joi, octombrie 28, 2021

Despre continuitate

Cine mai răsfoieşte astăzi Agendele literare ale cenaclului Sburătorul, într-o ediţie de excepţie îngrijită de Gabriela Omăt, va descoperi, pe lângă lumea literară care umplea până la refuz la fiecare sfârşit de săptămână salonul casei din strada Câmpineanu, iar mai apoi de pe Bulevardul Elisabeta, şi evenimentele cele mai importante din viaţa personală a lui E. Lovinescu. Astfel de notaţii, extrem de laconice, sunt puse într-un chenar, aşa cum faci când vrei să înrămezi o fotografie dragă ca s-o ai din când în când înaintea ochilor.

Iată una dintre aceste fotografii:

„Luni. 19 n. 1923

Azi la ora 91/2 dimineaţa, după mari dureri, s-a născut Monica.“  (Agende literare, vol. I, p. 28)

Cele mai multe dintre notaţiile înrămate fac referire la acelaşi nume drag, Monica. Botezul, ceaiurile organizate de fiecare 19 noiembrie, plecările şi întoarcerile de la Fălticeni, sau Cruşeţ (la bunici), bolile copilăriei. Pe măsură ce anii trec numele Monicăi iese din aceste rame şi intră în însemnarea cotidiană: merg împreună săptămânal la teatru sau la film, i se pune la dispoziţie casa pentru un ceai dansant cu prietenii, îşi cumpărară o rochie de domnişoară de onoare, participă la cenaclu, sau chiar citeşte ea însăşi. La un moment dat criticul, pesemne amuzat şi autoironic, notează:

„9 iunie 1940. Încerc şi citesc Într-o zi de curse. Gallia Tudor declară că scrie mai bine Monica. Supărarea mea deplasată. Nu mai citesc.“ (Agende literare, vol. 6, p.59)

Tot acest album de cuvinte reconstituie, după propriile mărturisiri, perioada cea mai fericită din viaţa Monicăi Lovinescu. „Raiul copilăriei“ are câteva repere spaţiale pe care a încercat să le regăsească, după o jumătate de secol, în timpul celor trei vizite în România: Bucureştiul cu Cişmigiul, Fălticeniul, Cruşeţul şi Mangalia. Pe primele două le-a redescoperit aproape arheologic – ca atunci când sapi în pământ şi, găsind doar câteva cioburi, memoria îţi restituie imaginea întregului vas:

„În Cişmigiu (…) nu-mi regăseam însă orientarea. Pe unde intram venind din Câmpineanu 40? Pe unde din bulevardul Elisabeta? Şi deodată am dat de un şir de scaune verzi. Exact aceleaşi din copilărie. Năpădită de prezenţa copilăriei. Într-o bruscă amalgamare de planuri, am declarat că Bucureştiul este cel mai frumos oraş din lume, că nu se poate trăi aiurea. (…) În loc să mă aşez pe scaun îmi venea să mă cocoţ pe el. Ca atunci când eram prea mică pentru a mă putea aşeza pur şi simplu.“ (Jurnal esenţial, p.289)

Fălticeniul este şi el restaurat din câteva crâmpeie pe care timpul şi mâna pusă pe distrugere a omului le-au cruţat: strada pe care se afla casa Lovineştilor, un balcon, valea Şomuzului. În schimb Cruşeţul bunicilor Bălăcioiu a dispărut cu totul. Iar la Mangalia, deşi şi-ar fi dorit, nu a reuşit să mai ajungă.

Acest paradis al copilăriei corespunsese atunci unui rai al istoriei, cel puţin privit în comparaţie cu ce avea să ofere secolul 20, după deceniul al patrulea. A urmat apoi alungarea în Istorie, exilul, moartea mamei în închisorile comuniste şi lupta pentru o cauză ce părea din start pierdută. Monica Lovinescu a renunţat la o carieră personală, de posibil scriitor, sau de posibil regizor, şi a intrat într-o luptă care frapează prin disproporţia dintre combatanţi: de o parte un microfon, de alta, un întreg sistem represiv, militarizat, dispunând de fonduri nelimitate şi de un număr impresionant de oameni. Cea mai plastică reprezentare a acestei disproporţii avea s-o dea Soljeniţîn în chiar titlul unui cărţi, Viţelul şi stejarul. Viţelul loveşte cu fruntea lui şi, pare cu neputinţă, va reuşi să dezrădăcineze stejarul. Tot astfel au funcţionat şi vorbele Monicăi Lovinescu, ca picătura de apă care roade stânca.

Şi, ca şi cum ar fi împlinit un testament nescris, cei cărora le-a deschis larg uşa salonului în care putea renaşte adevărata literatură română, au fost tot scriitorii. Cenaclul Lovinescu se mutase acum pe unde scurte: aici se citea ceea ce în ţară era interzis, aici erau apăraţi cei nedreptăţiţi, aici dezbaterea de idei era la ea acasă. Vocile care răzbăteau dincolo de Cortina de fier, chiar bruiate, restabileau un echilibru absolut necesar, făceau dreptate, spuneau adevărul, salvau oameni şi cărţi. Emisiunile Monicăi Lovinescu şi ale lui Virgil Ierunca au devenit, cu vremea un pol de putere, ele influenţau nu doar viaţa culturală, ci şi deciziile politice, dobândindu-şi astfel un soi de aură mitică:

„Efectul emisiunilor noastre disproporţionat. […] Rezumând acest prestigiu „mitic“ butada lui Imre Toth: V. şi cu mine suntem… proba existenţei lui Dumnezeu. Doi oameni restabilind „binele“ împotriva unui întreg stat organizând răul.“ (Jurnal esenţial, p.67)

Care scriitor român „n-a dorit să-şi confrunte opiniile cu ale ei, ori să fie omologat de    ea“? (Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, p. 1206) Şi nu doar salonul de pe unde scurte era deschis permanent, ci şi salonul din str. François Pinton, nr.8. Îi numeau clandestini pe acei oaspeţi care le călcau pragul, unii trimişi anume, alţii păşind cu evlavie. Ce se întâmpla de fapt în această căsuţă cu o mică grădiniţă la intrare (loc devenit simbolic, pentru că aici s-a întâmplat atentatul din 1977), putem reconstitui din mărturiile unora dintre ei: „… aici se primeau curieri, se întindeau hărţi, se elaborau tactici de luptă.“ (Gabriel Liiceanu, Declaraţie de iubire, p.97) Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca îşi transformaseră casa în câmp de luptă. Emisiunile se pregăteau în salonul de la parter, unde erau și înregistrate, iar abia apoi trimise la München. Treptat întreaga casă, din pivniţă şi până în pod se va umple cu vieţile celorlalţi, cu arhiva exilului, atât cel extern, cât şi cel intern.

Te întrebi câţi ar fost capabili să se dăruiască, sacrificându-şi nu doar timpul, energia, ci şi spaţiul cel mai intim, propria casă? Nu poţi să nu vezi aici o continuitate. În salonul cenaclului Lovinescu intrau uneori şi 40 de persoane. Te şi miri unde aveau loc, într-un spaţiu altminteri strâmt. În salonul de pe unde scurte însă a încăput o întreagă ţară. Ce deplină continuitate!

Ce s-a întâmplat după 1990? Câţi au primit-o aşa cum se cuvine pe Monica Lovinescu în salonul lor? Mă tem că răspunsul la această întrebare este prea trist. Şi nu vreau să-l caut acum. Au trecut 90 de ani de la acea fericită zi de luni, când Monica venea pe lume. Între timp ea a părăsit-o, însă ne-a lăsat moştenire un destin exemplar şi o operă încă nedesoperită. De aceea cred că azi merită să retrăim bucuria acelei zile.

Distribuie acest articol

2 COMENTARII

  1. Am citit articolul ca pe un exercitiu de admiratie binevenit, fara frazeologia bombastica si stearpa a discursurilor conjuncturale. Se simte in acest text autenticitatea unei admiratii sincere, deopotriva competenta si calda. Un text bine scris, pe care Monicai Lovinescu l-ar fi putut citi cu placere. Bine accentuata si ideea de continuitate, de care spatiul nostru cultural are atata nevoie. As adauga: de continuitate pozitiva. Noi romanii avem mai mult talentul continuitatilor negative, a solidaritatilor in contra a ceva sau cuiva. As avea o intrebare pentru Cristina Cioaba: eu unul am citit intrebarile de la final ca pe o promisiune – prin urmare, pe cand o exegeza consistenta, care sa ne descopere sensul ascuns al scrierilor Monicai Lovinescu? Adica o continuitate prelungita hermeneutic, o intampinare a „operei” in salonul primitor al mintii tale.

  2. Intr-adevar doar continuitatea buna (ex. Maiorescu-Lovinescu) a dat roade in cultura, dar cred ca asta e valabil in orice alt domeniu. Din pacate traim o vreme in care dialogul public este un adevarat vacarm, iar orice ai spune e rastalmacit in o mie de feluri. Pe urma, suntem mari amatori de surogate. Observatia ii apartine chiar Monicai Lovinescu.

    Exegeza va urma probabil volumului Literatura romana pe unde scurte (o antologie) care e in pregatire.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Cristina Cioaba
A absolvit Facultatea de Litere a Universității din București unde a obținut și titlul de doctor (2007). A editat volumul, Monica Lovinescu Jurnal esențial (Humanitas 2010). Activează ca profesor de limba română.

Carte recomandată

 

Sorin Ioniță: Anul 2021 a început sub spectrul acestor incertitudini: va rezista democraţia liberală în Est, cu tot cu incipientul său stat de drept, dacă ea îşi pierde busola în Vest sub asalturi populiste? Cât de atractive sunt exemplele de proastă guvernare din jurul României, în state mici şi mari, membre UE sau doar cu aspiraţii de aderare? O vor apuca partidele româneşti pe căi alternative la proiectul european clasic al „Europei tot mai integrate“? Ce rol joacă în regiune ţările nou-membre, ca România: călăuzim noi pe vecinii noştri nemembri înspre modelul universalist european, ori ne schimbă ei pe noi, trăgându-ne la loc în zona gri a practicilor obscure de care ne-am desprins cu greu în tranziţie, sub tutelajul strict al UE şi NATO? Dar există şi o versiune optimistă a poveştii: nu cumva odată cu anul 2020 s-a încheiat de fapt „Deceniul furiei şi indignării“?

 

 

Carte recomandată

“Să nu apună soarele peste mînia noastră. Un psiholog clinician despre suferința psihică” – Andrada Ilisan

”Berdiaev spune că la Dostoievski singura afacere, cea mai serioasă, cea mai adîncă e omul. Singura afacere de care sînt preocupați toți în Adolescentul e să dezlege taina lui Versilov, misterul personalității sale, a destinului său straniu. Dar la fel e și cu prințul din Idiotul, la fel e și cu Frații Karamazov, la fel e și cu Stavroghin în Demonii. Nu există afaceri de altă natură. Omul este deasupra oricărei afaceri, el este singura afacere. Tot omul e și-n centrul acestei cărți. Și lipsa lui de speranță.” Continuare…

 

 

 

Carte recomandată

”Incursiunile în culisele puterii lui Vladimir Putin îi oferă cititorului panorama plină de nuanţe, paradoxuri şi simulacre a unui regim autocratic unic în felul său. Analizele lui Armand Goşu sînt articulate elegant şi se inspiră din monitorizarea directă a evenimentelor, ceea ce ne permite să traversăm nevătămaţi labirintul slav întins între Sankt-Petersburg şi Vladivostok.” (Teodor Baconschi)

Cumpara cartea, 39.95 RON

Daca doriti un exemplar cu autograf accesati linkul acesta

 

Esential HotNews

Top articole

Cine sunt adevaratii „crizatori”?

Din toata aceasta costisitoare, frustranta, murdara, dar, vai, pilduitoare tevatura, remarc cateva lucuri precise: 1. Criza a avut...

Democrație, decizie colectivă, raționalitate, știință, medicină

Mă tem că numele Nongqawuse nu e prea cunoscut. Era o fetiță din tribul Xhosa, din Africa de...

Criza de carburanţi din S.U.A. şi România din anul 1979 şi limuzinele utilizate de politicienii comunişti de la Bucureşti în perioada 1957-1979

În cursul şedinţei din 25 iulie 1979, Nicolae Ceauşescu a propus şi membrii Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. au aprobat majorarea...

Agenda ,,verde”, Europa și gazul rusesc: cronica unei crize energetice anunțate

            Dacă la sfârșitul verii s-a vorbit despre o situație tensionată, acum se vorbește deschis despre o criză energetică. Prețurile la petrol,...

Preşedintele unui stat eşuat

Preşedintele Iohannis a trecut de la plimbările cu bicicleta şi recomandările practicării terapeutice a golfului la gestionarea crizei sanitare. Ca de atâtea...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.