Din 1989 încoace învățământul a fost reformat, reforma a fost reformată şi reforma reformei a fost reformată din nou, şi mereu se plâng reformiştii de lipsa reformelor şi că de fapt nu s-a schimbat nimic. Dacă tragem linie o să constatăm că s-au schimbat enorm de multe lucruri. Am să mă refer numai la învăţământul superior, şi am să încerc un scurt bilanţ.
În 1989 existau câteva universităţi care aveau un număr limitat de locuri, cu o selecţie foarte dură a candidaţilor. Poate maxim 15-20% din absolvenţii de liceu găseau un loc pe băncile facultăţilor, în condiţiile în care numărul absolvenţilor de liceu era mult mai mare decât în zilele noastre. În acele vremuri de început ale democraţiei, studenţii erau o categorie socială respectată, profesorii erau consideraţi personalităţi ale comunităţii, doctoratele durau 10-15 ani şi si erau o culme a realizării profesionale. Aveam la nivel naţional o mână de universităţi, ale căror absolvenţi aveau inevitabil un loc de muncă, şi, la unele specializări, aveau chiar multiple opţiuni. Durata studiilor era de cinci ani, foarte rar patru, şi absolvenţii noştri erau consideraţi deosebit de buni la nivel internaţional, chiar dacă erau siliţi de legislaţia ţărilor occidentale să-şi echivaleze diplomele. Cred că erau foarte puţini angajatori la acea vreme care să se plângă de calitatea absolvenţilor, dar probabil era o problemă majoră raritatea lor.
Acum, avem un număr cvasi-nelimitat de locuri la facultate, selecţia nu mai există, 100% din absolvenţii de liceu au acces fără probleme la facultate. Studenţii şi absolvenţii sunt priviţi cu dispreţ, profesorii sunt blamaţi şi banalizaţi. Doctoratele durează trei ani, şi diploma de doctor este un certificat de sărăcie, pentru că în învăţământ şi cercetare este clar sărăcie, la nivelul de intrare, şi în economie diploma de doctor este un minus pentru că se traduce în supra-calificare. Durata studiilor este de trei ani, masteratul fiind în multe situaţii chiar mai slab calitativ decât studiile de bază. În mod ciudat, acum diplomele noastre sunt recunoscute internaţional, deşi angajatorii se plâng de calitatea lor.
Nu sunt deloc un avocat al vechiului sistem de educaţie, dar nu pot să nu punctez un lucru foarte simplu, am trecut de la artizanat în educaţie la producţia de masă. Şi calitatea, cantitatea de muncă, efortul în selectarea materialului, şi alte aspecte specifice ale artizanatului au devenit depăşite. Studentul nu mai este creaţia şi mândria profesorului ci un produs al unui proces.
Pe tendinţa actuală viitorul vor fi universităţile virtuale, automatizate complet, în care educaţia va fi un proces lipsit de profesori, în care creaţiile intelectuale ale unor mitici profesori digitizaţi vor fi reciclate la nesfârşit. De la industrializare trecem la digitizare, şi aneantizarea umanităţii educaţiei participative. Calitatea de student va fi echivalentă cu un cont pe un forum, şi dezbaterile complet lipsite de interacţiune umană directă. De altfel, prin e-learning, procesul educativ, relaţia de mentorat, relaţia profesor-student, distrusă deja de industrializarea procesului educaţional este complet aneantizată. Nu am să fiu nici pro nici contra acestei tendinţe, aşa cum nu pot să fiu pro-sau contra furtunilor solare sau cutremurelor, nu pot decât să constat o evoluţie şi o tendinţă departe de orice control sau opinie personală. Îmi asum o aversiune faţă de acest model, dar este un sentiment, şi nu un argument.
Dacă ne referim la a doua dimensiune a universităţii, cercetarea, suntem foarte departe de orice pretenţii de a avea aşa ceva. În primul rând în acest moment cercetarea universitară este o căpuşă a educaţiei. Cercetarea este finanţată la noi din alocaţiile pentru studenţi şi din taxele studenţilor înainte de orice pretenţie de finanţare prin proiecte dedicate. Cercetarea a ajuns să fie criteriul de evaluare preponderent pentru finanţarea educaţiei, promovarea spre culmile profesiei. Practic, nu mai există o distincţie de criterii între cercetător şi profesor universitar, deşi cercetătorul ar trebui să-şi dedice timpul cercetării în timp ce profesorul ar trebui să se dedice educaţiei. Şi dacă profesorul nu se mai dedică educaţiei ci cercetării şi birocraţiei acreditărilor, evaluărilor şi altor forme fără fond, cel care suferă este inevitabil studentul, culmea, cel care finanţează mare parte din întreaga afacere.
Universităţile însăşi, prin subfinanţarea cercetării au ajuns să fie fabrici de diplome, pentru că diplomele sunt „vaci de muls” în drum spre „pietre de moară”.
Şi ajung la reformism, şi la rezultatele sale. În realitate, situaţia din învăţământ, cu sincope generate de visători reformişti, este exact ce are nevoie societatea, un învăţământ ieftin, de masă, care furnizează o forţă de muncă flexibilă, docilă şi fără pretenţii elitiste. Avem o cercetare care nu costă nimic, şi care produce rezultate, o culme a eficienţei economice şi a exploatării naivităţii visătorilor universitari. Şi, pentru că sunt atât de minunat de exploatabili, sunt o marfă bună de export, care mai trebuie doar să-şi facă publicitate.
De altfel, sistemul însuşi este minunat croit pentru a atrage visători. Pentru a se încadra în învăţământul superior, un tânăr, trebuie să accepte să muncească la salariul minim pe economie, după cel puţin 20 de (12+3+2+3) ani de studii, şi să dovedească prin publicarea de articole în reviste internaţionale că este dispus să-şi dea munca pe gratis altora. Lipsa de pragmatism a unei astfel de opţiuni profesionale este atât de evidentă încât, prin eliminare numai visătorii se auto-orientează spre acest sistem. Evident, există şi legende care alimentează visele celor care pornesc pe acest drum, salarii mirifice din granturi de legendă, funcţii onorifice plătite bine, care de fapt sunt apanajul unei minorităţi absolute, sub 5% din totalul cadrelor din universităţi.
Cei care sunt mai puţin visători, au două servicii, unul din care trăiesc, şi universitatea ca un hobby. Astfel de oameni au plăcerea de a asista la frământările intelectuale din mediul universitar, şi de obicei chiar finanţează din veniturile lor o bună parte a acestor frământări, poate, uneori beneficiind de sâmburii de raţiune care apar aici, şi, poate, de creaţia intelectuală a celor care sunt complet dedicaţi sistemului.
Când privesc jocul forţelor sociale care au creat această realitate, nu pot să nu visez şi eu la o reformă, în care profesorul universitar să fie judecat după excelenţa în faţa studenţilor, diplomele evaluate după impozitele şi contribuţiile aduse de absolvenţi la buget şi depunctate în funcţie de numărul de şomeri, emigranţi şi corupţi produşi, şi rolul profesorilor să fie mai mult de a selecta şi populariza decât de a crea ştiinţa.
Există un număr foarte restrâns de oameni care pot realmente să producă ştiinţă. Pentru acei puţini şi valoroşi oameni creatori de nou, întregul sistem cantitativ de evaluare a ştiinţei creează o concurenţă şi un zgomot de fond absolut distrugător. Oricât de valoros ar fi un creator, valoarea lui este demonetizată şi îngropată în conformismul publicistic ştiinţific la modă în acest domeniu. Celebritatea nu este a creatorilor ci a comunicatorilor, şi creatorii extrem de specializaţi sunt extrem de rar comunicatori. De fapt sistemul de generalizare a evaluării ştiinţifice pentru universităţi îngroapă adevărata valoare, înainte de a o pune în valoare. Timpii de aşteptare la revistele valoroase sunt de ani de zile, un timp al frustrării şi al incertitudinii, şi judecătorii nu sunt nici incoruptibili, nici dezinteresaţi. Acest timp este umflat de cantitatea enormă de maculatură pseudo-ştiinţifică generată de evaluarea cantitativă a ştiinţei. Puţinele centre care chiar promovează valoarea sunt asaltate de cei obligaţi să producă, dar care nu au chemarea, şi talentul necesar. Şi dacă judecătorii „Peer-review” sunt dogmatizaţi şi îndobitociţi de maculatura pe care o primesc, mai au răbdarea să vadă ceva nou, diferit şi poate extrem de adevărat? Uneori, arareori, probabil că da, dacă ideile prezentate nu sunt împotriva dogmei ştiinţifice. În ştiinţă, majoritatea greşeşte, şi o mică minoritate realmente vede dincolo de vălul aparenţelor.
Când mă uit la colegul meu genial dar complet absorbit în propria lui creaţie intelectuală, cu papucii găuriţi şi haina jerpelită, incapabil şi dezinteresat să-şi piardă vremea cu birocraţii ministeriale şi europene, îmi doresc să pot face o reformă pentru el. Asta pentru că ştiu că odată, în joacă, a făcut de râs sute de angajaţi ale unei companii de top în domeniul informatic, şi a optimizat un proces care a costat milioane de euro, de la minute la secunde. Nu pot să nu îl invidiez, dar şi să-i respect inteligenţa, şi să accept sau să doresc locul lui într-o universitate. Şi pot visa la o reformă, la un altfel de sistem, în care valoarea şi excelenţa nu sunt parazitate de presiunea cantităţii şi a formei, şi la recunoaşterea originalităţii şi a capacităţii şi nu a dogmatismului. Şi pot visa la o reformă care să dea credit creatorilor de valoare şi originalitate, dincolo de recunoaşteri externe, criterii rigide şi constrângeri.
Recent, o personalitate absolut extraordinară, unul dintre creatorii Internetului, la conferinţele căruia îşi fac timp să vină CEO de la cele mai puternice companii în domeniu, analizând mai în glumă mai în serios criteriile noastre de promovare a observat absolut amuzat că nu ar îndeplini criteriile minimale pentru a fi profesor în România. Evident, nu-şi dorea deloc aşa ceva, dar a fost un moment extrem de comic pentru el. Cu ocazia unei evaluări, articolul unui umil profesor de la Oxford, ajuns întâmplător să fie publicat într-o revistă românească a fost considerat „irelevant” de o comisie de evaluare a calităţii. Poate pot părea anecdote în lumea universitară, dar, astfel de situaţii sunt efectul pervers al standardizării şi conformismului unui mediu care trebuie să fie creativ prin excelenţă. Dacă punctajul ştiinţific al lui Einstein la 25 de ani este sub nivelul minim de standarde la angajare în universităţi, e o problemă cu standardul, pentru că ştim ce a produs Einstein, şi nu cred ca vreun standard va produce la fel de mult. Şi dacă situaţia familiei Curie ar fi neconformă cu codul etic în România de azi, probabil că problema e codul etic, nu familia Curie. Standardele sunt specifice industriei, cercetarea este specializată în nişe. Tentaţia de a ridica media în cercetare nu trebuie să sufoce valorile non-standard. Standardele osifică sistemul în favoarea celor care au fost întotdeauna avantajaţi.
În loc de încheiere, am să salut eforturile bine intenţionate de a reforma învăţământul şi cercetarea, şi am să rog pe cei ce se simt loviţi în creaţia lor să nu se simtă jigniţi, criticile mele nu sunt decât o formă academică de a pune în lumină punctele slabe ale teoriilor lor, şi o provocare către perfecţionarea lor, nu o judecată asupra valorii lor personale.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Va salut si va respect, desi nu va cunosc…dar impactul pe care articolul dvs il are pe masura ce il parcurgi este extraordinar prin subtilitatea dar mai ales prin franchetea si realismul sau…categorc profesorul universitar(indif de domeniu) trebuie sa faca si cercetare, nu sa fie cercetator si invers,iar criteriile de promovare actuale sunt absurde( nu pentru ca sunt poate mai greu de atins pt unii….prea usoare pt altii…unii dezinteresati, altii nu…) dar pentru ca nu reflecta valoarea neaparat( nu vb de toti), si pentru ca nu reprezinta un intreg in valoarea, formarea cuiva!e greu in Romania sa te adaptezi si sa faci reforma, mai ales pentru cei care o fac nu inteleg sistemul( sau diferentele cu cele din afara), si pentru ca nu sunt interesati in a-l schimba realmente, in a-l upgrada, ci doar in a-si lega un nume de el….e nevoie de excelenta, doar ca ea trebuie gandita si adaptata….pacat
Textul ar putea fi interpretat ca o pledoarie în favoarea relaxării/desfiinţării regulilor, invocând excepţia.
Regulile, procedurile şi criteriile care întemeiază “scientific community”, pot fi simplificatoare, nedrepte, absurde şi chiar distrugătoare de calitate ştiinţifică. Ele nu sunt mai puţin acceptate de întreaga lume civilizată, în ideea că, aşa imperfecte cum sunt, creează, menţin şi dezvoltă o piaţă ştiinţifică tot mai mondială, sprijinind în mod decisiv progresul, oricum îl vom defini.
O critică a establishmentului ştiinţific global este în principiu bine-venită. Atunci când ea vine însă din interiorul unui sistem ca cel românesc, care se situează la marginea exterioară a “scientific community”, tocmai într-un moment politic în care se observă tentativa de contrareformă lansata de capitanii imposturii şi mercantilismului academic, atunci o asemenea critică ar putea fi interpretata drept chemare la contrareforma.
Nu e vorba de relaxare, ci de adaptare si acceptare a unor delimitari intre atributii, de ajustari;oricum ce s-a facut cu aceste criterii :au aparut unii ft putini care le au pe merit( in general de afara…sau cu relatii bune afara)si apoi ce care „trebuie” promovati si care au fost pusi pe articolele necesare…ca doar e ca in Romania…si au ramas pe afara cei care muncesc dar nu au conditii de afara, prietenii afara…si care desi fac munca nu poti fi primii sau ultimii pe articole…nu pot accesa anumite granturi…nu pot fi la fel de competitivi…si atunci..a iesit grozav…
Da, foarte util textul dumneavoastra, felicitari! Cineva tocmai mi-a povestit ce se petrece in Lomania. Si ei au aceleasi probleme si fracturi: ”externi”/”interni”, ”reformatori”/”conservatori”, ”tineri”/”batrini”, ”vestici’/”’estici”. Cind cei dintii conduc, totul ia chipul propriilor CV-uri, si aceasta din pricina unor idealuri pretioase: modernizare, racordare la performanta, eficienta. Cind cei din urma guverneaza, iarasi idealuri scumpe: dezvoltare organica, folosirea potentialului autohton, afirmarea geniului locului. Si iarasi CV-uri in acord cu aceste idealuri. Cei din Lomania, cei mai vulgari dintre ei, spun ca de fapt (aproape) totul se reduce putere (bruta) si bani, prada obisnuita a barbarilor. Eu ma bucur ca m-am nascut in Romania.
In sfarsit un articol de bun simt despre sistemul de cercetare cu care sunt de acord.
Profesorii Universitari Doctori care considera necesari sa fie evaluati exclusiv prin prisma activitatii didactice vor fi remunerati cu salariul unui profesor de liceu cu grad didactic maxim.
In plus, deoarece activitatea de cercetare le este complet irelevanta, li se va interzice prin lege participarea in orice fel de proiecte de cercetare nationale sau internationale.
Un astfel de profesor cu o cariera pedagogica exemplara nu va putea fi niciodata conducator de doctorat deoarece va fi pus in postura ridicola de a avea discipoli cu un numar de publicatii mai mare decat al sau.
Salut realizarea unui astfel de model schizofrenic de activitate universitara care, daca nu prin performantele pe care autorul le intrevede, macar prin unicitatea sa in acest brat de galaxie va deveni memorabil.
Interdictia la a participa la proiecte de cercetare la nivel national este amuzanta, daca avem in vedere cate sunt, ce valoare au, si cati ajung la ele. Cat despre cele internationale, nu e cazul sa interzica nimeni nimic, si asa, sunt extrem de rare sucessele in domeniu.
Legat de salarii, nu cred ca e mare diferenta. Si in mediul universitar si in cel pre-universitar salariul e cam tot sub media pe economie (cu exceptia putinilor profesori universitari). Problema este ca studentii platesc cercetarea ceea ce nu e corect.
La 5.000.000 de articole stiintifice publicate anual, indexate si para-indexate, nu vad ce relevanta mai are publicarea, cine mai citeste toata aceasta productie industriala stiintifica.
5.000.000 de articole in ce domeniu? Ah, nu intr-unul singur? In 50000?
„Productia stiintifica industriala” in domeniul melanomului de exemplu numara cateva zeci de articole de an.
Ori transformam profesorii universitari in cercetatori-si nu mai exista problema, nici denumiri diferite…,ori acceptam ca prof.univ. sunt si cercetatori( sau efectueaza si activitate de cercetare, pe langa didactica, eventual de profil etc)…e totusi o diferenta!nu publicatiile stiintifice iti dovedesc mereu valoarea, oricat se doreste a se promova acest lucru, nici nu inseamna ca nu trebuie sa publici, sau sa fii profesor cu doua articole, dar daca asteptam ca cei din Romania sa aiba productia stiintifica si rezultatele celor din SUA, Franta, etc cu nivelul de dotare din tara, cu salariile de aici, si de ce nu cu novicitatea in domeniu, cu lipsa de formare, lipsa de interes etc…asa, dintr-o data, mi se pare ca devenim utopici, sau dorim sa demonstram ce zero e Romania si sa aducem doar straini aici!daca in Romania nu ar fi oameni capabili, nici nu ar avea cine pleca, nici cine face lucrurile aici, deci sa nu fim paranoici!nu sunt rezultatele din afara pentru ca nu avem nivelul lor, banii lor, civilizatia lor, anii lor de capitalism si vrem doar sa sarim etape, sa fim ca ei in 2 ani pentru ca s-au pus niste criterii sa publicam in revistele lor!sa fim rezonabili!ideea e de munca, de investitii in cercetare, de delimitare a atributiilor, de crestere progresiva a cercetarii, calitatii si deci si a criteriilor….
Autorul articolului are multa dreptate in ceea ce spune. Exista insa o serie de afirmatii sau atitudini pentru care o nuantare ar fi necesara, imi pare mie.
1. Invatamantul inainte de 1989 era controlat de organele de pardid si de stat. Impostura era moneda curenta. Partidul hotara cine cand si cum continua studiile si mai ales cine ia o catedra si cine merita un doctorat. Am vazut multe nulitati pantente in posturi de profesori. Existau si exceptii dar doar ca exceptii.
2. Situatia de dupa 89 este rezultatul acestei imposturi generalizate cu observatia ca limitarile impuse de partid au disparut. De unde inainte exista un control arbitrar si ideologic, totalitar &c al universitatilor, lipsa acestui control a lasat ca aceasta impostura generalizata sa inunde tot spatiu public si sa eclozeze noi institutii dupa chipul si asemanarea celor dintai.
3. Inainte de 89 studentii romani erau bine cotati. Da, pentru ca erau mai putini si dadeau totul (era o forma constienta de bildung). Era mai mult meritul lor individual si mai putin al institutiilor in care invatau.
a. cei care vroiau sa plece stiau asta de la bun inceput si invatau pe branci
b. sistemul de invatamnt era asa de arbitrar si absurd incat gastrita si ulcerul insoteau sesiunile.
c. conpetitia externa era mult mult mai mica. Emigratia era minora la acea vreme si daca reuseai sa fugi era cu totul altceva decat azi cand te hotarasti sa pleci.
4. Partidul hotara cine mergea mai departe, cine ramanea in universitate, cine putea sa faca un doctorat &c. Mai mult, unii aveau sprijinul direct al serviciilor de informatii ale caror angajati uneori erau. Domeniile precum economia, organizarea muncii, un fel de management la acea vreme, erau victimele cele mai uzuale. Stiintele umaniste erau pur si simplu colonizate ideologic si inrolate pe cat posibil in grupurile clientelare ale vremii. Ramanea marea masa a studiilor tehnice care se sbateau in situatii tragicomice:
a. lipsa fondurilor.
b. dominatia nulitatilor marilor facutati mecanice.
c. contra-selectia profesorilor. (ma refer la Politehnica aici.)
Multi dintre profesorii de atunci de care ne’am fi putut astepta la ceva dupa ’89 au fost siliti sa plece. Asteptarile declansate de schimbarea din 89 nu s’au contretizat.
:-) O sa ajungem foarte curand in situatia ca un concurs pentru ministrul educatiei va depinde exclusiv de raspunsul la intrebarea daca exista cineva care nu a plagiat.
5. Aici ajungem la o alta problema hotaratoare pentru ziua de azi: nu exista nici o autoritate academica in aceasta tara (ci doar administrativa). Adica, nimeni nu poate spune hotarat daca un text (articol sau carte) este bun sau rau, merita sau nu merita. Conteaza numarul nu si calitatea. Adica calitatea conteaza evident dar nu avem cine sa ne spuna daca ea exista sau nu (vorbesc din punctul de vedere al institutiei). Atunci musai ne trebuie o expertiza externa. Edituri reviste de afara. E aberant. Pentru ca este improbabil ca publicul din alta tara sa fie interesat de o problema din tara noastra. Ah… se poate dar nu poti face din asta o regula.
Si atunci institutiile noastre incep sa evalueze edituri. Ele nu pot sa evalueze texte ci numai numere. Nu exista nimeni care sa poate evalua un text. Pana si cazurile de plagiat se termina in coada de peste. Naiba!
6. Tot profesorii de dinainte de 89 sunt cei care au facut posibil aparitia fabricilor de diplome. Pe de o parte din cauza subfinantarii invatamantului pe de alta dintr’o prea mare obedienta. Cumva ei cautau vechiul control politic anterior care sa le asigure privilegiile. Dialogul si competitia erau in afara discutiei pentru ca ar fi scos la iveala impostura.
Am fost martor la conferinte tinute la universitate de mari personalitati la care ajungeau 5-10 studenti, afisele erau rupte, prezenta era descurajata. De ce ? Pentru ca multi erau monogloti aglutinati care se uitau chioras la orice nou-venit. Sunt si azi facultati care se comporta la fel de autarhic. Eventual ele incurajeaza intalnirile festive dar nu dialogul, nu ateliertul, nu schimbul de idei. Asta a fost regula si inainte si mai ales dupa 1989.
7. Artizanatul in educatie era mai mult o peticeala. Existau evident exceptii dar ele mergeau impotriva sistemului si au si parasit sitemul apoi in fata imposturii generalizate.
8. Autorul are iar multa dreptate cand vorbeste de lipsa de pragmatism. Cum naiba sa ajungi competitiv cand tu te intrebi cu ce naiba iti platesti chiria. Salariul unui lector este cam cat o chirie. Familie… asta ar fi o gluma, nu? ce familie? Cu ce ?
Cercetare… pai institutiile de stat din Romania considera cercetarea asa ca o activitate manuala. De aici si atitudinea heirupista cel mai adesea adoptata fata de cercetare.
8bis Aici ca si in economia societatii speculatiile fac rau intreprinderilor oneste. Publica unii pe bani la gigi.impex srl la colt cate 10 20 de carti, Gigi.impex evident reconostuta CNCSIS… ca vorba aia avem „experti” si publica oamenii astia de zici ca au intrat in zodia lui Iorga. Si de aici granturi si proiecte si … era la un moment dat de parea ca e raiul cercetarii in Romania. Rad curcile de nu mai pot. Halal cercetare!
Acum au reevaluat totul. Ca sa ce ? Sa puna pe Gogu.impex slr in locul lui Gigi.srl. Daaaa. Curat reforma! Ei nu ai invatat inca ca din rahat nu se face bici ? Nu au invatat pentru ca la scoala nu se mai invata zicatori si proverbe.
Peer review… au! o sa mor de ras. Ce peer review? Ce review ? Oameni buni, veniti’va in fire. Sistemul revistelor in acestsa tara este ca si tara insasi un sistem al clientelismului.
Centre care sa promoveze valoarea… ? pai asta ar insemna ca sunt oameni care pot recunoaste valoarea ? Or, tocmai ca sistemul dovedeste ca nu poate deosebi valoarea de impostura.
Nu vedeti ca trebuie musai sa fi fost undeva… la „Standford” de pilda, la Oxford… oriunde. Trebuie musai in tara asta de un „certificat de genialitate” pentru ca altfel nu poti dovedi nimic. Asta nu este un sistem asta este o boala.
@Rasvan Lalu
observatia este foarte corecta. Ea duce la o intrebare simpla: Se poate reforma un sistem care este destinat sa produca criterii de valoare? Atata vreme cat sistemul autogenereaza valorile care il sustin, poate el sa fie reformat? Eu sunt sceptic.
Am mai observat un alt lucru. Si cei veniti din „scientific community” tind sa aiba aici o atitidine ceva mai relaxata, binevoitoare, ca fiind in vizita intr’o tara exotica de care trebuie sa te bucuri nu sa o reformezi. Mai precis multi accepta sinecuri si alte pozitii onorifice in compania unor nume mai putin respectabile academic. Ei adesea au nevoie de sistemele clientelare din tara pentru a salva nevoile pragmatice ale cercetarii lor… ihm… curat murdar.
Mai precis, desi sistemul asteapta un sprijin extern de stabilire a valorii, acest sprijin nu vine cu usurinta. Ah… vrei sa publici o carte la o editura occidentala… zis si facut, le scrii si ei iti evalueaza cartea. Pe dosul scrisorii elogioase este si pretul pentru publicarea ei. 2000-3000Euro si uneori si mai mult. S’au prins si ei ca lumea post-moderna nu mai citeste si atunci cumva trebuie si ei sa supravietuiasca.
*
Ar fi multe de spus.
Ideea este ca eu sunt mai sceptic decat autorul acestui articol si am incercat sa spun de ce. Totodata cred ca e bine sa incercam sa schimbam acest sistem netrebnic care ne otraveste viata. De el depinde printre altele si viata noastra publica dupa cum se vede. Intrebarea este cum sa facem asta.
Un comentariu scris cu atat de mult suflet si efort merita un raspuns. In studentie am avut un prieten american cu care am povestit destul de mult. El mi-a spus un lucru pe care nu-l pot uita: poti minti un om odata, mai multi oameni de mai multe ori, dar nu poti minti pe toata lumea tot timpul. Asta e problema imposturii, si motivul pentru care sunt mai optimist ca tine. Exista in societate un proces, un ciclu, „bubble-burst” pe care il vedem momentan in lumea financiara, dar care este la fel de real in orice domeniu. Diplomele sunt un „balon” care se sparge, si ramane doar ceea ce s-a acumulat in mintea celor care au fost „procesati” de sistem. Asa sunt si articolele din reviste, si cotatiile, si toate „criteriile”. Pentru mine, milioane de articole inseamna un nou balon, la care incepem si noi sa pompam cand este pe cale sa se sparga.
Sa dea D-zeu. Eu am vazut inainte de ’89 ce inseamna minciuna adusa la nivel de politica de stat si … a durat ceva. Adica inca dureaza, mai precis spus.
@Razvan
Curios!.. nu am fost niciodata pus in situatia sa platesc pentru a publica o carte! Au contraire, am fost intotdeauna imbiat cu sume destul de consistente sa contribui la carti sau sa editez volume! Despre ce (editura) anume vorbiti dumneavoastra aici!?
Depinde despre ce cercetare e vorba mai ales ce audienta are cercetarea. E un calcul simplu, o cercetare de varf intr-un domeniu ingust, are o audienta foarte limitata, deci, nu este interesanta pentru o editura. Poate nici profesorul nu este interesat sa publice o carte, dar, i se impune sa o faca, si atunci apare nevoia de a plati editura care nu poate spera sa vanda cartea.O cercetare „vandabila” publicistic, este interesanta pentru edituri. Dar, daca ar fi sa ma iau dupa „how to” pe care le-am citit/vizionat, notorietatea autorului este cel mai valoros criteriu, in special pentru marile edituri.
Probabil ca e chestie si de disciplina. In stiintele umaniste lucrurile stau altfel decat in cele exacte sau in stiintele naturale. Nu stiu de ce asta pare a fi o surpriza pentru multi.
Nu cred ca este de asteptat ca publicul occidental sa fie interesat de un subiect romanesc.
Imaginati’va un volum despre… George Calinescu, sa zicem. Credeti ca se inghesuie cineva? Pot fi numarati pe degetele cei care ar cumpara cartea si acelora probabil ca autorul le va face cadou volumul in ideea unei recenzii. Ah, daca autorul este profesor la o Universitate prestigioasa atunci poate fi luat in calcul si faptul ca volumul va fi cumparat de sudenti si eventual va deveni o referinta ulterioara, dar nu despre asta vorbim.
Mă asociez fără rezerve analizei Dvs. În special salut clarificarea pe care o faceţi, că prezentul dezastruoas al educaţiei şi cercetării româneşti nu este decât continuarea în stare de libertate a mocirlei create de comunişti (şi) în acest domeniu.
Revenirea spre normalitate a cercetării şi educaţiei din România este extrem de dificilă, dar nu imposibilă. O reflexie în acest domeniu există. Dovadă, chiar luările de poziţie de aci, spre exemplu @Ovidiu. Într-o vreme am urmărit eforturile întreprinse de http://www.Ad Astra. Oricum, nu de conştientizarea situaţiei tragice şi nici de soluţii nu se duce lipsă. Nici voinţa politică n-a lipsit, concretizată în Legea Funeriu: departe de a fi foarte bună, totuşi un mare pas înainte.
Acum, contraofensiva contrareformei s-a declanşat cu o grabă care spune totul despre discomforul creat paraziţilor sistemului de mirosul de DDT al Legii Funeriu.
Nu cred însă că vor reuşi. Oricât de dificil şi sinuos, valoarea se va impune chiar şi într-un sistem al anti-valorii, ca cel dominant azi în educaţia şi cercetarea românescă.
Aberant!
Aberant in primul rand pentru ca porniti de la premise false, cum ar fi „cercetătorul ar trebui să-şi dedice timpul cercetării în timp ce profesorul ar trebui să se dedice educaţiei.” Va aduc aminte (nu pot sa imi inchipui ca nu stiti asta) ca in lumea civilizata a educatiei acordarea titlurilor universitare se face aproap exclusiv pe baza evaluarii cercetarii stiintifice; mai mult, in anumite sisteme de educatie, finantarea unui profesor (si a catedrei pe care o conduce) este direct proportionala cu succesul sau in cercetarea fundamentala si/sau aplicata.
Ce refuzati sa observati sau sa acceptati ca si fundamental gresit, este faptul ca etapele din cariera universitarului roman sunt pur si simplu bulverate de un sistem pentru care iavansarea (mprofesorirea, cum am observat ca se spune in anumite cercuri) este un scop in sine si nu rezultatul firesc al muncii de creatie. Devii profesori atunci cand ai demonstrat ca ai ceva de spus, si nu pentru ca ti-ai dori sa spui ceva! Ori in Romania, in majoritatea cazurilor, intai devii profesor si apoi te apuci „serios” de cercetare, de fapt te simti oarecum obligat sa o faci, ca doar se cheama ca esti fruntea, varful de lance al cunoasterii in domeniul tau de activitate. Rezultatul este cel pe care il stim cu totii: amatorism costisitor (in cel mai bun caz), impostura, plagiat, fals si uz de fals (in cele mai rele situatii). Fapte care „afara” produc oroare si descalifica automat ajung sa fie tolerate cu un ridicat sictirit de umar, daca nu cu un zambet complice…
Nu mi-a fost greu sa-mi imaginez socul resimtit de aceasta „elita” in conditiile in care alogenul Funeriu si „gasca” lui au inlocuit criteriile de promovare minimale CANTITATIVE cu cele CALITATIVE! Pentru ca asta a fost marea schimbare, trebuie sa o recunoasteti! Inainte de 2011, cercetatori straluciti (autori in Nature, Science) nu aveau ABSOLUT nici o sansa sa intre in competitie cu colegii lor din tara (nici pentru posturi universitare, nici pentru granturi de cercetare) pentru simplul motiv ca erau strivit de sutele de articole cu care acestia isi garniseau CV-urile. Articole (again, in Nature, Science) care in mod normal iti deschid o cariera de succes „afara”, in tara erau echivalate cu 4 (patru) publicatii in Analele Universitatii din X…
Iar evaluarea granturilor era un dezastru: am cunostinta d eun experiment facut in 2006 (in plin avant eroic al finantari cercetarii romanesti), cand un grant extrem de bine alcatuit al unui coleg a fost trimis spre evaluare la CNCSIS si a fost respins; raspunsul evaluatorilor a fost halucinant! Nu numai ca argumentatiei ii lipsea logica, dar pur si simplu nici unul din cei trei „revieweri” nu intelesese de fapt care era tema propusa (contestatia a fost respinsa ca.. ati ghicit! insuficient argumentata)! Acelasi grant, cu minime modificari, a fost trimis ulterior „afara” si acceptat pentru finantare cu aprecieri elogioase din partea comitetului de selectie! Evident, onorabilii colegii romani erau stimati profesori universitari care abia isi incepeau cariera in cercetare…
Revin la aceste criterii care vad ca oripileaza marea majoritate a comunitatii academice romanesti (si ma refer exclusiv la stiintele exacte!). Sunt jenante de joase! Va rog sa intelegeti ca l asfarsitul doctoratului, un student mai rasarit face fara prea mare efort punctajul de conferentiar (punctaj care nu este atins insa de peste 50% din conferentiarii Romaniei)! Acesta este nivelul de care vorbim, acestea asunt criteriile pe care vrem sa le „adaptam” realitatilor romanesti…
Pentru numele lui Dumnezeu, cat de jos doriti sa coboram stacheta? De ce adaptarea trebuie sa se faca obligatoriu in jos si nu in sus!?! De ce sa nu ne gandim sa cream conditii pentru intoarcerea a 2-3-5 cercetatori din diaspora (sau sa stimulam eficient pe cei putini din curtea proprie care performeaza) in jurul carora sa se coaguleze/cristalizeze incetul cu incetul viitoarea cercetare universitara de calitate? De ce sa nu facem efortul de a publica in reviste peer reviewed de calitate, acolo unde termenele acordate referentilor sunt stricte si in marea majoritate a situatiilor respectate si nu in ciurucuri in care domneste bunul plac si neglijenta?! A propos, publicarea in revistele de top dureaza foarte mult nu din cauza reviewerilor per se, ci pentru ca acestia solicita experimente suplimentare complexe care consuma timp si bani si nervi.. si daca nu ai fost suficient de destept sa le prevezi, da! dureaza si ani de zile sa-ti vezi articolul acceptat!
Intr-un cuvant: de ce aceasta spaima de a respira aerul rarefiat al inaltimilor? Da, recunosc, etapa de adaptare este dureros de dificila si nu toti rezista… lasati-i insa pe cei cu plamani mai slabi in taberele de parcurs, fiecare la nivelul la care a reusit sa ajunga si permiteti-le celor cu capacitate vitala marita, curaj si viziune sa urce cat de sus pot!… Pentru ca acesta este in primul rand rolul si menirea competitiei universitare: sa creeze campioni, sa creeze cunoastere, sa fie avangarda! Sport de masa se poate face ulterior, avand stabilite modele de urmat…
P.S. Einstein nu a fost NICIODATA „sub nivelul minim de standarde la angajare în universităţi”… cel putin nu al universitatilor la care el ar fi dorit sa se angajeze!
Ati incercat sa atasati vreodata o caruta unui TGV? Da, atunci cind nu aveti bani nici macar de haturi, cind nimeni din TGV nu prea vrea sa urce in caruta, iar cind urca, o face doar in efigie: vrea sa figureze nominal ca sa poate conduce caruta, sa incaseze ce se mai poate incasa, raminind totusi in TGV. Din delicatete.
Nu! Dumneavoastra!?…
Si daca s-ar intampla asa ceva, care credeti ca ar fi solutia optima: incetinim TGVul la viteza carutei?!..
Sau decuplam atelajul si ramanem frumos on the side, uitandu-ne cu admiratie, regret si (sa o recunoastem!) invidie la cei care ne fac cu mana din numitul TGV?..
P.S. In intervalul 2004-2008 au fost cheltuiti de la bugetul de stat si EXCLUSIV pentru cercetare 800 (opt sute!) de milioane de euro (datele sunt furnizate de Fundatia lui Patriciu). Daca nici cu bani astia nu reusim sa cumparam hamuri, haturi si (macar) cauciucuri noi la caruta, avem o mare, mare problema!
P.P.S. Da, stiu cateva cazuri de (pretinsi) TGVisti care s-au cocotat in carutele romanesti. Granturile de reintoarcere (vestitul program Tariceanu/Adomnitei) ale unora dintre acestia mi-au trecut prin mana si le-am trantit fara nici un fel de regret.. am aflat ulterior ca au fost totusi finantate. Deh, colegii universitari din tara (majoritari) se pare ca au fost de alta parere!.. :)
Multumesc pentru raspuns. Desigur, eu ma refer la acest interval, cind ”caruta” noastra se vede legata de TGV. Caci aceasta inseamna, nu-i asa?, reforma. Asadar, despre finantarea actuala vorbesc, simbolica (aici nu este loc pentru lirism: cunoasteti cu siguranta sumele destinate cercetarii/educatiei in ultimii doi ani). Si cind nu ai bani, cum sa te gindesti ca vei putea ”racorda” autohtonul la international?
Cunosc si eu citiva TGVisti cu probleme de afiliere, care au aparut in ultimii ani: stiti cite granturi au fost cistigate anul trecut in competitia CNCS de persoane care au contract de munca in strainatate (contract pe care il onoreaza) si au semnat un contract de munca in tara, ca membri/directori de proiect?
Si pentru ca discutam despre reforma, despre onestitate adica: dl Funeriu, reformist si el, a fost ministrul invatamintului timp de vreo doi ani. Contract de munca, 8 ore pe zi, in Bucuresti, la minister, unde semna si condica de prezenta. In acest interval a publicat mai multe lucrari (coautor), indexate ISI, in care isi declara afilierea la TUM, Germania? Credeti ca este onest? Nu ar trebui sesizata Comisia de etica autohtona? Nici CE, care finanteaza cercetarea dlui Funeriu la TUM nu ar trebui sesizata? Sau aici este vorba despre un caz exceptional?
E greu sa vorbesti de moralitate in Orient…
1. Dubla afiliere nu este nici o noutate, nici o raritate, au contraire!
2. Funeriu a publicat ce a lucrat cat era angajatul/afiliat la TUM! Aceasta este regula, ca afilierea declarata pe un articol sa fie cea LA MOMENTUL executarii experimentelor. Similar, 2 din articolele mele lucrate in USA au fost publicate cu afilierea de US la 2, respectiv 3 ani dupa ce m-am mutat in Europa. repet, aceasta este cutuma, asa este corect!
3. Finantarea actuala nu este deloc simbolica! Granturile de parteneriate se apropie bine de nivelul ERC sau NIH iar cele de idei de nivelul granturilor CNRS sau DFG… In plus, evaluarea granturilor s-a imbunatatit simtitor, aspect poate mai important decat orice altceva!
Multumesc pentru raspuns. Raspund punctual afirmatiilor dumneavoastra.
1. Nu ma refer generic la dubla afiliere. Ma refer la aspectele legale implicate de aceasta, in speta noastra. Unii dintre cei ce lucreaza in strainatate pe baza unui contract de munca au semnat si in Romania un astfel de document, prin care se obliga sa fie prezenti 8 ore/zi aici. Doar astfel pot fi directori/membri in echipe de cercetare. Doar astfel pot fi platiti. Si sint platiti. Vi se pare firesc sa te semnezi un contract si sa nu-ti respecti obligatiile, bucurindu-te de drepturi?
2. Este adevarat ce spuneti dumneavoastra: publicatiile apar ulterior activitatii propriu-zise de cercetare, citeodata cu mare intirziere. In cazul in speta, al dlui Funeriu, este bizar ca grantul ERC se incheie in martie 2010 (fiind angajat full-time si la Muenchen, si la Bucuresti: si aceasta informatie este discutabila?), iar una din publicatii apare in ianuarie 2012. Decisiva ar fi o lamurire din partea revistei in care a publicat acest ultim articol, insa nu stiu daca este o idee buna sa contactam redactia. De altfel, este foarte probabil ca dl Funeriu sa publice in continuare, cita vreme este la Cotroceni.
3. Cind am folosit imaginea TGV-ului si a carutei autohtone, am acuzat si lipsa de mijloace financiare. Chiar daca, in cuantum, unele granturi autohtone se apropie de cele europene, finantarea pe ansamblu a scazut drastic in ultimii trei ani. Stiti care este raportul dintre bugetul cercetarii din 2008 si bugetul din 2012? 5 la 1. Si atunci cum sa poti pretinde ca faci reforma, adica schimbari, care intotdeauna sint costisitoare?
1. Yup! Din pacate, in unele cazuri asa e: grantul romanesc doar panseaza financiar laboratorul din strainatate… Va aduceti aminte totusi in ce conditii a fost jurizat acest program de repatriere, nu!?
2. Va rog sa contactati revista la care a publicat Funeriu! veti avea o surpriza: nu-i intereseaza de nici un Basescu!… DIn cate stiu, cat timp a fost la Cotroceni si cu afilierea curgand la TUM, a avut acceptul TUM! Dar e foarte simplu: contactati (si) universitatea in cauza!
3. Bineinteles ca stiu! Si mai stiu ca in 2004-2008 a fost o risipa infioratoare si ca s-au finantat majoritar ABERATII si reproduceri ale unor articole/tehnici deja publicate!
Mai stiu ca 80% din cercetatorii romani nu ating standardele de calitate ale unui doctorand „de afara”, 90% nu ating criteriile unui assistant professor, 95% nu se apropie macar de standardul unui associate professor. In aceste conditii, ma intereseaza daca fondurile actuale ale Romaniei (cat sunt ele de micsorate) finanteaza exclusiv propunerile de cercetare valoroase si viabile si la cat se ridica acest procent comparativ cu perioada 2004-2008. Dupa ce avem aceste date, putem continua discutia in termeni de eficienta si oportunitate a reformei.
Va multumesc pentru raspuns: rareori in Romania se intimpla sa dialoghezi civilizat. Si acum la obiect, pe scurt.
1. Ma refer la granturi atribuite in 2011, an al reformei, din infimul buget al cercetarii: unii dintre cei ce au cistigat finantare sint si acum in Vest (unde lucreaza de ani buni, in institute si universitati), dar au semnat contracte cu CNCS si, ulterior, contracte de munca cu universitati din Romania, contracte pe care nu le respecta, neindeplinindu-si obligatia de a lucra aici 8 ore/zi, dar primind salariul prevazut in contractul de munca. Aceasta este morala reformei? Nu conteaza ca cei dinainte au fost mai putin cinstiti: astazi ”reformistii” sint mai cinstiti procedind astfel? Vreti sa discutam despre flagrantele cazuri de conflict de interese din sinul CNCS, unde cei mai multi dintre cei 19 decidenti si-au repartizat lor insile finantari in 2011, incalcindu-si propriul regulament de functionare? Inca o data, cred ca e greu sa vorbesti in Orient de morala, adica de reforma…
2. Daca veti observa datele adiacente ultimei publicatii indexate ISI a dlui Funeriu, veti vedea ca articolul a fost propus spre publicare in toamna lui 2011. Si fiecare dintre coautori spune ca lucrat in mod egal la realizarea acestuia. Dl Funeriu a fost, din decembrie 2009, ministru in Romania. Dar e posibil sa fi publicat in 2012, e adevarat, rezultatele unor cercetari din 2008, 2009…
3. Sinteti deci de acord ca bugetul este mult diminuat fata de perioada ”nereformista”. Si atunci, daca nu ai bani (conditie necesara, dar nu si suficienta, pentru performanta), cum sa te apuci de reforme, care sint costisitoare? Cind schimbati acasa faianta, aveti nevoie de bani, altfel operatiunea este imposibila. Nu conteaza ce au facut ”cei rai”, conteaza ce au facut ai nostri, ”reformatorii”, asa ca este inutila referirea la risipa, reala, din deceniile precedente.
Nu cunosc, in procente, situatia autohtonilor comparata cu cea a strainilor. E posibil sa aveti dreptate. Si daca miscorezi bugetul cercetarii, si il indrepti spre putinii ”performanti”, ce faci cu restul? Vor veni profesori din Elvetia sa predea in Romania? Se vor napusti germanii sa prinda posturi de lector in Romania? Ce se va intimpla cu (inevitabila) resursa umana autohtona, demotivata, slab platita, blazata? Inainte de a-ti propune planuri minunate de reforma, ar trebui sa se vada care sint consecintele, pe termen scurt, mediu si lung, ale deciziilor.
Daca nu se mai ocupa nimeni de educatie, si ne ocupam cu totii de cercetare, am si eu o intrebare, poate stupida, dar atunci ce sa mai caute studentii la universitate? Sa vina pentru titlurile si gloria stiintifica? Asta tine de foame? Te ajuta la interviu?
90% din firme importa tehnologii la mana a treia din vest, fiind comparativ depasite din start ca productivitate, in timp ce cercetarea, cata este si ea, bate campii in vest, pe banii statului, adica pe banii amaratelor de firme care nu reusesc sa creasca destul de repede un amarat de PIB, pentru ca au un singur avantaj, forta de munca ieftina. Adica avantajul nostru este ca suntem saraci… Hmm…
Si totusi, cum va imaginati dumneavoastra ca se descurca profii universitari „de afara” (of, cat urasc termenul asta!)? Cum reusesc ei sa isi tina orele si sa si faca si cercetare la un nivel acceptabil astfel incat atunci cand le vorbesc studentilor sa o faca din propria experienta si nu compiland din X si Y!?
Profesorii de afara compileaza mult mai mult ca ai nostri, pentru ca au acces la mai multe surse, si pentru ca asa este normal sa faca. Adica, sunt ceva mai documentati, si probabil mult mai specializati (unii au un singur curs pe an).
Compileaza mai mult si totusi au timp si de cercetare… Interesant!
Ar fi foarte bine ca cei care comenteaza sa fie in cunostinta de cauza. Ca unul „din afara” predau cate un curs pe semestru ca si course master, mai predau 5-6 ore ca invited lecturer, am cel putin 5-6 studenti masteranzi care au de scris o teza de cercetare dupa doi ani, 2-3 doctoranzi si particip la inca 2-3 comitete de doctorat, sunt referent la cel putin 6 reviste de specialitate pe an si la cel putin doua study section (grant review), sunt director al unui centru de cercetare si cu toate astea contractul meu imi cere sa aduc 50% din salariu din granturi sau contracte. Reusesc…cu greu avand in vedere finantarea din ce in ce mai limitata muncind cite 10 12 ore pe zi, de multe ori si wekendurile, si ma simt satisfacut profesional pentru ca sunt intr-un mediu creativ si am un impact pozitiv asupra absolventilor pe care ii invat meserie, etica profesionala si multi ajung sa fie cercetatori sau profesori ei insusi. Am luat un premiu pentru ca sunt un bun mentor de cercetare si cea mai mare satisfactie e sa-mi vad studentii reusind in viata. Deci se poate…chiar fara sa fi un geniu sa le faci pe toate printr-o munca sustinuta, ceea ce este un concept strain pentru majoritatea care activeaza in domeniul academic.
Da d-le Bradut Bolos, institutiile au castigat. In efortul lor de formare/deformare a insilor veti figura in veci ca Bolos Bradut, fiul d-lui Bolos menit sa perpetueze in neant…. neantul.
Nu conteaza ca, de buna credinta si capabil fiind, aspirati sa faceti lumea institutiilor mai buna, mai dreapta, mai frumoasa. Toata pornirea d-voastra spre altceva si anume spre un presupus mai bine loveste in ceea ce institutional este definit ca perfect. Sunteti prin urmare un adversar al institutiei si asta nu se iarta. Indivizii au fost, sunt si vor fi ; nimeni nu este de neinlocuit din perspectiva institutiei care se vede vesnica.
Cautati d-le Bradut Bolos, atitudini critice generate de institutii la insasi adresa lor. Veti vedea ca sunt ca gainatul de porumbel pe umerii statuilor.
Va doare educatia ? Va doare cercetarea ? Insinuati cumva ca umbra unei dogme, confortabil instalate, pune in pericol nu numai insul precar ci chiar – minunea minunilor- Institutia ? Nu ar fi detot imposibil ; si alte piramide, minuni de piatra, sunt in curs de a se confunda cu nisipul desertului.
Pana una alta, cum sugereaza un atent comentator al d-voastra, ele Institutiile sunt cele care revarsa puhoaie de lapte si miere peste oameni. Nu peste toti desigur pentru ca altfel ce farmec ar mai avea viata asta…
Multumesc. Evident, o voce, singulara, nu are valoare, dar daca la vocea mea, se adauga a dumneavoastra, si a multor altora, lucrurile se pot schimba.
Sincer, apreciez criticile, pentru ca in lumea academica, cineva trebuie sa fie „avocatul diavolului”. Uneori eu sunt acela, si atac ideile altora, alteori ei ataca ideile mele. Din foarfeca criticii apare ceva mai bun, pentru ca nici eu, nici ei nu avem dreptatea si adevarul absolut. Tot ce putem spera este un adevar valabil pana cineva gaseste ceva mai bun.
Multumesc tuturor pentru comentarii. Mi-a facut o placere deosebita sa remarc cat suflet si cata pasiune exista pentru invatamantul superior, si in mod special mi-a creeat un sentiment de speranta de mai bine.
Asa cum spunea domnul Rasvan Lalu, articolul meu poate fi interpretat ca o pledoarie impotriva actualei reforme. Din punctul meu de vedere nu este asa ceva, si nu intentioneaza sa fie. Poate ca am o alta viziune decat dansul apropo de oamenii „din sistem”, poate mai critica in unele privinte, poate mai flexibila in altele. Eu cred ca cel mai mare castig al reformelor in ansamblu este competitia, si singurul mijloc de optimizare a sistemului care se adapteaza corect curentelor sociale.