joi, martie 28, 2024

Despre axiofobia comunista: Manipulare, falsificare, pervertire

Prin axiofobie inteleg ostilitatea in raport cu valorile. O ostilitate metodica, viscerala si programatica. Imi scrie un cititor despre valorile din timpul dictaturii pe care unii le regreta. Care vor fi fiind acelea? Regimul a fost in prima faza, cum nota Virgil Nemoianu, eliticid. In a doua, a ramas axiofob, ostil valorilor reale. Care sa fi fost „valorile” sale? Adrian Paunescu, Eugen Barbu, Ion Lancranjan, Artur Silvestri, Mihai Ungheanu, Dinu Sararu, Paul Anghel, Paul Everac, Aurel Baranga, “Cantarea Romaniei”, “Cenaclul Flacara al tineretului revolutionar”, “Contemporanul” intrat la apa, programele de televiziune reduse la doua ore pe seara cu emisiuni de proslavire nerusinata a cuplului Ceausescu? Daca au existat valori, si neindoios au existat, ele s-au manifestat, implicit ori explicit, impotriva dictaturii, nu in favoarea ei. S-au nascut, s-au transmis si au dainuit nu datorita regimului, ci in pofida sa.

Nu vreau sa simplific, dar este imposibil sa ignori faptul ca regimul s-a bazat pe o ideologie impusa pe toate caile si prin toate mijloacele drept unica acceptabila. Tot ce contravenea acestei ideologii era considerat subversiv. Pentru a impiedica vocile autonome, functiona o intreaga infrastructura a hartuielilor si prohibitiilor, de la Sectile de cultura si presa al CC al PCR, prin Directia Presei si Tipariturilor (Cenzura), doar aparent desfiintata, Consiliul Culturii si Educatiei Socialiste si Securitate. Ca in toate statele de tip comunist, educatia era subordonata obiectivelor ideologice si prioritatilor economice ale dictaturii. Cititorii care au apucat acele timpuri isi mai amintesc obiectul de studiu numit “ateism stiintific”.

Sigur, au existat poeziile lui Nichita Stanescu, Mircea Ivanescu, Daniel Turcea, Leonid Dimov, Marin Sorescu, ale Anei Blandiana si ale Ilenei Malancioiu, romanele lui Marin Preda, Norman Manea, Bujor Nedelcovici, Radu Petrescu, Nicolae Breban, Constantin Toiu, eseurile lui Mihai Sora, N. Steinhardt, Al. George, Alexandru Paleologu, Gabriel Liiceanu si Andrei Plesu, scrierile filosofice ale lui D. D. Rosca si Constantin Noica, cele sociologice ale lui H. H. Stahl, dar, din nou, aceste strapungeri intelectuale erau sfidari la adresa regimului, nu exercitii apologetice. Destinul “Poemului de otel” al lui Viorel Padina spune multe despre acele timpuri. La fel marginalizarea si in final interzicerea “Cenaclului de luni” condus de N. Manolescu. Nu mai vorbesc de imundele campanii din “Saptamana” impotriva poemelor lui Mircea Cartarescu.

Ganditi-va de ce au trebuit sa plece din tara Virgil Nemoianu, Matei Calinescu, Sorin Alexandrescu, Toma Pavel, Paul Goma, Ion Negoitescu, Vlad Georgescu, Sanda Golopentia, Dinu C. Giurescu, Bujor Nedelcovici, Dumitru Tepeneag, Cornelia Comorovski, Mihnea Berindei, Matei Cazacu, Alexandru Monciu-Sudinski, Ion Caraion, Dorin Tudoran, Oana Orlea, Ioan Petru Culianu, Norman Manea, Mihai Botez, Victor Frunza, Ileana Vrancea, George Banu, Leon Volovici, George Balan, Victor Ieronim Stoichita, Devis Grebu, Lucian Raicu, Alexandru Papilian, Emil Hurezeanu, Gelu Ionescu, Maria Mailat, Andrei Brezianu, Alexandra Tarziu, Victor Ivanovici, Liviu Cangeopol, Constantin Eretescu, Dinu Flamand, Titus Mocanu, Dumitru Radu Popa, Radu Stern, Calin Andrei Mihailescu? De ce au ajuns sa paraseasca Romania, practic expulzati, membrii Grupului de Actiune Banat, din care facea parte si Herta Muller? De ce a emigrat in Ungaria Gaspar Miklos Tamas? De ce au ramas in Vest chiar si marxisti convinsi precum N. Tertulian si sotia sa, Georgeta Horodinca? De ce au plecat matematicieni straluciti precum Ciprian Foias, Costache Teleman, Alexandra Bagdasar ori Sergiu Kleinerman? S-a supravietuit in si prin cultura, dar cu un mare si dureros pret. Muzica simfonica a avut o soarta mai putin inclementa. Ma gandesc la creatiile unor Pascal Bentoiu, Anatol Vieru, Aurel Stroe, Cornel Taranu. Despre artele plastice in acea perioada a scris o carte extrem de utila Magda Carneci. In teatru lucrurile au fost promitatoare in anii 60, dar s-au degradat teribil dupa 1971. De ce au decis sa plece regizori straluciti ca Andrei Serban, Radu Penciulescu, Lucian Giurchescu, Lucian Pintilie, Liviu Ciulei, David Esrig? Nici un cutremur nu putea distruge atatea valori precum prelungitul seism politic numit dictatura comunista. Filmul este, la randul sau, supus intruziunilor politicului de o maniera asfixianta. Ma feresc sa intru aici in acest subiect, prefer sa-l las pe Valerian Sava sa se pronunte. Hic sunt leones

Nu, regimul nu a cultivat valorile, le-a manipulat, le-a falsificat si le-a pervertit. In faza sa cea mai putin intoleranta, pentru ca toleranta nu a fost nicicand, dictatura a fost, spre a relua titlul unei carti de Miklos Haraszti, o inchisoare de catifea. Cand s-a vazut confruntata cu posibiltatea unei revolte intelectuale reale, in 1968, s-a repliat si dupa doar trei ani, in 1971, a mers pe linia unei re-stalinizari agresive cu efecte funeste resimtite pana astazi. Toata perioada care a urmat, pana in 1989, a fost una a tentativelor multor oameni devotati spiritului de a tine piept ofensivelor anti-culturale ale regimului. Cazurile unor N. Manolescu, Ana Blandiana, Valeriu Cristea, Lucian Raicu, Ileana Malancioiu, Al. Calinescu, Eugen Negrici, Livius Ciocarlie, Andrei Plesu, Gabriel Liiceanu, ale unor intelectuali pe atunci foarte tineri din Bucuresti, Cluj, Timisoara, Craiova si Iasi, mi se par emblematice. Cat s-a reusit, este un subiect ce trebuie examinat cu empatie, sobrietate, buna-credinta si acuratete. Dar care nu poate si nu trebuie sa fie ignorat si minimalizat.

Distribuie acest articol

67 COMENTARII

  1. „Axiofobia comunista” asta inseamna ?!
    Pai, acum nu-i la fel ??!
    Manipulare ordinara, minciuni si o ostilitate viscerala impotriva valorilor !!
    E mai ceva ca-n comunism !!!
    E mareata epoca a NON-VALORILOR !!!

  2. Mie imi pare prea dihotomica aceasta interpretare: pe de o parte dictatura totalitara malefica, cruda si pervesa si de cealalata parte valorile… perene, spontanee ?
    In anii 50 cand mergeai la litere, istorie sau filozifie cam stiai ce „valori” vei invata. La istorie la fel… ca tot am citit recent amintirile unui mare istoric sincer al poporului…
    Era o vorba care spunea ca si cel mai lucid intelectual se inseala pe sine insusi in fata oglinzii, ce sa mai spunem atunci de memorii?
    Ceea ce se se uita este ca selectia (manipularea &c ) incepea din liceu ! (Vezi recentul articol al d-lui Vlaston despre noul rector al Politehnicii.
    Eu am avut un coleg in liceu care a vrut sa dea la filozofie… si a iesit un scandal monstru deoarece tatal lui fusese detinut politi. Nu a mai ajuns la admitere.
    Asa ca ideologia si practica totalitara era prezenta valorii de la inceptie. Acesta este si drama „rezitentei” minunate dar inexistente. Cei capabili sa reziste disparusera in temnite. Noile valori erau valori ale interstitiului, ale figurii de stil, ale aluziei. Au fost si exceptii dar intr’atat de rare incat nu fac decat sa confirme regula.
    Si acum imi aduc aminte comentarii de genul „Ai auzit draga ce i’a zis’o !?” si aiurea… nu era nimic acolo decat o serie de aluzii ascunse in texte ermetice… dar atat de ermetice… incat nu aveau sens decat intr’un cerc ultra restrans de cititori.
    Cu alte cuvinte ca sa fii axiofob ar trebui teoretic sa recunosti valoarea or nu era deloc cazul sa recunoasca cineva ceva. Cei ce ar fi putut sa recunoasca murisera. Cei se supravietuisera taceau chitic mai ales ca in mod abil fusesera stransi cu usa sa colaboreze. Valoarea de la bun inceput fusese definita de partid si nimeni nu a contrazis / nu a putut contrazice aceasta valoare. Nimeni !
    Cu asa ceva nu face educatie civica, nu se invata ce inseamna mari caractere, nu se creaza solidaritati puternice in jurul unor valori. Ce era intr’o zi curaj daunazi era colaborare si vice-versa. Toti au incercat la un moment dat sa isi ofere serviciile dar competitia era dura… resursele precare… si partidul alegea.
    Interpretarea este cumva contraproductiva pentru ca si oamenii boccii aveau si ei micile lor istorii de rezistenta si stiau la randul lor si micile istorii de colaborare ale celorlalti. De altfel cred de aceea si acea ura ireductibile dintre tabere, ura care ar trebui studiata pentru a intelege ceva din viata noastra politica post-decembrista. Generatia lui Stefan Stefanescu avusese momentul ei de glorie cand il repuneau pe Iorga pe peretele universitatii. Curajul era intim impletit cu colaborarea si doar unele defecte de parcurs duceau la divorturi imbufnate.
    Nu, epoca ceausitsa nu este o epoca in care sa gasesti mari caractere, modele demne de urmat. Din nefericire. Nici scoala si nici biserica… ce sa mai zicem de armata nu au putut oferi asa ceva. Nuantele de gri domina.
    Cu alte cuvinte Romania sfarsitul anilor 60 nu era de loc o lume simpatica. Se traia mai bine dar traiau mai bine noiii veniti, recent parveniti si cocotati pe scaunele celor ce fusesera ucisi si inchisi in deceniile anterioare. Era o lume urata din care unii au imbratisat etosul corean al lui Ceausescu in vreme ce ceilalti au pierdut competitia si s’au constituit intr’un fel de disidenta de catifea. Foarte putini au avut curaj cu adevarat….

    • Ce pot sa fac daca nu urmariti ce s-a scris despre „Raportul Final” al Comisiei Prezidentiale pentru analiza dictaturii comuniste din Romania (Humanitas, 2007)? La vremea respectiva, acad Florin Constantiniu in „Dosarele Istoriei” si Cristian Tudor Popescu in „Gandul” m-au numit un Pavlik Morozov, deci un fel de delator al propriului parinte. Motivul acestei insulte? Pentru ca numele tatalului meu apare in Raport ca membru al aparatului ideologic intre 1948 si 1958 (director adjunct la Editurii Politice, initial Editura PMR). Alaturi de le sunt amintiti (p.771): Pavel Tugui, Vasile Dinu, Constanta Craciun, Traian Selmaru, Nuculae Bellu, Ilka Melinescu, Florica Mezincescu, Valter Roman, Alexandru Siperco, etc etc. Chiar si Octavian Paler (ca redactor-sef, intr-o anumita perioada al „Romaniei Libere””). Nu figureaza in anexa finala despre marii demnitari comunisti pur si simplu pentru ca nu a avut acest gen de functii, nu a fost ministru, nu a fost membru al CC, nu a fost redactor-sef la „Scanteia”, nu a fost deputat in MAN, nu a fost ambasador al RPR/RSR, etc Oricum, va asigur ca numele tatalui meu nu figureaza in cartea „Piramida puterii” de Gh. Crisan (Pro Historia, 2001), o carte care contine 5.598 de nume, dupa cum se anunta pe coperta. Cum a scris candva Mircea Mihaies, tatal meu a facut o cariera postuma spectaculoasa gratie implicarii mele in demscarea dictaturii comuniste :)

      Serios vorbind, dupa ce v-am satisfacut curiozitatea, aveti ceva de spus si despre subiectul articolului? Ori va limitati la comentarii insinuante despre autor?

  3. Hmmm… Dle Tismăneanu, nu cred că-i tocmai corectă afirmaţia dvs „valorile din timpul dictaturii pe care unii le regreta. Care vor fi fiind acelea?” Aşa cum prezentaţi dvs, valorile ar fi exclusiv cele expuse în „vitrina oficială” a statului comunist, ceea ce nu-i nici conform cu realitatea, şi nici moral corect. Am fost elev şi student în acei ani şi, în ceea ce mă priveşte, au fost nenumărate valori cărora le sunt recunoscător şi astăzi pentru felul în care mi-au influenţat viaţa şi cariera. Să înţeleg că, prin cele afirmate, dvs vă renegaţi părinţii şi măcar unii dintre profesori? Să deduc faptul că succesul carierei dvs îl consideraţi a vi se datora în exclusivitate? Eu sunt căpşunar de ceva ani, mă bucur de avantajele ce mi le oferă capitalismul şi globalizarea, nu-mi doresc nicidecum o întoarcere la regimul acelor vremuri, dar nu pot să-i reneg pe acei oameni care, pentru mine, au reprezentat valori. Aş putea să m-apuc să-nşir un pomelnic de nume, dar ele n-ar avea relevanţă decât pentru cei care au apucat să-i cunoască, altfel ar intra în masa amorfă definită de-ntrebarea dvs: „care valori?”

      • Dle Tismăneanu, n-am avut intenţia de a contrazice articolul, ci doar acea afirmaţie. Pentru că nici articolul nu contrazice ceea ce scrisesem. Să vă dau două exemple de valori anonime, în spiritul articolului – iar, când spun „anonimă”, mă refer atît la modul figurat, cât şi la modul propriu, întrucât chiar nu-mi amintesc numele celor în cauză:

        – prin 1983-84, pe programul III de la radio (parţial stereofonic, dacă vă mai amintiţi) într-o DUPĂ-AMIAZĂ (!), pe la 5.30-6.00, a fost difuzat „Another brick in the wall” de pe „The Wall”-ul celor de la Pink Floyd. Valoarea anonimă, pentru mine, a fost realizatorul emisiunii, care a reuşit această performanţă cu următorul preambul, citez aproximativ „un manifest împotriva societăţii decadente occidentale”. Perfect pe placul cabinetului 2, nu? Ceva care trecea ca prin brânză prin toate filtrele comitetelor de cenzură.

        – tot prin anii 80 mi-a picat în mână o carte (şi, nu cred că mă puteţi contrazice aici, literatura beletristică internaţională, în special occidentală, era excepţional prezentă în librăriile româneşti) nu-mi mai amintesc titlul şi autorul, care începea aşa „Orice ţară îşi merită conducătorii.*” Remarcaţi nota de subsol. Am remarcat-o şi eu şi m-a contrariat, întrucât nu vedeam nimic de explicat sau detaliat la acea afirmaţie, mi se părea perfect normală şi firească. Aşa că m-am uitat în josul paginii, să văd nota: „N.trad: Autorul se referă la societatea capitalistă”. Dle Tismăneanu, pentru mine, şi-acum, omul ăla e un geniu. Şi asta deoarece, la calitatea traducerii, era orice doar prost nu.

        Sigur, astfel de oameni nu intră nici în vitrina din care fac parte Postelnicu, Lenuţa sau Găinuşe, nici în cea din care fac parte Blandiana, Liiceanu sau Pleşu, dar fac parte din vitrina mea proprie şi au piedestalul lor, acolo.

        • Daca nu va contrazice V.T. am sa va contrazic eu. In anii ’80 ,chiar s-au redus enorm traducerile din beletristica internationala,comparativ cu deceniile anterioare. Spre exemplu,capodoperele lui Thomas Harris („Red Dragon” 1981 si „Silence of the lambs”-1988 ) nu si-au gasit locul in planurile editoriale decit dupa 1990.
          De asemenea,importul de publicatii straine (academice ,strict necesare cercetarii , dar si cele de actualitati) era aproape de zero.

          • Nu cred ca reducerea a fost atat de enorma si de monstruoasa, in primul rand in domeniul beletristic.
            Tacerea mielilor, cel putin, aparuta in 1988, si care are vreo 350 de pagini, ar fi fost si greu sa para inainte de 1990, adica in 1989, tinand seama ca doar traducerea ar fi durat cam un an. Nu acelasi lucru s-a petcut, de pilda, cu un alt best-seller, Shogun-ul lui James Clavell, care a fost tradus si a aparut in 1988, la Editura Univres. E drept, fusese publicat in 1975:)

            • Politica traducerilor, mai relaxata un timp decat in alte state din Blocul Sovietic, a permis aparitia in Romania a unor carti care n-ar fi putut fi publicate in RDG sau Cehoslovacia „normalizata”. Ma refer, de pilda, la antologia Jaspers in traducerea lui George Purdea. Dar si George a plecat din tara in 1989… Sau antologiile Cioran si Heidegger. Oricum, dupa 1980, se foarfeca tot mai drastic planurile editoriale. Interventiile brutale ale Suzanicai Gadea au ramas de pomina. Iar autarhia se manifesta catastrofic, intr-adevar, in importul si schimbul de publicatii stiintifice. Era pandantul protocronismului devenit, practic, ideologia oficiala. Textele despre autori „cu probleme” erau nemilos cenzurate. Uneori se schimbau titlurile si se adaugau cuvinte, chiar paragrafe intregi. Imi amintesc de un articol scris de un amic despre „Wilhelm Reich si psihologia de masa a fascismului”. A aparut in „Contemporanul” cu un titlu schimbat chiar de redactorul-sef adjunct, George-Radu Chirovici: „Pornografia si ideologia ei”.

          • Si ambele antologii pe care le-ati amintit, atat reperele heidegerriene cat si eseurile cioraniene, au aparut in 1988 :) In privinta Eseurilor, care au devenit atunci o carte de capatai pentru multi adolescenti, se cuvine sa-i multumim si pe aceasta cale regretatului Modest Morariu.

            • Este perioada cand profesorul de socialism stiintific Radu Florian il viziteaza pe Cioran, scrie chiar un articol in „Romania Literara” pe acest subiect. Florian si Cioran: pare o gluma, dar nu a fost. Timp in care Gogu Radulescu, membru al Comitetului Executiv si vicepresedinte al Consiliului de Stat, este foarte activ pe directia inversa. Cine-l trimitea pe Florian? Cat de „spontana” era vizita sa la Cioran? Ce-l apucase pe gramscianul en titre al PCR sa doreasca un dialog cu „trairistul” atata vreme hulit? Si cum de dialoogul devenea publicabil? Nu se supara „tovarasul Gogu”? Credeau „organele” ca era posibila recuperarea lui Cioran, pe cale sentimentala? Nu stia „stanga” ce facea „dreapta”? Inteleaga cine poate :)

          • Probabil ca se incerca o „recuperare”, asa cum s-a incercat si cu Eliade, Ionescu, Enescu…O sa recitesc Caietele lui Cioran, chiar daca se opresc in 1972, sa vad daca mentioneaza vreo alta tentativa de acest gen.

  4. dle. Tismaneanu,

    interesant articolul dvs. Am o intrebare asemanatoare oarecum cu cea a lui ampersand de mai sus:

    Regimul comunist avea totusi un sistem de promovare a anumitor valori, de exemplu sefi de promotie de la anumite facultati ramaneau in cadrul univeristar sau erau repartizati la institute de cercetare din Bucuresti, cei cu note mai mici in orase mai mici, iar cei care terminau cu cinciul pe la sate pe undeva, etc. De asemenea, examenele de intrare la facultate erau destul de serioase si in general cei pregatiti intrau, iar ceilalti nu. Era mentinut acest sistem de promovare a anumitor valori pentru ca economia / societatea sa functioneze totusi? Sau era tinut in scopuri propagandistice? Sau ambele?

    • In prima faza (citit cartea recenta a profesorului Lucian Boia) a existat o scra valorica rasturnata, o selectie negativa, daca vreti. Criteriul social prima asupra celui de merit. Nu cred ca este nevoie sa dau aici detalii. Duap 1960, aceste rigori „de clasa” sunt atentuate. se renunta la criteriul originii sociale, dispar „cotele” la admiterile in facultate. Da, sefii de promotie puteau ramane, cu unele exceptii, in predare, pana la decretul Cinsiliului de Stat din vara anului 1974 cand, de o maniera camuflata, dar teribil de eficienta, se introducea obligatia de a efectua „trei ani de stagiu in productie”. Evident, erau exceptate anumite institutii care isi recrutau, in continurare, direct oamenii: „Stefan Gheorghiu”, Centrul de Studii Militare al MAPN, Securitatea cu scolile ei. Dupa trei ani, faptul ca o persoana a fost sef sau sefa de promotie nu mai conta, aveau loc concursuri care, cum stim, erau bazate nu pe merit ci pe „imprejurari”. Era vorba de un baraj impotriva meritelor academice reale. Discriminarea nu mai avea loc fatis, dar revenise. Stioti probabil ca pentru activitatea in cadrul UASCR unii studenti primeau 50 de sutimi care se adaugau la media finala. Veti concede ca nu meritul era la originea acestei avantajari evidente a unor studenti. Ma grabesc sa precizez ca am terminat in 1974 ca sef de promotie si cunosc, asadar, situatia din proprie experienta. Va pot oferi numeroase alte exemple. O istorie sociala a invatamantului superior din Romania comunista ar fi extrem de utila.

      • Daca-mi permiteti o nota aici: ar trebui mentionate modalitatile de admitere in facultate: invatatul pe de rost al manualelor care a ramas in vigoare multi ani dupa r1989. Dealtfel cred „tocirea manualelor” s-a practicat pana nu demult,, cred 2003, 2005. „A sti la admitere” insemna sa repeti pe de rost cuvant de cuvant, virgula dupa virgula, manualele cerute. Asa incat universitatile aratau ca o crescatorie de papagali perfect supusi. Metoda asta se practica si in Franta, mai mult sau mai putin. Amici francezi deveniti „agrege” mi-au povestit in detaliu ce inseamna acest lucru. In plus repartitia pe baza de note si, culmea, pe criterii familiale (a avea sau nu copii) exista in Franta chiar in acest moment. Asa incat: se repeta manualul pe de rost la intrarea in programul de agregatie, se repeta pe de rost cam aceeasi chestie la examene finale, si in final daca treci examenu,l esti repartizat in functie de nota finala si de statutul social (casatorit cu sau fara bebe, necasatorit) in anumite licee si orase indiferent unde s-ar afla acestea. Doctoratul nu ajuta la nimic, cata vreme, precum in Romania, Germania, Italia, Spania etc, a obtine un post la Universitate pe langa seria de absurditati mentionate mai sus se impune o conditie fundamentala: sa fii discipolul absolut al unui profesor universitar sau casatorit cu. Europa continentala, nu doar Romania, are un sistem de sogunate academice. Acelasi sistem incepe sa dea roade mai nou si in SUA, cel putin in anumite domenii.

        • De acord cu Dvs, ion loc sa se incurajeze gandirea analitica, emancipata declisee si corsete, se mergea (si inca se merge) pememorizare,”cumplit mestesug de tampire”. La dmitere, in 1970, la oral, profesorul Alexandru Boboc, azi membru al Academiei Romane, m-a taxat pentru ca nu raspunsesem”corect, nu fusesem fidel manualului. pe tema „devierii atomilor la Democrit”. Indraznisem sa ies din textul prescris, transgresam dogma, eram de-acum cumva „marcat”. Si nu era el cel mai rau. La disciplina aberanta care se numea „socialism stiintific” il aveam profesor pe activistul Vasile Nichita. A ajuns la un moment dat chiar decan. Omul nu avea nimic de-a face cu ideile, nu intelegea nimic in afara „documentelor de partid”. Le repeta monoton si mecanic, asemeni unei placi de gramofon pe care nimeni nu stie cum s-o opreasca. Macar Radu Florian mai incerca sa introduca referinte la Gramsci. La materialism istoric l-am avut pe un oarecare Mihai Zugravu. Dupa 1989 ajunsese expert parlamentar numit de FSN. Tremura, asuda, se chinuia sa spuna ceva coerent. Sigur, existau si profesori autentici: H.H.Stahl, Alexandru Valentin, Mircea Flonta, Gh. Vladutescu, Florica Neagoe, Radu Stoichita, Vasile Tonoiu, Ilie Parvu. In felul sau, spasmodic si temator, Ion Ianosi.

          • Nu trebuie insa sa generalizati. Obisnuinta de a cita personalitati si de a postula folosindu-le opiniile, chiar daca utilizarea acestora e desigur rodul filtrarii lor analitice, iar nu a „tocelii” din dorinta de a poza in erudit, denota tot o inghesuiala in tipare. Nu neg importanta unor astfel de modele, de utilizarea a experientei inaintasilor, dar folosirea lor ca argument universal sau panaceu ideologic e, cred, la fel de limitativ. Orizontul trebuie sa se deschida prin utilizarea lor, iar nu sa fie privit prin luneta reglata de predecesor.
            In Universitatile tehnice cu precadere, accentul se punea mai ales pe acea gandire analitica, teoretizarea fiind chiar refuzata. Imi amintesc cum indrumatorul meuu de proiect si apoi de masterat, pregatea pentru examenul scris cate trei probleme si un punct de teorie, notate 3+3+3+1. dar daca probelemele erau perfect, la virgula rezolvate, nici nu se mai uita pe subiectul teoretic. Sia asta desi era un teoretician de exceptie in bransa domniei sale.
            Iar in ceea ce priveste practica in productie gasesc ca masura era una dintre cele mai bune: in conditiile in care ditamai conferentiarii universitari nu recunosteau cand meregam in practica industriala procese tehnologice sau chhiar masinile unelte folosite, nu era de acceptat. ca masura a fost pervertita de comunisti pentru a-i bloca pe unii si a-i sustine pe altii, e adeverat. meteahna asta se perpetueaza insa – vezi legea lustratiei

          • Oricât de detestabilă ar fi fost perioada, trebuie să recunoaștem că a fost totuși deasupra lui Spiru Haret & co.
            Da, poate presupunea o toceală tâmpită, plus ipocrizia generalizată a acceptării sistemului. Dar era o meritocrație, oricât de imperfectă.
            Diploma universitară nu era accesibilă oricărui semianalfabet pentru o sumă modică.

            Iarăși, nu cred că se scoteau tone de absolvenți fără nici o legătură cu piața muncii.

            Poate am o viziune prea roz, la urma urmei nu cunosc vechiul sistem decât din amintirile părinților mei.

            Dar vă propun două comparații simple: cât de ușor se obținea o diplomă atunci și cât de ușor se obține acum?
            Ce valoare avea o diplomă atunci și ce valoare are acum?

          • Precizare: mă refeream la utilitatea – strict materială, bănească – a facultății.

            Și cred că pentru imensa majoritate a populației era singura variantă de a obține o pâine ceva mai albă.

    • Ca o completare la răspunsul dlui Tismăneanu: nu cred că, în perioada comunistă, principala problemă era lipsa valorilor – şi aici mă refer la ceea ce numim valori reale – ci recunoaşterea şi… valorificarea lor. Cei care ajungeau să fie recunoscuţi oficial, obligatoriu trebuiau să semneze un „pact cu diavolul” – cu alte cuvinte, să se înroleze ideologic, fie să participe activ, fie să garanteze cu competenţa lor profesională acţiuni şi personalităţi ale regimului. Cine nu voia să semneze, dar nici să se implice ideologic, ajungea un bun profesionist la nivel de eşalon inferior în orice instituţie – şcoală, armată, CAP sau fabrică. Cine se implica ideologic contra era denigrat, marginalizat, izolat sau eliminat.

      Ca un exemplu personal: pe la sfârşitul şcolii generale, taică-meu mi-a zis foarte clar: ăştia or să vrea să te facă utecist. Fă-te. Apoi or să vrea să intri în partid. Intră. Dacă n-o să fii membru de partid n-o să poţi ajunge nimic, frustrarea va fi enormă. E fac regulile, fă-te membru, nu te costă nimic. Dar să nu te faci niciodată activist de partid, activiştii de partid sunt cei mai răi.

      Relativ la repartiţie – personal am avut de suferit de pe urma ei, dar în alte circumstanţe, aşa că, subiectiv, mi-a displăcut. Totuşi, strict tehnic vorbind, dincolo de orice ideologie sau politică, nu era o idee proastă şi lipsită de sens: cum economia era în întregime centralizată şi etatizată, o poţi privi ca pe o gigantică firmă astăzi: departamentul cutare (citeşte judeţul, oraşul) are nevoie de medic, la altul populaţia a crescut e nevoie de şcoală, de drumuri, trimite acolo învăţători, ingineri de drumuri şi construcţii şamd. Dar nu era numai altruismul dezvoltării: regimului nu-i plăceau comunităţile cu identitate, solide, şi-atunci le „spărgeau”. Unul din Banat era repartizat în Moldova, unul din Harghita în Oltenia, unul din Moldova în Ardeal şamd, în locuri unde era greu să te adaptezi, date fiind diferenţele de tradiţie.

      • Cu tot respectul daca este sa comparam nu doar felul in care lumea a fost admisa in universitati atat in timpul comunismului cat si dupa pana nu demult ajungem la o concluzie simpla si banala: un infern al prostiei monumentale, manuale proaste, cursuri departe de orice actualitate a domeniului, examene care constau in aceeasi repetare obsesiva, glorificare a profesorilor. Toti cei care au reusit ceva de pe urma „academiei romanesti” isi datoreza lor insile, pasiunii lor personale pentru domeniu si, in anumite cazuri, sansei de a pleca din tara, desi Vestul nu e nici el atat de roz, cel putin in ultimii 10 ani. Putem lua continutul acestor manuale si cursurilor predate (multe le mai tin acasa) si sa le comparam cu ce se petrecea in mod real in domeniul respectiv in alte tari mai libere cel putin la vremea comunismului cand Occidentul era nevoit obligat sa produca perfomanta. Acum totul incepe sa arate la fel de prost pretutindeni. Pe scurt, inainte sa intru la facultate, dupa 1989, mi s-a spus clar si raspicat: daca nu ai pile, inveti pe de rost totul. Asta am si facut. Precum colegii mei fara pile, am repetat luni de zile cu ochii tinutiti in tavan mantrele din manualule cerute. Cea mai absurda, umilitoare experienta dupa care sa aflu nu numai ca universitatea e la fel, dar si obtinerea postului, care oricum nu mai exista, e la fel. Nu stiu despre ce valori vorbiti dar singurele „valori” sunt cele construite personal. In rest Romania academica este eminamente pavolviana, rea si corupta.

        • Pt. Hantzy si Elena,

          Spiru Haret precum si alte institutii sunt croite dupa mintea celor care au „structurat valorile” de dinainte de 1989. Vorbim cam de aceeasi oameni si cam de acelasi sistem in haina noua. Din cate stiu, atat inainte de 1989 cat si dupa la Universitate intra pana la urma oricine care era gata sa plateasca o suma de bani. Cata vreme inainte de 1989 era oficial interzis sa se ceara sume de bani, dupa 1989 unii au inteles ca au libertatea de a „legaliza” promovarea aberantului ceea ce a dus si la compromiterea sistemului de invatamant privat in ochii romanilor. Sistemul de invatamant privat nu presupune promovarea non-valorilor in virtutea faptului ca cineva plateste. Platesti pentru serviciile oferite de profesori, nu pentru note cata vreme a avea institutii solide presupune costuri fie din bani publici, fie privati (adica in loc sa ti se ia taxe pentru invtamant, ai libertatea de a orienta personal suma de bani in educatie).

          In alta ordine de idei, daca „valorile” de dinainte de 1989 ar fi fost in final bune, Romania ar fi aratat complet diferit astazi, ceea ce evident nu e cazul nici economic, nici tehnic, nici administrativ. Or asta, in pofida unor schimbari survenite sub presiune europeana, nu e cazul.
          Pe scurt nu vad niciun motiv, practic sau teoretic care m-ar convinge ca „valorile (post)comuniste” ar fi avut vreun efect benefic. Altfel de ce traiti in cea mai corupta si saraca tara din Europa??? De ce Romania are cea mai mare rata de imigrare?

  5. Mai adaugati aici cateva milioane de romani care au plecat si continua sa plece sau care ar dori sa plece din cauza „axiofobiei economic-comuniste” – ideologia economica de tip comunist. Ar fi curios, ca tot e la moda sa se arunce cu statistici, sa facem o statistica si sa vedem cati dintre indivizii care locuiesc pe aceasta planeta sunt fericiti de pe urma comunismului Prespunand ca orice individ, inclusiv cei atasati de ideologia comunista, se considera fericit sau macar „normali” in masura in care are o proprietate privata, are dreptul sa-si exprime parerile, ajungem la concluzia ca ideologia comunista este „minoritara”. Pe scurt numarul celor care chiar cred in asa ceva este infim cu numarul celor care nu cred in asa ceva. Daca stau lucrurile asa, intrebarea care se pune este: de ce lumea tolereaza regimuri comuniste, de ce anumiti intelectual continua sa sustina o asemenea ideologie? Analizand promisiunea socialistilor/comunistilor: „toti vor fi egali” toti vor avea un salariu” ajungem la concluzia simpla: lumea pur si simplu nu vrea sa-si asume niciun risc, nicio responsabilitate individuala si atunci voteza cu stanga care-i promite confort rapid, dupa care se trezeste si voteaza cu dreapta, ca dupa care sa voteze din nou cu stanga, si din nou cu dreapta. de obicei pare sa voteze cu dreapta doar cand se trezeste din somnul ratiunii de stanga..Pe scurt mentalitatea de sclav la care se refera Nietzsche.

    • Aveti perfecta dreptate. Il adaug chiar acum. Stiti cum este cu „listele”, intotdeauna uiti pe cineva. L-am adaugat, evident, si pe Dinu C. Giurescu, autorul importantei lucrari „Razing Romania’s Past” (1989). Va multumesc.

      • Cu placere.
        Fireste ca nu era vorba de un repros, aceste liste fiind prin firea lor lipsite de exahustivitate, dar dansul chiar merita mentionat.
        De asemnea, imi ingadui sa va mai fac o mica sugestie legata de cei „ramasi”.Dintre poeti, Gelu Naum, Serban Foarta si Emil Brumaru. Si de neuitatii „carturari” Iordan Chimet si Mircea Horia Simionescu, pe cel dintai avand placerea si cinstea de a-l cunoaste mai bine, personal, chiar daca abia dupa 1990. Dintre filosofi, extrem de discretul si exagerat de modestul (personal, caci intelectual se situeaza chiar la polul opus) Vasile Tonoiu.
        Cu bine,
        Lucian

        • De acord. Ar fi trebuit sa-i mentionez pe Zigu Ornea , pe Mircea Zaciu si pe Henri Wald. La fel, pe Ilie Parvu si pe Mircea Flonta. Peisajul a fost mai complex decat ne place uneori sa o admitem. Dar axiofobia a fost reala, ca politica de partid si de stat.

          • Indubitabil, aveti dreptate, mai cu seama ca ati trait efectiv sub pecetea ei, referindu-ma aici si la comentariul pe care l-ati facut mai sus, referitor la Facultatea de Filosofie. Dar cati (mai) stiu acum de aprigele si extrem de deschisele seminarii ale lui Radu Stoichita, de pilda, in care se dadea cu ideile de pereti, fara oprelisti?:) Marturisesc faptul ca nu am avut cum sa iau parte la ele, fiind necopt, ba chiar la primii pasi fizici, in anii 70, dar prieteni ceva mai varstnici mi-au povestit. Intr-adevar, lucrurile par sa fi fost mai complexe si mai nuantate, la nivelul breselor,supapelor, niselor mai permisive si mai cu seama a calitatii umane a unora dintre cei implicati.

            • Radu Stoichita a fost unul dintre cei mai buni prieteni ai tatalui meu. In anii ’70 venea la noi cam o data pe luna, statea pana in zori de zi. Ca si Tudor Bugnariu, a fost comunist din ilegalitate, dar nu a facut cariera dupa 1944. A fost unchiul lui Victor Ieronim Stoichita si al lui Alexandru Papilian. Filosof veritabil, a tradus superb din Hegel.

          • Si nu a fost doar traducator, dupa cum bine stiti. Natura conceptului in logica lui Hegel (1972) este extrem de densa si de pertinenta.

  6. Apropo de pervertire, minciuna in educatie, de data asta nu in Romania. Iata o alta mostra anglo-americana:

    http://www.aljazeera.com/indepth/opinion/2012/03/201232582845757206.html

    Cel care scrie asta este :Manuel Barcia Senior Lecturer in Latin American Studies at the School of Modern Languages and Cultures, as well as Deputy Director at the Institute for Colonial and Postcolonial Studies at the University of Leeds.

    Remarcati cu cat cinism se refera autorul nu doar la biserica catolica, dar la Ladies In White

      • Ati vorbit in mai multe randuri despre comunism in Italia, poate ar fi o idee sa aduceti in discutie comunismul spaniol care pare cel putin la fel agresiv verbal si fizic precum cel italian. Sau poate cel din Anglia. Daca retin bine University of Birmingham, University of Sussex sunt printre cele mai agresive – maoism. Iar daca ma gandesc la Oxford care l-a angajat pe T. Ramadan sa-si spuna ineptiile (a se vedea dezbaterea cu Hitchens la NY)..
        Uitandu-ma de curiozitate pe rankurile mondiale ale Universitatilor (domeniul stiintelor umane) nu imi vine sa cred: practic toate gunoiale, departamentele cele mai infecte ideologic figureaza in top..Ceva foarte grav se intampla in lumea occidentala..

  7. Cand nu ai un termen de comparatie,ceace ai ti se pare varful piramidei.Pe asta au mizat comunistii si au reusit sa indoctrineze intratat de mult populatia incat si acum nu s-au dezbarat de nostalgiile induse.

  8. Permiteti-mi un ultim comentariu: toate aceste linkuri, ca foarte multe altele la care mai nou se adauga manipularea grosiera de o evidenta absoluta a incidentului din Florida exectuata in acelasi stil precum incidentul din Arizona, incep sa explice vestea de mai jos:

    http://www.hotnews.ro/stiri-international-11843277-video-schimb-replici-intre-presedintele-american-cel-rus-captat-microfon-ramas-deschis-obama-rugat-medvedev-acorde-timp-pana-dupa-alegeri-pentru-negocierea-apararii-antiracheta.htm

    Muultumiri pentru rabdare..

  9. Felicitari pentru articol precum si pentru atitudinea corecta de felul cum spuneti lucrurilor pe nume . Un singur lucru ma doare vazand lista descrisa de d-stra, cu mari intelectuali de o tinuta impecabila si morala , apare un omcare pe mine personal ma dezamagit si pe care main tanar fiind il ascultam cu placere si nesat la ,,Europa–libera” . Ei bine acest om este d-ul Emil Hurezeanu care care pt mine era un model pe vremuri, apare ca angajat [sau colaborator] la ,,ANTENELE ” lui Voiculescu zis motanul Felix !!!!!!! Acest om ma dezamagit si v-as ruga sa-i transmiteti ca nu are coloana vertebrala dreapta ca cei de pe lista d-stra de mai sus !!!!!!!!! Cu stima Ducu.

  10. „Valorile” au fost ale vremii respective si intr-adevar, au existat in pofida regimului.

    Regimul a ajutat la mentinerea lor doar prin limitarea posibilitatilor si prin creerea de „anticorpi”.

  11. Cu toata stima, si precizand de la bun inceput ca nu ma pricep in cele ale artei, cred ca simplificati prea mult lucrurile, dand vina DOAR pe un sistem (profund corupt, aveti dreptate).

    Daca e asa, oare de ce multi dintre oamenii „nostri” de cultura (ma veti intelege de ce am pus aceste ghilimele) care si-au confirmat valoarea: Brancusi, Cioran, Eliade, etc au ales sa creeze altundeva decat in Romania, chiar inainte de venirea comunistilor? Sa fie doar sistemul represiv (care in mod clar a daramat valorile), sau mai sunt si alte lucruri din mediul nostru care „franeaza” afirmarea valorilor?

    Nu sunt de acord ca Adrian Paunescu e mai putin poet decat Marin Sorescu, sau ca vreunul dintre ei e de vreo alta valoare – imi permit sa afirm asta, caci am avut ocazia sa-i intalnesc pe amandoi, inainte de ’89. Sa nu uitam ca si unul, si celalalt au avut acces la casele de creatie. Diferenta e ca unul dintre ei a ales calea mai usoara pentru el (desi cred ca, spre deosebire de altii care pur si simplu, s-au prostituat, mai degraba acestuia chiar i s-a potrivit contextul social si politic).

    Insa cred ca dizidenta sau simpatia fata de un regim, nu-i face sa fie mai mult sau mai putini valorosi. Intr-adevar, trebuie recunoscuta (si reparata) nedreptatea facuta celor plasati in umbra pe parcursul regimului comunist – insa nu sunt de acord ca cei care au produs valori sa fie sacrificati doar de dragul acestei cruciade.

    • Multe de spus, imi cer scuze ca sunt laconic, azi predau toata ziua. Marin Sorescu nu a scris ode dictaturii si dictatorului. Paunescu s-a prostituat, Sorescu, din cate stiu, nu. Nu a fost un erou, dar n-a fost nici un netrebnic. Nu propun o cruciada, ci doar o regandire a tabloului axiologic al unei epoci sumbre. Lipsesc multe nume admirabile: Stefan Banulescu, Costache Olareanu, Mircea-Horia Simionescu, Gellu Naum, de pilda. Ganduri bune.

      • Multumesc pentru raspuns si pentru informatii. Nu mi-am dorit sa sugerez ca Marin Sorescu ar fi fost aservit in vreun fel puterii, am incercat sa zic ca doar ca dintre cei doi, Adrian Paunescu a fost cel apropiat puterii. Insa ca opera lor trebuie evaluata lasand la o parte ce alegeri a facut fiecare poet in viata sa, anume de a se prostitua sau nu.

        • Paunescu si-a maculat si opera, nu doar biografia, a produs kilometri de versificatie neghioaba, rime peste rime despre „brazda mi-i si perna”. Cel care promisese la inceput sa devina un Evtusenko al Romaniei, a devenit poet de curte in sensul cel mai penibil si auto-injositor al cuvantului. Cel putin asa vad eu lucrurile.

  12. E gresita abordarea. Asa, toti cei care au fost in slujba regimurilor totalitare, nu reprezinta niste valori. Atat la extrema dreapta cat si la stanga au existat valori. I-ati pomenit pe Eugen Barbu si Paunescu. Romanul Groapa era apreciat chiar de Steinhardt, un om care avea motive mult mai multe sa urasca regimul, decat dvs.
    Paunescu a avut talent. La dreapta a mai fost un Radu Gyr. Sau din nou la stanga, Beniuc. Sa nu uitam in alte tari de Celine, Junger, Majakovski. Exemple mai sunt. Nu e adevarat ca valorile sunt in esenta lor anti totalitare. Din pacate.

    • Confundați valoarea cu talentul. În lumea spiritului, valoarea înseamnă fluență (id est, talent intens grădinărit) plus exemplu moral. Poți să ai iscusință și har cu duiumul și să fii delator, lingău, retor toxic în slujba Ororii. Fără un „ceˮ etic, fără un sens nobil, care să îl transceandă, talentul sfârșește în virtuozitate vidă, în histrionism apter. Adică foarte departe de cerul stelelor fixe.

  13. In lumea mea, oamenii enuntati de dumneavostra nu sunt valori. In lumea mea, cea a sec 21 valorile creaza tehnologie si nu raman ancorate in istorie. Oamenii de valoare actuali sunt cei care creeaza chip-uri avansate, patenteaza tehnologie, scriu soft etc.

    Se spune despre revolutii ca scot la lumina gunoaiele. Inginerii, medicii, fizicienii nostrii au ramas in umbra iar valorile au iesit la suprafata. Societatea noastra e plina de valori. Le putem vedea zi de zi pe TV, pe strada sau la periferia oraselor.

    • Dați-mi voie să refuz crochiul axiologic propus de domnia voastră. E destul loc, și-n veacul XXI, pentru o sferă generoasă, largă a conceptului de „elită”. Sunteți cam unidimensional, aveți simpatii monomane, prea umblați cu satârul la universul valorilor. Chiar vă puteți și ne puteți dispensa, radical, de balerine, sculptori, poeți, violoniști și tenismeni de vârf? Lumea dumneavoastră, împărțită în mirmidoni și superlative de laborator, e de-o monstruoasă fadoare.

      • Green ar fi putut ridica o idee interesanta spre dezbatere. Valorile la care va referiti dvoastra apartin domeniilor socio-umane (filosofie, stiinte sociale), umaniste (arta, critica de arta) sau teoretice (vorbiti de matematicieni). Ignorati (o spun fara repros) valorile domeniilor tehnice (inginerie, stiinta pozitiva aplicata, proiectare etc.).
        Dintr-un anumit punct de vedere, partidul nu avea cum sa nu promoveze aceste elite – anume elitele tehnice. Stiti prea bine ca erau de n ori mai multe locuri de admitere la politehnica decat la filosofie, pentru ca, nu-i asa, socialismul se construieste cu ingineri, nu (doar cu) propagandisti. Elitele din invatamantul tehnic cred ca au fost chiar promovate de partid. Stiu, se gasesc usor doua-trei exemple de ingineri care vor fi fugit, care au avut viata mizerabila samd. Dar ca regula generala (ca strategie, daca vreti), cred ca ar fi o diferenta mare intre atitudinea partidului fata de domenii. Daca explicatia tine de natura domeniului (ingineria e mult mai neutra la ideologie decat critica literara), de directivele partidului, de atitudinea elitelor, de toate la un loc – e greu de spus si poate fi un inceput de discutie. Dar ideea de baza cred ca ramane – tratamentul preferential al disciplinelor tehnice, (cu miza ideologica subiacenta), care necesita o recunoastere a valorilor si criterii de selectie nonaxiofobice.

        • De acord, desi ar merita sa ne gandim la destinul scolii romanesti de matematica sub Ceausescu. Dar, ca perspecitiva generala, cred ca aveti dreptate. Ingineria se sustragea ideologiei. Multi tineri mergeau la Politehnica ori Constructii nu din pasiune pentru disciplinele tehnice, ci pentru ca nu doreau sa mearga la facultati puternic ideologizate. Multi jurnalisti de dupa ’89 vin dinspre zonele tehnice. Ba chiar si unii politologi si istorici.

  14. atunci cind tzi ai construit viatza si cariera respectind valorile comunistilor,e uman acceptabil sa te revoltzi daca cineva itzi spune ca acelea nu sint valori.
    la inceputul anilor 80,modalitatea camuflata prin care studentzii venitzi din productzie(de cele mai multe ori,erau cei mai in virsta din an),erau ajutatzi sa ajunga sefi promotzie, chiar de anumitzi profesori care ii notau.deja,se ajunsese la o majoritate de profesori comunisti.ramasesera putzini profesori in virsta care studiasera la Viena si Budapesta inainte.
    studentzi cu adevarat buni,se multzumeau cu locurile urmatoare.sigur,apoi plecau.
    a fost bun sistemul valoric comunist?daca da,atunci inseamna ca tzara s a dezvoltat

  15. Domnule Tismaneanu,
    Articolul dumneavoastra necesita mai multe comentarii. O sa ma refer la cateva succint : atitudinea regimului a fost diferita in anii 50 fata de anii 80. De ex. carti precum Delirul sau Cel ami iubit dintre pamanteni n-ar fi putut sa apara in 1950. Din lisata celor pe care-i exemplificati a fi plecat din tara cati n-au plecat din alte motive ? (de ex. etnice :nemti, evrei). Si un ultim comentariu : cui va adresati ? Intreb asta preluand intrebarea fiicei mele. Copii mei au intre 30 si 40 de ani. Vazandu-ma citind ce ati scris, fiica mea care este medic si care vrea sa plece din tara in anul 2012 ma intreba daca poate sa spuna ca pleaca din cauza regimului Basescu. Ma intreba de ce citesc ce scrieti dumneavoastra despre comunism intrucat eu am trait 45 de ani in acel regim , din care 22 in „campul muncii”. Mai am ceva de aflat ? Ea stie cate ceva despre V. Tismaneanu si a zis ca asta-i jobul lui, din asta traieste, dar tu? Generatiei ei nu va adresati intrucat aceasta nu este interesata de trecut mai mult de cat de prezent si viitorul pe termen scurt si mediu. M-a rugat sa va intreb cui va adresati. Cine sa nu mai repete greselile trecutului ? Generatia a 3-a ? Trebuie platite niste polite ? Daca ati fi ramas asistent sau ati fi fost preluat de aparatul CC m-ai plecati ? sau cum scriati astazi ?
    Cele bune,

    • Va rog sa cititi comentariul d-lui Rasvan Lalu is raspunsul meu. Puteti sa o asigurati pe fiica Dvs ca nu „din asta traiesc”. Nu primesc nici o plata pentru ceea ce scriu aici, pe „Contributors”. La fel, colaborez fara compensatie la „Hyde Park”, n-am fost niciodata platit pentru textele mele din „22”. Sunt profesor si traiesc din salariul de la Universitatea Maryland. Chiar credeti ca puteti vorbi in numele unei generatii? Poate ati auzitde scolile de vara de Sighet si de la Ramnicu-Sarat, de concursurile de eseuri ale elevilor organizate de Fundatia „Corneliu Coposu”. In rest, sa revenim la subiect si sa incercam, daca se poate, sa nu ne ocupam excesiv de autor. Ganduri bune.

  16. Prezentul text al d-lui Tismăneanu s-a născut ca reacţie la comentariul unui cititor la textul său anterior, despre campania de ură împotriva d-lui Patapievici (care, în treacăt fie spus, reproduce soarta unui … Crainquebille, altă victimă a ticăloşiei, obtuzităţii şi ignoranţei).

    Scria cititorul: „Domnule draga , nu sunt nostaligic pentru ca nu am varsta si structura dar perioada aceasta de 22 de ani produce foarte putin din punct de vedere cultural si al gandirii , extrem de des aud in jurul meu ca perioada dictaturii a fost mult mai fertila din aceste punct de vedere si analizand numele si operele acelei perioade nu pot sa nu gandesc ca cei ce regreta acea perioada prin prisma valorilor au dreptate…”

    De când l-am citit, acest comentariu m-a şocat şi umplut de amărăciune. Văd acum că Volo Tismăneanu l-a considerat atât de grav şi stringent încât i-a consacrat un articol.

    Urgenţa şi gravitatea vine de la apariţia unui poncif istoric, dar şi polititc, etic şi cultural referitor la perioada 1948-1989. Apărut, aşa cum o arată şi fragmentul citat, pe fondul unor acute frustrări legate de ultimii 22 de ani, clişeul care este pe cale să se instaleze contrapune „bunele vremuri de altădată” ale erei comuniste, vremurilor actuale, decăzute, urâte şi ticăloase.

    Desigur, miturile paseiste apar ciclic în fiecare perioadă de nemulţumiri, generaţiile din perioada comunistă au consumat şi ele mitul lor paseist, al „epocii de aur interbelice”, dar să ajungi a glorifica trecutele vremi comuniste, doar pentru veştejirea timpurilor actuale, este prea mult şi prea grav.

    Fenomenul este cu atât mai periculos cu cât el atinge în special generaţiile tinere, care, despre comunism, nu ştiu decât ce-au auzit de la părinţi şi bunici. De-ar fi ca acest mit să ajungă a se ţese trainic, va fi victoria cea mai spectaculoasă, postumă dar teribilă şi devastanta a comunismului: mai mult rău decât uciderile în masă, distrugerile materiale, suferinţele, teroarea şi toate dezastrele create de comunism ar fi ca acesta să-şi constriască o memorie falsă în minţile posterităţii.

    Comunismul a fost un sistem funciarmente criminal şi nimic din ce a produs direct sau colateral nu cred că poate fi omagiat sau preluat. Cu fiecare an de regim comunist, infecţia s-a răspândit din viaţa publică în tot mai multe cute ale vieţii private, ducând la schilodirea sufletului şi handicaparea minţii majorităţii oamenilor.

    Probabil însă că-n ciuda furiei şi resentimentelor, o respingere radicală şi totală a acelui trecut nu este posibilă. Recuperarea trebuie însă făcută cu discernământ. De aceea, aş sugera că orice a existat alături, în pofida sau împotriva comunismului merită a fi examinat în vederea unei recuperări.

    Este incontestabil că regimul inuman şi terorist cu constrângerile sale absurde a strâns rândurile unei categorii de populaţie, creînd o solidaritate unică, quasi conspirativă, aproape iniţiatică, de care ne este drag să ne aminitm.

    Una din imensele şi dureroasele iluzii a acelor ani a fost însă senzaţia că acea solidaritate întru normalitate era unanim, sau măcar larg împărtăşită. În realitate la acea atmosferă de comuniune tacită participa doar o categorie demografic foarte redusă, aceea a (tineretului) clasei de mijloc urbane.

    Atunci când în 1989 securitatea şi activul de partid, profitând de răsturnarea iniţiată din exterior, au pus mâna pe putere, iar zăgazurile sociale s-au spart, s-au revărsat către suprafaţa societăţii straturile din profunzime, fie venite dintr-un fel de ev mediu, fie modelate deja de comunism. Atunci de-abia, o parte din noi şi-a dat seama că trăise în mijlocul marii iluzii a solidarităţii generale, într-un ghetou al wishful thinking.

    Epoca comunistă constituie o traumă colectivă nerezolvată. Nici o categorie din epocă nu scapă de asta, victimele desigur nu, dar nici aplaudacii şi nici măcar călăii nu se simt prea bine amintindu-şi de ce a fost. Este o adâncă traumă necompensată, nu doar colectivă, dar şi individuală.

    Faţă de epoca de dinainte de ’90, care oricât de neagră ar fi fost, avea totuşi o claritate a poziţiilor, cei 22 de ani care au urmat au fost marcaţi de totală confuzie, semănată intenţionat de noii puternici. Probabil că starea colectivă de deprimare şi lipsă de încredere se datorează, nu ca pe vremuri, unei vieţi minate de privaţiuni insuportabile, ci tocmai confuziei generale de idei, valori, direcţii, perspective.

    Din trecutul comunist, în măsura în care a fost comunist, nu rămâne nimic, dar absolut nimic de recuperat, nici măcar „realizările materiale”, anti-moderne, înapoiate tehnologic, sub-dezvoltate de la naştere, urâte şi proaste (fabrici şi combinate, metrou, blocuri, casa poporului şi tot restul cu care se mai mândreşte şi azi poporul). Elementele valabile ale perioadei 48-89 sunt valabile doar în măsura în care au fost paralele sau s-au opus sistemului. Aşadar, în pofida sistemului şi nu datorită lui.

    De aceea reconstrucţia identitară poate începe foarte bine cu prezentul, mai ales la cei tineri. Ca punctul de sprijin al lui Arhimede, e nevoie de un mic succes în prezent, pentru a-ţi repara identitatea pleoştită. Nu este nevoie ca reconstrucţia identităţii să recurgă la mituri paseiste, cu atât mai mult cu cât mitul unei epoci comuniste superioare prezentului ar fi o minciună uriaşa şi insuportabilă.

    Iar dacă prezentul este confuz şi ticălos, aceasta se datorează tocmai faptului că în loc de a fi o negare radicală a trecutului comunist, nu este decât o prelungire a aceluia. Soluţia prezentului ticălos nu stă în recuperarea trecutului comunist, ci în eliminarea consecventă a ultimelor sale rămăşiţe, care, tocmai ele ne împiedică să trăim bine.

    • Multumesc, Rasvan, pentru aceasta interventia densa si limpede. Ai scris de fapt un excelent articol, ce-ar fi sa-l postezi? :) Oricum, recomand textul tau domnului Benny si altora care se indoiesc ca (mai) merita sa ne ocupam de trecut. Stii bine pozitia mea: trecutul nu este o alta tara. In Germania, confruntarea cu ceea ce-ai insemnat cele doua dictaturi (cea nazista si cea comunista) este departe de a se incheiat. Ai definit exact natura si efectele sistemului despre care vorbim aici:

      Comunismul a fost un sistem funciarmente criminal şi nimic din ce a produs direct sau colateral nu cred că poate fi omagiat sau preluat. Cu fiecare an de regim comunist, infecţia s-a răspândit din viaţa publică în tot mai multe cute ale vieţii private, ducând la schilodirea sufletului şi handicaparea minţii majorităţii oamenilor.

      • @ Razvan Lalu
        @ Vladimir Tismaneanu

        „Comunismul a fost un sistem funciarmente criminal şi nimic din ce a produs direct sau colateral nu cred că poate fi omagiat sau preluat.”

        Nu-i nimic, nu va faceti prea multe griji… au preluat altii mai pragmatici decat dumneavoastra lucrurile produse de regimul comunist (si care a fost intr-adevar un regim ticalos): ma refer la combinate siderurgice, petrochimice, la irigatiile din agricultura, si lista e prea lunga…

        Asta nu inseamna (am mai spus-o in alte comentarii) ca trebuie sa uitam vreodata prapadul care a fost sau (si mai rau) sa ii glorificam pe comunisti. Trebuie insa sa luam ceea ce a fost bun, si sa ducem mai departe lucrurile bune facute de cei de dinaintea noastra (post decembristi, comunisti, antebelici, etc). Punctual, nu punand etichete.

        Si mai cred ca a pune toate relele ce ni s-au intamplat (in ultimele decade) si cele ce ni se vor intampla (in anii viitori) exclusiv pe seama comunismului e o ultra-simplificare care e pe cat de convenabila, pe atat de incompleta si de incorecta.

        • domnule,secara,cu tot respectul,dvs nu va e rushine ca atzi fost comunist?
          si eu ash putea sa intreb,ptr cine scrie d nul Tismaneanu?au fost 4 milioane si jumatate de comunisti;oare in ce masura subiectele dinsului i ar putea interesa?de fapt ei au construit tzara de azi si sint mindri multzi de asta.
          ptr a shti in ce directzie mergi,trebuie sa cunoshti trecutul,cum ai pornit.
          d nul Lalu vorbeshte de ultimele ramashitze….ma facetzi sa zimbesc.

          • @ dusu

            Multumesc pentru comentariu.

            Nu am fost comunist, ci doar pionier si mai apoi utecist (si nu cunosc pe nimeni de varsta mea care sa nu fi fost si si). Parintii mei in schimb au fost membri de partid, si credeti-ma ca ma mandresc cu ei, si ca nu ma rusinez de faptul ca ei au fost membri de partid. Si asta pentru ca au fost si continua sa fie oameni de treaba, care si dupa 22 de ani sunt la fel de respectati (mama, profesoara, s-a pensionat chiar inainte de 89 si pana si azi primeste multumiri pe strada de la fostele ei eleve). Vedeti domnule Dusu, masura respectulului (fata de valori, oameni, etc) e data – cel putin in universul meu – nu de etichete puse la intamplare (esti simpatizantul lui…, educatia ta se rezuma la…, etc), ci de modul in care esti tratat atunci cand nu mai esti prezent, cand nu-i mai poti influenta pe cei care te judeca.

            In opinia mea, atitudinea exprimata de domnul Lalu imita in mod nefericit, partial, mentalitatea comunista, de a nega in bloc, tot ce a fost facut de cei de dinainte.

            Sa va spun de ce mi-ar fi rusine: de faptul ca ne refuzam sa invatam din trecut – refuzam sa extragem acele parti ce ne-ar fi azi de folos (si asta nu se rezuma in a privi doar inspre noi, si nu in a analiza doar ce a fost inainte de 89). Sa nu uitam desi nu am fost singura tara comunista, se fac azi abuzuri ce nu se intalnesc in alte tari ex-comuniste, abuzuri pe care chiar si comunistii aia inraiti nu si le-au permis … si nu am cum sa nu ma intreb de ce suntem singura natiune in aceasta situatie. Sa fie doar comunismul de vina?

            Acesta este domnule Dusu motivul pentru care militez sa invatam din trecut, recunoscand celor de dinaintea noastra meritele (si ma repet, nu doar comunistilor). Nu o fac pentru cei 4 milioane de peceristi, ci pentru ca asa cred eu ca este corect (desi asta imi atrage oprobiul).

            Atentie, vreau sa fiu foarte bine inteles: asta nu inseamna ca nu trebuie incriminat comunismul – si e asa de mare pacat ca nu am putut avea un proces formal al comunismului (cum dealtminteri nu am avut decat mult prea tarziu, simbolic aproape, legea lustratiei).

        • Nici eu nu cred ca trebuie sa renuntam la nuante, dar acestea, la randu lor, trebuie conectate cu niste principii limpezi. Regimul comunist a fost unul al falsei modernizari a tarii, al catastrofei ecologice, al distrugerii taranimii, al unei industralizari paguboase, al unei duplicitati generalizate care a cariat constiintele si a mutilat sufletele. In „Raportul Final” se face o distinctie clara intre membrii birocratiei de partid, ofieterii si informatorii Securitatii, membrii platiti ai nomenklaturii, pe de o parte, si masa membrilor de partid. Sub Dej, pana prin 1960, partidul era o entitate relativ inchisa, accesul era dificil, nu devenise inca o organizatie de masa. In perioada Ceausescu, PCR a devenim un mamut fara urma de viata interna de organizatie: adunari de partid stupide, repetarea ad nauseam a lozincilor oficiale, o stare de lehamite universalizata. Trambitat urbi et orbi, rolul conducator al PCR insemna de fapt rolul conducator al unei profitocratii inepte si axiofobe.

          Sigur, existau si unii intelectuali in aparat (Mircea Malita, Emilian Dobrescu, Dumitru Ghise), dar influenta lor era minima. Am avut si eu profesori de liceu de exceptionala calitate umana. Dar acesti oameni incercau, pe cat posibil, sa se sustraga comandamentelor ideologice, sa ofere repere pentru comportamente bazate pe bun-simt si buna-cuviinta, nu pe arivism si parvenitism. Profesoara de engleza, o fiinta de o admirabila distinctie, doamna Liana Voinescu, a emigrat si ea in Statele Unite.

          • @ Vladimir Tismaneanu

            Multumesc pentru raspuns si pentru clarificari. Aveti dreptate: in plus stricaciunile cele mai mari nu au fost la nivel ecologic generat de o industralizare fortata sau de distrugerea taranimii, desi si acestea sunt tragedii mari, ci la nivelul ciuruirii constiintei individuale, al suprimarii spiritului civic.

            Ati punctat exceptional in chestiunea lehamitei generalizate in ceea ce priveste sistemul, organizarea, samd. Aceasta lehamite s-a adaugat la tare mai vechi ale noastre (bascalia, autosuficienta, etc) care s-au perpetuat si dupa 89 si in mod nefericit ele sunt inradacinate la multi dintre cei nascuti dupa 90.

          • nu a fost in intentzia mea sa jignesc,nici chiar sa apostrofez:nu era cazul unei prezentari de familie.
            eu cred ca strop cu strop se umple paharul.unii sint mai mici,altzii cad mai de sus….
            sigur nu compar un criminal comunist cu un comunist care a vrut un apartament la oras.
            dar sustzinerea prin simpla prezentza la informarile politice saptaminale si cotizatzia platita,eu cred ca deja responsabilizeaza.
            poate chiar unii comunisti bine postatzi aveau si ieshiri anti,dar asta era parada.in viatza de zi cu zi ei erau conducatorii.si dictatura nu era a prea iubitului lor conducator,ci a fiecarui comunist in parte,oricare se socotea indreptatzit de pozitzia lui de comunist.
            tzara aceea a jucat apoi intr o piesa proasta,iar comunistii au fost bucuroshi sa adere la amnezia generala impusa de noii lor shefi.

  17. Cred ca regimul comunist, pe care l-am urat profund, nu era asa ostil valorilor. Marin Preda a putut sa mature pe jos cu epoca lui Dej in „Cel mai iubit dintre pamanteni”, cu colectivizarea in „Morometii 2” si, in general cu tarele epocii comuniste pe acre a parcurs-o pana la moarte. MI se pare nedrept sa fie calificat drept un scriitor care a atins limitele ingaduite, dar nu le=a depashit. O prostie ! A mesr mai departe Soljenitzin ? Nu cred.

    Cu toate acestea, Marin Preda spunea ca, atunci cand nu are bani, scoate 10000 lei de la CEC, ii pune in buzunarul interior al sacoului si ia de acolo pana ii termina. Aveti idee din ce burse meschine traiste cel mai mare scriitor roman de acum, MIrcea Cartarescu, domnule Tismaneanu ? COmparatzi cu ce a primit un opozant al regimului comunist, ca Marin Preda, si vetzi intelege dezamagirea profunda a multor oameni de creatzie.

  18. @ daniel

    Nu spun că sistemul universitar anterior era „bun”. Spun doar că ăsta de acum e mai rău. Nu cred că intra cine voia, din câte ştiu era un număr restrâns de locuri şi stres mare. Poate că într-o proporţie sistemul era corupt. Dar acea proporţie era destul de redusă cât să nu-i afecteze credibilitatea. Absolut toţi cei care au prins acele vremuri spun că facultatea era ceva serios.

    Probabil învăţământul comunist a fost mai rău ca cel interbelic, asta n-am de unde o şti. Totuşi pe vremea părinţilor noştri exista o ordine, statul nu acţiona sinucigaş pe principiul „facultate la tot poporul”.

    Şi, vizavi de menţinerea „valorilor”: cred că implementarea comunismului a fost cu atât mai reuşită cu cât statul era mai înapoiat, iar societatea mai polarizată social. Deci târâm după noi „valorile” anterioare lui ’47. Aş zice că s-a păstrat mentalitatea feudală, dar s-a pierdut minimul de ordine ….

    • Comunistii de ieri sunt cei de azi. In timp ce societatea romaneasca a iesit oficial din comunism, haturile Romaniei sunt tinute de aceeasi comunistii Ilescu si compania. O strutocamila.. Ordinea la care va referiti dvs e una dintre formele de terorare sociala la care a fost expusa Romania pe tot parcursul istoriei comuniste. Nu e o ordine reala, bazata pe valori si legi de drept (vot si dezbaterea reala) ci una criminala impusa de gangsteri, iar examenele de ntrare la universitate erau in fond testele prin care gangsterii comunistii isi recrutau noi soldati.

      Insa pentru cei indragostiti de comunism in mod patologic nimic din toate acestea nu suna nefiresc..

      • Nu-i vorba de îndrăgosteală, patologică au ba, nu cred că cineva cât de cât normal la cap ar vrea să trăiască într-un stat în care să trebuiască să stai la coadă pentru pâine și lapte, iar carnea să fie articol de lux, Plus frig, lipsă de apă caldă, lipsă de divertisment. Și, mai ales, nici nu puteai să ieși din țară.
        Dar cât de detestabil a fost răposatul regim nu-nseamnă că nu-i de cincizeci de ori de preferat ordinea din sistemul universitar anterior pe lângă haosul/cloaca actuală.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Vladimir Tismaneanu
Vladimir Tismaneanuhttp://tismaneanu.wordpress.com/
Vladimir Tismaneanu locuieste la Washington, este profesor de stiinte politice la Universitatea Maryland. Este autorul a numeroase carti intre care "The Devil in History: Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century" (University of California Press, 2012), "Lumea secreta a nomenclaturii" (Humanitas, 2012), "Despre comunism. Destinul unei religii politice", "Arheologia terorii", "Irepetabilul trecut", "Naufragiul Utopiei", "Stalinism pentru eternitate. O istorie politica a comunismului romanesc", "Fantasmele salvarii", "Fantoma lui Gheorghiu-Dej", "Democratie si memorie" si "Reinventarea politicului. Europa de Est de la Stalin la Havel". Este editor a numeroase volume intre care "Stalinism Revisited", "The Promises of 1968", "Revolutiile din 1989" si "Anatomia resentimentului". Coordonator al colectiilor "Zeitgeist" (Humanitas) si "Constelatii" (Curtea Veche). Co-editor, impreuna cu Dorin Dobrincu si Cristian Vasile, al "Raportului Final al Comisiei Prezidentiale pentru analiza dictaturiii comuniste din Romania" (Humanitas, 2007). Co-editor, impreuna cu Bogdan Cristian Iacob, al volumului "The End and the Beginning: The Revolutions of 1989 and the Resurgence of History" (Central European University Press, 2012). Co-autor, impreuna cu Mircea Mihaies, al volumelor "Vecinii lui Franz Kafka", "Balul mascat", "Incet, spre Europa", "Schelete in dulap", "Cortina de ceata" si "O tranzitie mai lunga decat veacul. Romania dupa Ceausescu". Editor, intre 1998 si 2004, al trimestrialului "East European Politics and Societies" (in prezent membru al Comitetului Editorial). Articolele si studiile sale au aparut in "International Affairs" (Chatham House), "Wall Street Journal", "Wolrld Affairs", "Society", "Orbis", "Telos", "Partisan Review", "Agora", "East European Reporter", "Kontinent", "The New Republic", "New York Times", "Times Literary Supplement", "Philadelphia Inquirer", "Gazeta Wyborcza", "Rzeczpospolita", "Contemporary European History", "Dilema Veche", "Orizont", "Apostrof", "Idei in Dialog" , "22", "Washington Post", "Verso", "Journal of Democracy", "Human Rights Review", "Kritika", "Village Literary Supplement" etc. Din 2006, detine o rubrica saptamanala in cadrul Senatului "Evenimentului Zilei". Colaborator permanent, incepand din 1983, al postului de radio "Europa Libera" si al altor radiouri occidentale. Director al Centrului pentru Studierea Societatilor Post-comuniste la Universitatea Maryland. In 2006 a fost presedintele Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania. Intre februarie 2010 si mai 2012, Presedinte al Consiliului Stiintific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER). Doctor Honoris Causa al Universitatii de Vest din Timisoara si al SNSPA. Comentariile si opiniile publicate aici sunt ale mele si nu reprezinta o opinie a Universitatii Maryland.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro