Se discută zilele acestea despre compromis și ”eroism”în presă. De obicei, despre bolile cronice ale mass-media de la noi se vorbește puțin: la seminarii și conferințe de media și ici-colo în rubrici de revistă. Jurnalismul nu este o meserie eroică, dar e o profesie grea. Le spun adesea studenților mei că și-au ales o meserie în care, ca și magistratul, trebuie mereu să cântărească riguros faptele. Spre deosebire de judecător, jurnalistul nu este inamovibil și nu are timp larg la dispoziție pentru deliberare. Pe el îl mână din spate actualitatea și concurența. Zeul care veghează asupra abilităților jurnalistice nu este legat la ochi, ci, dimpotrivă, este cu ochii în patru. O deosebire care îl separă pe jurnalist de ofițerul de informații este că nu răspunde la comandă și oferă publicului informații, care la el nu sunt secrete. Astfel, cu pieptul în vânt, având ca justificare a existenței sale nevoia și dreptul publicului de a fi informat, precum și libertatea de exprimare, jurnalistul pare vulnerabil. Ce îl apără într-o lume aflată în vertigioasă schimbare și într-o viteză adesea de neînțeles? Un răspuns tranșant am auzit la o dezbatere de la Cluj unde un jurnalist, tocmai rămas fără job, a zis:”Onestitatea și corectitudinea sa”. Right! Curiozitatea, buna-credință, decența, buna măsură sunt și ele parte din manualul profesiei. Ideea că toți jurnaliștii fac compromisuri, vehiculată intens, este o extrapolare injustă. Una e compromisul din rațiuni editoriale sau tehnice, alta e compromisul moral și cu totul altceva este mercenariatul. Cunosc jurnaliști care și-au dat demisia în mod repetat fiindcă nu au acceptat să facă porcării. Adică să scrie, să acționeze împotriva conștiinței lor și a eticii profesionale.
În urmă cu câțiva ani, ziarul ”Curentul” publica o amplă listă a mercenarilor din presa românească. Nu era doar o listă, erau biografii cu întâmplări jenante, care arătau cam la ce preț cedează conștiințele. Vreo zece ani a funcționat în trusturi mari de presă de la noi acțiunea ”Savarina”, care a decimat jurnalismul de investigație. Câte un reporter împătimit lucra luni de zile la o anchetă ”beton”, care ajungea într-un sertar și nu se publica sau nu se difuza. De ce? Fiindcă patronul era incomodat în afaceri de conținutul anchetei. Dacă autorul se agita, primea o ofertă ”de nerefuzat” (spunea un patron cazat azi la pușcărie): o ”savarină” sau chiar două ”savarine”. Dincolo de frișcă se aflau 2000 de Euro (sau dolari?) pentru tăcere. Cel care făcea oferta nu era patronul însuși, care de obicei făcea treaba murdară cu mâinile altuia, ci un interpus care era tot un ziarist, puțin mai ”șef”, care nu făcea un compromis, ci curat mercenariat. Dacă jurnalistul de investigație ceda, să zicem că făcea un trist compromis, dacă nu accepta, ar fi putut putea activa ”clauza de conștiință”, adică să își dea demisia și să ceară patronului despăgubiri sau plata pe un an a salariilor. Legal s-ar fi putut, dar situația ambiguă a angajărilor din presa românească (contract de prestări, drept de autor etc.) face ca acest avantaj să nu fi fost folosit de jurnaliști. Cazuri mai grele sunt cele în care se cer jurnaliștilor investigații pentru a fi folosite ca șantaj. Avem în instanță exemple și niște ”mogulași” condamnați pentru șantaj.
Generalizarea nu e de dorit nici în cazul profesioniștilor din presă, așa că mulți dintre jurnaliștii care lucrează la moguli pușcăriabili sau chiar încarcerați se simt incomodați de etichete. Mulți susțin că își fac treaba corect. Puțini sunt cei care vor să analizeze ce înseamnă ”politica editorială” pe care trebuie să o urmeze. Există tineri jurnaliști care ajunși într-o redacție întreabă care sunt subiectele tabu, deci vor să știe de la bun început ce nu e voie, de cine să nu se atingă, iar asta e îngrijorător. Mercenariatul s-a lățit la noi o dată cu interferența gravă a politicului în mass-media. Publicul se întreabă cum se explică schimbarea la față a unor trusturi de presă sau jurnaliști care ieri criticau ca focul niște politicieni, iar azi laudă ce au criticat ieri, și cum se face că se întâmplă tocmai când s-a schimbat axa puterii. E simplu, nu e un compromis, este o gravă carență etică de care suferă bună parte din presa românească. Prezența mercenarilor dovediți, transformați în ”comentatori” pe la televiziuni, arată că situația e albastră.
„Jurnalismul nu este o meserie eroică, dar e o profesie grea. Le spun adesea studenților mei că și-au ales o meserie în care, ca și magistratul, trebuie mereu să cântărească riguros faptele. Spre deosebire de judecător, jurnalistul nu este inamovibil și nu are timp larg la dispoziție pentru deliberare. Pe el îl mână din spate actualitatea și concurența. Zeul care veghează asupra abilităților jurnalistice nu este legat la ochi, ci, dimpotrivă, este cu ochii în patru. O deosebire care îl separă pe jurnalist de ofițerul de informații este că nu răspunde la comandă și oferă publicului informații, care la el nu sunt secrete. Astfel, cu pieptul în vânt, având ca justificare a existenței sale nevoia și dreptul publicului de a fi informat, precum și libertatea de exprimare, jurnalistul pare vulnerabil.”
” Un răspuns tranșant am auzit la o dezbatere de la Cluj unde un jurnalist, tocmai rămas fără job, a zis:”Onestitatea și corectitudinea sa”. Right! Curiozitatea, buna-credință, decența, buna măsură sunt și ele parte din manualul profesiei. Ideea că toți jurnaliștii fac compromisuri, vehiculată intens, este o extrapolare injustă. Una e compromisul din rațiuni editoriale sau tehnice ( s.n.) , alta e compromisul moral ( s.n.) și cu totul altceva este mercenariatu ( s.n.) .”
” Cunosc jurnaliști care și-au dat demisia în mod repetat ( s.n.) fiindcă nu au acceptat să facă porcării. Adică să scrie, să acționeze împotriva conștiinței lor și a eticii profesionale (s.n.) .”
Sincer, nu sunt de acord cu dvs. Cand ziaristii si-au schimbat in 27 de ani ziarele , taberele si patronii mai abitir decat isi schimba politicienii partidele , doctrinele , discursurile si lozincile, interesul nu este unul deontolgic pentru ca este aberant sa predici adevarul , democratia si statul de drept fiind platit de un mogul securist cu , sa zicem , aproximativ 10.000 de euro pe luna , dar asta nu mai inseamna presa libera.
Altfel spus, dreptul de a vorbi despre anumite subiecte este la fel de scump platit ca acela de tacea despre alte subiecte : http://www.tvrplus.ro//editie-profesionistii-cu-eugenia-voda-551938
Nu e și nu va fi ușor pentru redacții profesioniste în domeniul mediilor. Cu care model e posibil economic în era digitală cea ce cere pe drept autoarea?
Tinerii nu mai sunt dependenți de ziare tipărite. Ei sunt conectați mai mult digital. E bine sau nu, tinerii din generația Internet- Google- Smartfone nu prea mai iau un ziar în mînă. Influențe fake news, ca cele prezentate, privesc mai mult pe cei (pensionarii) care sunt informați aproape exclusiv prin TV. Mai vine și o informație /comentar „cîrn” din presă și gata e desinformarea.
… „… Există tineri jurnaliști care ajunși într-o redacție întreabă care sunt subiectele tabu, deci vor să știe de la bun început ce nu e voie, de cine să nu se atingă, iar asta e îngrijorător…. „….
Am ajuns iar de unde am plecat înainte de 1989, numai cu un patron corupt & „penal”în loc de „rolul conducător al partidului”?
Autobiografie
Ich bin groß geworden
mit jener Begeisterung
die mir die Zähne ausschlug
……………….
Stein des Anstoßes
Vor Sonnenaufgang noch
stimmt die Kapelle
den düsteren Schlager an;
jäh fallen tausend Stimmen
ein im Chor, hypnotisiert
von unsichtbaren Augen.
Wer jetzt den Mut aufbringt
zu schweigen, dem rollt
der Kopf davon.
din
… an den Fahnenstangen fault die Wut
Gedichte
William Totok
Pop Verlag Ludwigsburg 2016
A publicat:
Die Vergesellschaftung der Gefühle, Bukarest, 1980.
Freundliche Fremdheit, Timișoara, 1984.
Autoren a fost jurnalist la Neue Banater Zeitung Timișoara 1982-1985, în timpul lui Nikolaus Berwanger (care a fost acuzat de tovarăsul Florescu pentru faptul că nu publică destule omagii conducătorului iubit).
William Totok!?
ca veni vorba de Curentul… http://www.curentul.info/2010/index.php/2010021639943/Actualitate/William-Thomas-Totok-omul-care-o-spiona-pe-laureata-Nobel-Herta-Muller.html
Nu e și nu va fi ușor pentru redacții profesioniste în domeniul mediilor. Cu care model e posibil economic în era digitală cea ce cere pe drept autoarea?
Tinerii nu mai sunt dependenți de ziare tipărite. Ei sunt conectați mai mult digital. E bine sau nu, tinerii din generația Internet- Google- Smartfone nu prea mai iau un ziar în mînă. Influențe fake news, ca cele prezentate, privesc mai mult pe cei (pensionarii) care sunt informați aproape exclusiv prin TV. Mai vine și o informație /comentar „cîrn” din presă și gata e desinformarea.
… „… Există tineri jurnaliști care ajunși într-o redacție întreabă care sunt subiectele tabu, deci vor să știe de la bun început ce nu e voie, de cine să nu se atingă, iar asta e îngrijorător…. „….
Am ajuns iar de unde am plecat înainte de 1989, numai cu un patron corupt & „penal”în loc de „rolul conducător al partidului”?
Autobiografie
Ich bin groß geworden
mit jener Begeisterung
die mir die Zähne ausschlug
……………….
Stein des Anstoßes
Vor Sonnenaufgang noch
stimmt die Kapelle
den düsteren Schlager an;
jäh fallen tausend Stimmen
ein im Chor, hypnotisiert
von unsichtbaren Augen.
Wer jetzt den Mut aufbringt
zu schweigen, dem rollt
der Kopf davon.
din
… an den Fahnenstangen fault die Wut
Gedichte
William Totok
Pop Verlag Ludwigsburg 2016
A publicat:
Die Vergesellschaftung der Gefühle, Bukarest, 1980.
Freundliche Fremdheit, Timișoara, 1984.
Autoren a fost jurnalist la Neue Banater Zeitung Timișoara 1982-1985, în timpul lui Nikolaus Berwanger (care a fost acuzat de tovarăsul Florescu pentru faptul că nu publică destule omagii conducătorului iubit).
Autorul W.T. a fost la închisoare 8 luni 1975- 1976 pentru cîteva cuvinte. Merită?
Nu cumva sa-l ridici in slavi pe Nikolaus Berwanger, ca daca nu a publicat „destule”, a publicat suficiente „omagii conducătorului iubit” si realizarilor sale marete :P
Apoi a sters-o in Germania, lasindu-ne cu ele pe cap.
Apoi, asa cum spune si @ Sergiu Simion, ziaristii au schimbat patronii mai dihai ca politicienii partidele.
Din aplaudac al minerilor veniti sa planteze panselute in Bucuresti, un mare ziarist a ajuns un fel de acuzator public al oricui nu ii e pe plac. Se pricepe in aceiasi masura la filme, tenis, politica.si alte sporturi.
Un articol bun simplu si clar. Merita citit de cati mai multi „manipulabili” :)