vineri, martie 29, 2024

Despre eficiența durabilă a mișcărilor civice de protest

Mișcările civice de protest [1] desfășurate în ultimii ani în țara noastră și rezultatele obținute reprezintă imboldul inițial pentru scrierea acestui text. Cu particularitățile lor, protestele civice din Bulgaria, Coreea de Sud („Candlelight Struggle”), Egipt (Piața Tahrir), Grecia, Polonia, Spania („Indignados”), SUA („Occupy Wall Street”), Turcia (Piața Taksim), Ucraina sau Ungaria au avut și ele contribuția lor.

Majoritatea mișcărilor civice de protest sunt eterogene și solidare. Diferențele, asperitățile și tensiunile rămân temporar ascunse datorită preeminenței și urgenței sarcinii de a îndeplini un obiectiv comun. Expresia „rămân temporar ascunse” nu indică existența vreunei intenții explicite, a unor decizii prealabile în acest sens. Foarte probabil, solidaritatea se naște spontan și este rațională din perspectiva maximizării șanselor de reușită.

Diversitatea opțiunilor individuale în ceea ce privește soluțiile acceptabile în perioada post-proteste este provizoriu ignorată. Predominante rămân agenda și mesajele generale ce exprimă setul de schimbări dezirabile. Aceasta și pentru că necesara coeziune a grupului protestatar este mai ușor de păstrat prin focalizarea pe țelul comun, dar ar fi foarte probabil periclitată de promovarea unor soluții concrete.

Consecința cea mai evidentă a eterogenității o reprezintă fragilitatea în timp a grupului protestatar. Ea este normală dacă scopul propus a fost atins. Dar fragilitatea se manifestă și atunci când, pentru un motiv sau altul, mișcarea de protest nu și-a atins (încă) obiectivele.

Eventuala revenire a mișcărilor de protest la consistența numerică și de mesaj anterioară, consecință a reactualizării temelor ce au generat protestele inițiale, nu contrazice, cred, teza fragilității.

Odată cu mișcările civice de protest apar și tentative de raliere. Variantele pozitive ale acestora reflectă o convergență substanțială a obiectivelor. Uneori, însă, poate fi vorba doar de dorința de asociere la un eveniment cu impact social și mediatic pozitiv și de obținere a unor beneficii directe sau indirecte.

Mișcările civice de protest evidențiază și un ethos spontan, dar nu neapărat efemer, al fraternității, manifestat prin întrajutorare, solidaritate, egalitate, disponibilitate, optimism și încredere în ceilalți protestatari[2]. O consecință importantă o reprezintă structurarea orizontală a multor mișcări civice de protest.

Protestele din ultimii ani din țara noastră nu au avut și nu au produs lideri. Absența ierarhiei, percepută probabil de participanți ca un element de diferențiere pozitivă și ca o critică implicită a structurilor piramidale contestate, reprezintă, însă, și o limitare. Ea face extrem de dificilă comunicarea directă, în măsura în care este dorită de ambele tabere, cu ținta protestului (decidenții politici), dar și, iarăși în măsura în care este dorită, cu organizații și grupuri de sprijin, inclusiv partide din opoziție.

Este de notat că absența dialogului poate fi utilizată de către guvernanți, atunci când sunt ostili comunicării deoarece o echivalează rudimentar cu cedarea, pentru a prezenta protestele civice ca tulburări grave ale ordinii publice sau ca acțiuni cu agende ascunse subversive, pentru a le contesta legitimitatea și, nu de puține ori, pentru a le reprima.

Inexistența unor structuri ierarhice de autoritate și de reprezentare precum și sancționarea tentativelor de abandonare a acestei formule generează și un impas decizional. În acest context, stabilirea unor coordonate practice, precum locul, ziua și ora, nu pot fi asimilate unor decizii. În cazul multor mișcări de protest nu se adoptă decizii; ele își adaptează spontan mesajele la evenimente externe (îndeosebi la acțiunile puterii politice).

O trăsătură comună multor mișcări civice de protest este orientarea lor anti-partidistă, și, prin extensie, anti-sistem politic. Nu este, desigur, promovată decât marginal o respingere de principiu; adversitatea se referă deschis la partidele și sistemul politic existente în momentul respectiv. Iar poziționarea ostilă partidelor politice deține un statut privilegiat printre sursele de autodefinire (setul de atribute „tari”, definitorii) și de legitimare a protestelor.

Consecințele negative ale respingerii în bloc a partidelor politice prin absenteism electoral sunt astăzi evidente, astfel încât comentarii suplimentare sunt inutile. A vota este important, dar nu reprezintă nicidecum „sfârșitul poveștii”. Monitorizarea activității aleșilor, a calității relației de reprezentare sau presiunea „de jos în sus” pentru promovarea unor proiecte se impun tot mai mult ca la fel de importante. Și lista nu se termină aici!

Convingerea adânc înrădăcinată că „nu avem cu cine vota” este dificil de schimbat. Partidelor politice de opoziție, dezavantajate de o participare electorală redusă, le revine cu siguranță un rol important în contracararea tendinței de dezangajare politică. Dar nu numai lor! Iar pentru ca participarea la vot să fie valorizată pozitiv este nevoie de mult mai mult decât de simple apeluri, declarații de interes sau de bune intenții.

La manifestațiile civice de protest participă, cu siguranță, și membri sau simpatizanți ai partidelor politice. Dar implicarea explicită, în nume propriu, a partidelor politice este frecvent refuzată. În țara noastră, reacțiile negative spontane înregistrate atunci când diverși lideri politici au încercat să participe la proteste indică faptul că există un consens al majorității protestatarilor în legătură cu delimitarea de partide. Rezultatul îl reprezintă și impasul în care se află partidele politice de opoziție în ceea ce privește manifestarea suportului pentru mișcările civice de protest. Iar teama de critici și de reacții vehemente de respingere este o cauză, nu singura, a atitudinilor ezitante, prudente, neconvingătoare ale partidelor.

În ultimii ani a apărut și s-a consolidat o așteptare publică referitoare la înnoirea clasei politice (partide și politicieni). Varianta radicală este reprezentată de cerința imperativă a schimbării din temelii a clasei politice.

Nu cred că poate fi contestată temeinic justețea nevoii de schimbare, inclusiv a partidelor politice. Dar, din nou, nu numai a lor!

Partidele politice și liderii acestora au fost incluse în categoria forțelor ce se opun unei cerințe normale și fundamentale – reformarea clasei politice – pentru realizarea unei bune guvernări. Nemulțumirile referitoare la activitatea politicienilor români sunt îndreptățite, ceea ce nu ar trebui, totuși, să valideze tratarea în bloc, nediferențiată a acestora.

Scepticismul și dezavuarea de plano a tuturor partidelor politice – niciunul „fără pată și prihană”, dar niciunul doar o simplă copie, identică cu oricare altul, a aceluiași unic tipar negativ – se întemeiază pe un maximalism, sau o iluzie, cu foarte probabile efecte (neanticipate) adverse în ceea ce privește capacitatea mișcărilor civice de protest de a sprijini și încuraja necesare schimbări durabile în direcția bunelor practici politice și a bunei guvernări.

Teoretic, cerința schimbării complete a politicii românești (actori, configurație, norme, raporturi, etc.) nu poate fi respinsă ca imposibilă. Nici măcar argumentul lipsei vreunui precedent istoric nu poate fi invocat, pentru că există, în alte epoci și țări, cazuri de acest tip. Dar tocmai existența acestora cred că furnizează un argument important pentru respingerea abordării radicale a înnoirii clasei politice din țara noastră. Pentru că, atunci când a fost înfăptuită, ea a însemnat suferințe, tragedii, costuri sociale și personale imense, fără ca promisa emancipare de racilele trecutului să fie realizată. Dimpotrivă, continuitatea cu practicile opresive din l’ancien regime și apariția unor noi forme de represiune și teroare s-au manifestat rapid și cu putere.

Cred că schimbarea organică a sistemului politic actual este de preferat schimbării prin ruptură. Noul, chiar autentic, nu înseamnă obligatoriu și de la sine mai bun. Există exemple în această privință atât în România cât și în alte țări unde există crize ale partidelor politice tradiționale.

Privite în desfășurare, există mai multe trasee pe care mișcările civice de protest se pot înscrie.

Prima variantă și cea mai frecventă poate fi numită „conservatoare”, deoarece protestul civic rămâne în mare parte ceea ce a fost de la început. Modificări pot apărea (de exemplu, aria de acoperire teritorială sau numărul de participanți), dar ele nu sunt structurale.

Există, însă, și variante ce presupun transformări substanțiale, iar ipoteza acestui text este că acestea determină în mai mare măsură – dar nu de la sine – o amprentă pozitivă durabilă și semnificativă a mișcărilor civice de protest asupra guvernării și a deciziilor politice.

Fără îndoială, nu există vreo obligație ca mișcările civice de protest să se modifice structural. Însăși formularea unui astfel de imperativ ar fi caraghioasă și inutilă. Protestele autentice nu se nasc la comandă și nu se încheie la ordin! Mișcări civice de protest vor continua să existe, unele vor dispărea, după ce au reușit, total sau parțial, ce și-au propus sau fără a avea succes, altele noi se vor naște.

Protestele civice masive, de durată și cu anvergură tematică ar putea însă și să evolueze organic într-una din următoarele direcții[3]:

  • În funcție de gradul de eterogenitate al mișcării civice de protest și de clarificarea principalelor curente distincte din interiorul său, înființarea unuia sau mai multor partide politice noi: Opțiunea pentru această traiectorie este, cel puțin într-o primă etapă, mai ușor și mai probabil de adoptat. Dar dificultățile construirii unui partid competitiv la nivel național nu trebuie subestimate. Nu este vorba doar de resurse sau de activitate organizatorică. Dificilă este, în egală măsură, și dezvoltarea unui program politic coerent, atractiv și multi-tematic, care să depășească limitările firești generate de obiectivele focalizate ale acțiunilor de protest[4].

Există, de asemenea, și riscul amăgirii, al autoînșelării în ceea ce privește sprijinul social și impactul politic datorită favorizării unui cadru de referință închis de tipul „noi și-ai noștri”[5].

Un curs al evenimentelor cu potential contraproductiv important îl reprezintă disputele referitoare la moștenitorul și continuatorul legitim al mișcării de protest originare. Excluderile, anatemele și „dezvăluirile” reprezintă indicatori ai unei asemenea situații disfuncționale.

  • În funcție de gradul de eterogenitate al mișcării civice de protest și de clarificarea principalelor curente distincte din interiorul său, integrarea în unul sau mai multe dintre partidele existente, și anume în cel(e) cu care aria de compatibilitate este cea mai extinsă: Și această opțiune conține necunoscute și riscuri (buna credință reală a părților, soliditatea angajamentelor asumate sau capacitatea de promovare și menținere pe agenda partidului a obiectivelor mișcării civice, etc.).
  • Menținerea statutului inițial al mișcării civice de protest și, ca element de noutate, acceptarea explicită a sprijinului unuia sau mai multor partide politice: La fel ca în celelalte două variante, această cale cere mai mult decât spontaneitate în ceea ce privește mobilizarea și participarea la proteste. Dacă se continuă într-o formă nestructurată – termen ce indică nivelul de organizare internă, nu relevanța acțiunii sau validitatea și coerența mesajelor –, dar se dorește promovarea obiectivelor mișcării și prin alte mijloace, delegarea și reprezentarea devin inevitabile.

În această privință, există și temerea justificată că nu s-ar întruni sprijinul majorității participanților, ceea ce ar însemna sfârșitul mișcării de protest, cel puțin în forma în care aceasta s-a manifestat până în acel moment.

Fiecare din cele trei direcții schițate mai sus reprezintă și oferte politice adresate electoratului, în primul rând celor care sprijină, indiferent în ce mod, mișcarea civică de protest respectivă și agenda publică promovată de aceasta.[6]

Ordinea în care au fost menționate variantele nu reflectă o ierarhizare ascendentă sau descendentă. Fără a fi identice în ceea ce privește conținutul și complexitatea, fiecare dintre ele poate fi superioară celorlalte, dacă, doar în cazul său, sunt respectate exigențele lucrului bine făcut. Iar una din reguli este compararea obiectivă a variantelor din perspectiva câștigurilor și costurilor, a avantajelor și dezavantajelor.

Atât mișcările civice de protest cât și partidele favorabile acestora reprezintă pentru cealaltă parte o oportunitate sau o amenințare. Rezultatul (câștig – câștig, câștig – pierdere, pierdere – câștig sau pierdere – pierdere) depinde atât de procese interne, proprii fiecărei tabere cât și de modalitățile de raportare reciprocă (parteneriat sau competiție).

Tendința de conciliere implicată de ultimele două variante schițate anterior nu este univocă, de la (cel puțin) unele segmente ale mișcării civice de protest la unele partide. Nu este vorba de un cadou făcut partidelor sau de un drept al acestora, consecință a simplului fapt că există și că au sau ar putea avea forță legislativă și executivă.

În același timp, sprijinul acordat unui partid politic, oricum s-ar manifesta și oricare ar fi protagoniștii, nu este ireversibil. Circumstanțe schimbate vor modifica, foarte probabil, situația și partidul poate deveni din aliat o țintă a protestelor civice. Pentru că, precum în cântecul „Les Bourgeois” al lui Jacques Brel, progresiștii de ieri pot fi retrograzii de astăzi.

Pentru a fi poli de atracție pentru mișcările civice de protest, partidele politice de opoziție au propriile „foi de parcurs” (clarificări doctrinare și de program, coerență a deciziilor și comunicării publice, inițiative și proiecte valoroase pentru agenda populației de la nivel local la cel național). Ca pentru orice alt tip de organizație, menținerea echilibrului dintre continuitate și schimbare reprezintă și pentru partidele politice o provocare majoră. Există exemple de partide care au dispărut pentru că s-au prezentat brusc ca având o identitate complet diferită, iar electoratul „nu a cumpărat” noua marfă. Există exemple încă și mai numeroase de partide politice care au dispărut pentru că au refuzat să se adapteze la situații noi, pentru că au respins nevoia de schimbare.

Protestele civice pot servi ca mijloace de legitimare a pretențiilor democratice ale unor regimuri autoritare. Această ultimă constatare amară nu ar trebui să descurajeze manifestațiile civice de protest și, de altfel, de cele mai multe ori nici nu le descurajează. Rareori mișcările civice de protest se nasc din revendicări minore sau din teme marginale. Protestele civice masive și de durată reprezintă, astfel, mesaje directe referitoare la disfuncții, rătăciri și erori ale guvernanților. Iar aceștia ar trebui să fie recunoscători pentru că există și asemenea mecanisme de alertare!

În sens larg, politică se face în multe moduri și nu există vreun monopol al partidelor și al politicienilor în această privință. Politica de partid nu este singura și, uneori, nici cea mai valoroasă manifestare a activităților politice. Mișcările civice de protest reprezintă și acțiuni politice, iar recunoașterea acestui atribut nu este o vulnerabilitate[7].

Statutul partidelor, îndeosebi al celor parlamentare, crește, însă, semnificativ dacă prin politică avem în vedere legislativul și executivul, competiția pentru accesul la guvernare și exercitarea puterii politice. Iar ultimul element menționat poate clarifica de ce se poate întâmpla ca o mișcare civică de protest să câștige o bătălie și să piardă războiul![8] Pentru că avertismentul lui Leszek Kołakowski își păstrează actualitatea: există „aspecte ale democrației care, în anumite condiții observabile empiric, sunt compatibile cu totalitarismul; principiul majorității concepute ca regulă absolută este un exemplu în acest sens”[9].

Acest text nu este, cel puțin ca intenție, o pledoarie pentru pacturi și compromisuri dezonorante în privința alianțelor, pentru comerț cu valori și principii, dar nici pentru o intransigență absolută ce poate conține doze mari de orbire, amăgire și sterilitate politică.

NOTE___________________


[1] Subiectul are numeroase ramificații, teme secundare și derivate, nuanțe și particularități, etc. Acestea au fost în mare parte sacrificate pentru ca textul să aibă o lungime rezonabilă.

[2] Profilul atitudinal al protestatarilor are și trăsături deloc salutare; de exemplu, sentimentul exclusivist de superioritate, de elită/ minoritate luminată, sau formele disprețuitoare de raportare la non-participanți, considerați nediferențiat ca un grup omogen inert și blamabil. Aceste caracteristici pozitive și negative descrise succint nu se manifestă toate și în egală măsură la fiecare protestatar considerat individual.

[3] În continuare mă voi referi la mișcările civice de protest în sens larg, adică la întregile lor baze civice de sprijin manifest sau latent. Pentru motive ce sper că vor fi clare, membrii și simpatizanții partidelor politice favorabile unei anumite mișcări civice de protest nu sunt cuprinși în această definiție, chiar și atunci când participă la protestul civic respectiv. Ei pot, însă, reprezenta o punte de legătură și de comunicare între partid(e) și mișcarea de protest.

[4] Cred că existența unor domenii pivot, al căror progres facilitează și accelerează schimbările pozitive în alte sectoare, nu reduce importanța elaborării unor programe politice integrale și integrate. Și, desigur, nu demagogice. Amploarea acestei sarcini a fost descrisă expresiv și realist, pornind de la un proverb polonez, de către Lech Wałęsa: ”Pentru a trece de la capitalism la comunism nu e greu – e suficient să naţionalizezi şi să-i bagi pe patroni la puşcărie. Invers, ca să treci de la comunism la capitalism e mult mai complicat. E ca în cazul ciorbei de peşte: o poţi obţine dacă ai peşte, dar, după aceea, nu mai poţi face peşte din ea …”

Lech Wałęsa: Interviu acordat ziarului Le Monde, 12 decembrie 2005 (în Dilema Veche, anul III, nr. 103, 13-19 ianuarie 2006)

[5] „… ’Noi şi-ai noştri’ nu constituie o bază electorală plauzibilă …”, Andrei Pleșu: Ce-i de făcut, Adevărul, 2 august 2018.

[6] Niciuna din variantele enumerate nu garantează în sine succesul, eficiența de durată. Fiecare dintre ele reflectă o condiție necesară pentru depășirea limitelor protestelor civice, dar nu și suficientă. De asemenea, discuția despre aceste variante are rost doar dacă nu există disponibilitate a guvernanților în ceea ce privește satisfacerea reală a revendicărilor. Dar, din păcate, așa se întâmplă de cele mai multe ori!

[7] Reproșul frecvent al guvernanților că protestatarii (sindicate, demonstranți, ONG-uri, etc.) „fac politică” și pretențiile de același calibru (de exemplu, „lăsați guvernul/ parlamentul să lucreze”) nu pot fi catalogate altfel decât ca ridicole și inacceptabile. Pentru că politica se referă la treburi publice, oricine are dreptul legitim de a fi interesat și de a interveni. Prin urmare, nu există și nu trebuie să existe un monopol al politicienilor. Oricât de mult și l-ar dori unii dintre aceștia!

Calitatea intervenției în treburile publice reprezintă un aspect diferit. Dar, și în această privință, politicienii nu au un statut privilegiat.

[8] Măsura în care succesul guvernanților este unul pe termen lung, de durată și stabil, reprezintă o altă temă importantă. Cred că nici guvernanții, nici protestatarii nu pot avea certitudini în această privință.

[9] Leszek Kołakowski: Idolatria în politică, în Modernitatea sub un neobosit colimator, București, Editura Curtea Veche, 2007, p. 221.

Distribuie acest articol

5 COMENTARII

  1. Poate ca lucrurile sunt mult mai simple: o miscare civica are sens cand se reflecta intr-un obiectiv politic al unui partid politic.

    Eficienta democratiei, simpla in esenta ei, presupune insa cunoasterea si rabdare.

    Democratia inseamna de fapt un mecanism de acces la putere, Astfel. schimbarea este posibila doar din 4 in 4 ani.

    Consider ca lucrul cel mai important pe care miscarile de strada din Romania l-au adus in atentie este vulnerabilitatea statulu roman (ca institutie a societatii) in fata actiunilor de capturare a puterii sale.

    Aceasta vulnerabilitate trebuie rezolvata. In caz contrar. orice partid ajuns la putere o va exploata. Nu cred ca, persoane mature fiind cu totii, ne-am putea permite luxul de a ne amagi ca exista partide curate si partide murdare.

    In consecinta, dupa parerea mea, eliminarea acestei vulnerabilitati nu este posibila prin schimbarea partidelor la putere.

    Institutia statului in sine trebuie reformata pentru a elimina vulnerabilitatea la capturare.

    Problema majora este insa ca orice partid nutreste dorinta (cel putin la nivelul unor lideri) de a fructifica vulnerabilitatea la capturare pentru folosul personal.

    Aici intervine al doilea impact al miscarilor de strada: acela de a demonstra ca este posibila sanctiunea civica capturarii statului.

    Acest al doilea impact este insa restrans, daca el nu reprezinta un element de sprijin penrtu un partid politic ce si-ar pune problema eliminarii vulnerabilitatii la capturare, in loc de a profita de pe urma ei.

    De aceea as spune ca rolul actiunii civice este in acest moment acela de a impune (constient sau nu, organizat sau spontan) o orientare a partidelor politice spre reforma statului. Este oarecum pretentios daca percepe acest lucru ca pe un act academic sau ca pe un demers explicit. Mai curand poate fi inteles ca pe un indemn: „Refoirmati statul, ca noi va sustinem!”.

    ====

    Daca am ajuns la aceasta concluzie, anume ca miscarea de strada indeamna la reforma statului pentru a elimina vulnerabilitatea de capturare, mai ramane sa vedem cum anume se poate realiza acest lucru.

    Reforma statului este o actiune politica, iar politica se exprima prin partide politice. Oricat de murdare ar fi si oricat de hulite ar fi, partidele sunt indispensabile, Chiar si societatile care s-au condus autoritar au facut apel la ele (partidele comuniste, NSDAP etc.).

    Desigur, reforma statului este posibila si prin actiune autoritara – Chile e un bun exemplu.

    Dar pentru un stat din UE, solutia Chile este evident inaplicabila.

    Ramane solutia reformei statului prin actiunea asumata a unui partid politic, sau a mai multora grupate in jurul unui program comun.

    ===

    In aslta parte am explicat ca, dupa parerea mea, actualul stat are trasaturi puternice de stat socialist (cripto-comunist, sa nu facem confuzia cu welfare state). Statul socialist persista prin privilegii si prin aservirea sa catre un grup de potentati. Asta este esenta lui, daca inlaturi privilegiile, are loc disolutia statului socialist.

    Prin urmare, trecerea statului intr-unul liberal este cea care asigura rezilienta la capturare, transmiterea voinetei populare spre conducere si, pana la urma sansa bunastarii pentru fiecare.

    Observati insa ca nu am spus „bunastare pentru fiecare” ci „sansa bunastarii pentru fiecare”. Bunastarea individuala este rodul efortului individual, iar statul este cel care asigura ca fiecare cetatean care depune un efort, accede la bunastare.

    Dar reversul inevitabil al medaliei este ca si cine nu depune acel efort, nu ajunge la bunastare. Observati ca nu am spus „moare de foame” – asa ceva este inaceptabil intr-o societatea a mileniului III. Dar a nu muri de foame nu este evident acelasi lucru cu a accede la bunastare.

    Cum anume se asigura rasplatirea efortului si sancionarea absentei lui, este o lunga discutie pe marginea formarii si functionarii statului liberal care poate isi va gasi un loc in alta parte.

  2. Un text de mare valoare şi acută actualitate.

    Textul este de fapt un articol de ţinută ştiinţifică, care însă renunţă deliberat la formele rigide ale comunicării academice pentru a se adresa unui public larg despre o temă de cea mai stringentă actualitate şi importanţă: locul şi rolul marilor proteste româneşti din ultimul an şi jumătate.

    Sunt aceste uriaşe proteste de stradă relevante, importante, utile ? Răspunsul dat de articol este: evident, da, oferind apoi analize, argumente, explicaţii.

    Protestele nostre se înscriu într-o largă frământare a masselor, nu doar a celor din lumea a treia, ci mai ales a celor din lumea prosperă şi liberă.

    Textul este foarte dens, aproape fiecare frază fiind una de sinteză şi concluzii ale unor analize premergătoare.

    Protestele româneşti au trăsături specifice, sunt spontane, orizontale, fluide, non-politice în sensul de anti-establishment politic. Toate acestea le fac puternice şi fragile deopotrivă.

    Articolul, în continuarea unei vaste şi ilustre literaturi, pune apoi cruciala problemă a raportului dintre massă şi putere (Masse und Macht) şi analizează posibilităţile plauzibile pe care le au protestele de a-şi găsi calea spre puterea politică: transformarea energiilor spontane şi autentice ale masselor în structuri decizionale instituţionalizate se aseamănă cu drumul nou născutului spre adultul cu cravată şi ochelari: cât din imensul potenţial iniţial se pierde şi este trădat, cât se câştigă în focusare şi eficacitate ?

    Valoarea intrinsecă a articolului este înmulţită de marea sa oportunitate şi actualitate: nu doar ca răspuns teoretic de înalt nivel la campania de murdărire şi intoxicare împotriva protestelor (vezi cel mai recent dezgustătorul spin-doctor Kuki Tăriceanu), dar şi ca reflecţie asupra viitoarelor proteste, ce devin mai actuale ca oricând, văzând asaltul final spre instaurarea domniei fărădelegii (în principal prin anunţata OUG de amnistie).

    Rareori un text mai bun a apărut într-un moment mai potrivit.

  3. Vorbe multe și golite de realitatea concret-autohtonă
    Civică, Politică și Popular-Cetățenească A ÎNTREGII țări
    întru aceeași superbă subtilă amăgire mitologic-mioritică.
    și așa se tot întreține ciorba călîie și mămăliga fleașcă
    de decenii și de decenii într-o cvasi-totală și inutilă pedagogie de catedră.

  4. De acord cu multe.
    Partidele est și vest nu sunt locul unde se găsesc valori, unde se manifestă cele mai credibile glasuri ale societății. Partide înseamnă interese (clientelă), interese „politice“ (dogmatism), interese personale (Dragnea/PSD).
    Estul are un „decalaj istoric“ fată de vest în privința instituților democratice. Naționalismul, izolaționismul și preferința pentru coliziune și conflicte interne și externe a dezghetat 1989 din nou.
    „Îmi apăr sărăcia, nevoile și neamul“. N. Iorga
    Statul de drept e azi cel mai des reclamat pe „stradă“. Cred că e important.

    … „… avertismentul lui Leszek Kołakowski își păstrează actualitatea: există „aspecte ale democrației care, în anumite condiții observabile empiric, sunt compatibile cu totalitarismul; principiul majorității concepute ca regulă absolută este un exemplu în acest sens” … „…..

    Estul nu a reușit într-un secol să depăsească tentativele autoritare, autocrate și dictatorice. Totalitarismul a lăsat urme grave.
    Occidentul a reușit în 73 de ani de pace să consolideze instituțiile democratice. Locuitorii în nord- vest sunt multumiți (sentimentul apartenenței) cu soarta lor în democrație, cu țara lor. În Elveția venitul mediu este de 5.500 Euro pe lună. În est?
    În sud-est șomajul la tineri a rămas o problemă nerezolvată care scindează societatea și slăbeste partidele democratice. În est si vest apar azi tendințe naționaliste și extremiste. Va fi dificil la președinția UE 2019 cu „penali patrioți“ în guvern, parlament și instituțiile publice. Dezbaterea publică ca cea a autorului e bine venită. Mai e timp?

  5. Protestul e verificarea cea mai sigură că masele au înţeles lăcrimând despre ce este vorba. Interesant că elitele şi-ar dori să nu participe decât persoane cu educaţie, dispariţia recentă de pe Facebook a lui Mălin Bot şi a lui Oreste nefiind privită ca o victorie a batalioanelor de postaci PSD-ALDE, ceea ce nu va mări neapărat participarea la comemorările din 10 septembrie.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Andrei Musetescu
Andrei Musetescu
Andrei Mușetescu (1953, București) Sociolog. Activitate: Cercetări de piață, studii media, cercetări cu tematică socială și politică.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro