logica” lui Herseni a fost adoptata de Ion Antonescu si folosita, in acelasi an, pentru actiunea de curatire etnica a Bucovinei si Basarabiei, adica pentru uciderea a sute de mii de oameni nevinovati.

    • Florin Piersic – Castravetele

      https://youtu.be/fSpKDbNWmNs

      (Moment difuzat în programul de Revelion din 1988 al Televiziunii Române cu Florin Piersic într-o scenetă memorabilă: Castravetele. Adaptare de Octavian Sava după I.L. Caragiale, Mircea Crișan și Alex. Andy)

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Doina Jela
Doina Jela
Este scriitoare, autoare u unui important numar de volume, care investigheaza si analizeara regimul comunist din Romania , cum ar: Cazul Nichita Dumitru, încercare de reconstituire a unui proces comunist- 1995- Humanitas, Bucureşti, Telejurnalul de noapte, Polirom, Iaşi, 1997,( Ediţia a II-a Vremea, 2005), Această dragoste care ne leagă, Humanitas, Bucureşti, 1998, ( ediţia a II-a Humanitas, 2004), Drumul Damascului. Spovedania unui fost torţionar, Humanitas, 1999, (Ediţia a II-a, Humanitas, 2002), carte ecranizată de Lucian Pintilie în După amiaza unui tortionar, 2001), Lexicomul negru, Unelte ale represiunii comuniste, Humanitas, 2001. Afacerea Meditaţia Transcendentală, în colaborare cu Cătălin Strat şi Mihai Albu, Reuşeşti sau mori– convorbiri emailate cu Vladimir Bukovski. Ungaria 56, Revolta minţilor şi sfârşitul mitului comunist în colab. Cu Vladimir Tismăneanu (Curtea Veche, 2006). O suta de zile nu Monica Lovinescu, editura Vremea, 2008. A îngrijit ca editor la Humanitas si apoi Curtea Veche Publishing numeroase volume de acelasi profil. A fondat si a fost multi ani secretar al Asociaţiei Ziariştilor Independenţi din România, filiala românească a Asociaţiei Jurnaliştilor Europeni cu sediul la Bruxelles (AEJ).

Contributors.ro propune autorilor săi, acum, la sfârșit de an, trei întrebări despre anul 2020 si perspectivele României în viitorul apropiat. Cele trei întrebari sunt:

1. Care este evenimentul anului 2020 cel mai pe nedrept trecut cu vederea de media și de opinia publică? 

2. Care este cea mai interesantă idee a anului 2020?

3. Care e cea mai mare temere pe care o aveți pentru viitorul României si care e cea mai mare speranță? 

Esential HotNews

E randul tau

Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual creștin, cartea lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Și cumva indirect îi reproșați lui Gabriel Liiceanu un soi de trădare a acestui crez ( „am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii”). Mă tem că tocmai această carte a lui Noica este o trădare a suferinței victimelor de: Cristina Cioaba la Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Top articole

Voi, treziți-vă!

Cezar Victor Năstase este convins că: ”Dacă s-ar reintroduce pedeapsa capitală aceasta ar trebui aplicată în primul rând cozilor de topor și...

PNRR for dummies. Sau planul cincinal cu MCV ataşat

Luni 10 mai premierul Cîţu şi ministrul Ghinea merg la Bruxelles pentru a discuta o formă finală a Planul Naţional de Redresare...

Maia l-a învins definitiv pe Igor. Dar bătălia pentru direcția Republicii Moldova continuă

După ce a pierdut pe toate fronturile, adică și Președinția și Parlamentul, principalul agent politic al Moscovei la...

Cum produce scoala tampiti

I.  Învăţământul preuniversitar Pentru a nu pune la încercare răbdarea potenţialilor cititori, o spun de la început: şcoala românească produce tâmpiţi industrial şi cu metodă....

Paștele – Anul II al pandemiei

          După suferința Vinerii Mari, înfricoșați de chinul și moartea lui Isus, apostolii au căzut sub povara descurajării și a fricii. Timp...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.

Carti recomandate de Contributors.ro

 

„Pierre Hadot aduce filosofia antica in zilele noastre. Ce s-a spus candva redevine actual, urmand modelul exercitiului spiritual, mai exact al intelepciunii care este, inainte de orice, o optiune de a fi.” – Pascal Bruckner

 

„Demersul lui Hadot parcurge elegant traseul de la inceputurile filosofiei printre greci, apoi transformarea ei in timpul romanilor si intalnirea cu crestinismul, precum si relatia emotionanta dintre filosofia orientala si occidentala.” – Global and Mail

 

Pierre Hadot (1922–2010) a fost un filosof, istoric si filolog francez, bun cunoscator al perioadei elenistice si in special al neoplatonismului si al lui Plotin. Este autorul unei opere dezvoltate in special in jurul notiunii de exercitiu spiritual si al filosofiei ca mod de viata.

 

Cumpara cartea de pe GiftBooks.ro