Am greșit, recunosc. Mi se întâmplă să greșesc, sunt gata întotdeauna să recunosc când se întâmplă, am făcut-o deja, o să repet. Scrisesem că pe Constituția actuală nu se poate confisca decât ceea ce statul dovedește a fi dobândit ilicit, și că extinderea confiscării ar fi neconstituțională. Am greșit aici? Nu, nici vorbă. Am greșit scriind că acest punct de vedere a fost susținut constant de Curtea Constituțională, până la decizia privind revizuirea. Nu puteam fi mai departe de adevăr. Când ÎCCJ a decis să confiște o parte din averea lui Dan Ioan Popescu a trebuit să verific cum a fost posibil. Am descoperit o inconstanță cronică a Curții Constituționale; am descoperit, prin urmare, la fel cum a descoperit probabil Dan Ioan Popescu, că acea ”garanție constituțională” nu garantează nimic. Iată povestea:
1. Legea 18/1968
O lege pentru controlul averilor am moștenit-o din regimul anterior. Legea sancționa cu un impozit de 80% partea de avere a persoanelor fizice a cărei proveniență putea fi justificată. Legea scria explicit ce înseamnă asta: ”Prin justificarea provenientei bunurilor se intelege obligatia persoanei in cauza de a dovedi caracterul licit al mijloacelor folosite pentru dobindirea sau sporirea bunurilor”. În 1996 Curtea Constituțională declară că acest pasaj a fost abrogat de noua Constituție, cu un argument unic și clar: legea încalcă prezumția constituțională a dobândirii licite a bunurilor.
2. Legea 115/1996
În replică, parlamentul adoptă o nouă lege care copiază în mare parte prevederile legii anterioare, fiind însă aplicabilă doar demnitarilor. Conform art. 18 instanța de judecată decidea confiscarea unui bun sau a contravalorii sale, ”dacă se constată că dobândirea unor bunuri anume determinate sau a unei cote-părţi dintr-un bun nu este justificată”. Atât! E primul exemplu de sofism legislativ și juridic în această chestiune : Legiuitorul încearcă să ocolească prezumția de liceitate, aplicată în decizia anterioară a CCR, pur și simplu renunțând să mai explice cum anume se decide că ”dobândirea unui bun nu este justificată”, cine anume și ce este obligat să probeze. Sigur, faptul că nu mai e prevăzut explicit în lege nu înseamnă ca există vreun dubiu rezonabil: posesorul bunului e singurul care are interesul și posibilitatea să justifice dobândirea lui. De asemenea, legea nu mai avea nevoie să pomenească explicit că acesta are ”obligația” de a justifica dobândirea unui bun, e îndeajuns că-l amenință cu confiscarea lui în caz contrar!
Cu alte cuvinte, art 18. din legea 115/1996, fiind echivalent în această privință cu cel din 1968, are aceeași problemă cu încălcarea prezumției de liceitate. Plus, eventual, și o problemă cu formularea imprecisă și confuză. Curios lucru, însă, vreme de 9 ani Curtea Constituțională n-a fost solicitată să se pronunțe. Bănuiala mea e că legea nu deranja pe nimeni, fiind aplicată doar la un nivel simbolic, deci nimeni nu și-a bătut capul să sesizeze Curtea. Lucrurile aveau să se schimbe dramatic după 2005, când pe baza ei începe controlul averii fostului ministru Dan Ioan Popescu.
Acum, cineva ar putea spune că mai sus fac tot felul de deducții dubioase asupra neconstituționalității legii 115, că descriu ca evidente lucruri pe care le văd doar eu. Așa să fie? Nu, nu e așa:
– Într-un proiect de lege din 2006, înainte de vreo pronunțare a CCR asupra legii 115, ministerul Justiției intenționa s-o abroge, cu tot cu confiscarea bunurilor nejustificate – care ar fi fost înlocuită cu impozitarea lor. Pentru asta dna Macovei s-a văzut acuzată (de dl Voiculescu!, între alții) că ”ține cu infractorii”, sau ceva similar. Pe atunci ministrul a explicat, nu o dată, de ce renunță la confiscarea respectivă.
– Prima din cele 3 excepții de neconstituționalitate ridicate împotriva legii 115 a fost una din oficiu, din partea Avocatului Poporului.
– Cea de-a doua, ridicată chiar de Dan Ioan Popescu în procesul de control al averii sale, a avut suportul Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Toate aceste înalte autorități, toate aceste voci de autoritate, dna Macovei, dl Muraru, judecătorii de la ÎCCJ, toți au avut aceeași convingere formulată de mine mai sus: legea 115/1996 încalcă Constituția. Apoi a venit însă pronunțarea CCR, care a decis (cu 3 opinii divergente, totuși) că nu e nicio problemă constituțională în articolul 18 din 115/1996 în raport cu prezumția de liceitate! Explicația:
”(…)deşi dispoziţiile de lege criticate sunt redactate cu destulă precizie şi claritate pentru a face efectivă protecţia instituită de textul constituţional invocat şi pentru a permite reglarea conduitei celor interesaţi, în cuprinsul lor sunt utilizate formule inadecvate, ceea ce, într-adevăr, ar putea genera probleme şi greutăţi în aplicarea acestora, şi că rămâne în sarcina judecătorilor ca, în cadrul actului de justiţie pe care îl înfăptuiesc, să decidă cu privire la interpretarea şi aplicarea unor norme legale.”
N-aș acorda nici măcar statutul elevat de ”sofism” aiurelii extraordinare de mai sus. E o beție confuză de vorbe. Repet, dispozițiile legale criticate nu făceau decât să reia, într-o formulare mai puțin clară, ceea e o decizie precedentă a CCR decisese că e neconstituțional. Or, din câte știu, două rele nu fac un bine nici în domeniul legal, așa cum nu fac în oricare altul.
Aici aș putea pune punct. Confiscarea bunurilor a căror dobândire nu este justificată, art. 18 din 115/1996, a rămas în vigoare protejat de această decizie; e în vigoare și acum. În baza lui, ÎCCJ a decis săptămâna trecută confiscarea unei părți din averea lui Dan Ioan Popescu. Însă această saga continuă.
3. Proiectul de lege 588/2007
Episodul acesta mi-a dat dureri de cap. La doar un an după aceste decizii, în 2008, în fața Curții este adus un proiect de modificare a art. 18 din legea 115/1996. În loc ca instanța să decidă confiscarea bunurilor a căror dobândire nu este justificată, noua lege spune doar că dacă se constată ”diferențe nejustificabile prin veniturile realizate” în averea dobândită de demnitar pe parcursul exercitării funcției, atunci instanța hotărește mai departe ce bunuri nu au fost dobândite din surse legale …dar nu le poate confisca decât dacă sunt rezultate de pe urma unei infracțiuni sau contravenții.
Surpriză!! Aceeași Curte Constituțională sare acum trei coți în sus, și declară că proiectul încalcă legea fundamentală pentru că formularea citată e imprecisă și inadecvată (sic!), pentru că sunt reglementate măsuri excesive, pentru că se încearcă răsturnarea sarcinii probei privind caracterul licit al averii, încălcându-se prezumția de liceitate, pentru că se prevede confiscarea averii care nu este justificată (?! unde anume?). Cu toată morga și sobrietatea lor, judecătorii constituționali au reușit o piruetă atât de rapidă încât ar muri de invidie cel mai priceput balerin. Au revenit la precedentul din 1996 ca și cum cele trei decizii din 2006-2007 nu ar fi exitat. Dacă n-aș ști mai bine, aș zice că tocmai art. 18 original este cel supus controlului! Or, din contră, proiectul de lege fiind respins (zace și acum în parlament), art. 18 rămâne în forma originală. Cireașa de pe tort e că modificarea respinsă urmărea tocmai… corectarea articolului pentru a-l face să respecte prezumția constituțională de liceitate! Cum spuneam, te doare capul…
4. Legea 144/2007
… De altfel, la vremea respectivă, piruetele Curții au început să dea dureri de cap și guvernanților. Proiectul legii ANI, incluzând controlul averilor, trebuia adoptat într-o formă sau alta. Bun, pe partea deciziei instanței Legiuitorul stă liniștit: trebuie doar să păstreze art. 18 din legea 115/1996 și instanțele au voie să confiște bunurile a căror dobândire nu e justificată. Problema e că instanța nu poate decide asta decât dacă i se propune; cum anume să formulezi prevederea ca să treacă de vigilența nou descoperită a Curții? Iată cum : ”[ANI] constată că între averea dobândită pe parcursul exercitării funcției și veniturile realizate în aceeași perioadă există o diferență vădită care nu poate fi justificată și sesizează instanța competentă pentru stabilirea părți de avere dobândită sau a bunului determinat dobândit cu caracter ilicit, a cărui confiscare o solicită”. E același chin de a trece legea pe sub prezumția de liceitate: ce e ”nejustificat” se transformă în ”ilicit” o propozitie mai încolo. În articolul 43, precaut, este preluată explicit prezumția de liceitate, și se spune că inspectorul de integritate trebuie să demonstreze caracterul ilicit al oricărui bun dorește să ceară instanței să-l confiște.
Însă, în 2008, parlamentul decide că precauțiile sunt inutile, prin urmare termenul ”ilicit” este înlocuit cu ”nejustificat” și articolul care cerea inspectorilor să demonstreze caracterul ilicit al dobândirii unui bun e eliminat. Decizia e una optimistă, dar are bun-simț categoric: de vreme ce e constituțional ca o instanță să decidă confiscarea unui bun dobândit in mod nejustificat, trebuie să fie constituțional și să i se poată cere același lucru, în aceleași condiții. Nu? Nu. Doi ani mai târziu, Curtea Constituțională masacrează legea, găsindu-i nenumărate motive de neconstituționalitate. Între ele, din nou, încălcarea prezumției de liceitate prin inversarea sarcinii probei:
”Recunoscând posibilitatea inspectorului de integritate de a solicita instanţei de judecată competente – în ipoteza nejustificării dobândirii unei cote-părţi din avere sau a unor bunuri determinate – confiscarea acestei părţi sau a bunului determinat, prevederile art.46 din Legea nr.144/2007 extind măsura confiscării de la bunurile dobândite ilicit şi cu privire la bunurile nejustificate, încălcând astfel prevederile art.44 alin.(8) şi (9) din Constituţie.”
Prin urmare, e constituțional ca o instanță să ia o decizie pe un anumit temei, însă e neconstituțional să-i fie solicitat acest lucru.
5. Legea 176/2010
Parlamentul va răspunde acestui masacru, între altele, luând ANI dreptul de a mai sesiza instanța direct. În loc de asta, între Agenție și instanță revine o comisie de cercetare a averilor (identică cu cea din 1968! și 1996), formată din 2 judecători și un procuror. Aceasta poate dispune, ”trimiterea cauzei spre soluţionare curţii de apel în raza căreia domiciliază persoana a cărei avere este supusă controlului, dacă se constată, pe baza probelor administrate, că dobândirea unei cote-părţi din aceasta sau a anumitor bunuri determinate nu are caracter justificat”. Vedem aici același procedeu sofistic care a avut succes in 1996: legiuitorul caută să treacă legea de filtrul Curții pur și simplu eliminând explicitarea unor prevederi, în acest caz, nu se mai explică ce decizie i se solicită instanței.
Apoi, așa cum am arătat deja, în 2011 Curtea Constituțională reiterează faptul că nu se pot confisca decât acele bunuri pe care autoritățile le pot dovedi a fi fost dobândite ilicit. În același timp, însă, acceptă confiscarea extinsă. Extinsă la alte bunuri decât cele pe care autoritățile le pot dovedi a fi fost dobândite ilicit.
6. Concluzii și întrebări
Bun, dacă nu ați obosit citind până aici, haide să punem concluziile. De fapt, prima concluzie e evidentă dacă ați obosit citind până aici:
I. Parcursul pronunțărilor Curții Constituționale în materia confiscării averilor este unul complet aiuritor și cât se poate de contradictoriu. În aceste condiții, a argumenta asupra caracterului și semnificației prezumției de liceitate și a confiscării extinse exclusiv cu un argument de autoritate de tipul ”așa a decis Curtea Constituțională” este mai mult decât lipsit de valoare, este pefect ridicol. Curtea Constituțională a decis după un tipic descris de Groucho Marx : ”Iată jurisprudența mea în această materie. Când nu-mi place, am alta.”
II. Că veni vorba, haide să facem un test. Legea de care am vorbit la punctul 5 nu a fost încă atacată la Curte. Aș dori, din partea celor care nu sunt de acord cu ce am spus la I., un punct de vedere. O pronunțare asupra deciziei Curții într-o viitoare excepție de neconstituționalitate care i-ar cere să constate că (și) noile prevederi încalcă prezumția de liceitate. Sunt tentat să cer un pronostic, dar, tocmai, nu ar trebui să fim la fotbal, nu? Dacă lucrurile au fost clare până acum, dacă se poate extrage un argument din jurisprudența în această materie a CCR, înseamnă că la fel de clare și predictibile ar trebui să fie lucrurile de acum încolo! Deci, ce va decide CCR? Hm? Se încumetă cineva?
III. Mi s-a explicat că art. 44 alin 8 e o garanție a proprietății, din acest motiv nu poate fi scos. Bun. Atunci aș dori, de la autorii acestui argument, o explicație pentru faptul că Dan Ioan Popescu a fost scos de sub protecția ei. Să fim înțeleși, sunt absolut de acord că și în condițiile actualei Constituții garanția respectivă nu se traduce că averea nu poate fi niciodată confiscată. Ceea ce doresc eu să aflu este temeiul legal, predictibil și rezonabil pentru care, în cazul Dan Ioan Popescu, protecția asta n-a funcționat.
E o avanpremieră a răspunsului pe care reprezentanți ai statului nostru vor trebui să-l dea la CEDO. Presupunând că recursul îi va fi respins, fostul minsitru se va adresa sigur instanței europene, având într-o mână decizii repetate ale Curții Constituționale (poate chiar și punctul de vedere al CSM, cine știe) care scriu negru pe alb că statul nu poate confisca decât ce probează că a fost dobândit ilicit, iar în cealaltă mână având concluzia procurorului de caz care cere și obține confiscarea, scriind, la fel de negru pe alb ”apreciem că sarcina probei, în cadrul procedurii speciale de cercetare a averilor așa cum este reglementată de dispozițiile Legii 115/1996 modificată și completată, aparține persoanei cercetate”. Ar fi bine ca reprezentanții statului nostru să aibă un răspuns bun la întrebare, altfel averea dlui Dan Ioan Popescu, nu doar că nu va avea de suferit, în final, dar va fi chiar sporită din banii noștri. La CEDO, cel puțin, nu se joacă fotbal.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
dc, gresesc eu, sau ne invartim in jurul unei legi (115 si api 144) care-i priveste DOAR pe demnitari? si ca aceasta lege nu poate confisca averile clanurilor tiganesti?
Nu. Doar demnitarii statului sunt subiectii acestor legi.
În afară de confiscarea DIP, ar mai fi existat două cazuri, Sechelariu şi un tovarăş de-al lui: http://www.crj.ro/blog/archives/215 (nu am citit deciziile). De urmărit şi ce se va întâmpla cu Adrian Minune: http://www.mediafax.ro/social/dosarul-cu-privire-la-averea-lui-adi-minune-clasat-de-comisia-de-cercetare-de-pe-langa-curtea-de-apel-bucuresti-ani-contesta-decizia-8496384
Apropo de inversarea sarcinii probei, Codul Muncii prevede că „sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului”. Dacă nu mă înşel, excepţiile de neconstituţionalitate ridicate pe tema asta au fost respinse de CCR.
Si in cazul Sechelariu instanta isi intemeiaza decizia pe faptul ca cel supus cercetarii nu poate justifica obtinerea prin mijloace licite a averii confiscate, si atat. Adica fix ce a zis Curtea Constitutionala ca statul nostru nu poate sa faca pentru ca incalca prezumtia de liceitate… asta atunci cand aceeasi Curte n-a zis contrariul, desigur.
Analiza completa si corecta. Am pus deja de-o parte cativa lei ca sa-i pun in buzunarul dlui Popescu urmarea deciziei CEDO.
Daca ar fi sa fim naivi si sa incercam sa gasim o logica a CCR in acest labirint juridic, am spune ca ea vrea sa lase tribunalelor dreptul, dar nu si obligatia de a declara licita sau nu dobandirea proprietatii. Un fel de precedent judiciar fara urmari de precedent judiciar, cum ar veni…
Daca ar fi insa sa fim logici, ar trebui sa ne uitam la compozitia CCR in 1996 si acum.
Daca ar fi sa fim curiosi, ne-am intreba cum se face ca aceasta prevedere (caracterul licit prezumat) nu se intalneste in constitutia nici unei tari civilizate dar la noi ea este indispensabila?
Daca ar fi sa fim acuzatori, ne-am aminti incredibila (si, juridic, incomprehensibila – asta ar fi un alt subiect de posibila analiza juridica) reactie a CCR la propunerea de revizuire a Constitutiei in acest domeniu…
(O sa cer cititorilor putina rabdare sa completez articolul cu legaturi la deciziile Curtii)
salut, Doc :) intervin numai cu privire la chestiunea nejustificat vs. ilicit, pe care o amintesti in al doilea paragraf de la punctul 4, cu intepretarea mea, pe care inca nu a reusit nimeni sa mi-o contrazica–poate reusesti tu :)
1–daca inspectorul ANI ar avea suficiente probe pentru a dovedi un ilicit, el ar fi obligat sa le puna pe masa procurorului, adica nu s’ar mai duce in instanta…
2–daca, insa, nu are astfel de probe, ci doar evidente privind ceva nejustificat, el se poate adresa instantei, solicitandu-i acesteia sa-si ia in serios rolul activ si sa constate daca ceva e ilicit, iar pe acea parte si numai pe aceea s’o confiste (asa scrie in solicitare!)…
3–desigur, instanta se poate afla, la randul ei, in situatia de-a gasi ca nu exista suficiente probe, dar ca exista indicii privind savarsirea unei infractiuni, moment in care instanta trimite cazul la parchet…
4–sau, la fel de posibil, instanta se poate gasi in situatia de-a constata ca nu exista indicii privind savarsirea unei infractiuni, dar ca justificarea lipseste cu desavarsire…
5–in acest din urma caz, instanta poate dispune ca ANAF sa procedeze la verificarea situatiei/starii de fapt fiscale, in timpul careia, in esenta, sarcina probei este inversata…
–>rezultatul este ca omul cercetat de ANI si trecut prin instanta ajunge sa fie amendat de ANAF pentru nejustificare, pana cand nu-i mai convine starea asta si face altceva… in functie de ce face, fie
6–rasuflam usurati, pentru ca a renuntat la ce nu putea justifica, fie
7–aflam ce nu functioneaza in sistem, dupa ce se judeca el cu toata lumea…
asta mi-as dori eu sa vad in contextul (implementarea, atingerea, punerea in opera, cum se spunea pe vremuri, a) obiectivului de impiedicare a beneficiilor corupte… seara buna! –Codru
Codru,
nu cumva ceea ce propui tu aici e acelasi lucru cu propunerea de modificare a art. 18, descrisa la punctul 3 ? Cui anume ii ceri opinia, mie sau Curtii Constitutionale? :-)
Parerea CCR e clara, in 2008. In 2011 nu mai e clara. Maine s-ar putea roti gratios inca 180 de grade.
In ce ma priveste, cred ca am exprimat-o in articolul trecut: prezumtia de liceitate inseamna ca statul nu poate sa-i ceara unui cetatean sa-si justifice averea pentru a o considera licita, asta e interpretarea imediata, singura care are temei si singura care are sens. Prin urmare, statul trebuie trateze, in orice situatie, averea a carei dobandire licita nu este justificata la fel ca una care este licita. Nu doar ca n-o poate confisca, dar nu poate s-o trateze altfel inclusiv pentru scopurile impozitarii, forfetarii etc. Prin urmare, confiscarile operate in averea lui DIP sau Sechelariu sunt flagrant neconstitutionale.
Doc, eu doar am descris o secventa care poate fi pusa in aplicare pe baza legislatiei deja in vigoare, sub control judecatoresc 100%, adica perfect compatibila si cu textul constitutional, si cu aspiratiile/principiile statului de drept, si cu obiectivele anticoruptie, si cu respectarea drepturilor procesuale… e o secventa in care cred! s’ar putea sa nu fi reusit, inca, s’o explic suficient de bine :( o zi buna! –Codru
Codru,
ai dreptate, daca subliniem compatibilitatea cu *textul constitutional*, nu cu deciziile Curtii. Singurul pasaj in care nu sunt de acord e acesta:
”rezultatul este ca omul cercetat de ANI si trecut prin instanta ajunge sa fie amendat de ANAF pentru nejustificare, pana cand nu-i mai convine starea asta si face altceva…”
Repet, prezumtia de liceitate apara si de asa ceva, prin aplicarea art. 16 din Constitutie. Statul nu are voie sa discrimineze legal pe baza diferentei intre averea careia posesorul ii poate justifica provenienta licita, si cea careia posesorul nu ii poate justifica provenienta licita. Art 44. alin 8 spune ca, pana cand statul insusi nu demonstreaza caracterul ilicit, cele doua situatii sunt egale, legea e obligata sa le trateze la fel.
Apoi, unul din motivele infiintarii ANI – despre care s-a spus pe buna dreptate ca are in ce priveste averile atributii care ar trebui sa fie ale ANAF – este ca ANAF e o agentie in subordinea ministrului finantelor. Am avea destule motive sa ne indoim ca si-ar putea face corect activitatea de control in ce-l priveste, sa zicem, pe seful lor de la minister. Sau pe colegii lui, sau pe prietenii lui din partid…
–––-
A doua intrebare, care e in mod subtil inafara subiectului curent, este daca ce propui tu ar fi indeajuns. Sub un ministru al industriilor are loc o ”retehnologizare” foarte dubioasa, pentru care sunt platiti foarte multi bani publici, in raport cu executia. Totul e acoperit de lege, pe cat se poate spune. Ulterior averea ministrului creste considerabil, fara ca sa vedem, si ca el sa aiba posibilitatea de a justifica aceasta diferenta. Ar trebui sau nu sa facem ceva in situatia asta?
Compatibilitatea cu teztul constitutional o stabileste doar deciziile Curtii!!!!… Restul sunt pareri subiective! Trebuie sa tinem cont si de regulile statului de drept si de procedura!
Argumente CCR:
„Inlaturarea ultimei teze a alineatului 8 al aceluiasi articol, care prevede „caracterul licit al dobandirii se prezuma” lasa, practic, fara substanta ideea de garantare a dreptului de proprietate…
Retinand ca prin propunerea de revizuire se urmareste rasturnarea sarcinii probei privind caracterul licit al averii, in sensul ca averea unei persoane este prezumata ca fiind dobandita ilicit, pana la dovada contrarie facuta de titularul ei…
Prin prezentul proiect de lege se propune eliminarea din Constitutie a prezumtiei caracterului licit al dobandirii averii. Ca si in precedentele enuntate, Curtea retine ca aceasta prezumtie constituie o garantie a dreptului de proprietate al persoanei.”
Contra-argumente:
Scoaterea din Constitutie a prevederii potrivit careia „caracterul licit al dobandirii se prezuma”, nu implica afirmatia „caracterul ilicit al dobandirii se prezuma”. Argumentatia CCR este gresita deoarece prezuma faptul ca lipsa unei prevederi implica existenta prevederii contrare. Daca nu afirm despre cineva ca este inteligent, nu inseamna ca gandesc ca este prost. Pur si simplu, nu ma pronunt.
Rasturnarea sarcinii probei nu se face deoarece se prezuma ca averea a fost dobandita ilicit ci datorita dubiilor care exista cu privire la dobandirea intregii averi a unei persoane care a comis o anumita infractiune dovedita (prin care si-a sporit aceasta avere). Existenta dubiilor implica lipsa certitudinilor asa ca nu exista certitudinea ca averea a fost dobandita ilicit (deci nu se prezuma caracterul ilicit al dobandirii). Insa nu exista nici certitudinea ca ea a fost dobandita licit. Datorita faptului ca nu putem vorbi despre probitatea unui infractor, coroborat cu faptul ca marimea averii nu este in concordanta cu statutul economic al infractorului si coroborat cu faptul ca averea este obtinuta fractionat, in urma unui numar indefinit de „acte” legale sau ilegale (necunoscute procurorilor), rasturnarea sarcinii probei este justificata. Din moment ce infractorul a mintit o data in legatura cu legalitatea dobandirii unor bunuri, prezumtia de buna-credinta nu mai poate fi invocata pentru impiedicarea rasturnarii sarcinii probei. Asta nu inseamna ca il consideram vinovat din nou ci inseamna doar ca avem dubii in legatura cu adevarul afirmatiilor lui. Ramanand prevederea (in Constitutie) conform careia „averea dobandita licit nu poate fi confiscata”, garantarea dreptului de proprietate nu este afectata.
……………………
Argumente CCR:
Aceasta prezumtie se intemeiaza si pe principiul general potrivit caruia orice act sau fapt juridic este licit pana la dovada contrarie, impunand, in ce priveste averea unei persoane, ca dobandirea ilicita a acesteia sa fie dovedita.
Contra-argumente:
Prevederea conform careia „caracterul licit al dobandirii (averii) se prezuma” nu reprezinta o singura prezumtie ci un numar indefinit de prezumtii. Averea ilicita este „dobandita” in urma unui numar mare de „acte” ilegale care pot fi de diferite feluri (pot avea diferite incadrari juridice – coruptie, trafic de droguri etc.) si nu in urma unui singur „act” ilegal. Nu se pot face prezumtii „la pachet” asa cum nici o judecata nu se face pe un „pachet” de fapte ci pe o fapta individuala. La fel si condamnarile sunt pronuntate separat, pentru fiecare fapta si nu „la pachet”. De aceea preverea conform careia „caracterul licit al dobandirii (averii) se prezuma” este un nonsens juridic. Acest lucru poate fi observat si din urmatorul enunt al CCR:
„In absenta unei astfel de prezumtii, detinatorul unui bun ar fi supus unei insecuritati continue intrucat, ori de cate ori s-ar invoca dobandirea ilicita a respectivului bun, sarcina probei nu ar reveni celui care face afirmatia, ci detinatorului bunului.”
Aici CCR se refera la „un bun” si nu la „un pachet de bunuri”, cum este si normal. Nimeni nu ar putea invoca dobandirea ilicita a averii altcuiva (fara ca acest lucru sa fie de fapt o calomnie) deoarece cel care face acuzatia nu poate sa aiba informatii despre toate „actele” care au dus la dobandirea averii.
……………………
Argumente CCR:
„In absenta unei astfel de prezumtii, detinatorul unui bun ar fi supus unei insecuritati continue intrucat, ori de cate ori s-ar invoca dobandirea ilicita a respectivului bun, sarcina probei nu ar reveni celui care face afirmatia, ci detinatorului bunului.”
Contra-argumente:
Pe langa faptul ca se confunda „un bun” cu „averea” (vezi argumentele de mai sus), mai exista si o afirmatie manipulatoare: „detinatorul unui bun ar fi supus unei insecuritati continue intrucat, ori de cate ori s-ar invoca dobandirea ilicita a respectivului bun, sarcina probei nu ar reveni celui care face afirmatia, ci detinatorului bunului”.
O decizie definitiva a instantei cu privire la caracterul dobandirii licite a unui bun elimina „insecuritatea continua” a detinatorului. Numai reprezentantii unei justitii care are asa de multe decizii contradictorii ca cea din Romania puteau sa aiba o astfel de „gandire juridica”.
……………………
Argumente CCR:
„Eliminarea tezei a doua a art.44 alin.(8) din Constitutie, potrivit careia „Caracterul licit al dobandirii (averii) se prezuma” este neconstitutionala, deoarece are ca efect suprimarea unei garantii a dreptului de proprietate, incalcandu-se astfel limitele revizuirii prevazute de art.152 alin.(2) din Constitutie”.
Contra-argumente:
Prevederea din Constitutie conform careia „averea dobandita licit nu poate fi confiscata” ar trebui sa aiba formularea „proprietatea nu poate fi confiscata”, deoarece „averea dobandita licit” are un nume: proprietate. S-a introdus formularea „averea dobandita licit nu poate fi confiscata” tocmai pentru a putea introduce si prevederea „caracterul licit al dobandirii se prezuma”, extinzand astfel umbrela proprietatii si asupra bunurilor dobandite ilicit. In Constitutie este garantat „dreptul de proprietate” si nu „dreptul de avere dobandita licit”. Nu exista nicaieri garantarea „dreptului de avere dobandita licit”. CCR se joace cu termenii pentru a apara „dreptul” de a poseda bunuri ilicite.
Dupa cum am argumentat mai sus, prevederea conform careia „caracterul licit al dobandirii (averii) se prezuma” este un nonsens juridic. In acelasi timp, chiar daca prevedera ar fi „caracterul licit al dobandirii unui (singur) bun se prezuma”, eliminarea ei tot nu ar avea ca efect suprimarea unei garantii a dreptului de proprietate. Daca se prezuma ca un bun a fost dobandit legal si apoi se dovedeste contrariul, bunul va fi confiscat deci prezumtia nu a folosit la nimic deoarece averea ilicita nu este proprietate. In momentul in care se dovedeste cu acte caracterul licit al dobandirii, bunurile din posesie nu mai pot fi confiscate, chiar in lipsa prezumtiei. Orice garantie a dreptului de a detine niste bunuri poate fi data numai daca exista si garantia dobandirii licite a acelor bunuri, cu acte doveditoare (adica garantia ca avem de a face cu o proprietate). Orice alt fel de garantie este un cec in alb pentru infractori. Ceea ce se suprima de fapt prin eliminarea paragrafului din Constitutie este garantia „dreptului” de a detine bunuri dobandite ilegal. Eliminarea prevederii conform careia „caracterul ilicit al dobandirii (averii) se prezuma” nu afecteaza dreptul de proprietate ci doar elimina piedicile in calea aflarii adevarului. Aceasta eliminare nu duce la „suprimarea unei garantii a dreptului de proprietate”, deci poate fi facuta.
ah, iar la 6.III, eu as argumenta cu art. 56 din Constitutie, asa cum am incercat s’arat si pe blog, in postarea despre forfetare (11 iulie)… daca nu te multumeste, imi pare rau :( voi reveni si voi citi raspunsurile tale maine–acum tre’ sa fug… seara buna! –Codru
Prin ordonața emisă de comisia de cercetare, instanța de judecată este învestită să desfășoare o cercetare judecătorească și să stabilească adevărul privind averea persoanei cercetate, dacă în perioada exercitării funcției publice (sau demnității), supusă controlului, se constată sau nu o diferență mai mare de 10.000 de euro între valoarea acumulată și veniturile legale (sau alte venituri licite) declarate (*) în conformitate cu dispozițiile legii (cel puțin Statutul și „Legea ANI”). Un mijloc de probă uzual și prevăzut expres de lege este expertiza, în principal expertiza contabilă, întocmită de unul sau mai mulți experți autorizați și înzestrați cu puterea incredibilă, paranormală, de a-și încheia lucrarea cu una din cele mai dificile operații: scăderea. Fac diferența sus amintită și depun la dosarul cauzei această probă administrată din dispoziția instanței.
*
Art. 129 alin 5 Cod procedură civilă prevede obligația judecătorilor de a-și exercita rolul activ pentru aflarea adevărului:
„Judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. Ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc”.
*
Instanța, cât timp înțelege să intepreteze legea în sensul aplicării ei și nu al inaplicării, are în vedere scopul şi specificul legislaţiei în materia declarării şi controlului averii, transparenţei în exercitarea funcţiilor publice şi în domeniul prevenirii şi sancţionării corupţiei, întrucât obligațiile cercetatului decurg din lege. Neîndeplinirea lor atrage sancțiunea dispusă de aceeași lege, inclusiv art. 18 alin (1), referitor la ilicitul civil, cel mai probabil, obligarea la plata sumei de bani stabilită prin expertiză.
Prezumția caracterului licit al dobândirii se răstoarnă ușor precum căruța din Caracal, iar așa-zisa garanție a dreptului de proprietate, oricât de frumos sună din bici, devine de la sine a șaptea roată la aceeași căruță, fiindcă nu-și găsește utilitatea în fața obligațiilor impuse de dispozițiile legii.
PS. Noul Cod de procedură civilă:
Prezumtiile legale Art. 322
(1) Prezumtia legala scuteste de dovada pe acela in folosul caruia este stabilita in tot ceea ce priveste faptele considerate de lege ca fiind dovedite. Cu toate acestea, partea careia ii profita prezumtia trebuie sa dovedeasca faptul cunoscut, vecin si conex, pe care se intemeiaza aceasta.
(2) Prezumtia legala poate fi inlaturata prin proba contrara, daca legea nu dispune altfel.
Cercetatul poate să-și exercite dreptul la apărare, prin fructificarea mai multor căi procedurale, însă asta nu echivalează automat cu justificarea provenienței veniturilor legale situate peste puterea lui de cumpătare, oricâtă bunăvoință ar avea sau oricât de mare i-ar fi interesul să scoată proba banilor din piatră seacă. Cum s-ar zice: de unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere, dar vede câți sunt de toți. :)
:-)
Eu nu cred ca DIP va castiga la CEDO daca se va ajunge acolo. Aberatia cu averea care se prezuma licita apare doar in Romania si Republica Moldova, plus ca daca CC s-a pronuntat chiar pe cazul lui intr-un fel asta e, ce o sa poata sa constate CEDO? I s-a incalcat dreptul la un proces corect sau ce?
Bogdan,
nu stiu de cazuri in care CEDO sa fi considerat prezumtia de liceitate ca parte a dreptului de proprietate, si sa fi decis ca o confiscare a altor bunuri decat a celor dovedire a fi rezultate din activitati ilicite e o incalcare a acestui drept. Prin urmare, nu din pricina aia consider ca CEDO ar condamna statul roman. Iar scoaterea prezumtiei de liceitate, cel putin, e prefect sigura.
Insa, exista destule precedente in care statele au aplicat legea (in cazul acesta, constitutia) intr-un fel pentru unii, si in alt fel pentru altii, intr-un mod arbitrar – si au fost condamnate pentru asta! Ideea ca legea se poate schimba radical, de la caz la caz, doar dupa cum are toana o Curte e incompatibila cu cea de stat de drept. La ce buna ar fi legea, atunci?
Foarte bun articolul! Chiar nu mai e nimic de zis in plus cu referire la pozitia CCR in materia asta. Doar ca onorabiloa Curte are antecedente foarte grave si pe alte chestiuni. De exemplu, 10 exceptii repinse cu privire la un text de lege si a 11-a, surpriza, admisa. Sau texte de lege declarate compatibile cu Constitutia, ba chiar si cu CEDO, dar, iarasi surpriza, Curtea EDO constata ca textul respectiv de lege creeaza o problema cu Conventia.
Adevarata problema, care ar merita cel putin un articol separat, este modul jalnic de recrutare a membrilor Curtii. Practic, singura conditie pe care oamenii aia trebuie sa o indeplinesca e sa fie absolventi de Drept. Da, legea spune ca trebuie sa fie specialisti recunoscuti, etc. (sau ceva de genul asta, mi-e lene sa ma uit acuma), dar uita sa spuna criteriile de stabilire a calitatii de „specialist recunoscut”. Drept urmare, oricine poate fi membru CCR daca are Dreptul facut. Asta e…
Cred ca am scris si eu, pasager, pe tema asta – a scris cu siguranta Cristian Ghinea vreo doua articole de curand. Am sa le caut si am sa le postez aici.
Iata articolele lui Cristian Ghinea, din Romania Libera si apoi din Dilema Veche.
Si unul scris de Mihai pe Inventar…, pe aceeasi tema.
MD: „Când ÎCCJ a decis să confiște o parte din averea lui Dan Ioan Popescu a trebuit să verific cum a fost posibil”
Nu pare (din articol) ca ai facut-o pana la capat – faci rost de decizia ICCJ in cazul DIP si ar trebui sa gasesti acolo temeiurile juridice pentru care a fost posibila confiscarea pe care sa le analizezi, desigur tot din perspectiva juridica, nu doar jurnalistica sau politica.
Mandula,
trebuie sa pui afirmatia mea in contextul in care a fost facuta! Nu mi-am propus sa examinez toate detaliile cazului Dan Ioan Popescu, ci doar sa caut temeiul legal pe care l-a avut instanta pentru a dispune confiscarea, si cum de a trecut acest temei de filtrul Curtii Constitutionale. Pentru asta imi sunt indeajuns informatiile pe care le am deja.
Ca paranteza, insa, comentariul juridic si comentariul politic nu se amesteca. As fi ATAT de incantat daca judecatorii acestei tari, de la CCR, CSM si pana la oricare judecator de judecatorie, ar intelege acest lucru. Ar intelege ca ceea ce ei considera inoportun nu este acelasi lucru cu a considera ceva ilegal sau neconstitutional. Ar intelege ca a considera ca nu e bine ca CSM sa aiba mai multi reprezentanti ai societatii civile, oricat de multe argumente ar fi pentru asta, nu face propunerea sa fie neconstitutionala. Ar intelege ca faptul ca daca nu le place ca statul reduce din cheltuieli nu inseamna ca au voie sa ii interzica asta, inventand jurisprudenta CEDO. Ar fi un salt urias in calitatea justitiei din aceasta tara.
1. Temeiurile la care te referi se gasesc cu necesitate in decizia ICCJ la care m-am referit. La ce alte „informatii” te referi? Articolul trateaza chestiunea „cum a fost posibil in cazul lui DIP” dpdv juridic. Oricum, fara sa fi stiut asta inainte (nici eu nu sunt defel interesat de cazul DIP), vad ca e vorba de o decizie ICCJ din 14 iulie 2011, deci nu exista motivarea inca in forma scrisa. Dar cand va exista, ti-ar ajuta analiza din articol.
2. MD: „Ca paranteza, insa, comentariul juridic si comentariul politic nu se amesteca”.
Tot ca paranteza, ce parere ai, seria ta de articole din sectiunea „justitie” face amestecul asta?
1. Ma refer la faptul ca stiu ca decizia de confiscare a averii lui DIP s-a luat in temeiul art. 18 din legea 115/1996; e legea si articolul pe care dl Popescu, in cursul acestui proces, le-a atacat la CCR, fara succes insa. Noteaza, te rog, ca – inca din titlu – articolul se refera la modul in care a evoluat legea confiscarii averii; or aici am avut doar doi actori, Legiuitorul (parlament, guvern) pe de-o parte si Curtea Constitutionala pe de cealalta. Nu am niciun motiv sa cred ca Inalta Curte, cel putin in aceasta chestiune, a facut altceva decat sa isi respecte strict rolul de a interpreta aceasta lege. Prin urmare, mai mult decat a sti in temeiul carei legi s-a dat decizia de confiscare (si asta stiu) nu am motive sa astept motivatia judecatorilor de acolo. Cel putin, nu pentru acest articol!
2. Da, desigur. Chiar si atunci cand am introdus si argumentat opinia mea despre o modificare constitutionala, am specificat foarte clar ca e o paranteza pentru a formula o opinie politica (vezi primul articol din serie).
sper ca nu vreti ca statul sa confiste si ceea ce nu poate dovedi ca provine din savarsirea de infractiuni! ar fi ceva de groaza ca statul sa confiste tot ce nu e justificat ca provenind din surse licite. confiscarea extinsa sper ca e doar o expresie pentru continutul noii modificari ce se doreste a fi aplicata Constitutiei actuale si ce vizeaza confiscarea a ceea ce este nejustificat dobandit, fata de ceea ce este dobandit in urma savarsirii de infractiuni fapt reglementat in Codul Penal actual.
Viviana,
articolul acesta nu este despre ce *vreau*, despre ce consider ca ar fi bine sa se intample, ci strict despre ce e legal si constitutional. In ce ma priveste sunt cat se poate de satisfacut cu faptul ca alde DIP sau Sechelariu raman fara avere, nu din alt motiv decat acela ca consider ca si-au facut-o pe spezele banului public. Dar asta nu schimba cu nimic faptul ca aceasta confiscare s-a facut in mod flagrant neconstitutional.
Bun dar recunosti ca respectivii au avut dreptul ca in procesul in care erau anchetati au avut dreptul sa invoce exceptia de neconstitutionalitate cu privire la orice li se parea ca incalca constitutia!
Recunosc :-) Au ridicat o exceptie, a fost respinsa. E prerogativa CCR, si instantele trebuie sa o respecte. Asta nu inseamna insa ca decizia CCR a fost in orice fel temeinica.
Cine are dreptul de a considera o Decizie a Curtii ca temeinica sau nu? E adevarat! Eu nu am citit motivarea Curtii pe exceptie, dar voiam sa subliniez ca DIP a beneficiat din plin de garantia dreptului la aparare si la garantia accesului la justitie prevazute de Constitutie, asa ca sa fie sanatos. Cu siguranta motivare Curtii trebuie sa fi fost facuta in functie de o anumita stare da fapt si de reglementari legale si constitutionale, dar daca niciunul dintre noi nu o cunoaste in detaliu atunci… eu una nu voi face nicio afirmatie!
Important e ca DIP a fost judecat conform regulilor jocului si a beneficiat de toate garantiile constitutionale referitoare la infaptuirea justitiei.
Cat priveste motivarea Curtii, fara sa o citesc, o iau de buna! Cel putin o prezum ca buna!
Viviana,
Oricine. Se numeste drept la libera exprimare. :-)
Sigur, a spune si a argumenta si a demonstra ca o decizie a Curtii Constitutionale e netemeinica nu are niciun efect juridic asupra deciziei insasi.
CEDO nu se ocupa de deciziile Curtii Constitutionale, in sine, sau ale oricarei alte Curti nationale. Nu e un fel de Si Mai Inalta Curte de Casatie Inclusiv Constitutionala (SMICCIC). CEDO judeca statele in raport cu conventia privind drepturile omului. In clipa in care un stat scoate in mod arbitrar pe cineva de sub protectia unei legi, ii incalca acestuia un astfel de drept.
Scormonitorul parcurs al averii dobânditorului civil DIPopescu :
1. Comisia de cercetare ICCJ (sesizată de Ministerul Public în iunie 2005; admite cererea de cercetare prin Ordonanța nr. 1/16.01.2006- ds 6/2005, constată că cercetații DIPopescu și Popeasca au dobândit bunuri și valori din venituri mai mari cu 46 mild lei vechi decât veniturile legale; din 74 mld cheltuite în 4 ani, 12 dec.2000-14.dec.2004, se pot justifica cu venituri legale doar 28);
2. Instanța ICCJ (complet special de 3, condus de Florin Costiniu; la 19.09.2006 condamnă dosarul la un an cu suspendare, pe calea excepției de neconstituționalitate).
3. CCR (dcc 321/29.03. 2007-respinge sesizarea, inclusiv împotriva art. 18 din Lg 115/1996);
4. ICCJ, Florin Costiniu se întoarce (cu fața la dosar și îl închide, după ce trece +1,6 în loc de -46; la trecutu-i mare, mare caracter!- decizia ICCJ nr. 1/01.10. 2007-ds. 2163/1/2006).
5. Completul de 9 judecători ICCJ (recurs al Ministerului Public; admite recursul prin decizia 220/07.04.2008-ds. 796/1/2008, deființează decizia Costiniu și trimite cauza spre rejudecare la ICCJ).
6. ICCJ- Secția contencios adm. și fiscal, pronunță la 14.07.2011 hotărârea de obligarea la plata restului de 40, după tragerea 6 din 46).
7. Ar urmea al doilea recurs la completul de 5 judecători ICCJ, dar acestă instanță este obligată să respecte puterea de lucru judecat a deciziei completului de 9 judecători, irevocabilă, la fel cum a procedat instanța de rejudecare prin hotărârea dată acum o săptămână.
Din decizia C9 nr. 220/2008, excepțională:
a) Soluția a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii.
Trupa Trio Costiniu avea obligația să efectueze cercetarea judecătorească, fiind o instanță de fond și nu una de control judiciar; s-a deschis calea pentru administrarea de probe noi și mai ales a picat irevocabil încercarea însărcinatului cu prezumția croită anapoda, Florin Costiniu, de a pretinde probe de-a gata, ca un croitor destoinic și hotărât să procure direct din magazin costume pe măsura clientului nostru, stăpânul nostru.
A fost doar o simplă coincidență, la fel cum Cătălin Voicu, înainte de a fi arestat, s-a ales cu interdicția de a se apropia de Vanghelie, Hrebenciuc și… DIPopescu, din cauza altor coincidențe, legate de un restaurant Select, ales pentru aranjamente selecte.
b) Instanța Costiniu nu a verificat dacă DIP și-a îndeplinit obligația prevăzută de legea 115/2005 (art. 6 alin 2) de a reactualiza declarațiile de avere în privința modificărilor de acționariat intervenite în SC Ital Agenty. (*)
c) Perioada supusă controlului se încheie la 14 dec. 2004 și nu la 29. dec. 2004 cum a înțeles Completul special Costiniu; astfel a inclus greșit în favoarea lui DIP vreo 15 miliarde parvenite după încheierea mandatului și, colac peste pupăză, nu a motivat cum este posibilă justificarea dobândirii unor bunuri înainte de decembrie 2004, dacă veniturile au fost încasate numai în decembrie 2004. Din această dilemă nu se poate ieși. La momentul dobândirii se trage o linie imaginară și se verifică fondul scriptic, or DIP a uitat să se controleze și să vadă că veniturile legale nu-i ajungeau pentru cumpărăturile efectuate de parcă ar fi fost lăsate în plata Domnului.
(**)-„Nimeni nu poate invoca, în susținerea intereselor sale, propria sa culpă”.
1. Trebuie sa se faca distinctia dintre o „garantie a drepturilor omului’ prevazuta de Constitutie si o reglementare venita printr-o lege speciala sau ordinara care aparent nu se subscrie prezumtiei din garantia constitutionala. Eu cred ca prezumtia din Constitutia actuala din ’92 referitoare la prezumtia dobandirii licite a averilor nu este incalcata prin Legea 176/2010, L.115/1996, L.588/2007 si L144/2007 pentru urmatoarele motive:
– legea 115/1996 spune ca doar in situatia in care „se constată că dobândirea unor bunuri anume determinate sau a unei cote-părţi dintr-un bun nu este justificată”, instanța de judecată decidea confiscarea unui bun sau a contravalorii sale. Asadar aici e vorba de o situatie in care se constata ca exista bunuri nejustificate, adica sunt probe ca nu au fost dobandite licit insemna acest termen „nejustificate”, atunci se poate decide confiscarea.
Parerea mea e ca textul legal nu contravine prezumtiei garantate de Constitutie tocmai pentru ca se refera la o situatie speciala adica bunuri provenite in mod nejustificat.
– la fel si Legea 144/2007 si L 588/2007 fac referire „bunuri dobândit cu caracter ilicit” care pot fi confiscate.
– de altfel art. 8, alin. 1 arata ca legea are la baza principiul prezumtiei dobandirii licite a bunurilor: „(3) Principiile dupa care se desfasoara activitatea de evaluare sunt legalitatea, confidentialitatea, impartialitatea, independenta operationala, celeritatea, buna administrare, dreptul la aparare, precum si prezumtia dobandirii licite a averii”
– DE MENTIONAT CA PREZUMTIA DOBANDIRII LICITE A AVERILOR ESTE APLICABILA CU EXACTITATE IN INSTANTA IAR IN AFARA EI SE POATE ORICE
2.Garantia dobandirii licite a bunurilor din actuala Constitutie te apara de posibilitatea ca cineva sa iti puna sub indoiala in mod direct si fara motiv dobandirea licita a bunurilor detinute. Pe cand legile mentionate spun ca pot fi supuse confiscarii bunurile dobandite cu caracter ilicit (L.144/2007 si 588/2007), ori pot fi confiscate de catre instanta pe parcursul desfasurarii unui proces daca acestea nu sunt justificate (L.115/1996). E o diferenta astfel, in prima teza e vorba de garantarea ca nimeni nu iti poate pune sub indoiala proprietatile (ceea ce sustin) iar in legile mentionate e vorba despre bunurilor asupra carora exista „suspiciune de dobandire ilicita” sau au fost „constatate” ca dobandite ilicit.
Ma astept sa nu fiu inteles dar e important sa vedem toata aceasta chestiune din punctul de vedere al necesitatii reglementarii ei prin acte normative. Actele normative trebuie vazute ca tipuri diferite in functie de cum sunt ele: ordinare, speciale sau de capatai (Constitutia).
3. Cat il priveste pe d-nul Dan Ioan Popescu el intra sub incidenta legilor speciale pe care le-a incalcat si pentru acest motiv nu se afla sub protectia garantiei constitutionale. S-a aflat sub ea pana au fost dovedite ca ilicite bunurile dobandite.
Cristi,
argumentul tau se bazeaza, in esenta, pe a spune ca „nejustificat” poate fi interpretat ca „ilicit”. De aici si pana la a spune ca „alb” poate fi interpretat ca „negru” e un pas destul de mic. Cei doi termeni sunt foarte diferiti. In context, „nejustificat” inseamna ca persoana nu poate justifica dobandirea licita a bunurilor; „ilicit” inseamna ca exista o incalcare a legii de pe urma carora au fost dobandite, incalcare care trebuie dovedita, desigur, de stat. A pune semnul egal intre ele insulta in primul rand dictionarul si bunul simt. Mai departe inseamna ca inlocuiesc prezumtia de liceitate cu una de sens contrar (!) si ca arunca in aer statul de drept. Deci, nu.
Nu. Haide sa te intreb altfel, de fapt, la fel, doar generalizat : e permis unui stati sa puna sub indoiala, fara motiv, comportamentul tau legal? In orice circumstanta? Intrebarea e retorica. Desigur, nu are dreptul sa faca asta, cat timp e un stat de drept si o democratie. Daca prezumtia de liceitate ar insemna doar atat, atunci ar trebui sa avem o prezumtie constitutionala ca nu ne batem copii, ca nu trecem strada pe rosu etc. – sau altfel, conform rationamentului tau, statul ar putea oricand sa ne puna la indoiala fara motiv calitatea de buni parinti, buni participanti la trafic etc. E limpede ca asa ceva ar fi absurd.
Prezumtia de liceitate trebuie sa insemne ceva mai mult decat ceea ce ar oferi constitutia si fara ca ea sa fie acolo, iar asta se deduce imediat din textul ei: statul nu poate sa-i ceara unui cetatean sa-si justifice averea pentru a o considera licita. Nu trebuie sa fac deductii si comparatii legale, pur si simplu asta INSEAMNA efectiv pasajul respectiv.
???? La ce te referi? Ce lege a incalcat dl Popescu? Eu ma uit pe ordonanta comisiei de cercetare, unde sunt prezentate instantei in detaliu temeiurile in fapt si in drept pentru confiscare :
http://www.crj.ro/blog/wp-content/uploads/2011/07/rezolutie-DIP.pdf
Nu gasesc acolo absolut nicio referinta la vreo lege pe care Dan Ioan Popescu ar fi incalcat-o! Doar ca nu poate sa isi justifice diferenta de avere… Cum spuneam, decizia e de o neconstitutionalitate flagranta!
OK!
La prima referire a ta cred ca ar trebui sa interpretam norma legala respectiva in contextul intreg al ei si nu interpretand termeni izolati. Norma legala precizeaza doua chestiuni: „nejustificat” si „dobandit ilicit” care nu se identifica.Eu nu le identific!
La a doua referire suntem in opinia mea, in esenta, de comun acord. Garantia respectiva se paote traduce in ambele sensuri mentionate de mine si de tine si in o multime de altele asemenea. Posibilitatea de a nu iti fie pusa la indoiala provenienta bunurilor e cam acelasi lucru cu dreptul de a nu iti cere statul sa iti justifici averea. Adica sunt strans legate cele doua interpretari ale garantiei si ambele corecte ca substanta dar diferite ca forma.
La a treia referire, Ordonanta Comisiei nu are autoritate de lucru judecat si nici putere de lucru judecat. Ca sa vedem daca o reglementare legala e sau nu constitutionala putem sa o citim doar intr-o Decizie a CCR.
Inca mai cred ca reglementarile legale de mai sus au fost constitutionale!
Domnule Damian, va felicit! Articolul este exceptional! Este exceptional nu pentru ca ati fi avut o revelatie, ci pentru curajul de spune lucrurilor pe nume. Aproape toti cei care stiu despre ce este vorba, fie tac, fie ingroapa problema in argumente mult prea tehnice sau in „sofisme pretentioase”. Iar cei care nu se pricep „bat campii cu gratie” si apar mult prea des in spatiul public. Este de neinteles cum aceasta din urma categorie persevereaza in ignoranta si refuza sa se documenteze si sa consulte (in particular) niste specialisti. Revenind la articol, va felicit si pentru documentare, precizie si claritate.
Legat de concluzii si intrebari:
I. Este evidenta afirmatia dumneavoastra, insa este cel putin ciudat cum aceasta concluzie nu prea o gasim exprimata public. Aceasta concluzie este valabila in general si in legatura cu Curtea Constitutionala (in prea multe alte cazuri) si in legatura cu deciziile si practicile celorlalte instante judecatoresti. Problema descrisa de dumneavoastra nu o gasim numai la CCR, ci in tot sistemul judiciar romanesc. Si nu de azi de ieri. Grav mi se pare lipsa cvasigenerala a unei atitudini publice argumentate si documentate, fata de aceasta situatie. Este motivul pentru care apreciez in mod deosebit punctele dumneavoastra de vedere (cu care nu am fost intodeauna de acord), fiindca ati inteles care sunt problemele esentiale din sistem si le abordati deschis si direct, folosind un instrument foarte important care ar trebui sa faciliteze intelegerea intre oameni, dar care este prea des ignorat, logica.
II. Cand vorbim despre lipsa de predictibilitate a hotararilor judecatoresti, despre caracterul lor neunitar, nu trebuie sa ne limitam doar la deciziile CCR intr-o anumita materie. Acest fenomen inacceptabil caracterizeaza intregul sistem judiciar romanesc. Ca o culme a absurdului, nici macar instanta (singura dealtfel din Romania) pentru care precedentul judiciar este izvor de drept, nu reuseste sa asigure un caracter unitar propriei jurisprudente. Concluzia mea, pe care ar trebui sa o strigam cat mai des ïn gura mare, este ca de fapt Romania nu este un stat de drept. Eu am de mult timp aceasta convingere.
III. La acest punct as fi mai nuantat. In cazul demnitarilor, a celor ce au obligatia de a-si depune declaratii de avere, statul, prin institutiile sale, pot destul de usor sa rastoarne prezumtia de liceitate. Cand ai declarata averea la anumite momente, cat si veniturile pentru perioada data, este destul de usor de probat ca o parte din avere nu are corespondent in venituri ceea ce inlatura prezumtia relativa de liceitate, de aici incolo sarcina probei revenind posesorului averii. In cazul DIP nu cred ca este necesara ignorarea prezumtiei de liceitate pentru a se ajunge la confiscare, statul avand suficiente mijloace pentru a proba destul de usor ca o parte din avere nu se justifica.
In esenta, in acesta problema cred ca reprezentantii statului trebuie sa clarifice cateva chestiuni in mod clar si fara ocolisuri:
1. Se doreste ca sarcina probei sa-i revina statului sau posesorului averii? Si daca se doreste inversarea sarcinii probei sa se spuna clar daca aceasta trebuie sa aiba caracter general (aplicabila tuturor) sau doar pentru anumite situatii bine definite. Oare de ce se feresc sa se exprime in mod clar in acesta chestiune?!
2. Cred ca procurorul general ar trebui interogat in legatura cu modul in care parchetul ca institutie intelege prevederile legii 115/1996, daca se considera, la nivel institutional, ca „sarcina probei, în cadrul procedurii speciale de cercetare a averilor așa cum este reglementată de dispozițiile Legii 115/1996 modificată și completată, aparține persoanei cercetate” pentru a macar la acest nivel sa stim cum se joaca si la ce sa ne asteptam.
3. Fotbalul romanesc se joaca mult prea corect in comparatie cu sistemul nostru judiciar!
Totusi, as dori sa cunosc la acest moment opinia dumneavoastra in legatura cu existenta prezumtiei simple, relative, privind caracterul licit al averii. Mai credeti ca aceasta prezumtie trebuie sa existe (indiferent unde, in Constitutie sau in alte legi) sau credeti ca ar fi mai bine ca, de principiu, ar trebui ca sarcina probei sa-i revina posesorului averii? Nu sunt de acord cu opinia expimata de dumneavoastra intr-un articol anterior in care spuneati, in esenta, ca nu este necesar sa se instituie o regula in privinta sarcinii probei. Fara aceste prezumtii sistemul judiciar nu poate functiona.
Credeti ca modul in care functioneaza si actioneaza CCR este singular sau este doar o caracteristica a vremurilor noastre? Eu cred ca ori de cate ori va avea ocazia statul va actiona abuziv, este in natura sa. Democratia nu este naturala, ea trebuie aparata in fiecare zi.
Si as mai dori sa-mi spuneti cum apreciati opiniile si modul de a actiona public al numitului Horia Georgescu?
p.s. citind unele dintre raspunsurile dumneavoastra la comentariile cititorilor, doresc sa va felicit inca odata pentru capacitatea de a delimita dorintele proprii de regulile in care ar trebui sa functioneze justitia intr-un stat de drept. Prea des incercam sa ne mascam propriile dorinte sau propria incompetenta falsificand regulile si logica.
FELICITARI D-NULUI VLAD IONESCU PENTRU COMENTARIU! SUBSCRIU!
Aceasta prezumtie trebuie scoasa din Constitutie (sau macar reformulata). Ea trebuie sa fie prezenta in preambulul unei legi de confiscare a averilor, care sa reitereze faptul ca statul garanteaza dreptul de proprietate si ca pleaca, din principiul general, de la prezumtia dobandirii licite a averii. Aceasta prezumtie este derogata in conditii exceptionale pentru doua categorii de persoane, pentru care exista o suspiciune rezonabila ca averea s-a facut prin mijloace ilicite (si, prin urmare, ca averea nu este proprietate, si nu poate fi aparata de un drept!) : a) infractorii condamnati pentru infractiuni care aduc beneficii economice (trafic de droguri sau de arme, spalare de bani, evaziune, inselatorie etc.) si b) demnitarii care manuiesc legea si banul public. Si pentru acestia, insa, chiar daca legea trece sarcina probei asupra lor, trebuie sa ofere garantii solide impotriva nedreptatii, un echilibru intre ce anume trebuie sa arate statul si ce trebuie sa justifice ei, o limita clara de timp pentru nevoia de a justifica si prevederi pentru a limita in mod rezonabil cat se poate confisca. Exista modele in legislatiile altor state, unele validate ca atare la CEDO, de unde statul nostru se poate inspira.
( Ca paranteza, prefer adresarea la singular, tutuiala – nu ca semn de lipsa de respect si de excesiva familiaritate, ci pentru ca suntem, pana la urma, intr-un dialog pe care, de dragul lui, l-as vrea cat mai relaxat. :) )
Eu va propuneam exprimarea unei opinii fara a intra in detalii tehnice, fiindca eu cred ca ar trebui sa definim mai intai foarte bine ceea ce vrem si abia apoi sa vedem cum facem ca sa obtinem ceea ce vrem. La acest moment sunt interesat doar de prima parte.
Ca sa rezum ceea ce am inteles: sunteti, de principiu de acord cu existenta prezumtiei privind caracterul licit al dobandirii averii, fie ca aceasta este sau nu exprimata explicit in legislatie. Repet, nu ma intereseaza la acest moment daca aceasta regula trebuie sa fie pusa in Constitutie sau intr-o lege. Este o alta discutie pe care poate o vom purta dupa ce ne clarificam in privinta a ceea ce vrem. Adica, cetateanul obisnuit sa nu fie obligat sa probeze ca averea sa este dobandita licit. Apoi spuneti ca de la aceasta regula generala trebuie sa existe , cu caracter exceptional, unele derogari „pentru doua categorii de persoane, pentru care exista o suspiciune rezonabila ca averea s-a facut prin mijloace ilicite”. Nu am inteles cum e cu „existenta unei suspiciuni rezonabile”? Cine sa aiba „o suspiciune rezonabila”, ce inseamna „suspiciune rezonabila”, cat de relativa sa fie „suspiciunea”? Si daca „exista o suspiciune rezonabila” rasturnam sarcina probei? Adica punem o conditie de un relativism absolut ca sa rasturnam sarcina probei? In acest fel cetateanul se va afla la discretia statului; oricand se pot invoca „suspiciuni rezonabile”!
Mi-ar placea daca ati fi mai explicit si mai clar cand vorbiti despre „un echilibru intre ce anume trebuie sa arate statul si ce trebuie sa justifice ei, o limita clara de timp pentru nevoia de a justifica si prevederi pentru a limita in mod rezonabil cat se poate confisca”.
Este profund gresit sa formulezi o regula generala avand in vedere doar un caz particular, fiindca acea regula poate avea multiple efecte perverse pentru celelalte cazuri in care se aplica. Exemplul cu traficantul sau cu un alt tip de „infractor odios” nu este relevant fiindca nu se utilizeaza pentru a delimita si defini o exceptie, ci se invoca pentru a se institui o alta regula.
Sunteti optimist cand vedeti doar „unele rateuri extraordinare” in activitatea CCR. Simplul fapt ca pot spune oricand ”Iată jurisprudența mea în această materie. Când nu-mi place, am alta.” fara nici o consecinta, este de o gravitate extraordinara.Nici nu trebuie sa faca procedeze asa in fiecare zi, ci doar atunci cand exista o miza, un interes. Iar aberatii exista si in decizii fara miza. Asta nu este justitie.
Daca sunteti interesat de chestiuni de constitutionalitate si de felul in care functioneaza Curtea va recomand sa vorbiti, daca aveti ocazia, preferabil in particular, cu Lucian Mihai, cel mai bun presedinte pe care CCR l-a avut vreodata, persoana cu un inalt grad de profesionalism in a carei onestitate eu cred sau cu Corneliu-Liviu Popescu.
Imi pare rau, dar a aparut o eroare de nume la comentariului meu anterior.
Caracterul rezonabil e unul care, in principiu, ar trebui recunoscut de oricine. In speta, daca cineva e condamnat pentru – sa zicem – primire de foloase necuvenite, si are in posesiune bunuri care depasesc cu mult ceea ce ar fi putut achizitiona din venituri licite, si pe care nu le poate justifica, nu ti se pare perfect rezonabila suspiciunea ca le-a achizitionat pe tot pe baza de mita sau ceva similar? Sau daca avem un ministru care a coordonat o afacere din bani publici, foarte paguboasa pentru stat, si care apoi s-a imbogatit fara sa poata justifica din ce surse, din nou, nu ti se pare justificata suspiciunea ca s-a imbogatit fix din banul public pierdut?
Nu stiu cum interpretezi in context termeul „relativism”.
Evident, nu pot face asta exhaustiv – nu pretind ca sunt in expert in legislatie anticoruptie. Insa pot oferi niste idei de principiu. Spre exemplu, statul trebuie in continuare sa demonstreze ca bunurile dobandite sunt in mod vadit peste ce ar fi putut obtine persoana din venituri licite. O limita clara de timp, e exact ceea ce zice :-) Spre exemplu, in cazul legii privind controlul averii demnitarilor nostri, acestia trebuie sa isi declare averea anual, din momentul inceperii mandatului, si doar asta poate fi controlata (de asta se vorbeste in legile de mai sus de „diferenta de avere” – e vorba de diferenta intre cele doua momente, inceputul si finalul mandatului. Mai mult, tot pe legea actuala, controlul se poate face doar in interiorul la 3 ani de la incheierea mandatului. etc.
Repet, nu sunt un expert in aceasta chestiune, e o cu totul alta discutie. Ideea mea de principiu este ca nu renuntam la prezumtia constitutionala ca de maine sa punem orice cetatean sa tina chitantele pentru absolut tot. Nu, nici pe departe.
Nu, tocmai. Am exprimat indeajuns de clar ce fel de infractiuni vor fi considerate de confiscarea extinsa, din nou, e un criteriu foarte rezonabil – infractiunile de pe urma carora se dobandesc averi sau bunuri. Exemplu cu traficantul e doar un exemplu, si eu unul foarte bun. Legea va trebui, desigur, sa fie mai explicita. Inca odata, eu expun niste principii si atat.
Multumesc pentru raspunsuri. Constat ca, dupa ceva dezbateri, in principiu avem pareri apropiate.
In legatura cu „existenta unei suspiciuni rezonabile” pe care eu o consider „o conditie de un relativism absolut” vreau sa precizez ca aceasta conditie in sine are un grag ridicat de subiectivism, fiind oricum o chestiune relativa, dar care intr-un sistem functional in care majoritatea magistratilor au un nivel ridicat de profesionalism si integritate poate sa functioneze. In conditiile din Romania eu consider ca acesta conditie devine de un relativism absolut in sensul ca oricand se va putea invoca, cu rea-credinta (o alta notiune relativa) existenta unei suspiciuni rezonabile. Eu nu mi-as dori ca nici un cetatean din Romania sa fie „la mana” unui individ precum Horia Georgescu (si multi altii asemenea) care sa „aprecieze” ca exista o suspiciune rezonabila, consecinta fiind rasturnarea sarcinii probei. Si asta in ciuda faptului ca imi doresc foarte mult sa fie confiscate averile celor care „au furat” (in sens larg) de la stat. Dar daca acceptam arbitrariul acesta se va intoarce la un moment dat impotriva noastra. Sa fim intelesi, suspiciunea rezonabila nu inseamna proba. E ceva care incepe cu „se pare ca …” si se termina cu „e posibil ca …”. Eu nu uit cum este sa traiesti intr-un sistem totalitar si stiu de ce am iesit in stada in ’89. Repet, toata istoria lumii ne arata ca libertatea si democratia trebuie aparate in fiecare zi.
Nu stiu de ce Curtea da astfel de rateuri extraordinare. In anumite cazuri speculez si eu, alaturi de presa, ca e interesul lor. In altele, chiar daca nu am motive sa cred comanda politica, mi se pare ca judecatorii apara punctul de vedere al celor care i-au numit acolo, nu Constitutia. Alteori mi se pare ca decizia incearca sa nu „supere” pe nimeni (vezi conflictul intre presedinte si premier pe tema numirii ministrilor). Dar in cele mai multe cazuri, niciuna din explicatii nu se potriveste, si raman perplex. Imi ramane doar explicatia ca sunt superficiali sau, in sensul propriu al termenului, prosti.
Nu as vrea sa generalizez, insa. Cele mai multe decizii ale Curtii sunt temeinice si bine motivate. Doar ca uneori parca o iau razna.
E singura opinie pe care o impartasesc totalmente, pana la ultima virgula :).
In restul cazurilor am fie opinii contrare (prezumtia trebuie sa ramana), fie macar usor divergente ori nuantate.
„Aceasta prezumtie trebuie scoasa din Constitutie (sau macar reformulata)!”
Dar nu crezi ca neexistand aceasta prezumtie in forma actuala ar da posibilitatea nasterii unor abuzuri din partea celor de la putere prin care ar fi hartuiti oameni nevinovati?
Si daca ar fi scoasa aceasta prezumtie toti am fi carne de tun pentru ca cine poate sa isi justifice averea. Luati toti chitanta de la magazin pentru ce cumparati sau obtineti in ultimii trei ani?!…
Am fi toti pasibili de a fi luati la control daca am deranja pe cineva (cu autoritate, la putere cum e la noi), asta mai ales ca toate prevederile constitutionale au o formulare generala si nu pe o situatie faptica expresa!!!…
Ca sunt state Europene cu prevederi diferite, fie, cine stie care e cea mai buna democratie, care poate raspunde cu mana pe inima?
Si de ce sa nu reglementezi posibilitatea confiscarii averilor dobandite urmare a savarsirii de infractiuni prin lege, sa le dai de lucru Politiei si celorlalte institutii ale statului care ar putea sa starpeasca astfel infractionalitatea! Dar prin Constitutie!!!….
Ioana,
Nu, nu cred ca prezumtia respectiva ne apara de abuzuri; pentru ca nu cred ca ar fi catusi de putin constitutional ca, in lipsa ei, sa poata sa fie legiferat scenariul de care vorbesti. Si fara prezumtia respectiva, cat timp statul nu are *indicii* ca averea nu e facuta in mod licit, nu va putea sa o confiste in niciun fel. Asta daca Curtile nationale (CCR, ICCJ si restul) isi vor face datoria. Daca nu isi fac datoria, insa, atunci niciun fel de prevedere legala nu ne e de ajutor.
Din acelasi motiv pentru care toate celelalte state occidentale nu au prezumtia constitutionala sus-pomenita. Pentru ca, in practica, multe infractiuni raman imposibil de probat in instanta. L-ai prins pe cineva ca a spalat niste bani, descoperi ca are o multime de alti bani pe care nu-i poate justifica – ai motive foarte bune sa consideri ca sunt obtinuti de pe urma spalarii de bani, ce faci? Legea ar trebui sa iti permita sa ii confisti. In cazul nostru, Constitutia nu permite. Curtea Constitutionala a deschis, insa, in 2006 – 2007 o portita pentru confiscare, in care a cazut Dan Ioan Popescu.
Decizia nr. 220/07.04.2008, pronunțată de Completul de 9 judecători în recursul admis împotriva deciziei date de completul special condus de Florin Costiniu:
http://www.tvr.ro/files/73918.pdf
Nu ducem lipsă de asemenea interpreți, de talia și cu pretențiile lui Costiniu.
Tom și Jerry din noul CSM s-au făcut de cașcaval din aceleași motive; n-au avut în vedere confiscarea extinsă când s-au adresat fără nicio calitate CCR în problema revizuirii, dar s-au agățat ulterior cu disperare de subiect, în căutare de șvaițer fără găuri.
Mi-a placut pasajul in care completul de 9 se intreaba de ce Costiniu &co. au acceptat justificarea unor cheltuieli din perioada 2000 – 2004 cu venituri incasate in 2004.
„Pentru ca, in practica, multe infractiuni raman imposibil de probat in instanta. L-ai prins pe cineva ca a spalat niste bani, descoperi ca are o multime de alti bani pe care nu-i poate justifica – ai motive foarte bune sa consideri ca sunt obtinuti de pe urma spalarii de bani, ce faci? Legea ar trebui sa iti permita sa ii confisti. In cazul nostru, Constitutia nu permite.”
Uite ca Codul Penal al Romaniei iti permite sa confisti bunuri rezultate din infractiuni. Deci baza legala este, acum trebuie sa lucreze si Politia si alte institutii:
„ART. 118 COD PENAL
Confiscarea specială
Sunt supuse confiscării speciale:
a) bunurile produse prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală;
b) bunurile care au fost folosite, în orice mod, la săvârşirea unei infracţiuni, dacă sunt ale infractorului sau dacă, aparţinând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor. Această măsură nu poate fi dispusă în cazul infracţiunilor săvârşite prin presă;
c) bunurile produse, modificate sau adaptate în scopul săvârşirii unei infracţiuni, dacă au fost utilizate la comiterea acesteia şi dacă sunt ale infractorului. Când bunurile aparţin altei persoane confiscarea se dispune dacă producerea, modificarea sau adaptarea a fost efectuată de proprietar ori de infractor cu ştiinţa proprietarului;
d) bunurile care au fost date pentru a determina săvârşirea unei fapte sau pentru a răsplăti pe făptuitor;
e) bunurile dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia;
f) bunurile a căror deţinere este interzisă de lege.
În cazul prevăzut în alin. 1 lit. b), dacă valoarea bunurilor supuse confiscării este vădit disproporţionată faţă de natura şi gravitatea infracţiunii, se dispune confiscarea în parte, prin echivalent bănesc, ţinând seama de urmarea infracţiunii şi de contribuţia bunului la producerea acesteia.
În cazurile prevăzute în alin. 1 lit. b) şi c), dacă bunurile nu pot fi confiscate, întrucât nu sunt ale infractorului, iar persoana căreia îi aparţin nu a cunoscut scopul folosirii lor, se confiscă echivalentul în bani al acestora.
Dacă bunurile supuse confiscării nu se găsesc, în locul lor se confiscă bani şi bunuri până la concurenţa valorii acestora.”
Spuneai ca „In cazul nostru, Constitutia nu permite confiscare!” Prin constitutie nu poti sa permiti confiscarea expres, acolo sunt reguli generale ale functionarii statului. Dar codul penal permite. Constitutia asa cum s-a mai spus stabileste prin prezumtia existenta o garantie a drepturilor cetateanului, o garantie ca proprietatea lui e prezumata ca fiind dobandita licit, prezumtie ce poate fi insa rasturnata de institutiile statului. Cum? pai asta invata in scoala toti politistii si celelalte autoritati. Dar in constitutie trebuie sa avem garantii de genul asta!
Viviana,
nu ne intelegem. Codul penal, in acord cu Constitutia, permite confiscarea bunurilor care au fost dovedite a fi fost dobandite de pe urma unei infractiuni. Constitutia nu permite, insa, mai mult de asta, si anume confiscarea unor bunuri pe care posesorul lor nu poate sa le justifice prin venituri licite, si despre care exista suspiciuni rezonabile ca ar putea fi obtinute din acelasi tip de infractiuni. Citeste te rog cu atentie.
Bun! sa inteleg ca vrei ca „constitutia sa permite confiscarea unor bunuri pe care posesorul lor nu poate sa le justifice prin venituri licite, si despre care exista suspiciuni rezonabile ca ar putea fi obtinute din acelasi tip de infractiuni” adica cativa functionarasi de la ANI, numiti pe criterii politice, in schimbul unor sume de bani si dupa ce s-au familiarizat cinci minute cu legislatia romana- noutate in viata lor- sa iti propuna procurorilor confiscare averii pentru ca nu ai chitanta. Eu cred ca deschide calea unor abuzuri uriase din partea partidului politic aflat la guvernare si care o sa prinda la public o vreme pana cand se vor satura si romanii de circul asta potential de creat.
Cu atat mai mult cred ca confiscarile trebuie sa plece de la probe culese de politie, procuratura, etc. pentru ca avem astfel siguranta ca acestia au o pregatire si o verticalitate cel putin relativa, nu ca doi trei functionari ambitiosi sa urce pe scarile partidului sau procurori numiti la parchete „bune” de politicieni.
Spun asta pentru ca am terminat si Academia de Politie asa ca sesizat importanta unei obiectivati in orice actiuine impotriva drepturilor cetateanului. Acum lucrez ca jurist si e mai bine pentru mine ca am iesit in viata civila, insa ceva doza de drept mai am din facultate si o sa am tot timpul.
Nu zic ca daca o astfel de prevedere in Constitutie nu ar fi buna, ar fi extraordinara, dar utopica, de nerealizat si s-ar renunta la ea foarte repede din lipsa de eficacitate si de potentiala generatoare de abuzuri politice, nu crezi?
Ce ideal ar fi sa poti confisca averile dobandite ilicit!!! Ar fi minunat dar garantia ca va fi facuta cum trebuie cu functionarasi numiti politic si usor de manipulat, se poate?
Nu, nu cred. Am explicat mai sus de ce. Am sa pun punct aici discutiei, notand ca avem opinii diferite. :-)
Inconsecvenţa CCR pe tema confiscării va face probabil ca la un moment dat o hotărâre de confiscare să rămână totuşi definitivă şi irevocabilă (poate chiar în cazul DIP), după care va fi contestată la CEDO. CEDO va decide într-un sens sau altul, poate va face unele nuanţări etc. CCR şi instanţele ordinare româneşti, indiferent care a fost (sau n-a fost) jurisprudenţa lor de până atunci, cred că se vor adapta la interpretarea CEDO privind raportul dintre confiscarea românească şi drepturile „CEDO” la un proces echitabil, proprietate etc. şi vor „armoniza” interpretarea „prezumţiei de liceitate” din constituţia RO (chiar dacă asta ar însemna încă o schimbare a jurisprudenţei). Aşa că pe termen lung în problema confiscării contează mai puţin ce zice CCR şi mai mult ce zice CEDO.
În articolul anterior al lui Doc, Johnny indicase nişte hotărâri CEDO. Sunt într-adevăr câteva:
Welch (1995) http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/view.asp?item=1&portal=hbkm&action=html&highlight=Welch&sessionid=73881580&skin=hudoc-en
Phillips (2001) http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/view.asp?item=1&portal=hbkm&action=html&highlight=Phillips&sessionid=73881580&skin=hudoc-en
Geerings (2007) http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/view.asp?item=1&portal=hbkm&action=html&highlight=Geerings&sessionid=73881580&skin=hudoc-en
Ele se referă mai mult la confiscarea „extinsă”, adică în urma unei condamnări penale separate, la modul deciziei-cadru JAI. Ar trebui citite şi discutate… Curtea în general tolerează procedura, dar face unele nuanţări, precizări, iar în cazul Geerings acceptă încălcarea dreptului la un proces echitabil.
Nu ştiu însă dacă există cazuri în care să se fi dezbătut problema confiscării averii unui demnitar doar fiindcă acesta era demnitar şi nu o putea justifica, fără existenţa unei infracţiuni pentru care a fost deja condamnat. În cel mai rău caz, vom afla în 2-3 ani cum stăm.
P.S. Noroc că-mi salvez comentariul într-un fişier înainte să apăs pe butonul „Comentează”. E a doua oară când nu intră şi trebuie să-l bag din nou, cred că e un bug.
Filip,
exista doua chestiuni separate, apropo de cum va privi CEDO aceasta situatie.
Prima e daca CEDO va accepta in general confiscarea extinsa si la demnitari, fara ca acestia sa fi fost condamnati, si daca va accepta in particular ca lui Dan Ioan Popescu nu i s-a incalcat un drept odata cu confiscarea in aceste conditii. Statul roman poate aduce argumente foarte solide aici. Poate vorbi de interesul public major in combaterea coruptiei, poate vorbi de dificultatea (reala) de a aplica legea penala in conjunctie cu deciziile politice etc.
Insa Dan Ioan Popescu are toate sansele sa castige la CEDO demonstrand ca i-au fost confiscate bunuri in conditiile in care textul legii (al Constitutiei) asa cum a fost explicitat cat se poate de clar si de CCR (si de CSM), interzice acest lucru. O sa se duca cu o decizie a Curtii unde scrie, „(…) o asemenea măsură [confiscarea] este reglementată constituţional doar în cazul săvârşirii unor infracţiuni sau contravenţii, adică în situaţii constatate, în condiţiile legii, ca reprezentând fapte cu un anumit grad de pericol social.” si o sa intrebe Curtea si statul roman, retoric, ce infractiuni sau contraventii a comis. Or, habar nu am, sincer, ce o sa raspunda statul nostru aici. Ca pe la noi judecatorii dau cu banul? Ca pot decide azi ca e negru ce era alb pana mai ieri? Ca mingea e rotunda? Prin urmare, in conditiile astea, mi-e teama ca stiu ce o sa raspunda CEDO…
(patesc si eu sa nu pot trimite din prima, nu stiu de ce :( – de obicei dau ‘back’ si comentez din nou)
Legat de inconsecvenţa CCR, cred că din perspectiva CEDO pot fi luate în calcul doar cazurile de control „posterior” (excepţiile de neconstituţionalitate respinse sau admise – 1996, 2006, 2007, 2010). Controlul anterior (şi „abstract”) al legii sau al constituţiei e doar un aviz privind o modificare potenţială a legii. Aşa că avem cele patru excepţii: 1996 neconstituţional, 2006 AvPop constituţional, 2007 DIP constituţional, 2010 Brădişteanu neconstituţional.
Aş da totuşi la o parte cazul din 1996 din negura tranziţiei (dar nu e musai) şi aş rămâne doar cu o singură schimbare de opinie de la 2007 la 2010.
E ceva similar unei legi care a decriminalizat ceva. Faptul că intri sub incidenţa ei înainte de decriminalizare e ghinion, dar cam atât. La CEDO poţi doar să susţii că legea iniţială încalcă Convenţia…
Aşa că DIP va trebui să se bazeze pe fond. Confiscarea corespunde criteriilor din jurisprudenţa CEDO? Indiferent de interesele superioare care ar putea fi invocate de statul român, în cauza respectivă statul a prezentat doar un calcul aritmetic, nu? Dacă DIP ar fi fost condamnat în prealabil pentru o infracţiune de corupţie la scară mare, să zicem, iar pe urmă calculul arăta probleme, situaţia ar fi fost mai simplă.
Filip,
din acest punct de vedere, caracterul controlului CCR e irelevant: DIP va trebui sa demonstreze doar ca o anumit text de lege se interpreteaza intr-un anume fel – in principiu i-ar putea ajunge doar textul, faptul ca si institutiile statului l-au interpretat in aceleasi fel nu face decat sa dea tarie suplimentara argumentului. Si nu conteaza unde anume scriu institutiile statului asta, si cu ce efect. DIP trebuie doar sa arate ca aceasta e legea, si ca aceasta e interpretarea legii, si ca statul nostru a decis in cazul lui, intr-un mod arbitrar, sa o ignore. Atat.
Nu, tocmai ca nu e vorba de vreo decriminalizare printr-o lege, adica de orice modificare a legii. Nu ar fi nicio discriminare daca de la un caz la altul se aplica legi diferite, insa nici nu e cazul aici. Legea relevanta (Constitutia) nu s-a modificat in ce priveste acel pasaj, nici in 96, in 2006 si nici in 2008 sau 2011, pasajul e fix acelasi. Doar ca a fost aplicat in mod diferit de la caz la caz, fara ca sa existe o baza rezonabila si obiectiva pentru asta. Nu poti pur si simplu sa zici, cazul DIP e constitutional, cel al dlui Bradisteanu, nu. Trebuie sa demonstrezi un temei pentru asta. Care ar fi? Inafara de faptul ca CCR s-a razgandit intre timp, ceea ce, desigur, nu intra la categoria „rezonabil”?
Eu văd situaţia aşa:
Legea (sau, dacă preferi, *aplicarea* legii) a fost modificată indirect, prin declararea neconstituţionalităţii. Ca efecte, e la fel ca o modificare/abrogare pe cale legislativă. În ceea ce priveşte aplicarea legii în timp: până în 2010, s-a aplicat varianta X, din 2010 varianta Y.
DIP nu va putea invoca „legea” [=textul legii + interpretarea CCR din 2010] din 2010 pentru situaţia din 2007, unde se aplică „legea” din 2007 [= textul legii + interpretarea CCR din 2007].
Acuma, răzgândirea CCR (cea care a modificat implicit legea) poate fi sancţionată la CEDO?
În primul rând, cred că CEDO nu e competentă să analizeze motivaţiile modificării legii. Dacă CCR a considerat că unul din principiile scumpe ei a fost interpretat greşit înainte, asta e. La fel şi parlamentul, legiuitorul propriu-zis, se poate răzgândi. Nu cred că fac în general obiectul controlului CEDO principiile după care decid CCR şi parlamentul că e oportună o modificare.
În al doilea rând, CEDO poate interveni totuşi dacă modificările sunt haotice, inconsistente etc (recunosc că nu-s familiarizat cu detaliile jurisprudenţei aici). Însă o singură modificare efectivă, cea din 2010, mi se pare prea puţin.
Filip,
CEDO nu judeca institutii ale vreunui stat, sau proceduri sau mai stiu eu ce. CEDO judeca doar daca statul i-a incalcat unei persoane un anumit drept, si atat. In cazul acesta, Curtea va avea in vedere legislatia care se aplica, si anume prezumtia de liceitate constitutionala, care nu s-a modificat in tot acest timp. Va interpreta ce anume inseamna asta, va constata ca institutiile statului roman au oferit in mod repetat aceeasi interpretare, va constata ca lui DIP i-au oferit o interpretare radical diferita, fara sa o poata justifica in mod rational. Nu, statul roman nu poate veni sa zica „stati, ca asa a fost procedura aia, si ca CCR are voie, si ca mai-stiu-eu-ce” – argumentele astea sunt prea irelevante, repet, CEDO nu judeca daca o institutie a procedat corect conform normelor interne, ci daca efectul a fost incalcarea unui drept. In speta, CEDO constata ca un cetatean nu s-a putut folosi de o protectie legala, de care in plus s-au putut folosi alte persoane aflate in aceeasi situatie.
Cred că nu m-am exprimat clar pe undeva. „Prezumţia de liceitate” din Constituţia RO nu este „legislaţie care se aplică”, fiindcă nu este legislaţie. Este o supra/metanormă care trebuie respectată de legislaţia propriu-zisă. (La fel, „drepturile” CEDO sunt supra/metanorme care trebuie respectate de legislaţia propriu-zisă. Legislaţia unui stat membru CEDO trebuie să respecte, printre altele, ambele seturi de metanorme, ale CEDO şi ale constituţiei aborigene.)
Curtea constituţională care interpretează respectivul set de metanorme se poate răzgândi, iar aceasta determină, în cazul nostru, **modificarea** implicită a legislaţiei aplicabile. Asta nu înseamnă că legislaţia aplicabilă a fost interpretată diferit; legislaţia aplicabilă *s-a modificat*.
CEDO poate interveni doar dacă modificările astea (produse în cazul nostru de răzgândeli) sunt haotice etc.; doar atunci se poate vorbi de încălcarea unui drept CEDO.
Filip,
nu, nu; faptul ca e o metanorma nu inseamna ca nu se aplica, direct sau indirect e legislatia relevanta in chestiune – cetatenii se asteapta (in primul rand!) ca statul sa respecte Constitutia! Cum altfel? Um, e chiar nerezonabil sa consideri ca un stat n-ar avea voie sa aplice in mod arbitrar legea, dar poate sa faca asa ceva cu legea fundamentala…
In aceste conditii, faptul ca legea interna s-a modificat si ca ICCJ a respectat-o in litera confiscand bunurile nejustificate ale lui DIP este, din nou, irelevant; faptul ca o parte a procedurii prin care statul a incalcat un drept a fost corecta nu absolva incalcarea dreptului respectiv…
O schimbare de jurisprudenţă constituţională nu înseamnă automat ceva arbitrar şi care garantează o condamnare la CEDO. Desigur, dacă se repetă, e altceva. Oricum, poate DIP va invoca şi asta la CEDO, dacă ajunge acolo, şi vom vedea ce părere are Curtea respectivă.
Filip,
ai dreptate! O schimbare de jurisprudenta legala sau constitutionala nu reprezinta o problema la CEDO, decat daca are ca efect afectarea unui drept.
In acest caz, vorbim de dreptul de proprietate. Bun, Curtea o sa ia in calcul toti factorii relevanti, inclusiv legea – argumentul statului roman ar fi ca Legea 115 a fost in vigoare in tot acest timp, si ca, chiar daca ar fi existat suspiciuni cat se poate de intemeiate ca nu e constitutionala, asta nu inseamna ca DIP ar fi trebuit sa se bazeze pe asta.
E singurul argument al statului, poate o sa tina, nu stiu. Sunt sceptic insa.
Iti mai amintesti cazul Buchen? Mi l-au aruncat o multime in cap atunci cand am demontat episodul „Akdeejeva„, un (alt) caz rusinos in care magistrati, ong-uri de profil, presa etc. etc. inventasera pur si simplu jurisprudenta CEDO ca sa isi sustina punctul de vedere. Mi s-a spus atunci ca si in cazul Buchen CEDO a spus ca pensia magistratilor nu poate fi scazuta, ca e „dreptul magistratului”. O prostie, desigur. Cazul e cu totul altul. Mai precis, CEDO a constatat ca, prin decizii inclusiv ale Curtii Constitutionale din Cehia, dl Buchen nu a primit o alocatie de fost militar, in timp ce altii in exact aceeasi situatie o primisera. Discriminare care i-a afectat un drept recunoscut de Curte. Sigur, circumstantele unui eventual caz DIP sunt cu totul altele, nu spun ca acesta e un precedent, si ca DIP o sa castige sigur. Insa cazul Buchen arata altceva, si anume ca CEDO poate decide in situatii de genul asta, ca argumentul de tipul „CEDO nu judeca asa ceva” e complet fals. CEDO judeca asa ceva si, daca statul nostru nu aduce o explicatie foarte buna pentru actiunile sale, CEDO condamna pentru asa ceva.
Deci, până la urmă, nu existenţa/inexistenţa în Constituţie a unei prevedrei care să prezume caracterul licit al averii împiedică/favorizează confiscarea averii ilicite, ci modul în care funcţionează autorităţile statului. Aşa că, zic eu, ar fi mai productivă o discuţie despre cum ar putea funcţiona mai bine ANAF-ul, Parchetul, instanţele, etc, etc. Numai că, din câte observ, niciunul dintre cei care pot schimba lucrurile nu are interesul de a le schimba în bine, ci doar să declame faptul că ar fi bine să fie bine. Evident, nu mă refer la tine ci la ai noştrii iubiţi politicieni.
Şi o nelămurire; de ce crezi că statul român va pierde un eventual proces la CEDO intentat de DIP? Nu de alta dar nu am priceput argumentele.
Andrei,
vezi comentariul de mai sus. Pentru ca statul roman l-a scos in mod arbitrar de sub o protectie legal (constitutionala) ceea ce incompatibil cu un stat de drept.
Cred ca in randul unora dintre comentatori s-a creat o confuzie intre prevederile de la alin. 7 si cele de la alin. 8 ale art. 44 din Constitutie. Sunt prevederi oarecum diferite chiar daca sunt in stransa legatura. Cred ca ar trebui explicat mai clar. Marea majoritate a cititorilor si comentatorilor cred ca se discuta discuta doar despre teza a doua a alin. 7 din art 44 si de aici confuzia.
Scuze, ma refeream la alin. 8 si 9, nu la 7 si 8. Graba …
Păi tocmai asta nu pricep; cum l-a scos arbitrar de sub protecţia legii? Că, dacă citim ce ai postat tu pe blog, nu rezultă, părerea mea, nici un arbitrar. Da, poţi spune că este o diferenţă oarecare de interpretare, în timp, din partea CCR. Dar asta nu vâd ce legătură are cu „scoaterea arbitrară de sub protecţia legii”. Omul a ridicat o excepţie de neconstituţionalitate, CCR a analizat-o şi a constatat că nu este cum ar dori acuzatul să fie. Nu văd niciun arbitrariu aici. E pur calea legală. Şi nu e vorba de încălcarea legii, pentru că CCR e suverană în ceea ce priveşte interpretarea Consttuţiei.
Andrei,
citeste te rog dialogul cu Filip, ca sa nu trebuiasca sa reiau aceleasi afirmatii.
Scuze, nu oservasem ultimele schimburi de replici dintre voi.
Doc,
Eu am tremurat de teamă după ce-am auzit amenințarea cu CEDO a lui DIP, la fel cum m-am speriat, de nu mi-am mai revenit nici acum, după ce suna, turna și fulgera Motanul Mefitofelics cu aceeași amenințare despre încălcarea dreptului omului de a lucra la turnătorie.
DIP sare în strigături cu încălcarea dreptului omului de afaceri, în funcții publice, de a-și lucra demnitatea cu bani de proveniență dubioasă, necunoscută și încă nerecunoscută de lege. Această proveniență se află la baza caracterului nejustificat al dobândirii averii sale în proporție de peste 50% din totalul cheltuielilor parvenitului pe durata a 4 ani de ministeriat, cu o rată anuală de profit ieșită din comun, cu un venit lunar net de peste 1,5 miliarde. Pretinsele încălcări ale drepturilor omului DIP- de a nu recunoaște nici normele legii în vigoare, înainte de a accepta să ocupe fotoliile de demnitar, și nici aplicabilitatea lor, pe motiv de neconstituționalitate infirmată expres în cazul lui – ne duc pe un teren alunecos, unde coerența și claritatea argumentelor noastre riscă să intre în trepidații (dacă nu tremurătoare, cel puțin menite să întrețină confuziile generate intenționat ce cei interesați). Deciziile CCR repetă sistematic faptul că în materia confiscării în temeiul legii 115/1996 – inclusiv art 18- interpretarea și aplicarea legii țin de competența instanțelor de judecată (dcc 321/2007 final: “rămâne în sarcina judecătorilor ca, în cadrul actului de justiţie pe care îl înfăptuiesc, să decidă cu privire la interpretarea şi aplicarea unor norme legale”” si “problema existenţei dovezilor certe intră în sfera de aplicare a legii, care este de competenţa instanţelor judecătoreşti”)
Eu aș numi dreptul încălcat lui DIP de râsul CEDO: al omului de afaceri politice, dispus să jure strâmb că va respecta legea și alte chestii la fel de alunecoase:
– „Jur pe onoare și conștiință. Jur credință patriei mele România; Jur să respect Constituția și legile țării; Jur să apăr democrația, drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, suveranitatea, independența, unitatea și integritatea teritoriala a României; Jur să-mi îndeplinesc cu onoare și fidelitate mandatul încredințat de popor;Așa să mă ajute Dumnezeu”.
Nici judecătorii și procurorii nu se simt altfel:
-„Jur să respect Constituția și legile țării, să apăr drepturile și libertățile fundamentale ale persoanei, să-mi îndeplinesc atribuţiile cu onoare, conştiinţă şi fără părtinire. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”
PS. Din aceeași decizie de respingere a excepției invocate de DIP, dcc 321/2007, aș remarca încputul motivării CCR:
“Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că din prevederile art.1 alin.(5) din Legea fundamentală rezultă obligativitatea respectării Constituţiei şi a legii, printre altele, în orice acţiune a unei persoane, care ar avea ca efect dobândirea de bunuri. Pentru ca ordinea de drept astfel instituită să nu rămână un simplu proiect, ci să se manifeste ca o realitate, statul are obligaţia să instituie sistemele juridice corespunzătoare de control şi de asigurare a respectării legilor de către toate subiectele de drept. În acest cadru de asigurare a respectării legilor se înscrie procedura reglementată de Legea nr.115/1996 pentru declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, a unor persoane cu funcţii de conducere şi de control şi a funcţionarilor publici, procedură care se referă doar la averea dobândită în timpul exercitării mandatului.”
PSS Repet, delimitarea dntre ilicitul civil și ilicitul penal, pentru urmărirea lor separată, simplifică parcurgerea lor și evită pistele false induse de cei interesați să le apropie până la confuzie.
Ilie,
ma indoiesc ca CEDO e interesata de distribuirea responsabilitatilor :) Repet, cazul e foarte simplu, omul o sa se duca cu legea in mana (prezumtia de liceitate, explicata ca atare de CCR) care interzice confiscarea bunurilor altfel decat daca au fost obtinute de pe urma unei contraventii sau infractiuni si o sa puna in evidenta faptul ca nu a fost condamnat pentru vreo infractiune sau contraventie legata de averea respectiva. Faptul ca si-a facut averea probabil pe spezele banului public, faptul ca si-a batut joc de contribuabil etc. etc. e irelevant din acest punct de vedere. Legea trebuie sa fie aceeasi pentru toti, chiar si pentru DIP. Trebuie sa fie clara si predictibila.
La ce anume te referi?
Nu încerc să transform motivele mele de susținere a ideii că DIP n-are nicio șansă la CEDO într- un motiv de dispută între convingerile noastre, dimpotrivă, mă preocupă faptul că în 4-5 ani, cât DIP va trage nădedeje din exterior cu gloanțe în interior, funcționarea justiției în primul rând prin aplicarea legilor în vigoare (distinct de ce crede CCR contradictoriu sau nu, față de propria jurisprudență).
Până vom ținti dincolo de orizontul oferit cu tragere de inimă de DIP și acoliții lui, mi-e teamă că țara arde etape mult mai stringente și de prea multe decenii pierdute în încercări sau reluări de la cap la infinit.
Dincoace de orizont, orice cerere adresată CEDO trebuie să precizeze punctual ce drept anume a fost încălcat din cele garantate de Convenție, nu disputele dintre Constituția României și interpreții vizați sau dornici să nu se aplice nicio o lege în imediata lor apropiere, darămite să-i lovească în plin.
Diferențele dintre ilicitul civil și ilicitul penal sau urmărirea lor separată ne ajută să identificăm justificarea, importanța, rolul și necesitatea aplicării legii de sancționare a ilicitului civil. Sunt multe de spus despre ilicitul civil, ca formă distinctă de ilicitul penal (sau contravențional) și tratat protecționist prin prisma dipozițiilor alin. 9 al art. 44 din Constituție, însă amestecarea tendențioasă a acestui alineat cu alin 8 din același articol urmărește să se obțină aceeași confuzie cu ilicitul civil ca și cum numai dobândirea averilor prin infracțiuni ar merita să fie considerată ilicită și supusă sancțiunii confiscării sau a obligării cercetatului la plata contravalorii bunurilor acumulate din bani neregăsiți în veniturile legale.
Or, nu-i deloc așa, există ilict în afara penalului, iar legea 115/1996 și CCR spun același lucru, repatat în mai multe rânduri, inclusiv în dcc pt DIP, 321/2007.
*DIP și sora de familie Șova au invocat la CCR printre altele următorul motiv:
„Potrivit art.44 alin.(9) din Constituţie, sancţiunea confiscării se aplică doar în cazul angajării răspunderii penale sau contravenţionale, or, procedura reglementată de Legea nr.115/1996 constituie o procedură civilă, astfel încât sancţiunea confiscării nu poate fi aplicată.”
*CCR a răspuns clar: există și alte cazuri de confiscare, în afara penalului sau contravenționalului de la alin 9 :
„Referitor la critica de neconstituţionalitate a art.18 alin.(1) din lege, raportată la art.44 alin.(9) din Constituţie, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată, deoarece norma constituţională nu exclude confiscarea averii în privinţa căreia instanţa de judecată stabileşte că a fost dobândită ilicit. Din coroborarea alin.(8) şi alin.(9) ale art.44 din Legea fundamentală reiese că pot exista şi alte cazuri de confiscare, în afară de cel al bunurilor destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni sau contravenţii.”
*
Aceste alte cazuri de confiscare țin de ilicitul civil, iar averea lui DIP face obiectul acestei materii , fără să fi fost acuzat de vreo infracțiune. Despre ilicitul civil sper să mai vorbim pe parcurs. În principiu se referă la conduita ilicită: contrară legii, interzisă de lege. Acea reglare a conduitei celor vizați de legea 115/1996, amintită de CCR în dec 599/2006, după cât de clare sunt formulate textele legii atacate, are în vedere același ilicit din afara penalului. DIP poate primi titlul de „portret robot al ilicitului civil”.
Desigur, alte delimitări, prin prisma confiscării averii dobândite ilicit civil și/sau ilicit penal, vor mai ușor de urmărit după separarea înțelesului pentru ilicit civil:
-între dobânditorul funcționar public sau demnitar cu ilicitul exclusiv civil și dobânditorul cu aceeași calitate profesională, dar completat cu un pic de penal;
-între dobânditorul funcționar public sau demnitar cu ilicitul exclusiv civil și dobânditorul din afara sferei sectorului public (omul de rând), scutit de sancțiunea confiscării prin inexistența unei astfel de lege
-între dobânditorul de rând și dobânditorul infractor de rând (înainte și după extindere după decizia cadru JAI din 2005)
-între dobânditorul funcționar public și demnitarul infractor de rând.
Cine intră de bună voie și nesilit de nimeni într-o funcție publică sau de demnitate este condiționat de la început de rigorile Statului și ale altor legi. Cine nu se poate abține de la încălcarea lor este liber să plece de bună voie de unde au venit sau acolo unde își găsesc altă casă de toleranță sau să se care un pic siliți de lege.
…condiționat de rigorile Statutului și ale altor legi.
Legea 18/1968, abrogată de legea 115/1996, era împotriva tuturor, pe când art. 18 din legea 115/1996 e numai împotriva persoanelor care exercită funcții publice și de demnitate, alese sau numite, cu responsabilități și obligații specifice, inclusiv obligate să declare datele necesare (venituri și bunuri acumulate, actualizate) între un start și un finiș pentru a face posibilă identificarea diferențelor care pot atrage sancțiunea prevăzută de aceeași lege.
Ulterior s-au mai adăugat câteva categorii de persoane din același sector public. Persoanele din afara acestui „nomenclator public” nu au nici aceleași drepturi și îndatoriri, obligațiile acestora nu sunt impuse de aceeași lege și nici de același Statut, astfel încât neîndeplinirea obligațiilor nu au aceleași repercusiuni, nu pot să atragă aceleași sancțiuni. Vorbim de persoane aflate în situații juridice diferite, în funcții guvernate de regimuri juridice diferite (statutare pentru cei din sectorul public).
Da, asa e, asta i-a zis si lui DIP. Dupa care – asa cum am citat mai sus – a spus fix contrariul: constitutia limiteaza confiscarile doar in cazurile de condamnare penala sau contraventionala.
Doc,
„a spus fix contrariul” și are motive să spună altfel când nu se mai referă la același alineat (1) din art. 18- numai pentru ilicitul civil- din moment ce alineatul (2) al aceluiași articol, la fel în cazul alineatului (2) litera a) din articolul propus de Nicolicea pentru modificarea art. 18 în întregime, adoptat și apoi respins de CCR prin dcc 453/2008, se referă la altfel de ilicit, ilicitul penal, nu la același alineat (1).
Încă un argument că motivarea CCR se referă numai la alin (2) și nu la alin (1) se află chiar în fraza imediat următoare celei invocate de tine:
„In fine, hotararea curtii de apel, pronuntata potrivit art. 18 alin. (1) din Legea nr. 115/1996, nu poate constitui temei pentru declansarea masurilor procedurale prevazute la alin. (2) al aceluiasi articol.”
Adică, chiar dacă prin hotărârea de obligare la plata (sau de confiscare directă a unui bun), curtea de apel se pronunță în temeiul primului alineat în materie civilă, aceeași hotărâre nu poate fi folosită și ca motiv de declanșare a urmăririi penale sau fiscale prevăzute la alin 2 , literele a) și respectiv b).
Ilie,
nu inteleg. Ce are a face aliniatul 2? Acesta spune pur si simplu ca daca sunt indicii de comiterea unor infractiuni trebuie sesizati procurorii, normal. Ce are a face asta cu confiscarea averii? Tocmai ca nu sunt legate, inafara ca ambele sunt decizii posibile instantei in procesul de cercetarea a averii – nu exista vreo alta legatura. Instanta poate decide confiscarea conform alin 1, si poate decide suplimentar sa sesizeze procurorii, conform alin 2.
Pe scurt, legea 115 spune ca se confisca averea nejustificata, asa a fost aplicata si pentru Sechelariu si pentru DIP. Pe buna dreptate, de altfel! Daca eu, ca judecator, consider ca legea dupa care judec nu e conforma cu Constitutia, atunci pot ridica din oficiu o exceptie, insa CCR e singura care are dreptul sa o decida. Iar in clipa in care CCR a decis ca exceptia mea nu e intemeiata, eu trebuie sa aplic, ca si pana acum, legea – exact asa cum e. Nu am voie sa o incalc, interpretand-o doar in sensul in care eu cred ca ar fi constitutionala. In speta, art. 18 alin 1 spune ca daca dobandirea unui bun nu e justificata atunci el poate fi confiscat. Punct. Asta scrie, „dobandirea nu este justificata”. Nimic despre ilicit, nici contraventional, nici penal, nimic. Asa scrie legea, asa o aplic.
Apoi, tocmai, amendamentul propus de Nicolicea „lega” cele doua aliniate, crea legatura care nu exista acum: averea nu se putea confisca decat DUPA ce era pronuntata o hotarare, intr-un alt proces, care sa ateste activitatea ilicita din care ar fi provenit un bun!
Se va aplica clauza cea mai favorabilă inculpatului. Nu ştiu dacă CEDO operează cu principiul ăsta.
Discutăm despre două variante ale art. 18 din legea 115/1996.
1. Una actuală și nezdruncinată din 1996 până în prezent.
2. Alta adoptată degeaba în 2008, printr-o lege de modificare a art. 18, trântită la CCR prin dcc nr. 453/2008.
I. Alineatul (1)- temei legal de soluționare numai în materie civilă.
În ambele variante, alineatul (1) dispune confiscarea averii dobândite ilicit numai în materie civilă, fără infracțiuni sau contravenții, iar instanța de judecată -din moment ce constată caracterul ilicit al dobândirii averii cercetatului în perioada supusă controlului- pronunță o hotârâre de obligare la plata unei sume de bani, stabilită prin expertiză (contravaloarea cotei-părți dintr-un bun dobândit ilicit)
Când se discută despre aplicarea alin (1), prin pronunțarea unei hotârîri de obligare la plată, nici n-are cum să fie vorba de infracțiuni fiindcă instanța civilă nu are competență să soluționeze în materie penală, iar dacă s-ar întâmpla să existe vreo legătură între bunurile dobândite și fapte de natură infacțională, alineatul 2 din același articol prevede posibilitatea trimiterii dosarului la parchetul competent.
Alineatul (1) nou și picat la CCR a încercat să-și bage coada modificatoare tot pe circuitul curat civil, iar CCR, respectând materia civilă a prevederilor propuse, s-a limitat cu observațiile la criticarea formulării “diferențe nejustificabile”și a mutării sarcinei probei pe spinarea cercetatului, amintind și de securitatea din dcc nr 85/1996 „Securitatea juridica a dreptului de proprietate asupra bunurilor…”
Referindu-se la alin 1, CCR nu a respins posibilitatea confiscării pe această calea strict civilă: „Asa fiind, prezumtia instituita prin textul constitutional de referinta nu impiedica cercetarea caracterului ilicit al dobandirii averii.”
Odată cu constatarea neconstituíonalității noului alin 1 al art. 18, important este că a rămas în vigoare textul art. 18 din 1996 (până în prezent). Persoana urmărită nu are calitatea de inculpat ci de cercetat, alin (1) înseamnă numai materie civilă, nema infracțiuni, nema contravenții, nema alin 2, curat-murdar ilicit civil.
II. Alineatul 2- Instanța trimite dosarul dacă….
În aceeași decizie 453/2008, după ce a tras concluzia despre prevederile alin (1) din noul art. 18- „sunt neconstituționale”- CCR a trecut la altceva: „In continuare, Curtea urmează sa extindă controlul de constitutionalitate si asupra celorlalte dispozitii ale legii”. Astfel ajunge si la alin 2 din același art. 18 nou propus:
„Art. 18: – […] (2) Hotararea prevazuta la alin. (1) se transmite:
a) parchetului competent, pentru a analiza daca este cazul…
b) organelor de specialitate apartinand Ministerului Economiei si Finantelor…
c) institutiilor la care lucreaza persoana… ”
CCR a trecut puncte-puncte în paranteza pătrată fiindcă reproducerea alin 1 nu mai avea rost, terminase ce avea de spus despre el Acum se concentrează numai asupra prevederilor alineatului 2:
*
Curtea constata ca si aceste dispozitii sunt neconstitutionale, deoarece incalca aceleasi prevederi constitutionale.
Este evident ca masura confiscarii unor bunuri constituie o exceptie de la principiul constitutional, consfintit de art. 44 alin. (8) din Constitutie, potrivit caruia caracterul licit al dobandirii bunurilor se prezuma. Astfel, confiscarea nu face decat sa aduca atingere prezumtiei de dobandire licita a unor bunuri, ceea ce nu poate conduce decat la concluzia neconstitutionalitatii acestor dispozitii de lege care ingaduie o astfel de atingere adusa averii unei persoane. De aceea, o asemenea masura este reglementata constitutional doar in cazul savarsirii unor infractiuni sau contraventii, adica in situatii constatate, in conditiile legii, ca reprezentand fapte cu un anumit grad de pericol social.
In fine, hotararea curtii de apel, pronuntata potrivit art. 18 alin. (1) din Legea nr. 115/1996, nu poate constitui temei pentru declansarea masurilor procedurale prevazute la alin. (2) al aceluiasi articol.
*
Tot ce s-a motivat aici nu se mai referă la alin (1) ci la situația complet diferită când cercetatul se transformă în inculpat și se pune problema confiscării averii dobândită pe calea ilicitului penal (sau contravențional, sub protecția alin 9 din art. 44).
-Alin 2, rămas în vigoare din 1996:
„Dacă în legătură cu bunurile a căror provenienţă este nejustificată rezultă săvârşirea unei infracţiuni, instanţa trimite dosarul la parchetul competent, pentru a analiza dacă este cazul să pună în mişcare acţiunea penală.”
Dacă. Dacă nu, nu, și rămâne în instanța prevăzută la alin (1) pentru soluționare numai în materie civilă.
Alineatul 2 al art. 18 în vigoare, când devine incident cauzei, scoate de fapt cercetatul de sub procedura strict civilă prervăzută la alin (1), până când parchetul competent decide ori neurmărirea penală (cu posibilitatea restrimiterii dosarului la instanța civilă) ori trmiterea cercetatului/inculpat în judecată la instanța penală .
Aș remarca aici probabilitatea destul de mică pentru ca instanța de judecată să trimită dosarul la parchet, întrucât înaintea instanței mai există un filtru asemănător la comisia de cercetare din cadrul aceleiași curți de apel, cu aceeași posibilitate ca dosarul să revină la comisie după un eventual NUP. Curățat de penal, ca un nou-născut, numai bun de supus procedurii civile de confiscare sau obligare la plată prin părțile de caracter nejustificat al dobândirii.
Dacă presupunem prin absurd inventivitatea lui DIP de a reuși să convingă instanța de recurs că din cei circa 950.000 euro nejustificați a primit o mită de 50.000 euro și se cere din procedura civilă în instanța penală, după susținătorii unicității ilicitului doar în materie penală ar însemna ca reprezentanții statului să-i prezinte onorul cu plecăciune :
-Primiți, vă rog, înapoi diferența de 900.000 euro și scuze, n-am știut că sunteți și infractor!
DIP și-ar schimba halatul civil și ar putea să spună ce vede dincolo, în ilicitul penal:
-Dincolo chiar e mai ieftin.
dcc nr. 453/2008:
http://www.jurisprudenta.com/lege/decizie-453-2008-vz7vs/
Ce ar putea parea foarte curios, e ca desi toate lumea vorbeste ca avem o constitutie cu de fectiuni si o legislatie aidoma, nimeni nu vine cu propuneri concrete de corectare a acestora de parca am fi o natie de timpiti nu de prosti cum a zis Sliviu Brucan.Acest personaj a uitat sa spuna ca a fost unul din cei ce au adus natia in aceasta stare de prostire, dar el va fi judecat de altcineva. O zi buna !
Doc,
Exact, alineatele 1 și 2 ale art. 18 sunt distincte, se referă la proceduri diferite de sancționare prin confiscare (prima curat civilă în temeiul legii 115/1996 cu modif. ulterioare și completată cu Codul de procedură civilă, iar a doua în temeiul legii penale, cu latura civilă ținută de penal și limitată de fapta penală), se desfășoară în locuri diferite (prima în comisia de cercetare plus instanța curții de apel, iar a doua la parchetul competent și, eventual, instanța penală), din cauze diferite (prima din conduita contrară legii, prin neîndeplinirea obligațiilor stabilite de statut și legea 115/1996 în cazul funcționarilor publici și al demnitarilor, fără infracțiuni, iar a doua urmare comiterii unor fapte penale ce au făcut posibilă dobîndirea unor bunuri și valori).
Pe scurt, n-are rost să întreținem confuzia prin apropierea celor două drumuri paralele, n-are nicio legătură legea 115/1996, care tratează în comisie și instanța civilă numai un fel de ilicit (fără infracțiuni sau contravenții), cu ceea ce se “externaliează” la parchet sau oriunde în altă parte.
Tocmai distincția dintre ele reclamă urmărirea lor separată, inclusiv în privința considerentelor formulate de CCR în deciziile sale referitoare la art. 18 alin (1) din legea 115/1996. Acestea nu pot fi considerate a fi contrazise în vreun fel de afirmațiile CCR referitoare la alin 2 din același articol 18, atât în varianta actuală cât și în cea respinsă prin dcc 453/2008 (adoptată după un amendament propus de Nicolicea). Cu alte cuvinte, de data asta nu putem să spunem că CCR și-a constrazis jurisprudența în materia confiscării în temeiul art. 18 alin (1) când a afirmat “De aceea, o asemenea masura este reglementata constitutional doar in cazul savarsirii unor infractiuni sau contraventii” cu referire doar la ilicitul penal. Adică observațiile tale despre cum se contrazice CCR (inclusiv în răspunsul din 21/07/2011 ora 14:19 : “a spus fix contrariul” și „limiteaza confiscarile doar in cazurile de condamnare penala sau contraventionala”) , nu se regăsesc în motivația CCR strict legată de art. 18 alin (1) (nici în cele anterioare de respingere a sesizărilor prin dcc 599/2006, 321/2007și 414/2007 și nici în dcc 453/2008), dar cred că au fost binevenite discuția despre separarea apelor și concluzia că legea 115/1996, prin art. 18 alin (1), a deschis drumul confiscării averilor dobândite ilicit prin ilicitul civil. Nu doar din infracțiuni, cum greșit au înțeles și declarat destul de multe persoane publice, implicate în interpretări cu legea în mână și profund alergice la aplicarea legii: reprezentanți ANI, pacienți ai legii ANI, avocați, magistrați, parlamentari). Desigur, DIP este excepția care confirmă regula, mai tare decât uitatul Sechelariu, fiindcă a binevenit și binevoit să limpezească bulversarea pe care mizau și cacealmiștii reformiști din noul CSM.
Cristi Danileț atrage atenția- cu speranță tremurîndă?- că hotârîrea în cazul lui DIP nu este definitivă, după ce i-a mai rămas să susțină, alături de ceilalți cesemiști înverșunați, păstrarea prezumției în Constituție numai de grija incredibilă față de soarta averii dobîndită de omului de rând. Proba caracterului ilicit al averii dobândite fără infracțiuni se află în neîndeplirea obligațiilor stabilite de lege și în sancțiunea prevăzută de aceeași lege, iar legea trebuie să existe înainte de orice fel de dobîndire-așa cum ai remarcat în ultimele postări- și să treacă de CCR. Or, printre argumentele false ale CSM, din adresa de îndrumare a CCR în verificarea proiectului legii de revizuire, se află și mincinosul pericol- în cazul eliminării prezumției- de „retroactivare a legii la situații juridice stabilite anterior revizuirii Constituției”. Danileț nu se mai satură să se laude cu jalba în proțapul CCR și să-și retrimită cititorii să-și clătească ochii cu ea, în timp ce caută alte direcții – contrare celor susținute în acea scrisorică de dragoste față de prezumția cu pricina. La fel de mincinoasă, în prefăcătoria noului CSM, este agățarea disperată de varianta confiscării extinse, contrară “garanțiilor” apărate în acel demers și oricum în afara celor avute în vedere de cesemiști la acel moment.
Eu cred că noul CSM a încercat doar să apere pe viitor magistrații de aplicarea legii prin sancțiunea confiscării, prin legea existentă și chiar cu speranța să o desfințeze până la urmă, (Georgescu de la ANI parcă spunea că peste 300 de magistrați au refuzat să-și depună declarațiile de avere). Cred că teama lor este tocmai simplitatea probării diferenței dintre valoarea acumulată și veniturile legale (declarate sau justificate în proces pe calea exercitării dreptului la apărare, cît se poate), ceea ce se identifică cu dovedirea dobândirii ilicite și atrage sancțiunea obligării la plata sumei de bani egală cu acea diferență care demonstrează caracterul nejustificat al dobândirii (prin dispozițiile legii bunurile și veniturile sunt obligatorii de declarat- corect și la termen- de aici se poate trage și pierderea beneficiului prezumțiilor de bună-credință și de liceitate; cercetatul se lovește cu tesla, deoarece „nimeni nu poate să invoce în apărarea intereselor sale propria sa culpă” și “probează cine afirmă, nu cine neagă”). De ex. cine nu depune declarația de avere atrage declanșarea controlului, fără alte dovezi și indicii certe, iar cine este descoperit cu un cont sau bunuri nedeclarate deja devine un cercetat ideal n-are decât să tacă sau să invoce în prostie aceeași prezumție de liceitate până la executarea silită.
Am mâncat un z la “externalizează”.
Legat de adagiul cu valoare de principiu în administrarea probelor și aplicarea legii- “sarcina probei revine celui care afirmă, nu celui care neagă”- după exemplele date deja, când un funcționar public (demnitar) nu a depus declarațiile de avere și interese în termenul stabilit de lege sau a fost depistat pozitiv cu un bun nedeclarat sau cu un cont înstrăinat în vederea repatrierii pe ascuns, inspectorul ANI va întoarce sarcina probei prin simple negări, pricinuite de cercetat prin neîndeplinirea obligațiilor:
-“Cercetatul NU a depus declarația de avere în termen, din acest motiv am declanșat controlul”.
Inspectorul nu are de probat ce nu făcut cercetatul, din contră, cercetatului îi revine automat sarcina să probeze cu confirmare de primire, sau altfel, că a depus declarația în termen și în locul stabilit.
-“Cercetatul NU a prezentat contul X în declarația de avere”.(cu proba X pe față)
Cercetatul poate are o altă declarație depusă la Cel de sus, mai completă și aghezmuită.
Nu se simte mai bine nici cercetatul care a declarat venituri cu mult sub nivelul necesar acumulării afișate și/sau parțial ascunse.