vineri, martie 29, 2024

Despre cultura politică a românilor

Criza politică românească începută cu mişcările de stradă din primele luni ale anului 2012 a stârnit multe comentarii, în presa românească şi internaţională. Aceste comentarii, cu intensitatea, frecvenţa şi vehemenţa lor, au generat o aparentă cacofonie în discursul public românesc. Un aspect care a fost trecut cu vederea însă, şi care poate furniza soluţia la blocajul şi îngheţarea în proiect ce caracterizează dezbaterea publică de astăzi, este o mai bună înţelegere a noţiunii de cultură politică.

Observăm un fapt important. Indiferent cât de academice sau de vehemente sunt atacurile şi replicile, indiferent cât de detaşate sau de acide sunt analizele editoriale sau dezbaterile televizate, toţi comentatorii ce pot fi consideraţi a face parte dintr-o elită politico-academică, sunt de acord asupra unui punct, fie că îşi dau seama sau nu. Există un consens aproape universal în această elită că românii nu au „cultură politică”.

Această idee poate fi explicită sau nu, şi poate lua forme diferite. Se poate spune, fie prin implicaţie fie direct, că „românii nu sunt educaţi”, „românii sunt prea săraci”, „românii sunt asistaţi”, „românii nu înţeleg ce înseamnă democraţia”, „românii nu înţeleg ce înseamnă economia de piaţă”, şi până la afirmaţii mai radicale precum „românii sunt hoţi şi leneşi”. Într-o formă sau alta, absolut toţi comentatorii politici, din toată gama spectrului politic, din presă, precum şi din zona academică, subscriu, într-o formă sau alta, la această idee generală. Aici avem consens.

Divergenţa de păreri şi vehemenţa dialogului apar doar în momentul în care se propun acţiuni concrete. Unii aleg să accepte această percepută realitate, şi să se folosească de ea, prin intermediul diferitelor tipuri de mită politico-electorală. Alţii, aleg să „educe” populaţia needucată şi săracă şi să o treacă cu forţa în noul (şi luminosul) secol european. Ambele strategii se regăsesc, în proporţii variabile, în toate zonele spectrului politic.

Acest lucru conduce la un tratament nedemn al populaţiei din toate direcţiile politice. Pe de o parte avem celebrele găletuşe, mici şi bere, creşteri de pensii şi salarii, sau alte forme de mită electorală (indiferent dacă au loc în preajma alegerilor sau nu, ele au acelaşi rol). Pe de altă parte, avem condescendenţa şi aroganţa cu care o parte a elitei încearcă să lucreze „pentru popor, în pofida poporului”, fără să se ostenească să explice oamenilor de ce este necesară o anumită acţiune, aceştia fiind, oricum, nu-i aşa, incapabili să înţeleagă. Fiecare din cele două abordări se consideră mai umană decât cealaltă, prima pentru că ajută totuşi unii oameni nevoiaşi, iar a doua pentru că are intenţii nobile, de aducere în civilizaţie a populaţiei ignorante, pentru care cea din urmă ar trebui să-i fie, nu-i aşa, recunoscătoare.

În toate cazurile tratamentul este degradant.

În realitate, problema profundă este ignoranţa şi indiferenţa totală a elitelor în ce priveşte adevărata cultură politică a cetăţenilor. Pe nimeni nu interesează să îi înţeleagă pe români, pentru că e mult mai simplu ori să le creşti salariile sau pensiile sperând că vor tăcea, ori să forţezi adoptarea unui sistem occidental – de obicei cel francez sau cel bruxelez – în speranţa superstiţioasă că îl vor asimila peste noapte.

Dar ce este o cultură politică, şi ce înseamnă a spune că o populaţie nu o are?

La cel mai fundamental nivel, cel ştiinţific, o cultură politică  are de a face cu un comportament colectiv al unui grup. Astfel de fenomene sunt studiate pe larg în mai multe domenii ale ştiinţei, începând evident cu ştiinţele politice, dar continuând cu antropologia (sistemele sociale ancestrale şi preistorice), ştiinţele economice (managementul resurselor umane în afaceri), biologia sistemelor (studiul sistemelor biologice colective, precum migraţiile, epidemiile, tumorile, coloniile animale, etc.), şi chiar în fizica statistică (tranziţiile de fază).

Realitatea este că noţiunea de cultură politică  nu este specifică anumitor grupuri, şi nici măcar fiinţei umane. Orice grup care are capacitatea de a acţiona coerent în interes comun are o cultură politică. Aceasta intervine în momentul în care se ia decizia de a lansa respectiva acţiune comună, şi în timp ce acea acţiune comună este pusă în execuţie. Procesul prin care se ia decizia poate varia puternic, acesta poate fi centralizat (Franţa) sau distribuit (SUA), direct (Elveţia) sau indirect (Germania), bazat pe autoritate (China) sau pe consens (UE), inclusiv (negociere) sau exclusiv (dictatură), şi poate fi brusc (război) sau gradual (integrare europeană), dar în toate cazurile este vorba despre stabilirea unui interes comun al membrilor unui grup, rezultat dintr-un proces formal de consens.

Şi românii au o cultură politică, la fel ca orice altă societate umană. Necunoscuta, deocamdată, este de a identifica în ce constă, şi care sunt mecanismele reale ale acestei culturi politice. Acestea sunt întrebările importante asupra cărora elita politico-academică ar trebui să se aplece. Lipsa acestei preocupări, şi insistenţa elitei pe ideea de „lipsă de cultură politică” sunt simptomele unei îngheţări în proiect de tip „drobul de sare” extrem de periculoase în acest moment istoric. De fapt, acest blocaj ar putea fi interpretat şi ca un pretext şi o scuză a elitei pentru a explica propriul eşec de a înţelege cetăţenii pe care pretinde să-i păstorească. Fractura reală în România de azi este aşadar nu o fractură între diferitele clanuri politice, ci o fractură profundă şi totală între aşazisa elită şi restul populaţiei.

Un aspect extrem de interesant în această ecuaţie este că acest concept de cultură politică, deşi pare să fie complet străin elitei politice, face parte din vocabularul elementar al elitei din zona afacerilor. Pentru orice manager cu experienţă, importanţa înţelegerii culturii specifice companiei sale este un element esenţial al activităţii, fără de care orice acţiune managerială este lipsită de fundament (a se vedea, e.g., interviul d-lui Cosmin Alexandru pe contributors.ro). Importanţa acestui aspect este recunoscută chiar în contextul startup-urilor, al firmelor „nou-născute”. Decizia care trebuie luată în aceste cazuri nu este dacă se merită creată o cultură a companiei – ea se va defini oricum, în mod organic – ci doar dacă este important ca ea să fie ghidată într-o anumită direcţie, către un anumit sistem de valori, sau poate fi lăsată să îşi găsească singură echilibrul natural.

Din acest punct de vedere, mesajul articolului va părea un truism pentru orice manager cu experienţă, dar va veni ca o surpriză pentru mulţi comentatori politici, analişti politici şi politicieni, deoarece aceştia în general consideră că înţeleg românii, şi că ştiu ce îşi doresc ei. Realitatea este că toată această elită nu înţelege decât ceea ce doreşte să înţeleagă, şi nu a depus niciodată un efort real de a studia contextul social şi istoric al românilor. A fost mereu mai uşor a prelua idei prefabricate din diferite ideologii sau evenimente istorice sau din diferite modele de succes, în general occidentale. Această tendinţă a fost agravată considerabil şi de fenomenul unic în Europa al Războiului Rece Civil întreţinut de Securitate în România comunistă timp de 2 generaţii. Întoarcerea cetăţenilor unii împotriva celorlalţi şi transformarea unui procent semnificativ al populaţiei într-o poliţie politică omniprezentă, a condus la situaţia paradoxală în care românilor le e mai frică unii de alţii decât de străini. Această xenofilie, foarte prezentă în special la nivelul elitelor, conduce la o orientare aproape exclusiv orientată către exterior, pentru găsirea soluţiilor la problemele interne. Privind lucrurile obiectiv însă, este evident că această abordare este sortită eşecului. Nimeni nu ne va rezolva problemele în locul nostru, şi cu atât mai puţin fără o înţelegere reală a cine suntem şi ce ne dorim de fapt.

Într-un articol ulterior, voi încerca să încep a identifica unele trăsături ale culturii politice româneşti ce ar putea constitui un punct de plecare pentru o dezbatere politică de substanţă, ancorată în realitatea românească.

Distribuie acest articol

17 COMENTARII

  1. excelent articol
    nu exista elita politica doar prostocratie
    in prostocratie reglementarile nu se termina niciodata. dimpotriva.trebuie inventate altele noi pentru ca hotii sa nu si piarda dexteritatea, lenesii sa nu moara de foame, ageamiii sa se specializeze in impostura.deasupra tuturor troneaza prostocratii cu masterate si doctorate in tara si strainatate. ei sint legiuitorii, parlamentarii, barbatii si femeile de stat, politicienii. muncesc pentru tine, sint in slujba ta, iti vor face viata usoara si frumoasa. iti vor fixa taxe si impozite. iti vor spune ce sa maninci si ce sa nu bei, ba chiar si la ce sa te uiti sau sa asculti.
    amintiri din viitor. desigur oamenii sint liberi si isi exerseaza libera alegere iar prostocratia (cleptocratia, oligarhia) se numeste democratie.

  2. Inainte de toate, nu pot fi de acord cu faptul ca in analiza pe care o faceti va situati in afara comunitatii de parca dvs. insiva nu ati fi roman. Va extrageti din comunitate si vorbiti despre noi ceilalti la persoana a III-a plural lasandu-ne sa tragem concluzia ca nu sunteti la fel ca cei la care faceti vorbire. Nu sunteti singular in acest mod de abordare, din pacate sunteti parte din marea majoritate. Atingeti totusi o problema fundamentala a societatii, frica, si profit de faptul ca doriti sa continuati dezbaterea pentru a va lansa urmatoarea provocare:
    Sunt total in acord cu dvs. cand spuneti ca teama, si prin extensie lipsa de incredere in cei de langa noi, ne gestioneaza prezentul. Un om puternic nu-si pune problema ce trebuie sa faca ceilalti pentru societate, ci ce poate si trebuie sa faca el pentru a construi o societate de care sa fie mandru. Daca noi suntem slabi si dezbinati, si suntem, nu ajuta nimanui sa dam vina pe altii pentru ca am ajuns aici, trebuie sa vedem ce avem de facut pentru a schimba actuala stare de lucruri. Cum putem face asta, foarte simplu! Pentru a face cetateanul puternic, trebuie sa-l inarmam. Buna proasta, cea mai buna arma care-o avem la dispozitie e societatea civila. Forta cuvantului e de departe cea mai redutabila arma. Cum si cat de mult vom reusi sa facem depinde doar de noi. Orice drum de 1000 de km. incepe cu primul pas. Nici macar nu conteaza sa ajungem la capatul acestuia. Conteaza doar frumusetea drumului si cat de mult vom putea sa lasam mostenire acest ideal. Va invit stimate domn alaturi de mine pe acest drum. Cat de multi din cei din jurul nostru vom convinge sa ni se alature, depinde doar de noi!

    • Mulţumesc tuturor pentru comentarii.

      Motivul prezentării episodice a ideilor este tocmai de a putea „regla tirul” pe parcurs în funcţie de reacţiile cititorilor, pentru ca structura să se apropie cât mai mult de o reală dezbatere. Iar referirile strict la zona dezbaterii publice, mai puţin sofisticată decât zona dezbaterii academice, se explică prin intenţia de a NU mă adresa unui public îngust specializat, tocmai pentru că obiectivul final este de a putea înţelege mentalitatea mai profundă a românilor în ansamblu, nu doar a unui foarte subţire strat academic.

  3. Stimate domn,

    „Într-o formă sau alta, absolut toţi comentatorii politici, din toată gama spectrului politic, din presă, precum şi din zona academică, subscriu, într-o formă sau alta, la această idee generală. Aici avem consens.” Pur si simplu fals. Poate fi o problema cu sursele dvs. de informare, sau poate cu grila dvs. de interpretare.

    Care sunt acele elite care pretind ca romanii nu au cultura politica? Si la ce tip de elita va referiti (intelectuala, politica, economica)?
    Daca exista intr-adevar pareri formulate asa (‘romanii nu au…’), e doar un mod de a spune ca romanii au o cultura politica disfunctionala sau ca unele trasaturi de baza ale acesteia sunt slab dezvoltate. E ca atunci cand spui despre cineva ca nu are cultura (desi oricine, chiar si Dl. Becali, trece printr-un proces de culturalizare).
    Daca doriti sa va formati o parere avizata, lasati-i la o parte pe comentatorii de televiziune si cititi literatura de specialitate. Asta daca va inteleseaza nivelul stiintific (asa cum afirmati in articol) si nu opereta ieftina prezentata pe post de comentariu tv.

    • Evident, parerea autorului ca TOTI subscriu acelor asertiuni este gresita. Pacat ca trebuie sa asteptam continuarea pentru a afla ce solutii propune, dincolo de analiza de aici, subreda pe alocuri (e cam aiurea cu articolele astea foileton). Dar nu stiu la ce sa ma astept, cu astfel de premise…

  4. Un om puternic nu-si pune problema ce trebuie sa faca ceilalti pentru societate, ci ce poate si trebuie sa faca el pentru a construi o societate de care sa fie mandru – GRESIT
    Un om puternic isi vede de viata proprie si personala, nu pierde timp si energie cu abstractiuni de genul ” societate” si „binele comun”.
    Ca apoi acelasi om puternic si cu incredere in sine alege un drum moral, etic si luminos pentru autorealizarea sa, sau dimpotriva, se foloseste de caile de autorealizare imorale si lipsite de etica…asta e propria lui alegere si tine de economia moralei interrioare a fiecaruia.
    Un om puternic nu are nevoie de societate, de stat, de partide, de concetateni…
    Doar oile se aduna in turme si behaie ca tot nu au destul spirit gregar.
    Comunismul este tocmai exacerbarea pina la lipsire de libertate a sentimentului slab si gregar al omului transformat in animal de turma….

    • @Alex: Omul pe care-l zugraviti dvs. stimate domn, are prea multe slabiciuni pe care tocmai aerul rarefiat al puterii le genereaza, si care il pot duce la pierzanie. E singur, e prea sigur de el, e probabil egoist si, mai mult ca sigur, atat timp cat spuneti ca nu are nevoie de nimeni, e un om nefericit. Vedeti, vorbind amandoi de acelasi lucru, dvs. il vedeati mai degraba pe Hitler, eu il vedeam mai degraba pe papa Ioan Paul al II-lea de exemplu. Dvs. asociati puterea mai degraba cu forta bruta ce ar putea sa rezulte din ea, eu o vad ca un stadiu la care ajunge cel ce incepe sa-si cunoasca propriile slabiciuni. Intr-un oarecare fel, fiecare dintre noi are dreptate. Sistemul de referinta din care privim lucrurile ne face sa le vedem diferit!

  5. Eu unul ma aflu in categoria celor care sustin ca romanii nu au cultura politica.
    Pentru mine nu sunt chiar atat de neclare cauzele pentru acest fenomen.
    Cel mai important, dupa parerea mea, este ca romanii nu prea au constiinta faptului ca fac parte dintr-o societate, un popor, un continent. Ii intereseaza strict viata lor personala.
    Avand in vedere ca nici nu sunt in stare multi sa isi depaseasca conditia si sunt deci saraci, le place sa se planga si sa arunce vina pe altii.
    Asa ca, intreb eu, cum te poti astepta de la un astfel de popor sa poata lua decizii colective inteligente, fara un ghidaj atent?

  6. Așa este.
    Eu mi-am recunoscut de multe ori că nu-i înțeleg pe români. Acum că sînt plecat din România mi-este clar că problema era a mea. În loc să măsor caracteristicile populației mă bazam pe acele modele de înțelegere să le spunem calitative. E nevoie de abordare calitativă, statistică. Trusturile media și politicienii care au succes în România de aceea au succes, pentru că înțeleg reflexele acestei populații biciuite.
    Aștept cu interes punctele în care credeți că puteți identifica soluții. E foarte bine că ați reușit să obțineți o poziție instituțională în sistemul românesc. Acțiunea civică e bună dar și mai bună e acțiunea tehnică, directă acolo unde se iau deciziile.
    Aș adăuga un lucru la sfîrșit: umaniștii și-au făcut treaba în România; o spun serios, fără ironie. E timpul științelor tari să se manifeste.

  7. atitudinea celor care vor sa faca afirmatii despre cultura politica a romanilor este marcata de o anumita pudoare sa ii spunem relativ la continutul de idei ale politicii romanului, din orice mediu ar proveni, si foarte des este distorsionata de constiinta culpei personale.
    astept cu interes modelul dvs. pastrand in lectura rezerva de mai sus.

  8. „Orice grup care are capacitatea de a acţiona coerent în interes comun are o cultură politică”
    S-ar putea ca problema romanilor sa fie ca nu actioneaza in interesul comun. Societatea romana sa fie dezbinata, iar romanii caracterizati mai degraba de individualism decat de simt civic. Din acest punct de vedere s-ar putea sa ne lipseasca „cultura politica”.

  9. Well, romanul este acum in libertate, oarecum, dar, dupa 23 de ani, inca nu a invatat sa isi aleaga drumul.Cine este de vina?

    Poate ca este capusat de ceea ce se numea odata Securitate, care, acum, este extrem de activa. Isi joaca o carte mare, dar daca romanii ar vedea, ar auzi si ar intelege mai bine jocurile acelora ar fi inutile.

    Depinde de mine?
    Poate, dar in mai mica masura.

    Ce pot face?
    Doar atat: sa ii invatat pe Gheorghe si pe Marioara sa inteleaga lumea in care se misca si cum pot singuri sa isi faca un viitor mai bun.

    Ii intorc pe unul impotriva altuia daca arat ca unul este turnator si altul muncitor cinstit?
    Nu!

    Creez conflict?
    Nu!

    Societatea trebuie curatata: punctul 8 de la Proclamatia de la Timisoara nu a fost aplicat si se intoarce impotriva romanilor. Se bate pasul pe loc, se creaza teme false…

    Continui sa spun ca nu pot sta la aceeasi masa cu Iliescu, Hrebenciuc, Nastase, Ponta sau altii, de acelasi fel, chiar daca unii fac parte din PNL.

    Lucrul nefacut la timp se razbuna acum si probabil in viitor!

    A iti construi un viitor solid inseamna sa ridici caramida cu caramida o noua constructie chiar daca poate dura mai mult, merge mai greu si vecinul iti rade in nas ca el are Ferrari si vila cu piscina in curte si tu doar o casa in constructie!

    Unde este constructia noua politica?

    De ce nu se asuma riscul de a pierde acum o batalie pentru un viitor in care se va castiga un mare razboi?

    Unde este curajul?

    Unde este responsabiltiatea pentru a construi un viitor mai aproape de unul european?

  10. Comunitate lipsita de cultura politica!? Afirmatie prosteasca. Obstructionarea functionarii normale a vietii politice prin restrangeri de drepturi,prin vicierea, formalizarea reglementarilor corecte,prin lipsa de transparenta, etc. Astea-s adevaratele cauze ale contraperformantei romanesti!

  11. Draga Alexandru,
    Discutam duminica dimineata, aici in Minnetonka, despre ideile pe care le propuneti in acest prim articol. Plecati fiind din Romania de ceva vreme, am realizat ca, desi suntem de acord in principiu cu modelul sugerat (adica cu deconectarea intre clasa poitica si cetateni, orientarea catre in afara, xenofilia de care vorbiti, etc) nu putem sa nu observm in acelasi timp progresele care au aparut in Romania in cei 22 de ani trecuti de la eliminarea regimului comunist. Procesul este ireversibil fara indoiala, iar viteza cu care se desfasoara este un lucru conjunctural. Personal, nu imi inchipuiam niciodata ca institutiile puterii judecatoresti sa devina independente atat de repede, in ritmul alert al ultimilor 4 ani si ceva. De asemenea, mai observam cat de in urma a ramas presa, cat de greu este sa gasesti relatari care sa prezinte informatia bruta, faptele, si nu numai opinii ale editorilor. Presa are un rol definitoriu in formarea acelei culturi politice de care vorbiti, iar in Romania nu este printre premianti. La el ca si puterea legislativa. As sugera sa atingeti si sa elaborati pe subiectul capacitatii presei, cainele de paza al democratiei, de a-si face datoria minima de informare si impartialitate. Cu mult interes, si urari de bine, OC

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Alexandru Cabuz
Alexandru Cabuz
Alexandru Căbuz a obţinut licenţa în inginerie electronică în SUA şi doctoratul în fizică în Franţa. Revenit în ţară în 2010 pentru a se implica în procesul de reformă a sistemului de cercetare-dezvoltare şi inovare din România, a fost consilier al preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Cercetare Ştiinţifică între 2010 şi 2012. În această calitate a contribuit la elaborarea şi implementarea reformei eticii în cercetare, a sistemului de evaluare şi finanţare instituţională a cercetării, precum şi a sistemului de granturi competitive pentru cercetare. În prezent lucrează în mediul antreprenorial, focalizat în particular pe dezvoltarea unui ecosistem al inovării capabil să aducă rezultatele cercetării în piaţă.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro