joi, martie 28, 2024

Despre critica adusă de unii procurori hotărârilor judecătorești definitive

1. Zilele trecute a fost prezentat Raportul de activitate al Direcției Naționale Anticorupție pe anul 2014, document disponibil pe site-ul instituției.  Documentul cuprinde prezentarea rezultatelor (p. 1-102), urmată de 8 anexe (p. 103-272), părți integrante ale raportului așa cum rezultă din menționarea acestora la pct. 11 din cuprins. Acestea sunt: Anexa 1 (p. 103-209) – Prezentarea unor cauze importante soluționate prin rechizitoriu; Anexa 2 (p. 209-216) – Prezentarea unor hotărâri definitive de condamnare; Anexa 3 (p. 216-249) – Prezentarea achitărilor definitive din 2014; Anexa 4 (p. 249-252) – Prezentarea restituirilor definitive din 2014; Anexa 5 (p. 252-257) – Principalele obiective și acțiuni pe anul 2015; Anexa 6 (p. 257-264) – Situația încadrării cu personal la 31.12.2014; Anexa 7 (p. 264-265) – Date statistice comparative pe anii 2014-2013;  Anexa 8 (p. 265-272) – Grafice.

Subiectul de analiză al prezentei scrieri îl constituie Anexa nr. 3. Aceasta cuprinde două părți.

În prima parte sunt prezentate 41 de soluții de achitare definitive dispuse de instanțele de judecată pe alt motiv decât dezincriminarea sau lipsa pericolului social (în aceste 41 de cauze s-a dispus achitarea a 128 de inculpați). Este vorba de acele soluții în care judecătorii au arătat că acuzația formulată de procurori este neîntemeiată, iar cel acuzat este nevinovat (numărul corect al acestor soluții este de 40 întrucât în privința uneia, cea menționată la pct. 24, soluția de achitare urmează unei soluții de scoatere de sub urmărire penală dispusă de procuror și atacată la instanță).

În fiecare caz în parte raportul analizează dacă procurorul care a dispus trimiterea în judecată a greșit sau nu luând această decizie. În niciunul dintre aceste cazuri nu a fost identificată o asemenea culpă. În schimb, autorii raportului au arătat în mod expres că judecătorii care au dispus unele soluții de achitare au greșit. În acest sens, reprezentanții Direcției Naționale Anticorupție fac următoarele aprecieri:

– „soluția de achitare este în contradicție vădită cu probele administrate în cauză” (pct. 1, p. 216; soluția de achitare a fost pronunțată, în recurs, de Înalta Curte de Casație și Justiție,  Completul de 5 judecători);

– „achitarea inculpatului este consecința unei greșite evaluări a materialului probator al cauzei” (pct. 2, p. 217; soluția de achitare a rămas definitivă la Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 judecători);

– „ instanța de apel, în mod eronat, a apreciat că fapta inculpatului nu este prevăzută de legea penală” (pct. 3, p. 217; soluția de achitare a fost pronunțată, în apel, de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 3 judecători);

– „soluția pronunțată de instanță nu a avut în vedere întregul probatoriu administrat pe tot parcursul procesului penal” (pct. 4, p. 218; soluția de achitare a rămas definitivă la Curtea de Apel Oradea);

– „soluțiile de achitare sunt consecința unei greșite interpretări a materialului probator” (pct. 5, p. 219; soluția de achitare a rămas definitivă la Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 3 judecători);

– „soluția de achitare este în contradicție cu probele administrate în cauză” (pct. 8, p. 220, soluția de achitare a rămas definitivă la Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 3 judecători);

– „în mod nelegal instanța a reținut că fapta săvârșită de inculpat nu se circumscrie infracțiunii de favorizarea infractorului” (pct. 9, p. 221, soluția de achitare a rămas definitivă la Curtea de Apel Târgu Mureș);

– „considerăm că soluția de achitare a inculpaților contrazice în mod vădit probatoriul administrat în cauză” (pct. 12, p. 223; soluția de achitare a rămas definitivă la Curtea de Apel Iași);

– „soluțiile de achitare dispuse în cauză nu au corespondent în probele administrate” (pct. 16, p. 225, soluția de achitare a rămas definitivă la Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 3 judecători);

– „apreciem că achitarea celor doi inculpați este rezultatul unei evaluări eronate a mijloacelor de probă administrate în cauză” (pct. 17, p. 226; soluția de achitare a rămas definitivă la Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 3 judecători);

– „hotărârea instanței de apel este nelegală” (pct. 19, p. 228; soluția de achitare a rămas definitivă la Curtea de Apel București);

– „soluțiile de achitare sunt urmarea unei greșite interpretări a dispozițiilor legale incidente în materie” (pct. 22, p. 231; soluția de achitare a rămas definitivă la Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 3 judecători).

În privința celorlalte hotărâri, în raport nu se face o trimitere expresă la faptul că soluția de achitare este nelegală sau netemeinică. Aprecierea se limitează la a arăta că această soluție nu este imputabilă procurorului întrucât trimiterea în judecată s-a întemeiat pe probe (acestea fiind enumerate și, în unele cazuri, coroborate și evaluate pe scurt). În mod implicit însă, se deduce că soluția instanței de judecată este greșită.

În cea de-a doua parte a Anexei nr. 3 sunt prezentate două categorii de soluții: (i) soluțiile de achitare dispuse de instanțe pe motiv că, deși fapta există, ea nu are un pericol social suficient pentru a fi considerată infracțiune și pentru a justifica aplicarea unei sancțiuni penale, așa cum ceruse procurorul prin rechizitoriu; (ii) soluțiile de restituire dispuse de instanțe, fie pentru că în cursul urmăririi penale s-au încălcat anumite dispoziții ale legii, fie pentru că judecătorul nu a confirmat acordul de recunoaștere a vinovăției încheiat între procuror și acuzat.

În această parte trimiterile exprese la greșeala instanțelor de judecată sunt mai puține, doar una în fiecare din cele două categorii. La fel însă ca în prima parte, soluțiile sunt apreciate ca fiind neimputabile procurorului, iar din explicații rezultă, în mod implicit, în privința unora (exceptându-le pe cele privitoare la acordul de recunoaștere a vinovăției), că instanța a greșit.

2. Două asociații ale magistraților au înaintat o cerere Consiliului Superior al Magistraturii și au solicitat  Plenului sesizarea Inspecției Judiciare pentru ca aceasta să efectueze verificări și să constate dacă se impune formularea unei poziții oficiale prin care independența judecătorilor să fie apărată. În ședința de Plen a Consiliului Superior al Magistraturii din 10.03.2015 aceste sesizări au fost puse pe ordinea de zi, dar au fost luate în discuție două posibile soluții:

(i)              sesizarea Inspecției Judiciare pentru ca aceasta să analizeze dacă se impune formularea unei poziții prin care independența judecătorilor să fie apărată în fața aprecierilor formulate de Direcția Națională Anticorupție în Anexa nr. 3 a Raportului de activitate;

(ii)            sesizarea Comisiei de lucru nr. 1 (independența și responsabilizarea justiției, eficientizarea activității acesteia și creșterea performanței judiciare; integritatea și transparența sistemului judiciar) pentru ca aceasta să analizeze rapoartele întocmite de parchete (în cursul discuțiilor purtate în Plenul CSM, s-au amintit și bilanțurile de activitate ale instanțelor) și să decidă dacă se impun modificări în structura acestora.

Distincția între cele două soluții este evidentă:

(a)   cea dintâi presupune un răspuns concret la întrebarea: a fost independența judecătorilor afectată prin aprecierile formulate de Direcția Națională Anticorupție într-un document oficial pus la dispoziția publicului? Cea de-a doua presupune o analiză a tuturor rapoartelor de activitate ale parchetelor, o analiză care are drept scop verificarea acestor rapoarte din punct de vedere al structurii lor și al respectării regulilor deontologice;

(b)  cea dintâi presupune un răspuns  mai rapid, cea de-a doua, o analiză care va necesita o perioadă de timp pentru a  fi realizată și o soluție ce va fi aplicată pentru viitor, fără a sancționa, în vreun fel, raportul ce a făcut obiectul sesizărilor.

Discuțiile purtate în Plenul Consiliului Superior al Magistraturii sunt accesibile pe site-ul instituției (la secțiunea media CSM). În urma acestor dezbateri s-a decis „ca solicitările formulate de Asociația Magistraților din România și Uniunea Națională a Judecătorilor din România, referitoare la mențiunile cuprinse în Anexa nr. 3 din Raportul anual de activitate al DNA pe anul 2014 să fie transmise la Comisia nr. 1 în vederea analizării aspectelor sesizate și a structurii rapoartelor de activitate ale unităților de parchet”.

Dezbaterile sunt foarte interesante și vă invit să le urmăriți pentru a vedea care au fost opiniile și argumentele membrilor Consiliului Superior al Magistraturii. Mie mi-au atras atenția următoarele aspecte:

–        faptul că nu toți reprezentanții judecătorilor și-au exprimat opinia în condițiile în care sesizarea a fost realizată chiar de către judecători, adică tocmai de cei care i-au ales pentru a le asigura reprezentarea în instituția menită să le apere independența;

–         faptul că reprezentanții judecătorilor care și-au exprimat opinia nu au avut o poziție comună în sensul deciziei de a se sesiza Inspecția Judiciară;

–        faptul că în discuții s-a insistat mult pe ideea că este o problemă de structură și de deontologie, în timp ce opinia privitoare la faptul că, în realitate, problema este de conținut, trece dincolo de deontologie și aduce atingere independenței judecătorilor, a fost în minoritate;

–        faptul că s-a recunoscut că, doar după realizarea sesizărilor, raportul a fost analizat cu atenție, deși unii membri  ai Consiliului Superior al Magistraturii  au fost de față la prezentarea publică a acestuia și au formulat aprecieri privitoare la activitatea Direcției Naționale Anticorupție;

–        faptul că s-a insistat nu atât de mult pe ideea că este greșit ca un procuror să verifice o hotărâre judecătorească și să dea verdictul nelegalității sale, ci pe ideea că acest verdict a fost dat publicității;

–        faptul că s-a adus în discuție argumentul tradiției: verificarea faptului dacă o soluție de achitare este imputabilă sau nu procurorului se face de 30 de ani cel puțin. În primul rând, așa cum voi arăta mai jos, este pentru prima dată când într-un raport al Direcției Naționale Anticorupție, în acest proces de verificare a culpei procurorului, se indică, în mod expres, faptul că hotărârile judecătorești sunt nelegale sau netemeinice.  În al doilea rând, acum 30 de ani sistemul judiciar era guvernat de alte reguli. În consecință, argumentul tradiției face mai mult rău decât bine;

–        faptul că s-a arătat că asociațiile de magistrați care au realizat sesizarea ar fi trebuit să cultive dialogul, și nu să creeze falii între magistrați. Aceste falii sunt oricum create prin funcțiile judiciare ce sunt recunoscute magistraților: procurorul investighează și acuză, iar judecătorul judecă și înfăptuiește justiția. Dacă procurorul controlează și dă verdicte în privința legalității hotărârilor dispuse de judecători nu face decât să încalce această separație a funcțiilor judiciare și să aducă atingere autorității judecătorilor. Faptul că legea îi califică magistrați atât pe judecători, cât și pe procurori, nu trebuie să ducă la diluarea separației funcțiilor judiciare și la crearea unei solidarități profesionale între aceștia, solidaritate care să constituie un obstacol pentru formularea unor asemenea sesizări;

–        faptul că s-a arătat că asociațiile de magistrați nu ar fi trebuit să realizeze aceste sesizări, problema putând fi rezolvată prin discuții cu conducerea parchetelor;

–        faptul că s-a pus în discuție momentul realizării sesizării, aducându-se în prim-plan teoria conspirației: de ce tocmai acum? Foarte simplu: pentru că e prima oară când într-un raport al parchetelor se consemnează în mod expres că unele hotărâri definitive sunt nelegale sau netemeinice și este prima oară când tonul acestor afirmații este atât de vehement;

–        faptul că reprezentanții societății civile din Consiliul Superior al Magistraturii nu au avut niciun punct de vedere.

3. Am studiat alte rapoarte de activitate întocmite în cadrul Ministerului Public. Nu am întâlnit trimiteri exprese la caracterul nelegal sau netemeinic al hotărârilor judecătorești de achitare (a se vedea, spre exemplu, rapoartele întocmite de D.I.I.C.O.T. și de Parchetul General inclusiv pentru anul 2014). Nici în rapoartele întocmite de Direcția Naționale Anticorupție în anii trecuți nu putem identifica, decât în mod excepțional (o singură trimitere în raportul privind anul 2012 și, la fel, una în raportul privind anul 2013), trimiteri la nelegalitatea sau netemeinicia hotărârilor judecătorești de achitare. În schimb, erau identificate cazuri în care trimiterile în judecată erau imputabile procurorilor (5 cazuri în anul 2012, 2 cazuri în 2013).

Rezultă, așadar, că raportul Direcției Naționale Anticorupție pentru anul 2014 cunoaște o schimbare importantă de conținut față de cele din anii trecuți: (i) indică în mod expres caracterul nelegal sau netemeinic al hotărârilor judecătorești și (ii) nu identifică nici un caz în care trimiterea în judecată să fi fost imputabilă procurorului.

Această schimbare nu este o simplă problemă de structură (structura este absolut la fel ca cea utilizată în anii trecuți sau în alte rapoarte), ci este vorba de o problemă de conținut: critica expresă adusă hotărârilor judecătorești. Ce a condus la această schimbare, care sunt argumentele ce au fundamentat-o și, mai ales, care sunt consecințele unei asemenea decizii ar trebui să constituie un subiect de reflecție, atât pentru judecători și procurori, cât și pentru societatea civilă.

Este important să subliniez faptul că această critică nu o realizează un om oarecare nemulțumit de o hotărâre judecătorească. Critica se realizează de o instituție oficială a statului român și, din acest motiv, ea are puterea de a aduce atingere autorității hotărârilor judecătorești și autorității judecătorilor înșiși. Un lucru în plus care frapează este adresarea directă: hotărârea este greșită, este în contradicție vădită cu probele, evaluare eronată a probelor, hotărârea nu are corespondent în probe. Nu există nici cea mai mică urmă de îndoială, doar convingere. Contrară unei hotărâri definitive dispuse de instanțele de judecată, inclusiv de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Consider, așadar, că sesizarea realizată de asociațiile de magistrați a fost corectă. Această decizie a lor nu s-a realizat la un moment anume, ales în baza vreunei argumentații  oculte, după ce timp de 25 de ani nimeni nu a atras atenția asupra acestui subiect. Sesizarea a fost, pur și simplu, consecința firească a constatării acestor verdicte exprese dispuse de către Direcția Naționale Anticorupție. Și este foarte bine că judecătorii au reacționat.

Pe de altă parte, cred că decizia Consiliului Superior al Magistraturii a fost incorectă. Incorectă deoarece nu a adoptat, așa cum au solicitat asociațiile de magistrați, soluția sesizării Inspecției Judiciare pentru a fi analizată problema pe fond: este sau nu o atingere adusă independenței judecătorilor critica formulată de Direcția Naționale Anticorupție și indicarea expresă, într-un document dat publicității, a faptului că hotărârile definitive sunt netemeinice sau nelegale? Bineînțeles, analiza realizată de Comisia nr. 1 poate avea utilitatea ei: pe viitor asemenea critici nu își vor mai găsi locul în rapoarte de activitate ale parchetelor.

Ce facem însă cu prezentul?

Atât timp cât acest raport nu este sancționat în vreun fel (măcar prin apărarea independenței judecătorilor) problema de fond rămâne: într-un document oficial al Direcției Naționale Anticorupție, hotărârile definitive ale judecătorilor au fost calificate în mod expres ca fiind nelegale sau netemeinice. Acest document va fi public în continuare, îl va putea citi orice persoană pe internet, va fi menționat în articole de specialitate, în manuale, studenții și auditorii de justiție vor citi despre aceste lucruri, vor asculta dezbaterile purtate în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii. Ce vor învăța ei?

Ce vor crede judecătorii despre felul în care a fost apreciată autoritatea lor de către Consiliul Superior al Magistraturii? Vor avea ei încredere în continuare în această instituție menită să le apere independența?

Rămâne să ne întrebăm și ce cred oamenii. Că activitatea judecătorului este cenzurată de procuror? Cine are dreptate și cine nu? Procurorul sau judecătorul? Omul achitat este vinovat sau nevinovat? Depinde. Un răspuns românesc clasic.

Ce va crede omul acuzat de către Direcția Naționale Anticorupție și judecat de către judecători? Va avea el încredere în independența acestora? Acești oameni trebuie să aibă încredere pentru a înțelege și pentru a accepta hotărârea pe care judecătorii o dispun în privința lor. În lipsa acestei încrederii, conspirațiile, luptele și răzbunările politice, precum și supunerea judecătorilor în fața procurorilor vor fi avansate în continuare drept justificare pentru ceea ce li s-a întâmplat.  Sub influența puternică a mass-mediei opinia publică poate fi convinsă de aceste lucruri, iar acest fapt conduce la slăbirea încrederii în independența judecătorilor.

Nu este lipsit de importanță să reamintesc faptul că independența judecătorilor nu este un privilegiu acordat acestora, ci un drept fundamental al individului (trebuie să recunosc faptul că m-a bucurat menționarea acestei idei pe site-ul Uniunii Naționale a Judecătorilor din România, la secțiunea „Despre noi”). Independența judecătorilor a fost impusă nu pentru a se bucura ei de ea, ci, în primul rând, pentru a acorda individului dreptul la o judecată corectă, lipsită de orice formă de presiune din partea vreunei alte autorități. În același sens, judecătorul are obligația de a fi imparțial pentru că individul are acest drept.

Ce facem însă când aceste două drepturi sunt puse la îndoială deoarece una dintre părțile procesului (partea acuzatoare) verifică, controlează și dă verdicte în privința hotărârilor dispuse de judecători? Nici nu vreau să îmi aduc aminte ce legi dădeau procurorilor acest drept de control asupra legalității hotărârilor judecătorești și nici nu le voi reaminti. Haideți să ne limităm la a spune că legile de acum nu-l mai recunosc.

4. Dincolo de atingerea adusă autorității judecătorilor, acest raport prezintă și o altă problemă. Este vorba de punerea la îndoială a nevinovăției unor oameni, nevinovăție ce nu mai este nici măcar o prezumție, ci un fapt cert confirmat prin hotărârea definitivă de achitare.

În acest sens în Anexa nr. 3 putem identifica următoarele afirmații:

– „probele administrate duc la concluzia că inculpata e vinovată de infracțiunile pentru care s-a dispus trimiterea în judecată”  (pct. 10, p. 221; soluția de achitare a rămas definitivă la Curtea de Apel Bacău);

– „coroborând concluziile raportului de expertiză cu (…) rezultă, în mod indubitabil, că inculpatul, prin activitățile ilicite desfășurate în perioada (…) i-a ajutat pe inculpații, (..)” (pct. 11, p. 222; soluția de achitare a rămas definitivă la Curtea de Apel Constanța);

–  „probele administrate duc la concluzia că inculpatul a săvârșit infracțiunile pentru care a fost trimis în judecată”  (pct. 13, p. 223; soluția de achitare a rămas definitivă la Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 3 judecători);

– „hotărârea instanței de apel este nelegală pentru următoarele considerente: vinovăția inculpaților a fost pe deplin dovedită atât pe parcursul urmăririi penale cât și pe parcursul cercetării judecătorești desfășurate în fața instanței de fond (soluția acestei instanțe fiind de condamnare)” (pct. 19, p. 228; soluția de achitare a fost pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a II-a penală);

– „din coroborarea probelor administrate atât în cursul urmăriri penale, cât și cu ocazia cercetării judecătorești, rezultă, dincolo de orice dubiu, că inculpații au comis faptele reținute în sarcina lor cu vinovăția prevăzută de legea penală” (pct. 23, p. 232; soluția de achitare a fost pronunțată de Curtea de Apel Ploiești);

– „probele care dovedesc vinovăția inculpaților sunt (…)” (pct. 27, p. 236, soluția de achitare a rămas definitivă la Curtea Militară de Apel);

– „probațiunea administrată în faza de urmărire penală și readministrată în faza de judecată dovedind, fără dubiu, săvârșirea infracțiunilor pentru care inculpatul a fost trimis în judecată” (pct. 28, p. 236; soluția de achitare a fost pronunțată de Curtea de Apel Oradea);

– „vinovăția inculpatului rezultă din (..)” (pct. 33, p. 239; soluția de achitare a fost pronunțată, în apel, de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 3 judecători).

Acești oameni, cărora eu nu le-am menționat nici măcar inițialele, au fost și sunt oameni nevinovați. În mod definitiv, judecătorii au stabilit că acuzația formulată în privința lor a fost neîntemeiată. Cum poate, așadar, partea care a formulat această acuzație neîntemeiată să susțină în continuare, cu autoritatea pe care i-o dă calitatea de instituție a statului român, că, în privința lor, fără dubiu, probele dovedesc vinovăția?

Care vinovăție?

Justiția se înfăptuiește de judecători, iar vinovăția se stabilește doar de aceștia, atunci când sunt convinși, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că acuzatul este vinovat de săvârșirea infracțiunii ce constituie obiectul acuzației. Vinovăția nu o stabilește niciodată acuzatorul public. El  poate susține, inclusiv atunci când solicită judecătorului dispunerea arestării preventive, că există o suspiciune (ce trebuie fundamentata pe probe). Dar stabilirea vinovăției se realizează prin hotărârea definitivă a instanței. Până atunci, acuzatul este prezumat nevinovat. După rămânerea definitivă a hotărârii de achitare persoana ce a avut calitatea de acuzat este nevinovată.

Din păcate însă, deși este înscrisă în Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în Constituție, în Codul de procedură penală (atât cel vechi, cât și cel nou), deși este analizată fastuos în manuale și interpretată în multe hotărâri judecătorești (inclusiv și mai ales ale Înaltei Curți de Casație și Justiție), mentalitatea ce stă la baza prezumției de nevinovăție nu a fost încă asimilată de mulți actori ai justiției penale. Aceasta deoarece ea se lovește de o altă mentalitate dominantă, cea a prezumției de vinovăție a acuzatului care, putem vedea, supraviețuiește și după rămânerea definitivă a hotărârii de achitare.

Din păcate, această prezumție de vinovăție este dominantă și în mentalul colectiv. Or, sistemul judiciar și reprezentanții săi ar trebui să aibă și rolul de a educa societatea în spiritul principiilor fundamentale ce stau la baza statului de drept (principii printre care se numără și prezumția de nevinovăție). Sistemul judiciar nu trebuie să își adapteze comportamentul și soluțiile în funcție de așteptările populației pentru că înfăptuirea justiției nu este un concurs de popularitate.

Concluzionez prin a spune că în privința tuturor persoanelor indicate în Anexa nr. 3 ca fiind vinovate de săvârșirea unei infracțiuni a fost încălcat un drept fundamental. O instituție a statului român a stabilit, într-un document oficial, în afara oricărei proceduri penale și în lipsa unei hotărâri definitive de condamnare, faptul că ele sunt vinovate pentru săvârșirea unor infracțiuni. Repet, aceste persoane au fost și sunt nevinovate. În consecință, ele au dreptul a formula o acțiune în justiție și de a solicita judecătorilor constatarea faptului că prezumția de nevinovăție le-a fost încălcată (fapt cu atât mai grav cu cât această prezumție a fost confirmată printr-o hotărâre definitivă de achitare). Bineînțeles, aceste persoane pot solicita daune pentru încălcarea acestui drept.

Tot din perspectiva respectării prezumției de nevinovăție, cred că nu este corectă nici prezentarea în Anexa nr. 1 a unor cauze ce s-au finalizat cu întocmirea rechizitoriului și trimiterea în judecată.

În primul rând, din perspectiva prezentării unor rezultate ale activității organelor de investigație, cred că este corectă doar prezentarea unor cauze finalizate prin hotărâri definitive de condamnare (așa cum apar menționate în Anexa nr. 2). A trimite pe cineva în judecată nu reprezintă un rezultat în sine. Am putea da un exemplu dintr-un alt domeniu: nu reprezintă un rezultat al unei activități faptul că o persoană a depus la o instituție 7 proiecte pentru a obține finanțare. Numărul proiectelor acceptate constituie un astfel de rezultat.

În consecință, doar hotărârea judecătorească care confirmă acuzarea formulată poate fi prezentată ca un rezultat pozitiv al activității de investigare și de susținere a acuzației în instanță. Din acest motiv, această anexă ar trebui să aibă cel mai amplu conținut în rapoartele de activitate, și nu cea referitoare la trimiterile în judecată.

În al doilea rând, persoanele indicate în prezentarea trimiterilor în judecată sunt prezumate nevinovate. Or, această prezentare folosește termeni ce reflectă existența unei vinovății: inculpatul a primit, inculpatul a cerut, inculpatul a constituit un grup infracțional organizat, etc.  Un asemenea mod de exprimare constituie, așa cum a arătat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, o încălcare a prezumției de nevinovăție. Să nu uităm că această prezentare a trimiterilor în judecată se realizează într-un raport, în mod public, orice persoană având acces la acest document. În fața instanței, bineînțeles, acuzatorul își poate exprima convingerea pe care o are referitor la vinovăția acuzatului. În mod public însă, acest mod de exprimare nu își are locul întrucât vine în contradicție cu prezumția de nevinovăție a acuzatului.

În consecință, pentru a aduce un echilibru ar fi necesar ca, după modelul comunicatelor de presă, prezentarea trimiterilor în judecată în rapoartele de activitate să fie însoțită măcar de mențiunea că trimiterea în judecată nu echivalează cu stabilirea vinovăției și nu are drept consecință încălcarea prezumției de nevinovăție. Aceasta ar fi o condiție minimală pentru că, de fapt, prezumția de nevinovăție impune și folosirea unor expresii adecvate: există suspiciunea, infracțiunea presupus a fi fost săvârșită, etc.

5. În partea de final, câteva concluzii.

În primul rând, sper ca analiza realizată de Comisia nr. 1 a Consiliului Superior al Magistraturii să se finalizeze prin adoptarea unor concluzii clare privitoare la conținutul rapoartelor de activitate întocmite de parchete. Această analiză ar trebui să aibă în vedere, așa cum am arătat mai sus, două cerințe: respectarea autorității hotărârilor judecătorești și a judecătorilor înșiși, precum și respectarea prezumției de nevinovăție a oamenilor. În documente oficiale redactate de instituții ale statului român și prezentate în mod public aceste două elemente esențiale ale statului de drept nu trebuie să fie știrbite.

În al doilea rând, cred că lipsa unei reacții imediate a Consiliului Superior al Magistraturii și lipsa unui răspuns concret la întrebarea dacă aprecierile formulate de către Direcția Națională Anticorupție la adresa hotărârilor judecătorești definitive de achitare constituie un abuz de autoritate prin care se aduce atingere independenței judecătorilor reprezintă o greșeală. Cu atât mai importantă cu cât judecătorii înșiși au cerut această analiză.

Prin lipsa unui răspuns concret și imediat, Consiliul Superior al Magistraturii i-a făcut pe judecători să fie vulnerabili. Vulnerabili prin aceea că, în opinia publică, se consolidează ideea că ei dau hotărâri sub presiunea procurorilor și sub controlul direct al acestora. Din punctul meu de vedere, aceasta este principala consecință negativă a manierei în care Consiliul Superior al Magistraturii a înțeles să soluționeze sesizările realizate de judecători cu privire la mențiunile din Anexa nr. 3, parte componentă a raportului de activitate pe anul 2014 întocmit de Direcția Națională Anticorupție.

Închei prin a spune că judecătorii care își exercită profesia în mod corect și dispun fie hotărâri de condamnare, fie hotărâri de achitare, nu meritau acest lucru.

Distribuie acest articol

16 COMENTARII

  1. Excelenta analiza. Ceea ce nu se vede aici dar se poate subintelege este atitudinea procurorilor la adresa altor persoane asociate realizarii actului de justitie, in principal avocati. Tot asa, personal, nu cunosc cazuri in care sa fi constatat direct cum procurorul strange probe in apararea inculpatului. Ceea ce constituie pentru mine cea mai mare surpriza este cum de toate aceste cazuri de coruptie cu care suntem bombardati zilnic dateaza de 2, 3, 4, 5 ani si au stat nemiscate in fisete. Sunt oare parchetele institutii independente si ne aflam la inceputul unei noi ere sau totul e un macel coordonat magistral?!

  2. In urma cu catva timp, diversele evenimente care constituiau actualitatea româneasca in ansamblul ei, imi consolidau, pe zi care trecea, impresia ca NIMIC nu mergea bine in tara noastra! Constatul era prea radical ca sa fie corect, fapt pentru care am inceput sa caut motive obiective care sa-l modifce…si am gasit (deseori gasim EXACT ceea ce cautam ;) ) : justitia! Toate semnalele erau pe culoarea „verde”, se trecuse cu succes de eterna faza teoretica cu toate verbele la conditional, ca „ce-ar trebui…?” sau „cine-ar fi…?”, la actiuni concrete, rasunatoare deoarece conforme cu actorii si cu asteptarile publicului, permanent si ferm, asumate…de procurori! Cum era de asteptat, in mintea oamenilor s-a format o idee care a devenit, rapid o certitudine : justitie = procurori!
    Imi amintesc de un interview luat anul trecut Codrutei Kovesi, in care spunea (aproape textual) „…sa nu creada coruptii ca sunt mai destepti decat noi!”. Am aplaudat-o!
    Intre timp lucrurile au evoluat…Constatam astazi cum, o avertizare ca oricare alta, adica cu un rol preponderent descurajator, menit sa tempereze veleitatile unei anumite categorii de oameni, infractorii, s-a transformat intr-o generalizare la superlativ a meritelor, prin auto-atribuirea, exclusiva si fara echivoc a, calitatii de departajare a adevarului de minciuna, a binelui de rau, a dreptatii de ilegalitate!
    Este o vestea proasta pentru ca, Zorro ramane un personaj fictiv, si noi „iar!” am creat un monstru!
    Lista cauzelor nefiind exhaustiva, amintesc doar :
    – concursul sustinut al mass-mediei in creearea unei sustineri populare masive si isterice
    – subestimarea fenomenului de catre celelalte categorii de magistrati
    Am pus deseori, in ultimul timp, o simpla intrebare, al carei raspuns permite diagnosticarea unei societati : ce vi se pare mai grav, un vinovat in libertate sau un nevinovat inchis?
    In 2015, romanii interogati au raspuns, in proportie covarsitoare, ca cel mai grav pentru societate este un vinovat in libertate!
    Acest raspuns dat spontan, asociat cu faptul ca, cei mai multi s-au razgandit imediat cum li s-a sugerat sa se considere ei insisi in locul nevinovatului inchis, denota o societate bolnava!
    Daca, in politica, economie sau invatamant, perspectiva ameliorarii este mai indepartata, in privinta justitiei romane, am intredere in capacitatea indiscutabila a remarcabililor oameni care o servesc, de a raspunde cu fermitate acestei provocari!
    Succes!

  3. Din nou, exceptional! Felicitari!
    Doresc sa punctez insa cateva chestiuni:
    1. Discutia despre publicitate. Din aceasta discutie si din ceea ce stiu toti cei care graviteaza in jurul acestui sistem, acest raport nu face decat sa faca publica o realitate si o mentalitate. Si mai mult, ne arata cat de relative sunt uneori (!) solutiile. Nu sanctionarea celor care si-au permis sa critice hotararile judecatoresti in acest raport trebuie sa ne preocupe in primul rand, ci a tuturor celor care o fac informal in fiecare zi si regulat in analizele interne formale. Adica a marii majoritati a procurorilor.
    2. Si mai trebuie sa vedem si daca nu au cumva dreptate si sa terminam odata cu mitul ca hotararile definitive sunt infailibile, mai ales ca nu este vorba despre cazuri absolut exceptionale, extrem de rare. Si sa incepem sa discutam deschis despre cauze: legislatie mult prea interpretabila, prost facuta, mecanisme judiciare ineficiente de interpretare unitara, neconcordante intre intentia legiuitorului si aplicarea efectiva (ex. norma juridica, asa cum e redactata, se aplica unei sfere mai largi de situatii care nu au fost in intentia legiuitorului, datorita unor redactari defectuase si a unei analize superficiale legata de toate cazurile in care devine incidenta) si altele. Si sa vedem care sunt mecanismele si metodele de corectie. Iar discutia asta trebuie sa se faca public. Din pacate nici societatea civila nu rezoneaza la aceste subiecte extrem de importante, iar parlamentul, unde teoretic sunt reprezentantii societatii, este mai degraba parte a problemei.
    3. Aproape de fiecare data cand ascult discutiile din CSM si vad din interior fata adevarata a justitiei, ma ingrozesc. Moduri de exprimare, de argumentare, logica stramba, relativism cat cuprinde, incultura asemenea. Conflictele inter-personale par mai degraba constructive fiindca scot la suprafata toata mizeria. Iar relativismul este cel care ma ingrozeste cel mai tare fiindca e vorba despre Justitie, adica despre reguli care ni se aplica tuturor, indiferent de stare sociala, educatie, etc.
    4. Iar in legatura cu cine are dreptate in fata oamenilor vedem ca dreptate au cei care sunt mai populari si care duc campanii publice “eficiente”. Asa e, justitia nu trebuie sa fie un concurs de popularitate. Insa ma intreb adeseori de ce om mai fi considerat ca tribunalele populare nu sunt bune!
    5. De ce ar trebui sa consolidam increderea intr-un sistem care are prea multe defecte, ascunzand mizeria sub pres?! Increderea se consolideaza prin transparenta si prin mecanisme corecte si eficiente pe care sa le poata intelege toti cei carora li se adreseaza. Nu poti spune ca un om obisnuit nu intelege legea sau modul ei de aplicare in conditiile in care i se pretinde sa o respecte. Trebuie sa respingem cu toata fermitatea aceasta mentalitate de justitie cvasi-oculta. Mai toata lumea uita ca actul de justitie este prin esenta sa public. Iar publicitatea are in primul rand rolul de control social.
    6. Tin si eu sa subliniez ca independenta magistratilor nu este un privilegiu al lor, ci un drept fundamental al individului. De ce uitam mereu chestiunile esentiale?!
    Si ca o conluzie, cu referire si la partea finala a postarii dumneavoastra, stim foarte bine ca in sistemul judiciar functioneaza prea multe mecanisme informale care determina in final atitudini si decizii. Presedinta ICCJ, primul judecator al tarii, care era direct vizata de “critica” a spus doar ca nu e bine ca s-au facut publice.Ce interes “superior” l-a determinat pe primul judecator al tarii sa nu ia o atitudine ferma?!!! Asta e si consecinta ocuparii majoritatii functiilor de conducere si decizie din justitie de catre penalisti, marea majoritatate fiind formati in interiorul sistemului, si al transferului mult prea lejer de procurorilor in functii de judecatori.

  4. Ok, foarte frumos gandit si scris acest articol, insa dincolo de subiectivismul procurorilor care, tipic, nu-si gasesc nicio greseala (ei si Dumnezeu!), totusi, ce facem cu hotararile judecatoresti care, in adevar, sunt gresite?
    Aceste hotarari care constituie (grave) erori judiciare se aplica unor oameni, produc efecte!
    Cred ca este extrem de bine sa existe discutii si exemplificari ale hotararilor judecatoresti ce constituie erori judiciare intrucat, din pacate, judecatorii „sar imediat in sus” atunci cand sunt puse in duscutie aceste aspecte.

  5. Zilele trecute raportase si Procurorul general activitatea din anul 2014.
    Ne uimeste discrepanta dintre 674182 dosare penale intocmite si numarul de 50342 inculpati trimisi in judecata.
    Culmea este ca unii hoti de-a dreptul celebri, care ar fi fost condamnati chiar daca I-ar fi judecat un novice, un copil de gradinita, au scapat ani la rand, cu hotarari in toata regula.
    Dupa aceea reapare cu un dosar cu pagube irecuperabile de genul http://portal.just.ro/3/SitePages/Dosar.aspx?id_dosar=300000000569182&id_inst=3
    Justitia noastra este datoare sa clarifice astfel de probleme, caci daca facea treaba serioasa nu se ajungea atat de departe. Iar completele de judecata dubioase, sa faca bine sa mearga si ele in „pelerinaj” la DNA.

  6. Asta e cea mai bună dovadă că DNA-ul a ajuns stat în stat. Chiar dacă și judecătorii mai greșesc (și în mod sigur mai și greșesc) totuși nu e treaba DNA-ului să judece soluții date de judecători. Au ajuns la faza de self-righteousness în care deja îi agasează faptul că judecătorii nu condamnă pe cine zice DNA-ul că ar trebui condamnat.

    • De ce nu ar fi treaba (si) a DNA-ului sa emita judecati asupra solutiilor judecatoresti. Pana si Biblia se doveste a avea foarte multe lacune, dar o hotarare judecatoreasca (omeneasca, sic!).
      Derobandu-ne de DNA, ce institutie a statului ar trebui sa faca cercetari asupra greselilor existente in hotararile judecatoresti definitive?

      • Ar fi treaba CSM-ului, eventual a Inspecției Judiciare, dar în niciun caz a DNA.

        DNA trebuie să se conformeze unei hotărâri judecătorești, nu să-și dea cu părerea despre ea. End of story.

        • Evident ca nu e treaba DNA-ului ca institutie sa critice hotararile judecatoresti, dar problema este ca nu avem nicio institutie care sa fie competenta sa o faca si nu exista nici cadrul legal, respectiv nu exista raspundere profesionala. Se vorbeste despre raspunderea disciplinara, dar aceasta nu se intinde asupra solutiilor pronuntate.
          De fapt, problema „controlului” si a modului de a corecta hotarari judecatoresti de ultima instanta este ceva mai complexa, iar solutia, clasica de altfel, este oarecum sofisticata. Tine de recunoasterea si respectarea unor ierarhii profesionale si academice, de o reala intrepatrundere intre mediul academic si cel judiciar si de un control social real bazat in primul rand pe transparenta. Si mai ales de a tine de vointa de a recepta crica consistenta. Dar pentru asta trebuie mai intai, chiar daca pare paradoxal, sa invatam sa vorbim aceeasi limba si sa ne dezvatam sa vorbim in paralel fara a avea nicio apasare. Ca un singur exemplu, de mai bine de 10 ani se tot pune problema publicarii tuturor hotararilor judecatoresi si se gasesc permanent motive ca sa nu o faca. Si asta pentru a ascunde uriasele contradictii din hotarari ale aceluiasi judecator sau ale aceleiasi instante sau oricum practica neunitara in toata splendoarea ei.

          • Corect.
            „DNA trebuie să se conformeze unei hotărâri judecătorești, nu să-și dea cu părerea despre ea. End of story.”
            Si cine ar putea sa-si dea cu parerea? Pff! Si libertatea de expresie? Oricine are dreptul sa-si dea cu parerea, mai cititi!
            Cred ca procurorii DNA sint f. competenti sa-si exprime parerea, din moment ce au lucrat la caz si au ajuns in DNA. Poate sint pregatiti mai bine sau cunosc mai bine cauza decit judecatorii.
            Tocmai ca judecatorii sint stat in stat, ei nu sint controlati de nimeni.
            Ar trebui verificati si daca au gresit sa fie sanctionati, ca nu si-au facut bine jobul.
            La fel ca la medici, dar nici acolo nu e condamnat medicul aproape niciodata de proprii colegi, care „il inteleg”.

            Si da, trebuie publicate hotaririle judecatoresti ca sa poata fi studiate, din cite stiu la unele tribunale se publica ceva.
            De aia merg oamenii de la o instanta la alta, in procese interminabile, pt ca judecatorii gresesc. Cu sau fara intentie.

            • „Ceva” s-a publicat intotdeauna si se publica. Ideea este ca nu se publica tot ca sa se poata face comparatii!

            • @ Dan – ilustrați cum nu se poate mai bine confuzia care domnește în societatea românească privind libertatea de expresie.

              Libertatea de expresie este valabilă pentru dvs.și pentru mine, atunci când ne dăm cu părerea pe un forum. Aceeași libertate de expresie este valabilă pentru mass-media, atunci când un ziarist scrie un articol sau realizează o emisiune pe tema unor sentințe judecătorești care lui nu i se par corecte.

              Însă pentru Raportul de Activitate al DNA nu există ”libertate de expresie”. Acela reprezintă un punct de vedere al instituției, iar acea instituție pune sub acuzare niște oameni, îi trimite în fața instanței, nu îi condamnă ea însăși! Astea sunt reflexe de pe vremea comunismului, când procurorul și judecătorul făceau echipă împotriva acuzatului. Într-un stat de drept nu merg lucrurile așa, într-un stat de drept meciul din sala de judecată se desfășoară între procuror și acuzat, iar judecătorul e arbitru imparțial. Chiar dacă în România asta încă nu le iese judecătorilor suficient de bine.

            • Sa nu ne ascundem dupa deget. Judecatorii sint mai interesati de corectitudinea actului justitiei sau apara niste forme scrise si comoditatea de a nu avea nimeni care sa comenteze daca e corect ce hotariri dau si pe nimeni care sa ii verifice?

  7. Buna ziua,
    Nu am studii juridice, dar as dori sa fac urmatoarele observatii:

    1. Schimbarile radicale de sentinta de la o instanta la alta fac ca in opinia publica sa se consolideze ideea ca inculpatii dau o spaga unde trebuie si obtin o decizie favorabila. Ideea ca un procuror ar face presiuni (de ce?) si ca un judecator le-ar accepta (iarasi, de ce?) e o aberatie.

    2. Daca intr-un proces se schimba radical sentinta de la o instanta la alta, ar trebui sa se sesizeze automat inspectia juridica sa faca verificari si daca e cazul sa dea niste sanctiuni. Nu rejudecam procesul si nu cautam vinovati cu orice pret, dar ar trebui ca cineva sa verifice daca a existat rea-vointa sau incompetenta in aplicarea legii. Aceasta este adevarata problema de fond pe care o evitati cu mare grija.

    3. Pana cand inspectia juridica nu va concluziona ca nu e vorba de rea-vointa judecatorilor, nu se poate spune ca procurorii au vreo vina, ca si-ar fi facut treaba de mantuiala sau ca ar fi investigat pe cineva fara motiv. De fapt, despre asta e documentul DNA, nu sa discute daca X.Y. este vinovat sau nu. Si nu, nu e normal ca dosarele astea, in care procurorii au muncit la fel de mult, sa fie ignorare din cauza unor judecatori care nu stiu sau nu vor sa isi faca treaba cum trebuie. Si cu atat mai mult cu cat ele reprezinta o parte semnificativa a activitatii DNA.

    Fara o noua verificare nu putem sa stim daca suntem in cazul fericit, in care instanta superioara corecteaza o eroare a curtii inferioare, sau in cazul-problema in care instanta superioara invalideaza o sentinta corecta.

    4. Dupa parerea mea, prezumtia de nevinovatie nu ar trebui sa se aplice unor initiale intr-un document statistic. E adevarat totusi ca personajele sunt uneori usor identificabile.

    Puteti sa ne dati mai multe detalii despre Inspectia Juridica, in ce conditii se sesizeaza, cate nereguli a gasit, ce putere are, ce masuri poate sa ia? Un fel de bilant ca acela al DNA? Sau un bilant asemanator al judecatorilor, in care sa vedem ca indicator acest numar de sentinte contradictorii?

  8. Ca sa vedeti cum analizeaza romanii, cum li se pare normal sa functioneze Justitia, cititi si va ingroziti de comentariul nr.8

  9. La noi se penalizeaza orice atac la DNA, insa DNA poate critica hotarari judecatoresti definitive! Tara cu susul in jos nu se dezminte…
    O foarte buna punere a lucrurilor la locul lor! Din pacate, insa, poate prea specializata pentru publicul larg.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Diana Ionescu
Diana Ionescu
Diana Ionescu este doctor în drept, lector universitar și avocat în Baroul Cluj. Domeniile principale de interes sunt: procedura penală română, dreptul comparat în același domeniu, dreptul european, istoria și evoluția justiției penale din România, cultura procesuală și raportul dintre mentalitate și lege. O temă specială de analiză este cea privitoare la influența regimului comunist asupra dreptului procesual penal și asupra justiției penale, în general.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro