vineri, martie 29, 2024

Despre dreptul la demnitate

Sintagma „Drepturile omului” mi se pare strict vorbind improprie. Ea urmează franțuzescul “Droits de l’homme”. Anglo-saxonii au prins însă mult mai bine ideea cu “Human rights”.

Drepturile nu pot fi decât ale mai multor oameni, geneza, respectarea și menținerea lor depinzând de un grup de oameni. Ele sunt omenești, ale unei persoane dintr-un grup de persoane. Nemții văd clar asta cu „Menschenrechte”. Nici abordarea individualistă nu le e proprie, nici cea holistă, care desființează identitatea individului. Simbolistica amândurora este disfuncțională social: prima dezintegrează, a doua strivește.

Într-o cultură raționalistă insistența pe formularea „Drepturile omului” denotă poate un complex de vinovăție, că omul și proprietatea lui contează prea puțin, de fapt, în fața statului,  e o compensare verbală a realității de fapt. Denotă că dreptul la demnitate este o vorbă în vânt dacă nu există o susținere reciprocă a oamenilor, nu doar prin intermediul unui terț, statul.

Într-o cultură în care “Om în genere” nu are loc prea mult în fața fiecărui om cu unicitatea lui caracterul omenesc al drepturilor poate fi rostit și respectat direct, fără ocolișuri abstracte.

Poate că România s-a aruncat spre în „Drepturile omului” pe linia raționalistă comunistă, iar acum, încet – încet ajunge la drepturile omenești. Oamenii au surprins foarte bine diferența dintre cele două într-un banc cu Bulă care cricula în ultimii ani comunismului :

Tovarășa învățătoare ascultă copiii la lecție. Pune întrebări și copiii răspund. După ce se iau câțiva de zece își face curaj și copilul Bulă. Întrebare:

–          Dragi copii, pentru cine se construiește socialismul în România ?

Bulă ridică mâna și spune:

–          Pentru Om, tovarășa învățătoare !

–          Bravo, Bulă, stai jos. Nota nouă.

Bulă se simte nedreptățit și insistă :

–          Tovarășa, tovarășa, dacă vă spun și pentru care om îmi dați zece ?

Revenind la registrul serios, „Să ne obișnuim cu ideea că viața înseamnă demnitate, corectitudine, strădanie de a ne perfecționa” spune undeva doamna Lidia Stăniloaie. Este incompatbilă această afirmație creștină cu ideea de drepturi ale omului ? Doar drepturile unui Om abstract par a fi în tensiune cu convingerile tradiționale ale oamenilor, drepturile umane nu văd de ce ar fi. Ele sunt, în fond, o reformulare laică a unor precepte. Asigură o extindere a regulilor fundamentale acceptate de toți în afara grupului care le respectă din credință.

Efortul asociat celor din citatul de mai sus nu poate fi asumat și făcut în mod consecvent decât în libertate și pentru altcineva decât tine însuți. La o scară mică de timp am putea crede că e suficient să îl facem pentru noi înșine, răspunzând unor obiective formulate egocentric. Însă este o realitate empirică aceea că în momentele dificile, solicitante și în clipele de oboseală ceea ce ne motivează și face să continuăm este încrederea pe care alte persoane ne-au acordat-o, dragostea pe care am resimțit-o și responsabilitatea decurgând din cea pe care o avem pentru alții. Un simplu contract motivează doar pân la un punct, nu poate garanta dreptul la demnitate.

Efortul rămâne al tău, iar motivația durabilă vine din afara ta.

Demnitatea pare a fi o proprietate emergentă a oamenilor dintr-un grup în raport cu ceea ce le dă identitate prin relațiile reciproce de susținere (ținere cât mai sus materială, emoțională, cogntivă și spirituală).

Avantajul religiozității creștine este evident în acest sens: persoanele divine sunt permanent prezente, relația de dragoste e definitorie, iar susținerea oamenilor prin rugăciune nu necesită un contact fizic. Un creștin nu poate fi decât demn.

Dar demnitatea caracterizează nu doar creștinii, ci orice oameni angajați într-o rețea socială bine conturată de dragoste și responsabilitate. Ea se estompează și se restrânge la un sâmbure greu vizibil odată cu trăirea prin egoisme și orgolii individuale.

Dreptul la demnitate este un rezultat permanent a ceea ce facem cu toții. Dacă românii au pierdut vreo demnitate ei o pot recâștiga doar prin faptele lor de susținere făcute unii pentru alții. Nimeni nu le-o poate asigura din afara țării.

Între români indiferent de opțiunile religioase agenda drepturilor omenești este una comună.

Distribuie acest articol

35 COMENTARII

  1. Omul este definit de calitatea fiintarii in raport cu ceilalti oameni si cu existenta. Faptul ca el isi spune siesi ca e crestin poate insemna ca isi ajuta semenii, ca este sincer in relatiile cu ei, ca isi iubeste familia. Dar si un om care spune despre el ca este musulman poate sa isi ajute semenii, sa fie sincer in relatiile cu ei, sa isi iubeasca familia. La fel putem spune si despre un om care spune despre el ca e budist ca si el poate sa isi ajute semenii, sa fie sincer in relatiile cu ei si sa isi iubeasca familia. Cel care isi spune budistul nu ajuta doar oameni care isi spun budisti, el ajuta oameni … la fel si cel care isi spune musulman si la fel si omul care isi spune crestin. Cu alte cuvinte actul fiintarii in raport cu ceilalti semeni este ceea ce conteaza … Daca un om nu se poate raporta la alti oameni, omeneste, ci doar prin prisma identitara adica abia dupa ce sondeaza identiatea persoanei respective inseamna ca preocuparea e in alta parte …

    • Bună ziua,

      Văd că reveniți mereu cu abordarea asta dizolvantă a identității în definirea omenescului. Ca să fiu sincer chestiunea mă depășește. Cred că un specialist în teorii psihologice ar putea să elaboreze mai mult ca răspuns.

      Ce am avut de spus am spus.

      gânduri bune,

        • Dl. Virgil Iordache: Interesanta analiza. Stiti presupun, ca avem la Paris un „Musée de l`Homme”; numele nu inseamna catusi de puțin „muzeul unei persoane dintr-un grup de persoane”, nici „muzeul mai multor oameni”, și nici „muzeul uman” (ca in „human rights”) ci mai degraba al „umanitatii”, al genului uman, cam ca in „Menschenrechte”. In titlul din 1789 erau doua parti: 1.“….de l`Homme” et 2. „du Citoyen”. Prima este explicata foarte clar: se referea la „Tous les êtres humains….” si a doua, intr-adevar, la om ca cetatean al unui Stat. Prin urmare „Les Droits de l`homme” nu inseamna altceva decat „drepturile oricarei fiinte umane” (cetatean sau nu – apatridul are drepturi egale DACA ele nu deriva din conditia de cetatean al unui Stat).

          Dl. Vlad: De UNDE le scoateti, domnule ? Tot vad ideile astea nivelatoare asupra crestinismului si Islamului…fara nicio baza. Un musulman POATE intr-adevar sa-si iubeasca semenii , dar nu si dusmanii- (ceea ce crestinul ar trebui sa poata sa faca) pe care i se cere sa-i ucida (musulmanului, adica). Adica, folosind expresia d-voastra, musulmanul se „raporteaza doar prin prisma identitara”. Este adevarat ca in Coran exista SI pasaje tolerante fata de „necredinciosi” (noi si evreii) dar cele mai multe sunt invers. (E caraghios, dar invatatura definitiva a Coranului se obtine printr-un soi de suma algebrica: rezultatul sumei este „ucideti-ii pe necredinciosi !”). Cititi aceste carti ! (Adica si NT si Coranul) Nu mai vorbiti dupa ureche ! O sa muriți de corectitudine politică galopanta, cu un bun musulman atarnat de beregata.

          • Si la fel, Dl. Vlad, despre budism: cautati- nu stiu unde, trebuie sa fie pe Internet….- despre raporturile dintre budism si nazism. „Toate religiile sunt bune” este o mica naivitate, (daca nu o mare prostie).

            • Religie inseamna legatura intre om si divin si nu poate avea calificative ca”bune” sau „rele”,e cel putin simplist,ca sa nu zic ridicol! A spune ca toti musulmanii sunt criminali pentru ca Coranul incurajeaza crima,este la fel de corect ca, a sustine ca toti crestinii se iubesc intre ei ca fratii,pentru ca asa scrie in NT ca le-a spus Isus.A adauga ca Buddhismul nu e bun pentru ca au fost buddhisti criminali,intra in acelasi tip de judecata limitata,sursa de ura si neintelegere intre toti oamenii,indiferent de religiile lor… :(

          • Vă muțumesc pentru comentariu.

            Da, cam asta e, drepturile genului uman, ale omului în genere, al human kind, nu direct al oamenilor particulari, ca să zic așa.

            Pentru cineva care e nominalist în abordare genul uman e un simplu nume. Pare că francezii sunt realiști în abordare, consideră dă genul uman are o realitate concretă, nu doar teoretică, iar drepturile indivizilor se asigură prin gen, nu direct fiecărui individ în parte.

            Sigur, departe de a epuiza problema. De altfel și editorul mi-a sugerat să dezvolta într-un text mai amplu.

            Deocamdată o bază de discuție preliminară împreună cu comentariile.

            gânduri bune,

          • Din pacate nu mi se publica toate comentariile … discutia nu transpira daca nu apar dialogurile complete … in fapt nu se poate construi un dialog, care zic eu este baza comunicarii inter umane … Dar e usor sa vorbim despre demnitate asa declarativ dar mai greu sa o traim.

      • Mie nu mi se pare „dizolvanta” o analiza care se focalizeaza pe asemanarile dintre oameni!Cred ca am avea interes sa fim mai putin obsedati de diferentele care ne separa,mai toleranti si mai indulgenti cu fratii noastri de alte culturi,culori sau religii!
        Traiesc inconjurat zilnic de cateva zeci de nationalitati,intr- tara fara puscarii,fara armata si fara delingventa!Diferentele dintre noi sunt multe si variate,le consideram o bogatie inestimabila!Nimic nu ne impiedica sa ne respectam,sa ne intelegem,sa sarbatorim impreuna Craciunul,Anul nou chinezesc,persan,tailandez,aztec,etc.,etc. Acolo unde exista respect pentru OM ca individ,demnitatea lui este garantata de toti ceilalti oameni!Statul nu face decat sa legalizeze oficial o stare de lucruri naturala!

        • Ar fi frumos intr-adevar. Trebuie intai explicata diferenta dinte realism si nominalism, ceea ar fi deja un mare castig pentru intelegerea „spiritului limbii”. (mare castig pentru cititori) De fapt vorbim de lucruri foarte diferite de la o limba la alta, folosind aceleasi cuvinte. Ce este o „specie” (discutie avuta de mine cu un teolog) Teologul:- Este o IDEE, un concept; nu exista obiectiv. -Dar poate o idee, care nu exista, sa produca mereu animalul PISICĂ ? (am furat replica cu pisica, de la un neamț). Iata ca poate, o fi fiind vreo „muma” de-a lui Goethe, dar de existat obiectiv este musai sa existe. Ceea ce nu exista nu poate produce pisici…
          Da, ar fi bine sa dezvoltati subiectul.

  2. Mie mi se pare ca sintagma „drepturile omului” este adecvata, pentru ca folosirea singularului pune accentul pe individualitate.
    Or exact despre asta e vorba: recunoasterea drepturilor individului in raport cu statul (sau cu societatea in general).

    • Da, e și asta o formulă. Cu riscul ca atâția oameni câți suntem atâtea feluri de drepturi să fie.

      Eu le văd mai mult ca pe un bun public. Nu le pot lua și pune acasă în biblioteca și înseamnă că totul s-a rezolvat.

      Toate cele bune,

      • Domnule Iordache,

        Bancul cu Bula de mai sus e mai actual ca oricand.

        Cand vorbiti de drepturile omului, despre care om vorbiti, si mai ales unde traieste?

        Nu puteti decupla drepturile omului ca individual in afara contextului social si politic in care traieste.

        Ceea ce se considera dreptul omului (inclusiv cel la demnitate) este diferit de la tara la tara,

        Va dau numai exemplul „mortii cu demnitate” (dreptul la sinucidere asistata pentru boli terminale) care incepe sa fie raspandit in lumea vestica insa e respins total in tarile estice pe motive religioase. Asta ca sa ma leg de un drept destul de inocent. Nici nu vreau sa ma apropiu pentru discutia asta de drepturi mai controversate.

        • Sintagma „drepturile omului” are un context istoric, politic si juridic destul de clar si desemneaza drepturile care sint enumerate in constitutiile si tratatele internationale la care sint parte democratiile de tip occidental.
          Sigur, exista si discutia daca aceste drepturi sint „universale”/valabile pentru toti oamenii (s-a sustinut si ca ar fi expresia unui „drept natural”) sau, dimpotriva, relative la un anumit spatiu cultural/politic. In orice caz insa, statele totalitare sint in general cele care sustin a doua varianta (sau tot felul de forme de „democratie originala”).

          • Așa este, cum spuneți, însă ssta e o perspectivă normativă. Statele totalitare n-au interesul să accepte niște reguli care nu le convin și le neagă universalitatea normativă.

            Însă într-o perspectivă descriptivă aceste reguli (drepturile omului) au apărut undeva prin anumite mecanisme de producție socială. Dacă aceste mecanisme de producție socială încetează ele vor fi on-paper, niște reguli moarte. Și vor dispărea odată cu societățile respective.

            Ce vreau să spun în acest articol este că există un interes comun între cetățeni indiferent de opțiunile lor religioase ca să fie continuu re-produse aceste reguli în societățile lor. Chiar și eficiența în impunerea acestor drepturi normativ vorbind depinde de meținerea vie a condițiilor care au generat aceste drepturi.

            Dacă aceste drepturi există în genere pentru orice om din univers sau nu și ele se pot impune și altor societăți, unde nu au apărut, e chestiune care depinde de o teorie a omului în genere.

            gânduri bune,

            • Usurinta cu care extindeti contextul normativ la toti oamenii prin asimilarea lor cu o teorie este ingrijoratoare.

            • S-a luat deja premiul Nobel pentru așa ceva, D. C. North de exemplu, sau F. A. Hayek.

              Filosofia, gândirea în genere, îți permite să înțelegi că uneori între acțiuni complet diferite există relații conceptuale subtile și că nu sunt incompatibile intelectual și existențial. Exemple: practicarea științei și religiei, utilizarea economică și conservarea capitalului natural, abordarea sectorială a mediului și cea holistă.

              Pe de altă parte, asta nu te ajută la nimic în gestionarea relațiilor dintre taberele de susținători ai fiecăreia dintre acele practici care nu se suportă unii pe alții. Unii preferă conflictul, din interese psihologice (să mă simt mai sigur eu pe mine) și/sau instituționale (să vină resurse mai multe la mine și ai mei). Unii nu pot ieși din această abordare pentru că nu au capacitatea sau timpul sau disponibilitatea să iasă.

              Dacă oamenii și-au mai făcut și organizații prin care iau bani pentru apărarea înverșunată a unui punct de vedere împotriva altora atunci riști să o mai iei și pe coajă sau să ai soarta lui Socrate.
              Căutarea adevărului teoretic, modelarea discursivă cât mai bună a realității naturale și instituționale interesează pe prea puțini. Pe cei mulți doar în măsura în care rezultatele sau o bucățică din ele răspund propriilor idei preconcepute și interese lucrative.

              Dacă totuși anumite idei ajung să se impună cred că are loc o restructurare a grupurilor conflictuale într-un mod nou. Nu îmi imaginez că se va termina vreodată cearta asta, pentru simplul fapt că va exista mereu o penurie de resurse și scopuri divergente, iar oamenii tind să pună diverse „adevăruri” locomotivă din spate pentru interesele lor de altă natură decât cele cognitive.

              Cine a găsit adevărul nu mai stă de certuri și discuții. Își vede de treabă.

              gânduri bune,

  3. «Între români indiferent de opțiunile religioase agenda drepturilor omenești este una comună.»

    Așa o fi, doar că spațiul acesta de manifestare a «românismului» devine cam abstract în societatea multilateral dezvoltată și înaintată spre corporatism.

    • Românismul de alte feluri mă interesează doar ca fenomen social demn de investigat.

      Fără o punte abstractă nu văd cum s-ar accepta și națiunea ca popor și națiunea ca cetățeni. Nici una nu e mulțumitoare în condițiile actuale reale politice și geopolitice.

      Așa că poate ne apucăm de citit în timpul liber, chiar și corporatiști fiind.

      gânduri bune,

  4. Reiau într-un comentariu sintetic ideile emise disparat în alte comentarii.

    Oamenilor politici din democrații nu le convine că drepturile omului sunt niște reguli evoluate cultural. Acesta este un rezultat al unei abordări descriptive cu privire la evoluția instituțiilor. Ei vor să fie universale și independente de contextul care le-a generat ca să le exporte către societățile totalitare.

    Dintr-o perspectivă descriptivă aceste reguli (drepturile omului) au apărut undeva prin anumite mecanisme de producție socială. Dacă aceste mecanisme de producție socială încetează ele vor fi on-paper, niște reguli moarte. Și vor dispărea odată cu societățile respective.

    Ca urmare există un interes comun între cetățeni indiferent de opțiunile lor religioase ca să fie continuu re-produse aceste reguli în societățile lor. Chiar și eficiența în exportarea acestor drepturi normativ vorbind depinde de meținerea vie a tipurilor de relații umane care au generat aceste drepturi.

    Și mai există un avantaj al recunoașterii realității evoluției acestor reguli. Oferă o punte teoretică pentru relaționarea națiunii ca popor cu națiunea ca cetățeni. Instituții de tip drepturile omului sunt niște proprietăți emergente ale unui corp social, iar corpul social care generează astfel de instituții poate acomoda în structura lui atât oameni de aceeași naționalitate, cât și de naționalități diferite. Fără a submina producția unor proprietăți emergente specifice poporului respectiv (limbă de ex.).

    Toate cele bune,

  5. Inferenta pe care o faceti si anume ‘Ca urmare există un interes comun între cetățeni indiferent de opțiunile lor religioase ca să fie continuu re-produse aceste reguli în societățile lor.’ este una de tip post hoc ergo propter hoc.

    Perseverand in eroare inferenta nu capata valoare de adevar. Faceti in fapt aceeasi greseala pe care o remarcati corect la politicieni. Exportul acestui gen de rationament eronat catre societatile totalitare nu numai ca nu este congruent cu premiza adica faptul ca aceste valori sunt produsul cultural dar nu este congruent nici cu concluzia. Exista o similitudine pregnanta in rationamentul pe care l-ati elaborat si ideologia marxista. Insistand in acest registru va incadrati in aceeasi categorie cu politcienii pe care i-ati mentionat si care, daca persista in aceasta agenda, nu vor realiza decat transformarea ideologica a totalitarimului in societatile in care vor sa-si exporte ideile, adica simplist societatile vor ramane tot totalitare doar ca parghiile vor fi in maini ‘noi’.

    • Bună ziua,

      Dvs puneți problema în mod formal, ca raționament, eu gândesc în termeni științifici ca sistem de producție socială.

      Post hoc ergo propter hoc înseamnă următorul tip de eroare:

      A are loc, apoi B are loc
      Atunci, A este cauza lui B

      Un cercetător gândește în următorii termeni:

      Știind că mărul viu produce mere
      Și vrând să am mere
      Atunci trebuie să am grijă de măr ca să fiu viu, adică să aibă o funcționare adecvată.

      În plus, să nu se transforme în plop. Altfel ajungem la zicala când o face plopul mere și răchita micșunele.

      Sistemul social care a produs drepturile omului ca set de reguli avea un anumit tip de funcționare. În acel moment cultural creștină era în prim plan. Dacă tipul acela de funcționare se schimbă fundamental eu am îndoieli că va mai produce mere. O să producă altceva.

      În acest moment situația este în general hibridă, nu putem testa ipoteza. Vor afla urmașii noștri.

      E probabil și ca ipoteza să fie vagă, să trebuiască precizate detalii suplimentare.

      Precizez că acest text nu este un eseu filosofic sau articol de evoluția instituțiilor, ci un material publicistic. În fapt este o formulare a unei ipoteze de cercetare care ar trebui documentată mult mai consistent cu cercetări de istoria ideilor, istoria instituțiilor și practicilor religiose.

      Dar treaba asta de fapt nu interesează pe mai nimeni dintre actorii politici și nu numai.

      Filosofia, gândirea în genere, îți permite să înțelegi că uneori între acțiuni complet diferite există relații conceptuale subtile și că nu sunt incompatibile intelectual și existențial. Exemple: practicarea științei și religiei, utilizarea economică și conservarea capitalului natural, abordarea sectorială a mediului și cea holistă.

      Pe de altă parte, asta nu te ajută la nimic în gestionarea relațiilor dintre taberele de susținători ai fiecăreia dintre acele practici care nu se suportă unii pe alții. Unii preferă conflictul, din interese psihologice (să mă simt mai sigur eu pe mine) și/sau instituționale (să vină resurse mai multe la mine și ai mei). Unii nu pot ieși din această abordare pentru că nu au capacitatea sau timpul sau disponibilitatea să iasă.

      Dacă oamenii și-au mai făcut și organizații prin care iau bani pentru apărarea înverșunată a unui punct de vedere împotriva altora atunci riști să o mai iei și pe coajă sau să ai soarta lui Socrate.
      Căutarea adevărului teoretic, modelarea discursivă cât mai bună a realității naturale și instituționale interesează pe prea puțini. Pe cei mulți doar în măsura în care rezultatele sau o bucățică din ele răspund propriilor idei preconcepute și interese lucrative.

      Dacă totuși anumite idei ajung să se impună cred că are loc o restructurare a grupurilor conflictuale într-un mod nou. Nu îmi imaginez că se va termina vreodată cearta asta, pentru simplul fapt că va exista mereu o penurie de resurse și scopuri divergente, iar oamenii tind să pună diverse „adevăruri” locomotivă din spate pentru interesele lor de altă natură decât cele cognitive.

      Cine a găsit adevărul nu mai stă de certuri și discuții. Își vede de treabă.

      gânduri bune,

      • Pai

        A=evolutiei culturale

        B=apar regulile privind drepturile omului in urma evolutiei culturale

        Ca urmare oamenii in orice punct al evolutiei culturale ar fi (A) au interesul sa produca regulile privind drepturile omului (B).

        Sau cum spuneti dumnevoastra:

        „Oamenilor politici din democrații nu le convine că drepturile omului sunt niște reguli evoluate cultural.”

        Aici e partea cu A are loc (evolutia culturala) apoi B are loc (drepturile omului).

        Ca urmare există un interes comun între cetățeni indiferent de opțiunile lor religioase ca să fie continuu re-produse aceste reguli în societățile lor.”

        Prin urmare interesul comun intre cetateni este sa fie continuu re-produse (A) aceste reguli (B) in societatile lor.

        Deci asta e partea cu „Post hoc ergo propter hoc”

        Dumnevoastra nu stiti daca evolutia omului va genera un set de valori umane pe care sa-l statueze. Faptul de a avea valori umane statuate fara ca ele sa fie produsul cultural presupunand ca asta e ceea ce vor oamenii per ansamblu nu respecta libertatea de constiinta a oamenilor. E posbil ca evolutia oamenilor sa nu mai necesite statuarea unui set de valori si oamenii sa se inteleaga pur si simplu sau daca aceste valori vor fi statuate nu e musai sa fie aceleasi, pot fi mult mai elaborate, rafinate si asa mai departe. Ideea de a avea evolutie culturala prin statuarea valorilor, adica ceea ce spuneti ca ar vrea sa faca politicienii, este evident gresita. Un exemplu concret in acest sens este multiculturalismul in UE care s-a dovedit un esec.

        Incadrarea textului e bine sa o faceti la inceput dar ca idee este greu sa te delimitezi formal de ceea ce spui incadrand ceea ce scrieti in niste taxonomii care nu sunt general valabile. Oamenii care nu cunosc aceste taxonomii, nefiind general valabile, le vor lua pur si simplu.

        • N-ați prin ideea, dar nu aveți nici cum dacă nu ați lucrat în domeniul economiei instituționaliste. Îmi cer scuze că facreferire la o lucrare a mea, dar e scurtă și vă puteți face o idee repede:

          http://www.cesec.ro/pdf/DincoloDeIndividualismSiHolism.pdf

          Nu e vorba de un raționament, ci de un proces socio-cultural. O teorie nu e un șir de raționamente, e un model.

          Oricum, discuția a fost foarte interesantă și vă mulțumesc.

          Toate cele bune,

          • Nu am apucat sa citesc toata lucrarea, am parcurs aproximativ 40 de pagini … Relativ la brevitatea lucrarii … in contextul actual postarea de Facebook este cam ceea ce inseamna scurt. Sigur fiecare se exprima in felul lui ..

            Ideea centrala a lucrarii este institutia privita fie endogen fie exogen. Drepturile omului nu pot fi asimilate unei institutii, ele sunt exclusiv un rezultat endogen, adica libertatea individului este centrala. Faptul ca toti oamenii aleg sa se organizeze in institutii care devin in felul acesta atat endogene cat si exogene trebuie facuta in deplina libertate fata de individ, adica nu trebuie sa existe factorul de constrangere. Ori in contextul economic si politic actual acest lucru nu e posibil intrucat exista constrangeri. Constrangerile nu sunt compatibile cu libertatea si in acest context nu se poate vorbi de drepturile omului.

            Exista organizatii care respecta libertatea individului: ma gandesc la proiectele software libere unde libertatea individului e respectata in mod absolut, existand posibilitatea transferului de cunostinte intr-o maniera neingradita si aderarea si separarea de organizatii in mod volitiv putand accesa si pastra cunostintele care sunt partajate liber si nu sunt supuse constrangerii decat in masura in care, in anumite moduri de organizare, cel care le distribuie le ataseaza niste constrangeri proprii care nu sunt compatibile cu libertatile initiale care i-au permis sa acceseze acea cunoaster

            Exista organizatii in care libertatea merge chiar mai departe pana la obtinerea consensului tuturor participantilor atunci cand se propun modificari, ceea ce poate insemna zeci de oameni sau poate chiar sute.

            I

      • Domnule Iordache,

        Cu tot respectul, trebuie sa va contrazic.

        Daca vreun medieval european s-ar ridica din mormant si ar vedea cum au evoluat bunaoara drepturile femeilor in ultimii 500 de ani, ar muri pe loc de suparare pentru ca ar trai intr-o lume pe care nu o recunoaste. Cum sa nu iti cumperi nevasta de la parinti, sa nu o violezi cand vrei si sa mai si lucreze in afara case? La cratita cu ea si la crescut copii!

        Si ar trai omul in aceeasi lume fizic crestina in care s-a nascut original.

        Adica argumentul cu pastrarea traditiei nu tine. Pana si traditiile se modifica in timp.

        • Da, e o problemă deschisă. Rămâne de cercetat pentru trecut.

          Vă mulțumesc pentru contribuție.

          Toate cele bune,

  6. „While the left made an idol out of equality it has become very clear that many people are necessarily excluded from its concern with equality. The physically weak, the disabled, the incapacitated, can never be the equal of the strong. It’s not simply that the infirm is not useful, as you might expect from a purely utilitarian perspective, it’s that the infirm, the disabled, are an affront to the ideas of equality. The child in the womb cannot be the equal of the adult. The person at the end of his life can never again be the equal of the young and fit person The disabled person, no matter how many resources are directed towards him, can never be made equal to the person without disabilities. So they become non persons. It is certainly the political left throughout the world. that has promoted these policies and has offered the most elaborate justifications for them. Fortunately Christianity proposes an alternative vision of life, of what is truly valuable and worth pursuing. Christianity insists that we defend the weak, rather than promoting equality. It has become very clear that defending the weak is a different ethical mandate than creating equality.”

    https://www.youtube.com/watch?v=Wmx6asfByzw

  7. Și un articol din perspectivă juridică asupra dreptului la demnitate, ca să avem la un loc cât mai multe elemente:

    http://www.oamr-iasi.ro/articole/ARTICOLE_STIINTIFICE_dreptul_la_demnitate.pdf

    „Demnitatea umană nu este numai un drept fundamental dar constituie el însuşi bazareală a drepturilor fundamentale”

    „Fiecare fiinţă umană are o valoare, independent de statutul social sau productivitateaeconomică. Egalitatea de valoare presupune că această valoare este la fel la toate fiinţele umane, indiferent de sex, rasă, etnie, origină socială, vârstă, dezabilitate etc.”, religie.

    Accentul pe lucrarea interioară, cu nu știe stânga ce face dreapta, cu nepunerea pe tapet a eforturilor și realizărilor face din creștinism o preocupare socială compatibilă cu tolerarea celor diferiți. Ba se mai și descurajează explicit afișarea ostentativă fără trăire.

    La fel și accentul pe valoarea oricărui om.

    Oriunde însemnele exterioare devin criterii obiective în evaluarea nivelului spiritual al oamenilor de către ceea ce ei cred că e Dumnezeu (să nu mi se vadă vârful nasului, să fac nu știu ce în public la ora X, etc) evoluția politică a societăților cu astfel de persoane tinde către intoleranță. Cu atât mai mult cu cât valoarea celor credincioși e considerată mai mare ca a celor care nu cred.

    Câtă vreme tipul 2 de abordare e în minoritate statistică într-o societate acei oameni nu se vor putea impune, dar cum balanța a trecut pe partea celalaltă vor acționa pentru limitarea libertății de comportament zilnic conform preceptelor lor.

    Până la urmă e o diferență de subtilitate, de rafinament existențial. Dar decisivă.

    Pare rezonabilă ipoteza că apariția drepturilor omului are o legătură cu practicarea craștinismului, cu formarea unor mentalități seculare derivate din acesta.

    cele bune,

    • E o diferenta de „loc de comanda”: specia de indivizi pentru care sursa autoritatii este un „Dumnezeu” conform cu lumea este intoleranta, si va cultiva datoria si interdictiile in fata drepturilor – specia (de cam 3% din umanitate – zice un studiu pe care vi-l pot cita maine) indivizilor care poseda propriul „loc de commanda” si pentru care datoria s-a transformat sau e in curs sa se transforme in inclinare interioară, si care va privilegia drepturile. In pasajul (extrem de tocit, dar niciodata inteles pana la capat) din 1 Cor. 13 despre dragoste se zice ca putem face toate gesturile credintei (sa renuntam la avere, ba chiar sa ne lasam arsi pe rug, sa CREDEM pana la a muta muntii din loc…etc); niciunul nu are importanta fara milă. Nici macar „credinta” ! (este 13.02)
      Observati ca toate gesturile mentionate sunt datorii ale „oummei” dar si ale communitatilor crestine, care te califica in ochii lor (ai bisericilor) de „buni credinciosi”. Acela care construieste biserici, de pilda, e unul „bun”, in ochii oricarei biserici. Acela care „da pomana”, „tine post”, care se „supune” (la musulmani), „asculta” (la noi, la ortodocsi)…. pentru ca asa vrea Legea bisericii.
      Ce scapă privirii este, fireste, este mecanica interioara a minoritatii automorale, a carei dreapta nu stie ce face stânga, și care nu mai are nevoie de ce impune Legea, Poruncile – ale bisericilor, pentru ca le-au devenit natura. Este motivul (nesupunerea) pentru care sunt „necredinciosi”, „kuffar” etc. Dar acestia sunt chiar purtatorii drepturilor omului si, paradoxal, al re-ligiei reale (luand cuvantul in sensul in care vrea dl. Falstaff).
      Am vazut chiar in zilele astea ofensiva unei parti ale acestei majoritati, cea musulmana, acum pe ale carei pancarte scria „Nu democratia ci Sharia”. Ei: nu au trecut multi ani de cand 30% din barbatii congolezi aveau bratele amputate de Belgieni, care, intr-un efort de „crestinare” a bietilor salbatici, ii sanctionau astfel. Nu aveau simtul proprietatii si furau ceea ce apartinea „aproapelui” belgian.
      Intr-adevar crestinismul le-a facut sa „apara”, cum ziceti. Dar tot el le-a facut sa si dispara in 300 si ceva, pentru a le a face sa reapara, de mai multe ori, cu Reforma, pe la 1500, apoi la 1789, si cine stie cate recuperari vor mai fi…. Acuma, ce e important este sa ne dam seama unde ne aflam noi in acest moment: nu suntem oameni ai datoriei, e evident- dar nici ai moralei autonome. Nu alcatuim noi, oare, o „oumma” care-si ZICE „crestina” ?
      (…..am uitat de Magna Carta…alt moment de mica reaparitie)

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Virgil Iordache
Virgil Iordache
Virgil Iordache cercetează și predă la Facultatea de Biologie a Universităţii din Bucureşti. Domenii principale de preocupări: ecologie şi filosofia biologiei. Cărţi şi articole în domeniile ecologiei și filosofiei, eseuri filosofice în reviste de cultură. Comentariile si opiniile publicate aici sunt ale mele si nu reprezinta o opinie a Univesităţii din Bucureşti.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro