marți, decembrie 7, 2021

Despre comunism: Mesianism revolutionar si resentiment social

Intr-un frumos articol, un exercitiu analitic deliberat paradoxal, publicat in ziarul “Timpul”, dl Dan Stanca scrie cu ironica empatie despre eforturile mele de a deconstrui mirajul a ceea ce, pe urmele unor Eric Voegelin si Raymond Aron, numesc religia seculara a comunismului. Se indoieste insa vechiul meu prieten, un om de care ma leaga indelebile amintiri de la sfarsitul anilor 70, cand radeam amar impreuna (cu el si cu Raluca Vasiliu) de aberatiile “socialismului mutilateral dezvoltat”, daca putem aplica acest concept farsei abjecte care a fost regimul totalitar comunist in ultima sa faza. Mai era cineva care putea fi banuit de “idealism”,fie acesta totat pervers si pervertitor?  Pentru Dan Stanca, ar fi vorba, in explorarile mele, de un “anticomunism de lux”, termen care, in acceptia sa, nu are nimic pejorativ:

Alături de Vladimir Tismăneanu ar putea fi așezat aici și Emil Hurezeanu. Cei care aparțin unei asemenea categorii sunt intelectuali subțiri, publiciști eleganți, persoane cu o cultură solidă. Vladimir Tismăneanu este, cum am spus, cel mai reprezentativ deoarece prin studiile făcute în univesități americane ne-a făcut să înțelegem chiar cu o anumită stupoare că, iată, suferința a milioane de oameni poate fi subiect de cercetare, vrednic de toată stima. Tot ceea am trăit  nu numai că poate fi mărturisit, dar și studiat. Îl studiezi la rece fiindcă altfel nu se poate. Devii savant aproape fără voie. De aici luxul. Civilizația conceptului este un mediu securizant.

http://www.ziarultimpul.ro/cultura/2011/07/vladimir-tismaneanu-anticomunistul-de-lux/

Nu stiu daca scrierile mele pot fi banuite de un fel de neutralitate aseptica. Mai degraba incerc sa ma inscriu pe linia analitica ilustrata de un Richard Pipes atunci cand afirma ca “despre lucrurile pe care oamenii le-au facut cu pasiune nu se poate scrie fara pasiune”.  Ceea ce nu inseamna ca as face confuzia intre istoric (politolog) si procuror. Asemeni ganditorului disident maghiar, regretatul Ferenc Feher, intreb, atunci cand scriu despre bestiarium-ul totalitar, “Ce-ati facut cu vietile noastre, domnilor?” O intrebare care implica, evident, o delimitare morala, o judecata de valoare. Stiintele umane nu sunt sinonime cu cele ale naturii, aici intram pe teritoriul valorilor, deci un alt taram ontic. Cine citeste scrierile unor Boris Souvarine, Leonard Shapiro, Robert C. Tucker, Adam Ulam, Zbigniew Brzezinski, Leo Labedz, Adam Ulam, Robert Service, Archie Brown, Helene Carrere d’Encausse,  ori, mai recent contributiile unor Igal Halfin si Jochen Hellbeck, stie la ce ma refer. As mentiona aici lucrarile  regretatului istoric Viktor Zaslavsky care a demonstrat persistenta mitologiei bolsevice in gandirea unui Palmiro Togliatti, cel presupus a fi fost un comunist mai putin obscurantist.

In ce ma priveste, nu ma indoiesc ca Nicolae Ceausescu a fost un leninist din categoria dura, un fanatic al credintei de tip bolsevic, un admirator al lui Stalin. Orice ar scrie Ion Ianosi, Ceausescu a fost un marxist, chiar daca unul extrem de rudimentar. Mihai Botez il numea un marxist primitiv. Credea orbeste in tezele din „Manifestul Partidului Comunist”: primatul violentei istorice, ineluctabilitatea revolutiei proletare, statutul  predestinat al clasei muncitoare, rolul purificator al luptei de clasa. Nu cred ca a terminat vreodata de citit primul volum al „Capitalului”. Dar, ma intreb, cati marxisti au facut-o? Asemeni unui Erich Honecker ori amicului sau Santiago Carrillo, Ceausescu a pretins ca se desparte de stalinism, dar a ramas fidel pana la capat dogmelor esentiale ale modelului sectar-militarist pus in aplicare in URSS incepand inca de la Lenin: “rolul conducator al partidului”, respingerea oricarei dezbateri veritabile in partid, eliminarea necrutatoare a oricarei “devieri”.  Sistemul a functionat ca si cum nomenklatura mai credea in dogmele ruginite ale comunismului originar. Era un ritual vidat de sensuri reale, insa teroarea ideologica nu contenea (lucru discutat luminos de Vaclav Havel in eseul “Puterea celor fara de putere”). Desigur, mai ales dupa 1968, avusese loc o despartire de internationalismul profesat odinioara, regimurile comuniste, rutinizate si birocratizate, deveneau tot mai mult “national-socialiste”. Aleksandr Iakovlev a scris despre fascizarea comunismului rus, indeosebi in anii 70 si 80, dar fenomenul incepuse de fapt sub Stalin. Jdanovismul cultural, declansat in 1946, fusese o resurgenta a tematicii sovinismului velicorus, a autoritarismului etnocentric si xenofob,  sub camuflajul unui marxism-leninism mumificat. Discut tema comunismului ca religie politica in noua mea carte aparuta la Humanitas. La invitatia lui Cristian Patrasconiu am incercat sa sintetizez la maximum abordarea pe care o propun.

http://patrasconiu.ro/?p=10865

O recenzie extrem de nuantata, cu sugestii si adanciri conceptuale remarcabile, scrie Cristian Robu Corcan in “Obiectiv Cultural”.  Iata aici un fragment si linkul:

„Despre comunism. Destinul unei religii politice (Humanitas, 2011) s-a născut din efortul de a desluşi destinul comunismului ca religie seculară, ca utopie gândită în sensul explicării misterului vieţii şi totalităţii lumii. Un delir utopic, fără îndoială, dar care, în asociere cu resentimentul social, prin instituirea de tiranii mitocratice, după cum spune Vladimir Tismăneanu, devine mizerie pură. Mizeria utopiei nu s-a articulat pe fundamentul unor “erori subiective” (Rosa Luxemburg, Critica revoluţiei ruse), ci pe chiar formula sa teoretică. Vladimir Tismăneanu atrage atenţia asupra faptului că, pretinzând a pune bazele paradisului terestru, comunismul nu a fost, de fapt, decât o religie politică de expresie soteriologic-seculară, o himeră cu capacitate de mobilizare şi seducţie. În partea instrumentală, când ideologia a devenit regim politic, explozia de resentiment social a dus la instituţionalizarea urii, pe care a susţinut-o în ritmul demonic caracteristic bolşevismului prin ostilitate în faţa valorilor şi prin anihilarea memoriei. “Saltul din imperiul necesităţii în imperiul libertăţii” rămâne fatal agăţat în mitul egalitarist marxist, care încă mai cerşeşte revoluţia cataclismică. Credinţa mesianică şi escatologică în utopie era un fenomen greu de înţeles la vremea când Czeslaw Milosz scria Gândirea captivă. Astăzi, totalitarismul comunist, ca joncţiune între teroare şi doctrină, este mult mai uşor de disecat, pe de o parte graţie seriozităţii cu care mediile intelectuale occidentale au tratat marxismul, iar pe de altă parte, paradoxal şi cu valoare de exemplu, grupărilor de mentalitate totalitară care au preluat în forţă anii postcomunişti constituindu-se în aşa-numita “societate necivilă” (Stephen Kotkin). Conceptul totalitar de libertate exclude libertatea celui care gândeşte altfel. În fond, se întreba Milosz, cine sunt cei care nu acceptă această necesitate absolută a ideologiei? Cum cine? Cei care “nu înţeleg”. Soluţia în cazul lor este glonţul sau închisoarea. Iar Vladimir Tismăneanu, în chiar prefaţa la ediţia românească a Gândirii captive trage concluzia într-o formulare memorabilă: “Ideologia te învaţă ca în numele unei iubiri abstracte pentru umanitate să urăşti oamenii în carne şi oase”. (…)

 Marx, remarcă Vladimir Tismăneanu, era lipsit de sensibilitate faţă de alcătuirea psihologică a omenirii, de unde şi cultul lui exacerbat pentru unitate. Cu toate acestea, proiectul marxist nu oferă soluţiile cu privire la realizarea unităţii sociale. Punerea în acţiune a viziunii utopice şi escatologice a gândirii politice a lui Marx de către Lenin deschide calea elucubrantă a interpretării creative, dând naştere versiunii bolşevice a salvării fiinţei umane. Astfel, apare combinaţia letală de marxism şi partid, cu urmări impresionante: epurări permanente şi ofensivă socialistă. Conceptul lui Lenin, arată Vladimir Tismăneanu, porneşte de la un principiu formulat de revoluţionarul rus Serghei Neceaiev în Catehismul revoluţionar: „Este moral tot ceea ce contribuie la triumful revoluţiei. Imoral şi criminal este tot ceea ce stă în calea ei”. Sau cum sintetizează Papini în celebrul roman Gog (O vizită la Lenin): „Bagă-ţi în cap că bolşevismul reprezintă un război triplu: al barbarilor ştiinţifici împotriva intelectualilor corupţi, al orientului împotriva occidentului şi al oraşului împotriva satului. Şi în acest război nu ne vom uita la alegerea armelor. Individul e ceva care trebuie suprimat. E o invenţie a acelor pierde-vară de greci şi a închipuiţilor de germani. Cine rezistă, va fi tăiat ca o tumoare vătămătoare. Sângele e cel mai bun îngrăşământ oferit de natură”, îi spune Lenin curiosului Gog.”

http://cultural.obiectivbr.ro/cronica-de-carte/52061-redarea-demnitaii-de-a-gandi.html

Distribuie acest articol

7 COMENTARII

    • Comunismul si nazismul, religii laice/seculare/politice, au inlocuit Divinitatea cu Statul, entitate abstracta care isi capata concretetea, calitate de neinlocuit, in seful statului. De aici caracterul totalitar, care este relevat si in cazul statelor teocratice iranian si saudit, unde insa seful este Unsul lui Dumnezeu, in care calitate are permisiunea de a face orice. Dar Statul suntem noi toti, cetatenii lui, deci adorarea Statului este de fapt un narcisism patetic si abscons care in cele din urma da in abject. Oricine contesta calitatea de atotputernic al sefului este excomunicat prin glont din existenta, caci Statul are dreptul de a stabili cine poate exista si cine nu. Umanitatea nu mai conteaza, cetatenia este cea care primeaza, Primul Cetatean(titlu arogat de Bonaparte, primul dintre tiranii moderni) are drept de viata si de moarte. Admirabil articol!!!

      • Comunismul nu a aşezat, în locul vacant al Zeului, Statul, ci Istoria. Divinitatea extremei stângi e Istoria, în timp ce pontifii şi hermeneuţii infailibili ai acesteia sunt liderii partidului comunist. Ei pretind că au coborât de pe un Sinai al Istoriei, unde au descifrat ecuaţia realităţii istorice, legile devenirii sociale. În virtutea acestui atu epistemologic, elita comunistă trebuie să exercite Puterea, prin intermediul Statului-Partid. Spun deci că statul e, în doctrina comunistă, doar instrumentul prin care e înfăptuit eshatonul comunist. Nu un idol, ci o unealtă. Însă în comunism, verva şi practica instrumentalizării sunt absolute. Individul, portretul, nuanţa – toate dispar în tabloul statistic al construirii viitorului. În catedralele Istoriei nu mai ai chip, nu mai ai destin. Doar uniformă…

        • Imi pare rau, dar Statul este Entitatea primordiala, prima mentionata in locutiunea clasica „… de partid si de STAT”

  1. Revin, continuand un comentariu anterior scris in termeni foarte civilizati, dar care nu a fost publicat (putina cenzura nu strica nici la promotorii libertatii de expresie!!), subliniind tendinta autoencomiastica a dlui Tismaneanu. Este un caz unic de permanent „laudatio” al propriei productii intelectuale, cu citari copioase din prieteni care-l elogiaza. Nu cred ca aceasta solutie, bizara la un intelectual afirmat, functioneaza in efortul de a convinge pe cei din jur de ideile, conceptiile si convingerile sale anticomuniste. Dimpotriva, este o optiune prejudicianta pentru autor, scazand credibilitatea si buna intentie a acestuia.

    • Regret disconfortul pe care vi-l induc scrierile mele. Va multumesc pentru grija ce o purtati credibilitatii mele. Daca nu ma insel, chiar ieri, am postat un comentariu despre distinsul profesor Toma Pavel. Cred ca-l puteti citi spre a vedea ca nu ma ocup numai, ori nici macar preponderent, de „productia mea intelectuala”. Poate mergeti in urma, tot pe „Contributors” si veti putea citi ce-am scris despre Raymond Aron, Monica Lovinescu, Leszek Kolakowski, Susan Sontag, Virgil Nemoianu, Daniel Bell, Robert C. Tucker, Aleksandr Soljenitin, Arthur Koestler etc In rest, exista o solutie: evitati cu grija contributiile mele si scapati astfel de inutile enervari :)

  2. „In ce ma priveste, nu ma indoiesc ca Nicolae Ceausescu a fost un leninist din categoria dura, un fanatic al credintei de tip bolsevic, un admirator al lui Stalin. Orice ar scrie Ion Ianosi, Ceausescu a fost un marxist, chiar daca unul extrem de rudimentar.”

    Spre deosebire de dumneavoastră, eu mă îndoiesc.

    E foarte posibil ca omul nostru mic şi creţ să fi fost cândva un lider politic marxist inspirat de Stalin. E foarte posibil ca el să fi crezut în aceleaşi idealuri de inspiraţie sovietică extrem de populare înainte de 1980 chiar şi pentru nişte băieţi deştepţi din media occidentală şi care în zilele noastre par mai multe decât desuete. Par venite de pe altă planetă. (Exemplu: credinţa că Africa şi Lumea a Treia decolonizate vor călări valul progresului economic, industrial, ştiinţific şi social. Teoria care îl făcea pe Creţul nostru să se îmbrăţişeze cu alde Nasser. Probabil cunoaşteţi această teorie mult mai bine decât mine. Unui om modern, crescut cu computerul în faţă şi cu BMW la poartă, îi sună mai bizar decât limba chineză.)

    Însă lucrul pe care l-a făcut în ultima parte a domniei lui a trecut dincolo de stalinism. Cel puţin Stalin avea o justificare, motivaţia auto-apărării faţă de subminarea regimului său iniţiată şi manevrată din exterior, oricât de nebuneşti ar fi părut metodele lui.

    Piticul creţ putea invoca multe motive pentru „alimentaţia raţională”, criza petrolieră, administrarea vieţii economice şi sociale în mod tiranic şi altele pentru care nu avem spaţiu aici să le dezvoltăm, întrucât capacitatea lui de a face rău era disproporţionată faţă de micimea celui care o deţinea :)

    Dar nu putea invoca motive pentru legarea populaţiei de glie, cu repartiţia „la noroaie” a oricui voia să facă o carieră.

    Nici pentru modul în care a susţinut o politică profund conservatoare şi „ortodoxă” în relaţiile sociale şi familiale.

    Nici pentru ajutorul alimentar şi financiar pe care îl distribuia în plină criză alimentară ţiganilor.

    Nici pentru faptul că a îngropat de bunăvoie şi nesilit de nimeni clasa productivă şcolită care i-a făcut industrializarea şi s-a sprijinit cu tot cu regimul său pe o clasă de purtători de pulovăraş, calificaţi la locul de muncă, la fel de inteligenţi precum butucii, gata oricând să asculte la uşi şi să îşi spioneze vecinii, o clasă de moşi de bloc şi babe de bloc.

    Prin astfel de lucruri şi-a dat arama pe faţă. A demonstrat ce era dincolo de pretenţiile sale de om politic: un ghiolban cu pământ sub unghiile cu care îşi ţinea stiloul ornamentat. Un mitocan. Un primitiv. Un ţăran.

    ~Nautilus

Dă-i un răspuns lui Klopo_tare Renunțați la răspuns

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Vladimir Tismaneanuhttp://tismaneanu.wordpress.com/
Vladimir Tismaneanu locuieste la Washington, este profesor de stiinte politice la Universitatea Maryland. Este autorul a numeroase carti intre care "The Devil in History: Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century" (University of California Press, 2012), "Lumea secreta a nomenclaturii" (Humanitas, 2012), "Despre comunism. Destinul unei religii politice", "Arheologia terorii", "Irepetabilul trecut", "Naufragiul Utopiei", "Stalinism pentru eternitate. O istorie politica a comunismului romanesc", "Fantasmele salvarii", "Fantoma lui Gheorghiu-Dej", "Democratie si memorie" si "Reinventarea politicului. Europa de Est de la Stalin la Havel". Este editor a numeroase volume intre care "Stalinism Revisited", "The Promises of 1968", "Revolutiile din 1989" si "Anatomia resentimentului". Coordonator al colectiilor "Zeitgeist" (Humanitas) si "Constelatii" (Curtea Veche). Co-editor, impreuna cu Dorin Dobrincu si Cristian Vasile, al "Raportului Final al Comisiei Prezidentiale pentru analiza dictaturiii comuniste din Romania" (Humanitas, 2007). Co-editor, impreuna cu Bogdan Cristian Iacob, al volumului "The End and the Beginning: The Revolutions of 1989 and the Resurgence of History" (Central European University Press, 2012). Co-autor, impreuna cu Mircea Mihaies, al volumelor "Vecinii lui Franz Kafka", "Balul mascat", "Incet, spre Europa", "Schelete in dulap", "Cortina de ceata" si "O tranzitie mai lunga decat veacul. Romania dupa Ceausescu". Editor, intre 1998 si 2004, al trimestrialului "East European Politics and Societies" (in prezent membru al Comitetului Editorial). Articolele si studiile sale au aparut in "International Affairs" (Chatham House), "Wall Street Journal", "Wolrld Affairs", "Society", "Orbis", "Telos", "Partisan Review", "Agora", "East European Reporter", "Kontinent", "The New Republic", "New York Times", "Times Literary Supplement", "Philadelphia Inquirer", "Gazeta Wyborcza", "Rzeczpospolita", "Contemporary European History", "Dilema Veche", "Orizont", "Apostrof", "Idei in Dialog" , "22", "Washington Post", "Verso", "Journal of Democracy", "Human Rights Review", "Kritika", "Village Literary Supplement" etc. Din 2006, detine o rubrica saptamanala in cadrul Senatului "Evenimentului Zilei". Colaborator permanent, incepand din 1983, al postului de radio "Europa Libera" si al altor radiouri occidentale. Director al Centrului pentru Studierea Societatilor Post-comuniste la Universitatea Maryland. In 2006 a fost presedintele Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania. Intre februarie 2010 si mai 2012, Presedinte al Consiliului Stiintific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER). Doctor Honoris Causa al Universitatii de Vest din Timisoara si al SNSPA. Comentariile si opiniile publicate aici sunt ale mele si nu reprezinta o opinie a Universitatii Maryland.

Carte recomandată

 

Sorin Ioniță: Anul 2021 a început sub spectrul acestor incertitudini: va rezista democraţia liberală în Est, cu tot cu incipientul său stat de drept, dacă ea îşi pierde busola în Vest sub asalturi populiste? Cât de atractive sunt exemplele de proastă guvernare din jurul României, în state mici şi mari, membre UE sau doar cu aspiraţii de aderare? O vor apuca partidele româneşti pe căi alternative la proiectul european clasic al „Europei tot mai integrate“? Ce rol joacă în regiune ţările nou-membre, ca România: călăuzim noi pe vecinii noştri nemembri înspre modelul universalist european, ori ne schimbă ei pe noi, trăgându-ne la loc în zona gri a practicilor obscure de care ne-am desprins cu greu în tranziţie, sub tutelajul strict al UE şi NATO? Dar există şi o versiune optimistă a poveştii: nu cumva odată cu anul 2020 s-a încheiat de fapt „Deceniul furiei şi indignării“?

 

 

Carte recomandată

“Să nu apună soarele peste mînia noastră. Un psiholog clinician despre suferința psihică” – Andrada Ilisan

”Berdiaev spune că la Dostoievski singura afacere, cea mai serioasă, cea mai adîncă e omul. Singura afacere de care sînt preocupați toți în Adolescentul e să dezlege taina lui Versilov, misterul personalității sale, a destinului său straniu. Dar la fel e și cu prințul din Idiotul, la fel e și cu Frații Karamazov, la fel e și cu Stavroghin în Demonii. Nu există afaceri de altă natură. Omul este deasupra oricărei afaceri, el este singura afacere. Tot omul e și-n centrul acestei cărți. Și lipsa lui de speranță.” Continuare…

 

 

 

Carte recomandată

”Incursiunile în culisele puterii lui Vladimir Putin îi oferă cititorului panorama plină de nuanţe, paradoxuri şi simulacre a unui regim autocratic unic în felul său. Analizele lui Armand Goşu sînt articulate elegant şi se inspiră din monitorizarea directă a evenimentelor, ceea ce ne permite să traversăm nevătămaţi labirintul slav întins între Sankt-Petersburg şi Vladivostok.” (Teodor Baconschi)

Cumpara cartea, 39.95 RON

Daca doriti un exemplar cu autograf accesati linkul acesta

 

Esential HotNews

Top articole

Dimensiunile teritoriale ale depopulării țării în anul 2020

Populația rezidentă a țării era la începutul anului 2021 de aproape 19,2 milioane locuitori. Declinul din anul 2020 a fost deosebit de...

Egalitatea și economia de piață

Narațiunea obișnuită despre egalitate în România este că acest „vis de aur” al poporului este pe cale să se destrame. Bogații devin...

Neamțu’ Țiganu’ citește Coranu’

Hafsa, Akif, Azra, Suleymen, Neyla, Dzina, Aisha... și multe alte nume. Eu nu știu cine sunt acești copilași, nu-i recunosc după fețe,...

De ce majoritatea modelelor climatice sunt „fierbinți”?

O bună parte din articolele mele publicate pe această platformă discută modele (simulări) ale variațiilor unor parametri climatici precum concentrația de CO2,...

Noi, chinezii

            Cu mulți ani în urmă am fost surprins să aflu că, în limba română (ba chiar în cea veche) există un...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro