vineri, martie 29, 2024

Despre comunism, foamete şi o pierdere teritorială a României în favoarea Uniunii Sovietice (iii)

Deoarece în titlul materialului nostru am utilizat cuvântul „foamete”, se cuvine să explicăm legătura dintre liderii politici comunişti, sistemul de represiune creat de aceştia şi utilizat împotriva cetăţenilor români, precum şi efectele negative pe care le-au generat în plan economic, în România.

În memoriile pe care le-a redactat în anii ’60, fără a avea la dispoziţie materiale ajutătoare (de exemplu, ziare şi documente din epoca la care se referea), Nikita Hruşciov a relatat despre situaţia din România, astfel: „Ca şi noi, tovarăşii români au trecut la cooperativizarea gospodăriilor ţărăneşti. Totul a decurs cu succes. E adevărat că şi la ei au avut loc mişcări, răscoale în unele sate, dar le-au făcut faţă. Gospodăriile cooperativizate au început să lucreze bine. Iar noi, în ce ne priveşte, i-am ajutat în organizarea producţiei de tractoare, în crearea bazei mecanice a agriculturii. Am acţionat şi în punerea pe picioare a producţiei de automobile (corect: autocamioane – nota P. Opriş), locomotive cu aburi şi Diesel, în construcţia de rafinării şi uzine metalurgice. Pe scurt, am ajutat noua Românie peste tot unde a avut ea nevoie, peste tot unde nu îi ajungeau forţele proprii, am furnizat utilaje şi tehnică, am trimis specialişti şi consilieri (subl.n.)”[1].

Ceea ce a uitat Nikita Hruşciov să amintească a fost opinia pe care a exprimat-o la Moscova, la 8 iulie 1953, în faţa unei delegaţii conduse de Gh. Gheorghiu-Dej. Referindu-se la pagubele financiare apărute la uzina de tractoare sovietice şenilate KD-35 de la Braşov (Oraşul Stalin, la acea vreme), liderul sovietic a spus ironic: „Tractorul vostru este un tractor de aur (subl.n.)”. Acesta nu a menţionat însă faptul că, la 3 aprilie 1946, la Moscova, Iosif Stalin l-a sfătuit pe Gh. Gheorghiu-Dej să se gândească la fabricarea în România a unor tractoare americane şenilate „McCormick-Deering”. În opinia lui Stalin, acestea erau mult mai bune decât modelele „Ford” pe roţi, realizate de asemenea sub licenţă în URSS şi se potriveau condiţiilor climaterice şi economice existente în România la sfârşitul celui de-al doilea război mondial.

Discuţia dintre Iosif Stalin şi Gh. Gheorghiu-Dej despre tractoare a fost iniţiată de politicianul român. Acesta a prezentat planul industriaşului Nicolae Malaxa referitor la înfiinţarea unei societăţi româno-sovieto-americane, care să se ocupe de producerea de tractoare în România (posibil sub licenţă americană). Iosif Stalin şi un alt participant la întâlnirea din 3 aprilie 1946 cu Gh. Gheorghiu-Dej şi Teohari Georgescu au fost de acord cu planul lui Nicolae Malaxa şi, în iunie 1946, industriaşul român a ajuns în SUA, în calitate de membru al unei delegaţii comerciale neoficiale, pentru a discuta cu oameni de afaceri americani despre stabilirea unor schimburi comerciale cu guvernul de la Bucureşti – care era interesat în special de cumpărarea unei cantităţi mari de porumb din SUA pentru a atenua efectele foarte grave produse în România de seceta prelungită din 1945 şi 1946. Conducătorul acelei delegaţii a fost un alt industriaş, Max Auschnitt – care îndeplinea funcţia de preşedinte al Camerei Americane de Comerţ de la Bucureşti. Ambii oameni de afaceri români s-au întâlnit în decembrie 1946 şi cu câţiva membri ai Departamentului de Stat al SUA, chiar în luna în care s-au montat la Braşov primele două tractoare pe roţi IAR-22, fabricate sub licenţă germană.

În actualul stadiu al cercetării putem doar să presupunem că Nicolae Malaxa a dorit cu adevărat să înfiinţeze o firmă româno-sovieto-americană pentru a fabrica tractoare în România. Este foarte posibil ca industriaşul român să fi fost temperat de oamenii de afaceri şi funcţionarii cu care a discutat în SUA, iar evenimentele politice care au avut loc în România, în perioada 1946-1948, l-au determinat pe Malaxa să caute o modalitate de a pleca definitiv din ţară – fapt ce s-a întâmplat în anul 1948.

Din cauza secetei prelungite, autorităţile române au încercat să obţină din SUA un milion de tone de cereale (porumb, grâu, secară) în septembrie şi octombrie 1946. Departamentul de Stat al SUA a fost de acord să ajute România în acel moment, cu condiţia ca autorităţile de la Bucureşti să obţină din partea celor de la Moscova o amânare cu un an a livrărilor de cereale româneşti către URSS – care se desfăşurau conform articolului 11 din Convenţia de Armistiţiu semnată de reprezentanţii României şi de mareşalul sovietic Rodion Malinovski (Moscova, 12 septembrie 1944), în contul despăgubirilor de război plătite de România. Departamentul de Stat a propus, de asemenea, ca statul român să exporte o cantitate de petrol pentru a se achita porumbul care urma să fie trimis de SUA în România. Această condiţie a avut de asemenea legătură cu articolul 11 din cadrul Convenţiei de Armistiţiu, fiind necesară obţinerea de către autorităţile de la Bucureşti a unei aprobări din partea politicienilor sovietici – fapt ce nu s-a întâmplat.

Pentru a înţelege întreaga situaţie, se poate face apel şi la memoriile lui Gheorghe Gaston Marin. Acesta a menţionat că România se afla într-o situaţie financiară foarte dificilă după seceta din anii 1945 şi 1946, iar băncile elveţiene ofereau linii de credit pentru autorităţile de la Bucureşti doar dacă statul român depunea o anumită cantitate de aur, drept gaj, în depozitele băncilor respective. Totodată, el a recunoscut că, în perioada amintită, a participat la transportul pe calea aerului a unor lădiţe cu aur, care aveau câte 50 de kg şi care au fost depozitate la Zürich. În 1947 au ajuns în străinătate 20,7 tone de aur, acea cantitate fiind trimisă de Banca Naţională a României pentru a mări stocul pe care îl avea la dispoziţie în străinătate (72,4 tone). În acelaşi sens, la 19 ianuarie 1948 a fost efectuată o misiune specială cu două avioane deţinute de societatea „Transporturile Aeriene Româno-Sovietice”. Acestea au avut la bord o cantitate de aur provenită de la Banca Naţională a României şi s-au deplasat pe itinerarul Bucureşti – Arad (escală tehnică) – Praga (unde, probabil, aurul a fost preluat şi trimis în Elveţia). Avioanele respective au revenit la Bucureşti la 20 ianuarie 1948 şi au decolat din nou în dimineaţa zilei de 22 ianuarie 1948 pentru a ajunge la Arad, apoi la Praga. Unul dintre acestea s-a întors din drum din cauza unei defecţiuni tehnice şi a aterizat pe aeroportul de la Băneasa, de unde a plecat a doua zi tot spre Arad, apoi la Praga. În aceste condiţii, putem presupune că avionul respectiv a avut la bord aceeaşi cantitate de aur din ziua precedentă.

În consecinţă, România avea la „Union des Banques Suisse” 15 tone de aur şi 5,5 milioane de dolari în luna august 1948, din care 2,5 milioane de dolari erau deja angajate pentru achitarea unor dispoziţii de plată ale autorităţilor române. Aceste valori puteau fi blocate de guvernul Elveţiei din cauza naţionalizării anunţate la 11 iunie 1948 de comuniştii de la Bucureşti şi ambasadorul Gheorghe Magheru a fost chemat pentru explica situaţia la Ministerul de Externe elveţian. După reuniunea din 6 octombrie 1948 a Secretariatului C.C. al P.M.R., Ana Pauker a expediat urgent instrucţiuni ambasadorului român pentru a respinge acuzaţiile autorităţilor de la Berna şi a refuzat să trimită o delegaţie în Elveţia pentru a discuta despre naţionalizările din România şi modul de despăgubire a cetăţenilor şi companiilor străine afectate de acele măsuri. În acelaşi timp, Ana Pauker a fost de acord să trimită în Elveţia un delegat al Băncii de Stat a R.P. Române pentru a gestiona aurul şi fondul valutar românesc de la „Union des Banques Suisse”.

România nu a fost singura ţară afectată de seceta prelungită din anii 1945 şi 1946. Teritorii din sudul şi sud-vestul Uniunii Sovietice au avut la rândul lor de suferit în acea perioadă, reducându-se foarte mult producţia de cereale, iar foametea a reapărut. În cazul Uniunii Sovietice, nivelul producţiei respective a scăzut de la 95,7 milioane de tone (în 1940) la 39,6 milioane de tone (în 1946), după care s-au obţinut 65,9 milioane de tone (în 1947) şi sistemul de distribuire raţionalizată a alimentelor în URSS a fost eliminat în luna decembrie 1947.

Pentru a analiza în mod obiectiv situaţia respectivă trebuie ţinut cont şi de distrugerile care au avut loc în timpul celei de-a conflagraţii mondiale în Uniunea Sovietică şi România. În plus, statul român a fost obligat să achite Uniunii Sovietice o despăgubire de război de 300 milioane de dolari, timp de opt ani, începând de la 12 septembrie 1944. Pentru plata acesteia, autorităţile române au livrat mari cantităţi de grâu, petrol, cherestea, nave fluviale şi maritime, utilaje industriale şi alte tipuri de mărfuri.

Instaurarea regimului comunist în România a permis autorităţilor sovietice să reanalizeze starea în care se afla economia românească. Pentru a-i ajuta pe politicienii comunişti de la Bucureşti să câştige popularitate în rândurile cetăţenilor români, Iosif Stalin a anunţat la 7 iunie 1948 pe dr. Petru Groza că, după scrisoarea primită de la prim-ministrul României, „guvernul sovietic a luat hotărârea de a reduce suma ce a mai rămas de plătit drept reparaţiuni cu începere de la 1 iulie a.c. cu 50 la sută”.

Iniţiativa redactării acelei scrisori a venit din partea lui Gheorghiu-Dej la reuniunea din 4 iunie 1948 a Consiliului de Miniştri şi se poate presupune că secretarul general al P.M.R. cunoştea deja faptul că Iosif Stalin era de acord cu micşorarea despăgubirilor de război pe care România trebuia să le achite Uniunii Sovietice până în anul 1952. În actualul stadiu al cercetării noastre nu excludem posibilitatea ca preşedintele Consiliului de Miniştri al URSS să fi fost încântat de cedarea secretă a insulei Şerpilor de către guvernul de la Bucureşti, în favoarea Uniunii Sovietice (23 mai 1948) şi, după două săptămâni, Iosif Stalin l-a anunţat pe dr. Petru Groza că datoria de război a României a fost diminuată cu 50%. În vara aceluiaşi an a fost încheiată convenţia pentru reducerea livrărilor româneşti către URSS în contul reparaţiilor de război, statul român fiind scutit astfel de achitarea a 73,2 milioane de dolari.

În opinia noastră, între pierderea insulei Şerpilor în favoarea URSS şi anularea unei părţi din despăgubirile de război pe care România trebuia să le achite Uniunii Sovietice există o legătură strânsă. Sperăm ca, în viitor, să putem găsi documente sovietice care să confirme ipoteza noastră.

Din păcate, situaţia economică a României nu s-a îmbunătăţit după proclamarea Republicii (30 decembrie 1947). Preluând de la autorităţile sovietice teama faţă de sistemul capitalist de organizare a societăţii, liderii comunişti de la Bucureşti au crescut rapid şi necontrolat cheltuielile pentru organizarea unui sistem masiv de apărare militară şi represiune politică.

La rândul său, Ungaria s-a confruntat la începutul anilor ’50 cu probleme economice similare celor din România din cauza alocării unor resurse financiare şi materiale foarte mari în domeniul militar. O parte din clauzele tratatului de pace de la Paris (10 februarie 1947) au fost încălcate cu bună ştiinţă de autorităţile comuniste de la Budapesta după consfătuirea reprezentanţilor ţărilor de democraţie populară (Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, România, Bulgaria) şi ai URSS (Moscova, 9-12 ianuarie 1951). Măsurile de înarmare ordonate cu acel prilej de Iosif Stalin au fost aplicate în toate statele din sfera de influenţă sovietică reprezentate la reuniunea respectivă. În cazul Ungariei, efectivele militare au crescut în 1952 peste nivelul de 200.000 de oameni, în condiţiile în care, în tratatul de pace de la Paris, era stabilită o limită maximă de 65.000 de militari în trupele de uscat şi 5000 de oameni în forţele aeriene ungare. Totodată, autorităţile de la Budapesta au început să construiască, sub îndrumarea consilierilor militari sovietici, o linie de fortificaţii la graniţa cu Iugoslavia (idee aplicată şi de liderii politici comunişti de la Bucureşti) – deşi armata iugoslavă nu avea intenţia de a ataca Ungaria, România şi, mai ales, unităţile sovietice care staţionau în acele ţări. În consecinţă, cheltuielile militare ungare au ajuns în 1952 la nivelul de 25% din produsul intern brut, planificat, iar în România au avut un nivel asemănător.

După decesul lui Iosif Stalin (5 martie 1953), situaţia economică din toate ţările aflate în sfera de influenţă sovietică a fost analizată la Moscova şi, în cazurile Ungariei şi României, s-au adoptat măsuri pentru reducerea drastică a fondurilor destinate armatei şi instituţiilor de represiune politică.

Până în anul 1954 – când autorităţile de la Bucureşti au hotărât sistarea activităţilor de proiectare şi construcţii de fortificaţii la frontiera comună româno-iugoslavă şi la sud-est de aceasta, pe valea Dunării, până în dreptul localităţii Cetate (jud. Dolj) – au fost alocate resurse financiare extrem de mari, cu care s-ar fi putut construi o autostradă între Bucureşti şi Timişoara (între cele două localităţi fiind o distanţă de 550 km, pe şosea).

Despre sistemul de fortificaţii realizat la graniţa româno-iugoslavă, la începutul anilor ’50, regretatul istoric militar Mircea Chiriţoiu afirma astfel: „Concepţia strategică şi tactic-operativă a acestor lucrări de fortificaţii a aparţinut Statului Major General al armatei sovietice. Ea a fost transmisă şi pusă în aplicare de o grupă de ofiţeri condusă de generalul Afanasiev. În finalul activităţilor de recunoaştere în teren şi consultare a Marelui Stat Major român, acesta din urmă a prezentat planul respectiv spre aprobare conducerii statului român. Lucrările de construcţie a acestor fortificaţii, începute în vara anului 1950, au angajat efortul a peste 375 ingineri militari şi civili şi a peste 27.000 lucrători militari. Ele au fost întrerupte, temporar în 1952, când, chipurile, s-au descoperit grave încercări de „sabotare” a acestor lucrări (de către un grup format din 17 generali şi ofiţeri români, în frunte cu generalul-maior Ionescu Ilie Grigore – nota P. Opriş), şi total în 1955 […] În total, în această perioadă (1950-1955), în cele trei zone menţionate (pe litoralul Mării Negre, în Banat şi Oltenia – nota P. Opriş) s-au executat aproape 10.000 de obiective [de fortificaţii] diferite, dispuse pe un front de 500 km, însumând 1 milion de metri cubi beton armat, pentru care s-au cheltuit circa 1,5 miliarde lei (subl.n.)”[2].

În privinţa lucrărilor de fortificaţii executate pe litoralul românesc al Mării Negre în aceeaşi perioadă, un raport întocmit la 23 martie 1955 de generalul-maior Ion Eremia, locţiitorul ministrului Forţelor Armate, şi avizat favorabil de generalul-locotenent Leontin Sălăjan, şeful Marelui Stat Major, atesta faptul că „în perioada august 1952 – decembrie 1954 s-au executat pe litoral de către Direcţia Construcţii Speciale, prin Sectorul 422 Lucru, 5 Baterii de Coastă cu tragere centralizată”, valoarea manoperei pentru construirea acestora fiind de 1.612.000 lei (conform devizului). Pentru conducerea pe acel şantier a lucrărilor de montare a instalaţiilor electrice, de transmisiuni şi a celor pentru tragerea centralizată, Direcţia Construcţii Speciale a avut la dispoziţie opt tehnicieni sovietici: Vladimir Andreevici Sokolov, Alexei Gavrilovici Badrikov, Nikolai Mihailovici Smirnov, Vladimir Feodorovici Egorov, Vasili Mihailovici Gavrilov, Vasili Vasilievici Kalpakov, Vitali Mihailovici Dokuceaev şi Boris Alexandrovici Karpov. Totodată, Ministerul român al Forţelor Armate a prevăzut pentru anul 1955 suma de 2 milioane de lei în scopul achitării tuturor restanţelor financiare înregistrate în anii precedenţi la fortificaţiile executate (lucrări tip „F” şi baterii de coastă).[3]

(Sfârşit)

NOTE____________


[1] Cum vedea N.S. Hruşciov România, în „Magazin istoric”, anul XXXI – serie nouă, nr. 2 (359), februarie 1997, p. 29.

[2] Mircea Chiriţoiu, Între David şi Goliath. România şi Iugoslavia în balanţa Războiului Rece, volum îngrijit şi studiu introductiv: Silviu B. Moldovan, editor: Gheorghe Buzatu, Casa Editorială „Demiurg”, Iaşi, 2005, p. 84; 146.

[3] Serviciul Istoric al Armatei, fond 3.226, dosar nr. 69/1955, f. 128-132; 134; 140; 142-146.

Distribuie acest articol

15 COMENTARII

  1. Ok, si care e ideea articolului de fapt ?
    Ca am cheltuit o gramada de bani la indicatiile rusesti ? Nu e singurul caz si nici cel mai banos.
    Ca avem niste aur depus garantie in bancile din Elvetia ?Oare ce s-a intamplat cu el?

    Probabil urmeaza.

  2. Foametea n-am cunoscut-o personal, dar am cunoscut copii moldoveni trimisi in Banat in timpul foametei.

    – „statul român fiind scutit astfel de achitarea a 73,2 milioane de dolari.”
    Oficial, caci neoficial Romania a platit de doua-trei ori cei 300.000.000 de dolari. Asa ca isi permiteau sa fie „generosi” cu fratii lagarului democratiilor populare.
    Despre Insula Serpilor nu imi amintesc sa fi citit pina in `89 ca am cedat-o rusilor; stiam doar din discutiile dintre bunic si tata (poate am auzit si pe la Europa libera).

    • Copilaria si adolescenta mea au fost profund marcate de …cazematele rusesti construite de-a lungul frontierei cu fosta Jugoslavie. Bunicii mei au facut ”corvoada”(asa se zicea atunci) sute de ore de munca prestata… gratuit obligatoriu cu caruta si caii proprii pentru a transporta ciment, pietris si chiar tunuri si mitraliere grele spre locurile unde se construiau cazematele. La corvoada respectiva participa intreaga comuna, conform unor liste si programari intocmite la primarii.La fel era situatia cu toate comunele din jurul localitatii mele de bastina. Locuiam in zona I de frontiera si nu o puteam parasi decat cu avizul de la militia locala, indiferent de motive(medicale, rude, deces,nunti ) Nici pe noi nu ne putea vizita nimeni decat in conditii de aprobare de la militie . Invitatiile le trimeteam din timp rudelor din celelalte zone , zonele II si III. In drum spre Arad (cu trenul) eram nu o data opriti de armata sovietica in mijlocul campului si controlati drastic( pana… la chiloti !) incepand cu buletinul si terminand cu pachetul de mancare.Personal mi s-a inamplat, elev fiind la scoala medie nr… de 4 ori un astfel de control. Ajunsi in gara( l trenurile locale erau garate la liniile infundate”, suportam alte controale stand la coada si trecuti printr-un tarc anume. Nu puteam coborî din tren decat pe partea stanga,pe partea dreapta se lucra la ceva instalatii miltare uriase pe care ne era interzis sa le privim si sa ne apropiem. In gara Arad , inca aflata in ruine dupa bombardamentele din 1944 ne intampinau in fata doua panouri uriase cu TITO -calaul popoarelor , sub forma unui burtos in uniforma de maresal si cu un cutitoi in mana din care se scurgea … sangele popoarelor ! Din celalat ,cu niste ochi de drac impielitat … ne zambea UNCHIUL SAM care-l impingea din spate pe TITO si-i baga mana in buzunar sa-i fure banii ! Doamne, ce de-a amintiri imi starnesc randurile de fata! Acum imi vine sa rad de absurdul lor grotesc, dar atunci nu ne venea sa radem deloc ! Intr-o duminica dupa amiaza am asistat si la o bataie intre bravii ostasi ai armatei rosii ca-n filmele horor. S-a intamplat in timpul unui meci de fotbal(,,,la arena ! ) si s-a starnit din senin si …din rachiul prea mult din vecinatatea celor doua cazane de fiert borhot de prune , care functionau prin preajma ! Macel in toata regula, nu alta. Baionete, paturi de arma in cap, chiar si impuscaturi. Bineinteles ca lumea a fugit de la meci intr-o busculada de nedescris. Peste catava vreme treceau spre Arad ambulante militare sovietice in linistea de mormant a comunei intregi. Liniste , zic? Pai, chiar asa , dar si in ochii ascunsi dupa garduri sa vada trecererile victorioase ale bravei armate rosii ( in comuna nostra era stationata cam o companie de rusi, dupa cate imi amintesc.) Hai ca va las ! Za zdraviste, tavarisci soldatî! Slava nasa geroicescaia rodina ! Hmm… Vedeti cu ce m-am ales? O trag… binisor pre ruseste ! Șto vî hoceș?

      • Mi-amintesc afisele-caricaturi cu Tito (parca si Rankovic), cu o barda in mina, de pe taisul careia se scurgeau stropi de singe „Tito, calaul popoarelor iugoslave!”
        Apoi, ironia Istoriei, am devenit pretini cu Tito, ce mergea la vinatoare cu Ceausescu.

      • CORVOÁDĂ, corvezi, s.f. 1. Muncă gratuită pe care ţăranii erau constrânşi s-o presteze în folosul moşierilor sau al statului. ♦ Muncă obligatorie pe care o făceau în trecut soldaţii, cu rândul, în cazarmă. 2. Fig. Obligaţie neplăcută, muncă silită. [Var.: corvádă s.f.] – Din lat. corvada sau fr. corvée (refăcut după podv(o)adă).

    • Seceta a fost doar una din cauze. In Moldova s-au dat lupte grele din primavara lui 1944, pana pe 23 August – de Pasti, sovieticii bateau matanii la siret, iasiu era aproape icercuit, Chisinaul si granarul moldovei era ocupate – si azi se descopera obuze si bombe neexplodate pe acolo… Multi au murit pe front, multi au cazut prizonieri, chiar si dupa 23 August, avand in vedere ca aproape 50% din trupa de pe frontul de Est era formata din moldoveni, altii au fugit din tara, si nu a mai avut cine lucra pamantul! Pe linga faptul ca armatele sovietice rechizitonasera tot, iar dupa Armistitiu incepuse imediat plata datoriilor in PRODUSE agricole. Peste restul tzarii au trecut vaL-vartej, fara sa stationeze prea mult, fara distrugeri importante si rechizitionari masive – inafara poate de zonele Mures-Cluj-Oradea unde s-au dat lupte.

      • Este si ceea ce spui,, dar in Moldova in vara lui `46 a fost o seceta cumplita. Accentuind ceea ce spui.
        Sute, poate mii, de copii din Moldova au fost adusi in Banat (poate si in alte parti ale tarii) pentru o perioada de timp. La mine in sat doi frati au ramas definitiv.

  3. Pe drumul Resita-Timisoara, incepind cam dinainte de Voiteg, se vad pe cimp o multime de pilcuri de vegetatie, intotdeauna aceleasi. Ele sint practic indestructibile deoarece ascund buncare din beton armat. Am auzit din gura multora cum ca „au fost construite de Carol II impotriva ungurilor (???)”. Pe linga faptul ca nu pusca nicicum cu geografia iata acum un document serios care certifica obiectivul real al acestei formidabile risipe si (de ce nu ?) poluari a campiei Banatului: obsesiile lui Stalin cu privire la „tradatorul” Tito.

    Sper ca dupa acest articol sa nu mai fiu nevoit sa ma cert cu nimeni pe tema respectiva. Din acest motiv l-a redistribuit si pe facebook.

    • A existat şi o linie fortificată denumită impropriu „Carol al II-lea”. Aceasta a fost realizată în Transilvania la sfârşitul anilor ’30.
      Fortificaţiile din Banat sunt din povestea Stalin-Tito.

      • Poate nu va vine sa credeti, dar cunosc si fortificatiile CAROL! Sora mamei mele era invatatoare intr-o comuna bihoreana si inca prin anii 50 mai existau. Intrand in una din ele in padurea RICA(cine cunoaste zona stie despre ce vorbesc) impreuna cu verisorii mei am dat peste un cuib de vipere , de care cu greu scapi. Dar nu despre asta vreau sa vorbesc, ci despre… educatia patriotica a anilor mei de catanie, petrecuta in cazărmile ROGERIUS din ORADEA:Purtam rubasca ca si rusii, bonetele lor tipice si nelipsitele cizme de panza cauciucata(?) alergand la instructia de pifani cu rucsacul de 35 de kg,( incarcat cu bolovani.)in spate, in jur de 15 km. Odata , intamplator, am dat de trei cazemate CAROL grupate ca intr-un triunghi.”Politrucul” companiei(fara el nu se facea nicio …alergare) ne da …”liber de voie ” si dupa o examinare sumara a lor, ne spune:”Vedeti , tovarasi soldati, cum a stiut pana si regimul burghezo-mosieresc sa-și apere tara?” Unul dintre noi, (am ajuns apoi colegi de facultate la Cluj) l-a apucat… chicoteala. A primit pe loc ”ordinul” de a rosti …”tare si cu voce puternica” (sic!) de 90 de ori , SERVESC REPUBLICA POPULARA ROMANA!” si doua nopti de planton de noapte la dormitorul companiei + curatatul toaletelor.Era, cred, prin 1963. Pana in ziua de azi salutul dintre noi (cand ne-ntalnim)se face rostind… ”SERVESC” !

    • Serios, ma faceti sa rid: acei „Am auzit din gura multora” sigur nu au fost repetenti la Geografie?! ca nu cred ca si-au mai incarcat neuronul si cu date istorice.

      • Tocmai asta a fost uimirea – discutam cu indivizi inteligenti, PESTE media culturalizarii SI simultan banateni (mai de la deal). Iata cit de influentabili pot fi oamenii.

  4. Domnule Opris
    Raposatul meu tata a fost topograf militar.
    A lucrat la inceputurile carierei militare chiar in zona de pe granita cu Yugoslavia unde se construiau fortificatii . Din ce a povestit , mereu avea in spate un pluton de militari in echipament de razboi si cu toata munitia din dotare . Era perioada cint Stalin si Tito se uitau unu la altu „caineste” iar romanii executau oricare ordin al sovieticilor .

    • Îmi aduceţi aminte de colegii mei topografi din şcoala militară. Aveau multe lucruri de povestit deoarece mergeau prin toată ţara pentru a face măsurători şi luau contact cu oamenii de la sate.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Petre Opris
Petre Opris
A absolvit Şcoala Militară de Ofiţeri de Artilerie şi Rachete „Ioan Vodă” (Sibiu, 1990) şi Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti (1997). Doctor în istorie (Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, 2008) şi locotenent-colonel (în rezervă). A lucrat în Ministerul Apărării Naţionale (1990-2002) şi Serviciul de Protecţie şi Pază (2002-2009). Cercetător asociat în cadrul proiectului internaţional „Relations between India and the Soviet Bloc: New Evidence from the Eastern European Archives”, coordonator: prof.dr. Vojtech Mastny, The Parallel History Project on Cooperative Security (PHP), Zürich, 2007-2010. Cercetător în domeniul istoriei Războiului Rece la „Woodrow Wilson International Center for Scholars” (Washington, D.C.), în cadrul Programului de Burse de Cercetare pe Termen Scurt iniţiat de Institutul Cultural Român (România) şi Woodrow Wilson International Center for Scholars (S.U.A.), martie – iunie 2012. Lucrări publicate: „Industria românească de apărare. Documente (1950-1989)” (Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2007), „Criza poloneză de la începutul anilor ’80. Reacţia conducerii Partidului Comunist Român” (Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2008) şi „România în Organizaţia Tratatului de la Varşovia (1955-1991)” (Editura Militară, Bucureşti, 2008). Co-autor, împreună cu dr. Gavriil Preda, al celor două volume ale lucrării „România în Organizaţia Tratatului de la Varşovia. Documente (1954-1968)” (Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2008 şi 2009). Fundaţia Culturală „Magazin Istoric” i-a acordat Premiul „Florin Constantiniu” pentru lucrarea „Licenţe străine pentru produse civile şi militare fabricate în România (1946-1989)” (Editura Militară, Bucureşti, 2018), în cadrul unei ceremonii desfăşurate la Banca Naţională a României (Bucureşti, 24 mai 2019). Apariţii editoriale recente: „Aspecte ale economiei româneşti în timpul Războiului Rece (1946-1991)” (Editura Trei, Bucureşti, 2019) şi „Armată, spionaj şi economie în România (1945-1991)” (Editura Trei, Bucureşti, 2021). În prezent, îndeplineşte funcţia de director adjunct al Institutului Cultural Român de la Varşovia. Opiniile exprimate pe Contributors.ro aparţin autorului şi nu reprezintă poziţia Institutului Cultural Român.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro