joi, martie 28, 2024

Despre hărţi, cărţi şi alte doftorii pentru educaţie

Textul de faţă a fost inspirat de articolul lui Mircea Toplean, „Copiii şi tehnologia”

Multe dintre naivităţile zilei când vine vorba de învăţătură provin dintr-o reprezentare simplistă şi superficială a minţii. Mintea nu este o tolbă cu săgeţi sau o trusă cu scule[1], receptacul pasiv şi harnaşament de prim ajutor. Mintea este fundamental activă şi cartografică. Este reprezentaţională, producând, clipă de clipă, hărţi multidimensionale şi dinamice ale realităţii. Sunt hărţi pe verticală şi orizontală, hărţi semantice şi contextuale, hărţi structurale şi hărţi de detaliu, la rezoluţii mici şi mari. Câteva consecinţe urmează de aici.

Cum orice hartă, oricât de detaliată, rămâne un decupaj şi o simplificare a realităţii, mintea este fundamental selectivă. Într-adevăr, selectivitatea este o trăsătură fundamentală a minţii, la fiecare nivel şi în interiorul fiecărui proces psihic. Ceea ce înseamnă că simpla stimulare, oricât de creativă şi atrăgătoare, nu este de regulă suficientă pentru a produce învăţare şi transformare profundă.

Stimulii care trec prin mecanismele curiozităţii perceptive (stimuli dinamici, policromi, semnificativi pentru cel ce percepe, neobişnuiţi, neregulaţi etc) produc, de regulă, o orientare a atenţiei şi o excitaţie care ajută memorarea, dar ei vor rămâne semnificativi doar în măsura în care apelează reţelele semantice de profunzime, în măsura în care îşi găsesc locul în hărţile mentale ale subiectului.

O a doua consecinţă, ce derivă direct din prima, este că mai dispuşi şi predispuşi spre învăţare sunt cei care dispun de asemenea reţele consistente, care, simplu spus, ştiu lucruri cât mai multe şi mai diverse.

De asemenea, putem deduce de aici de ce o cultură a suprastimulării nu este şi o cultură a învăţării. Ba dimpotrivă. Tocmai pentru că excitarea perceptivă este un mecanism primar al învăţării, o supralicitare a lui duce la insensibilitate şi la toleranţă sporită la noutate, adică la închidere cognitivă.

O altă consecinţă critică priveşte atenţia. Mobilitatea este o trăsătură fundamentală a atenţiei, o adaptare pentru animalele care trăiesc în medii dinamice şi diverse, saturate îndeobşte de noutate semnificativă. Supralicitarea compulsivă a mobilităţii atenţiei nu produce decât epuizare şi insensibilitate, după cum spuneam mai sus.

La om, mecanismelor primare care răspund la stimuli le corespund mecanisme neimersive, reflexive, prin care este extrasă semnificaţie secundă din experienţele de viaţă. O cultură a suprastimulării este deopotrivă o cultură a imersivităţii corozive, o cultură a epuizării şi a învăţării superficiale. Să privim ceva mai îndeaproape natura cartografică a minţii. Simplu spus, mintea construieşte hărţi ale realităţii (luaţi termenul în sensul cel mai larg).

Natura cartografică (al cărei principiu de bază este similaritatea de formă, izomorfismul) este evidentă de la nivelul celor mai simple procese psihice, cum sunt senzaţiile şi percepţiile. O percepţie nu este altceva decât o hartă izomorfă şi dinamică a unor segmente de realitate. Dinamismul acestor hărţi, care nu este altceva decât reflexul dinamismului minţii, presupune integrarea hărţii perceptive în hărţi mai complexe, de nivel superior. De exemplu, perceperea unui volum de poezie, aflat pe o masă, nu este, la om, doar atât, ci simultan un segment ale unor hărţi structural mai complexe: o hartă conceptuală (nu doar „vedem” un volum pe o masă, ci înţelegem că este un volum pe o masă), o hartă afectivă (o întreagă reţea afectivă este activată de hărţile perceptive şi conceptuale), hărţi structurale (care privesc tiparele realităţii, de pildă o carte care stă pe masă ne atrage mai puţin atenţia decât o masă care stă pe o hartă etc). De asemenea, fiecare tip de hartă generează mai multe reprezentări din aceeaşi clasă.

Imaginea volumului nu este integrată conceptual doar la nivelul unei singure categorii. Astfel, o carte este, de asemenea un obiect solid sau o dovadă de afecţiune, ceea ce produce activări ale unor reţele semantice diferite care, însă, pot comunica (şi chiar o fac).

Pe de altă parte, cartografierea unor procese duce la reprezentări ale structurilor şi la sesizarea de tipare comune cu alte procese, ceea ce produce, prin integrare, noi şi noi hărţi. Consecinţa directă  (şi, pentru cei mai mulţi, contraintuitivă), este că, în sensul cel mai propriu, nimic nu este cu adevărat inutil de învăţat. Nu există un conflict între cunoştinţele aşa-zis utile şi cele, horribile dictu, inutile. Cunoştinţele „utile”, procedurale, abilităţile cotidiene, informaţiile semnificative în practica imediată reprezintă, desigur, o categorie importantă de cunoştinţe şi nici un sistem de educaţie respectabil nu le ignoră. Dar este stupid (şi inconsistent ştiinţific) să le aşezăm în opoziţie cu „celelalte” cunoştinţe, cele „inutile”, pentru că acestea îmbogăţesc in(de)finit hărţile noastre mentale, dau profunzime înţelegerii, supleţe deciziilor şi inteligenţă raporturilor sociale.

Ca de fiecare dată, educaţia bună este o chestiune de distanţă corectă a privirii, de situare virtuoasă între două extreme: pe de o parte fanaticul gratuităţii, abstractului, superbiei intelectuale, omul clorotic, livresc şi „rupt de viaţă”, ridiculizat adesea în literatură, de la Rabelais şi Montaigne până la Valeriu Gherghel.[i][2] Pe de altă parte fanaticul utilului, omul care vrea să ştie de fiecare dată la ce îi folosesc concret şi imediat lucrurile pe care le învaţă, omul fără însuşiri sau cu însuşiri puţine, decise de regulă de algoritmii filtrelor de Instagram.

Voi spune două vorbe şi despre pasiuni. În lumina celor scrise mai sus a devenit mai limpede, sper, că pasiunea veritabilă nu este şi nu poate fi, la fel ca în erotism, o posedare patologică, închisă faţă de exterior, geloasă pe exterior, idiosincratică, moartă. Dimpotrivă. Pasiunea este un ordonator de nivel superior al experienţei, un atractor care dă formă piliturii de fier a experienţelor zilnice, practice, sociale sau intelectuale. Fii pasionat şi fă ce vrei, pare să fie îndemnul cvasiaugustinian al epocii noastre, care se remarcă, totuşi, printr-o anhedonie care nu are probabil precedent. Tot augustinian voi răspunde: de acord, numai că atunci când eşti pasionat te deschizi către totalitatea experienţei, din mijlocul locului ferm al pasiunii ochiul poate să devină atent într-o manieră totală, integratoare. Cărţile celor mai pasionaţi scriitori, versurile celor mai pasionaţi poeţi, filmele celor mai pasionaţi cineaşti, ipotezele celor mai pasionaţi savanţi mustesc de diversitate şi subîntind întotdeauna, explicit sau implicit, întregul experienţei umane.

Textul meu poate părea arid şi didacticist. E totuşi fundamental să practicăm această meserie înţelegând corect procesele minţii şi misiunea şcolii. Acum, la momentul la care scriu, şcoala românească se zbate într-un angrenaj de corespondenţe şi dependenţe vicioase, un foc încrucişat între cei care ar trebui să se ajute unii pe alţii, un campionat al învinovăţirii reciproce cu iz de ordalie. Şcoala de calitate se face doar cu profesori buni, cu profesori empatici şi dedicaţi, dar, la fel de important, cu profesori cultivaţi, curioşi, care citesc constant şi divers. De asemenea, cu profesori care au deprins ştiinţa provocării fertile, a incitării la gândire, gustul heterodoxiei şi al paradoxului.

Şcoala de calitate se face cu elevi dispuşi să înveţe, cu elevi deprinşi să acorde atenţie, efort şi bunăvoinţă actului pedagogic. Cu familii care să respecte cu adevărat educaţia şi care să asigure sănătatea fizică şi emoţională a copilului, dar şi setul de deprinderi fundamentale care să deschidă elevul spre aventura propriei educaţii. Nu în ultimul rând, educaţia de calitate se face cu mecanisme sociale, mecanisme ale întregului grup (cel din care fac parte deopotrivă copiii, profesorii şi părinţii) prin care atenţia, curiozitatea şi dragostea de carte să devină habitusuri, înclinaţii durabile. Toate pedagogiile serioase o ştiu.

Oamenii sunt friabili şi inconsistenţi, niciun impuls nu rezistă dacă nu este permanent cultivat şi susţinut instituţional. Ca de fiecare dată voi fi întrebat care sunt soluţiile. Nu sunt, desigur, simple, însă nici intangibile. Le-am detaliat în alte părţi. Aici aş spune doar că schimbarea şcolii nu poate începe decât de la oameni oneşti şi consistenţi intelectual, întregi sufleteşte şi substanţiali din punct de vedere moral. Doar aşa vom lăsa uitării şcoala ca o haltă în care aşteptăm, dezabuzaţi, plictisiţi şi resemnaţi, trenurile succesive ale examenelor care nu sunt decât un fir al Ariadnei pentru ieşirea din labirintul de neomenie pe care îl confundăm azi cu educaţia.


[1] https://www.edupedu.ro/doru-castaian-truse-de-scule-arhitecturi-curriculare-si-epidemii-globale/

[2] https://polirom.ro/plural/6882-roata-placerilor-de-ce-n-au-iubit-unii-intelepti-cartile-.html


 

Distribuie acest articol

9 COMENTARII

  1. Trebuie sa recunosc, prima parte a articolului ma depaseste, partea a doua, pt mine mai inteligibila sublineaza ceace stim cu totii si totusi, care sunt doftoriile pt educatie ?
    In Romania dar nu numai, prea mult se doftoriceste la educatia si pregatirea profesionala a tinerilor, conform unui studiu recent ca. 25 % din numarul tinerilor tarilor dezvoltate economic ducand lipsa de cele mai elementare aptituni in urma procesului educational.
    Daca privim la demografie si trendul acestor societeti, cresterea numarullui celor varstinici in deprimentul tinerilor ar trebui sa sune multe alarme, nu una.
    Este invocata dezvoltarea technologica care necesita alta cerinte decat in trecut, poftim ?
    Deocamdata ortografia cu ceva ajustari este acceasi, matematica cum o cunoastem de mii de ani acceasi, pamantul cel putin in ultimii 10.000 de ani nu si-a prea schimbat infatisarea, continetele, muntii si apele sunt cu ceva schimbari toate la locul lor, plantele si animalele idem atunci de ce ne complicam vietile inutil ?
    In principiu dupa 10 ani de scoala generala tinerii nu trebuie decat sa invete sa scrie corect, sa existe notiuni matematice de baza, valabil si pt toate celalate materii precum fizica, chimie, biologie si ce o mai fi.
    Restul se poate inavata in alte scoli, facultati si la locul de munca
    Cei 25 % pe care i-am numit mai sus, nu au acesta pregatire.
    In mod normal cu cateva harti, tot veni vorba de ele, niste planse si alte acareturi profesorul ar putea sa vina „cu mainile in buzunar” la ora, de ce ar fi nevoie ar trebui sa fie in capul dansului, deh, pt ce a urmat atatia ani o facultate ?
    Ce lipseste intr-o masura ingrijoratoare tinerilor, dorinta de a invata , ei vad ca exista si alte posibilitati prin care poti invarti niste bani fie de influenceri pe post de reclame si pana la fobalisti super bogati.
    Nici o problema, este loc si pentru ei, sunt cativa insa cu marea masa care se zgaieste toata ziua la ei privind la nesfarsit telefoanele mobile, ce facem ?
    Aici e problema. Ar fi solutii si pentru dansii, solutii care insa „provoaca dureri” de cap mai ales parintilor pt care intre dorinta si realitate diferenta este mare.
    Exact aici ar trebui sa intervina sistemul educational si de pregatire profesionala dupa deviza, fiecaraui tanar o pregatire in functie de aptitudini si mai putin dupa dorinte.
    Pregatirea profesionala a tinerilor trebuie sa se desfasoare in scoli de profil si la locul de munca iar trierea acestora mult mai stricta, nu ne putem permite sa avem generatii de tineri, tarate pana la bacalaureat, ajunsi o data nefiind sigur daca trec examenele, respectiv prin amestec politic nu este nici o problema crestrea promovabilitatii, stim cum.
    Si inca ceva, tinerii sunt rezistent si robusti daca ii antrenam pe masura, asta inseamna si „toceala” daca este nevoie , invatarea a ce inseamna esecul si ridicatul iar in picioare impreuna cu dezvoltarea altor aptitudini, trebuie sa-i lasam sa-si caute si gaseasca drumul cu interventii cat mai putine, doar atat, punerea la dispozitie a unei infrastructuri adecvate , invatatul, memoratul, munca pe care trebui sa depuna stimabili lasat pe seama lor pt cine doreste iar cel care nu doresc, exista „mii de meserii” care se pot invata incepand de la gunoier si pana la muncitori cu inalta calificare, meseriasi de care ducem lipsa cronica insa ce trebui sa avem tot timpul in vizor, nici un tanar lasat pe drum fara pregatire profesionala.

  2. Foarte interesante, chiar percutante aceste 2 articole. Mi-au plăcut atât textul anxios și refractar al domnului Toplean, cât și cel pedagogic și optimistic al domnului Căstăian, chit că nu sunt de acord cu niciunul din ele.

    In timp ce primul articol hiperbolizează confruntarea omului cu tehnologia modernă, al doilea nici măcar nu pomenește tehnologia, ci se mulțumește să analizeze presupusele efecte negative asupra minții ale uzului exagerat de dispozitive electronice. Ambele articole pleacă de la prezumția că tehnologia ar fi o unealtă ce afectează sfera cunoașterii prin sub-stimulare, sabotînd educația (Toplean) sau prin supra-stimulare și integrare deficitară, superficială a informațiilor in „hărțile mentale profunde” ale individului (Căstăian). Problema e că ceea ce pentru noi (adulți, chiar bătrâni unii) pare a fi o unealtă -că lucrăm cu niște hărți vetuste, pentru copii este doar o jucărie: nu învață nimic prin simpla ei accesare, ci învață in prealabil pentru a o putea folosi; in plus, adeseori, este și un canal de comunicare ce favorizează un anume tip de socializare (e vorba de jocurile in rețea sau de platforme media), și in acest caz nu învață nimic in timp ce se joacă, doar își șlefuiesc abilitățile de comunicare/relaționare (inclusiv atenția distributivă). Nu învață nimic in sens static, nimic din învățătura de manual, dar învață enorm despre sine și societate dacă are capacitatea de a se detașa de joc uneori și a se reprezenta critic in raport cu diversele grupuri cu care interacționează (față de care se poate manifesta/deveni captiv identitar).

    Ambele articole preamăresc educația „tradițională” tradusă prin „știința de carte” și subliniază/sugerează că aceasta ar fi in mare pericol, și de aceea nu pot atinge natura inofensivă și salutară a jocului. In fapt copiii lumii de astăzi par a fi căzut pradă tehnologiei pentru că au mult mai mult de recuperat la capitolul frivolitate și inocență decât cei de ieri și alaltăieri. Timpul afectat educației a tot crescut de câteva zeci de ani, răpit find de adulții preocupați mai degrabă de binele imaginar al societății, decât de binele imediat al propriului copil. Ceea ce se petrece azi in școli e mult mai grav decât își imaginează domnul Căstăian sau alți intelectuali de pe forum, de pildă domnul Maci: copiii au fost transformați in sclavi ai unui ideal perimat de societate. Munca lor depusă pe altarul viselor de propășire ale părinților ancorați in hărți depășite depășește cu mult durata legală a zilei de lucru stabilită de stat pentru adulți. Ideea de-a dreptul totalitară devenită marotă, pardon, principiul fundamental al statului organic socialist -nimic nu este cu adevărat inutil de învăţat- a plasat copiii intr-un sistem concentraționar in care Statul și gardienii săi experimentează la foc continuu introducerea de informații in capetele buretoase ale pruncilor și evaluarea consecințelor teribile prin așa-zise teste și examene. De aceea tehnologia are atâta succes in rândul tinerilor: pentru că prin ea ei evadează din școala concentraționară ce le afectează grav capacitatea de a învăța, de a se dezvolta, de a descoperi noi teritorii și de a le așeza in propriile hărți mentale. In mod paradoxal acești copii se slujesc de tehnologie pentru a reanima educația tradițională, milenară, centrată pe natură, iară nu pe carte, ce a fost întreruptă de o paranteză de 150 de ani cu pretenții prometeice și efecte apocaliptice creată de un cartel de cărturari siniștri. Această educație falsă -ce a rupt tradiția veritabilă și a perturbat natura și căile cunoașterii- este responsabilă de 2 războaie mondiale și zeci de regimuri totalitariste, căci ea a creat mecanismul de socializare a unor marote totalitare și de fixare a acestora in mințile tuturor copiilor, prin repetare continuă -„învățați, invățați și învățați”. Acești copii au șansa de a răsturna ordinea inventată a valorilor societale, monopolul educației și ierarhia falsă a cunoașterii confiscate de State și liotele sale de birocrați-prădători. Și de a descoperi că nimic din ceea ce este cu adevărat util nu le-a fost predat in școli…decât accidental.

    • „presupusele efecte negative asupra minții ale uzului exagerat de dispozitive electronice”. Nu sunt deloc presupuse, sunt studiate și confirmate fără tăgadă. Doar cineva fără capacitatea de a fi observator sau care nu este în contact cu „realitatea împărtășită” poate pune la îndoială – resentimentar? – niște evidențe absolute. Și tocmai pentru că acești – azi – copii sunt crescuți „pe device-uri”, ei nu vor salva lumea, căci reprezentarea lor a lumii nu are nicio legătură cu reprezentarea celor trecuți de o vârstă și, pentru ei, nu va fi nimic de salvat, căci lumea va deveni din ce în ce mai conformă imaginii care le-a fost livrată tocmai prin intermediul device-urilor.

  3. Cred ca Socrate a spus (pe limba lui) ca „Nu poti invata nimic pe nimeni, poti doar sa ii inveti sa gandeasca”, iar la noi prof. I.Cantacuzino spunea: „Specialistii formeaza institutia, nu institutia formeaza specialistii”. Pare simplu si clar, dar e greu de pus in practica. Cati profesori stiu si pot cum sa te invete sa gandesti? Iar la noi specialistii devin (in mintea lor) in momentul in care sunt numiti sefi peste ceva si cred ca se pricep atat de bine incat incep cu reformele cu care strica tot, inclusiv ce era bun.

  4. Un articol foarte interesant si argumentat inedit, demonstrand cat de fascinanta poate fi mintea omeneasca!
    Sa retinem ca indiscutabil ” scoala de calitate se face doar cu profesori buni, cu profesori empatici şi dedicaţi, dar, la fel de important, cu profesori cultivaţi, curioşi, care citesc constant şi divers,….,cu elevi dispuşi să înveţe, cu elevi deprinşi să acorde atenţie, efort şi bunăvoinţă actului pedagogic.”

  5. O pledoarie caldă pentru o minte empatică, deschisă. Antrenamentului mental, arată autorul, nu stă în „tâmpirea cărții” și nici în disprețul față de informația liverscă, ci în receptivitate, pasiune, experiment, împărtășire. Mintea nu este un aspirator de informații; ea creează spontan conexiuni între hărțile cognitive și confinează experiențele într-un tot ordonat. Felicitări!

  6. „…atenţia, curiozitatea şi dragostea de carte să devină habitusuri, înclinaţii durabile.”
    +
    „Oamenii sunt friabili şi inconsistenţi, niciun impuls nu rezistă dacă nu este permanent cultivat şi susţinut instituţional.”

    Despre ATENTIE/COPII/EDUCATIE-INVATAMANT a publicat, de curand pe contributors, si Dl Toplean un articol ce poate fi angrenat cu acesta.

    Dragostea „de carte” nu inseamna neaparat DOAR cititul de carti (din orice registru ar face ele parte: de la fictiune la jurnal zilnic/culegeri de probleme de fizica) fizice/electronice.

    Acumularea (polimatia/enciclopedismul, curiozitatea manifestata CONSTANT la 360grade) fara INTELEGERE:
    – conexiuni si melanjuri ne- si intentionate dar detectate onest,
    – sedimentari/cristalizari repetate intentionate si oneste,
    – ajustari interioare oneste si manifestate in exterior
    e doar un pas.
    INTELEGEREA sau supraharta 4D e „finalitatea de neatins”. (Jack of all trades, master of at least one.)

    Dragostea „de carte”/INTELEGERE se estompeaza in timp sau nu debuteaza din varii motive (de la cele obiectiv-anatomice si pana la goana decerebrata dupa „succes”).

    Un exemplu plastic si metaforic de pasiune/efort/control virtuos in simularea unui grup de obiecte cu ajutorul unuia singur/generarea unei interpretari personale a unei harti auditive care creeaza emotie si recunoastere rationala a complexitatii – Alexandr Hrustevich si bayan-ul:
    https://www.youtube.com/watch?v=SzA8O-aTOTQ

  7. In mana stanga am o carte. In mana dreapta am smartphone-ul. Adictia la stimulare imediata fara efort intelectual, oferita de smartphone, cantareste mai greu decat pasiunea de o viata pt carti. Toxic si daunator.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Doru Valentin Căstăian
Doru Valentin Căstăian
Profesor, publicist, traducator, doctor in filosofie (Universitatea de Vest Timisoara), realizator de scenarii pentru softuri educationale.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro