joi, martie 28, 2024

Despre ICR si domnul Patapievici

Printr-o Ordonanţă de Guvern Institutul Cultural Român a fost trecut din subordinea preşedinţei în aceea a Senatului, fapt direct traductibil în schimbarea – în regim de urgenţă – a conducerii sale, în particular a directorului său, D-l Horia Roman Patapievici. Nu cred că cineva (şi în primul rând cei ce-au promovat-o) ia în serios argumentele oficiale ale acestei decizii; aici şi acum raţiunea ei e evidentă: aceea de a lovi, cu o singură măsură, două ţinte diferite. Mai întâi, în continuarea hotărârilor parlamentare din ultimele zile, e vorba de umilirea (reală şi simbolică) a Preşedintelui Băsescu prin retragerea progresivă a atributelor funcţiei sale. E neîndoielnic că acest proces va continua, probabil până la a se pune în discuţie dreptul Preşedintelui de a aviza legile (şi, mai ales, acela de-a le trimite înapoi, la Parlament). În al doilea rând e vizat D-l Patapievici, prezentat cu obstinaţie de “o anumită parte a presei” ca fiind modelul pur al “intelectualului lui Băsescu”, promotor a unei “arte decante” fără măsură comună cu “tradiţia naţională” şi – deloc în ultimul rând – ca un denigrator impenitent al acestei tradiţii, fapt ce ridică întrebări asupra aparteneţei dânsului la colectivitatea pe care (se pretinde că) o jigneşte. Argumentele invocate împotriva directorului ICR sunt vechi (atât de vechi încât tind să se clasicizeze): în primul rând o serie de fraze extrase din corespondenţa – edită – a domniei sale cu D-l Alexandru Paleologu de la începutul anilor ’90 (fraze incriminate şi incriminante prin virulenţa lor de limbaj). Apoi e vorba de celebra expoziţie de artă română contemporană de la New York (din 2008) care – cu poneiul ei roz tatuat cu o zvastică – a stârnit incredibile valuri pe Dâmboviţa. La acestea toate se adaugă faptul că D-l Patapievici a fost numit acolo unde (încă) este de către preşedintele Băsescu şi că, în preajma alegerilor prezidenţiale din 2009, a luat atitudine publică în favoarea celui care l-a numit. Poate că n-ar fi zadarnic să ne amintim puţin mai în detaliu despre ce anume e vorba.

În 1996 D-l Patapievici publica la Editura Humanitas o culegere de articole şi eseuri intitulată “Politice”, culegere ce se deschide cu cinci scrisori adresate D-lui Alexandru Paleologu, ambasador (demisionar după mineriada din 13 – 15 iunie) al României la Paris. Scrise între 6 martie (vă mai spune ceva această dată?) 1990 şi 12 august 1991 aceste scrisori – şi în particular ultima dintre ele – mărturisesc disperarea unui tânăr care vedea cum speranţele din decembrie 1989 sunt îngropate sub straturile de trandafiri roşii plantaţi de minerii ce devastaseră – cu elan patriotic şi în mod repetat – capitala. Şi, în egală măsură, mărturisesc groaza unuia dintre cei mai puţin de 10 % care-i strigaseră lui Ceuşescu “vom muri şi vom fi liberi” ce se vedea strivit de cei peste 80 % care, în Dumineca Orbului au ales “stabilitatea” în care-au eclozat oamenii politici şi cei de afaceri (de toate culorile) din ziua de azi. Dacă dăm la o parte acest context, atunci – într-adevăr – putem lua cuvintele D-lui Patapievici ca pe nişte vituperaţii jignitoare. Dar dacă ne amintim această traumă care a risipit capitalul de încredere al Revoluţiei şi ne-a întors, în percepţia lumii civilizate, la condiţia de bantustan bântuit de umbrele lui Dracula şi Ceauşescu (condiţie pe care n-am depăşit-o nici măcar o dată cu integrarea în Uniunea Europeană), atunci mă tem că vorbele D-lui Patapievici sunt un mărunt detaliu picant în mizeria cu care-am plătit două decenii laşitatea descrisă de dânsul atunci. Citiţi acele texte după ce veţi (re)vedea filmul D-lui Stere Gulea despre mineriade. Evident, se poate obiecta că vremurile acelea s-au dus (unde?) şi că, cinci ani mai târziu, când şi-a publicat textele, D-l Patapievici putea să le amelioreze stilul. Probabil că dânsul va fi considerat (la capătul acelei lustre fără lustraţie) că e preferabil să le lase caracterul de strigăt care, acum, se adresa nu atât unei stări de lucruri atât de dramatice precum cea din 1990 – 1991, cât unei letargii a memoriei în care ne afundau anii de stagnare ai primei domnii a preşedintelui Iliescu. În definitiv vorbe la fel de grele (dacă nu mai grele), chiar dacă nu atât de colorate, au spus despre noi, la vremea lor, Dimitrie Drăghicescu, Constantin Rădulescu Motru sau Emil Cioran. I-a acuzat cineva – cu excepţia comuniştilor – de ultraj la adresa poporului român? Dar, în egală măsură, i-a luat cineva în serios? Câţi sunt cei ce au luat în serios strigătul – de sub pojhiţa casantă a cuvintelor – D-lui Patapievici?

În mod cert domnia sa şi cei câţiva care s-au angajant alături de dânsul într-un proiect de anvergură, atunci când a acceptat conducerea Institutului Cultural Român. Poate dihotomia dintre D-l Buzura şi D-l Patapievici e, în bună măsură, artificială. D-l Buzura a construit, cu mijloacele şi posibilităţile (inclusiv umane) ale timpului în care i-a fost preşedinte, o instituţie al cărei parcurs a culminat cu prestaţia de la Smithsonian Institute. Într-o trecere care ar fi trebuit să fie firească (dacă preşedintele Băsescu ar fi ştiut să aibă puţin tact) a timpurilor şi a generaţiilor, D-l Patapievici a început de acolo de unde a ajuns D-l Buzura şi a dat o altă dimensiune şi un alt proiect Institutului Cultural. Mai mult decât oricare altă instituţie românească, ICR-ul a devenit faţa întoarsă către lume a României. Faptul că acest lucru este pe cât de cunoscut în afara graniţelor României (şi nu doar cunoscut, ci şi consacrat prin alegerea Directorului ICR la conducerea reţelei institutelor culturale europene – EUNIC), pe atât de necunoscut în ţară ţine nu de activitatea D-lui Patapievici, ci de lipsa de orizont a mass-mediei româneşti. Televiziunile care-l acuză pe preşedintele ICR de atentat la “stima şi mândria” naţiei se întrec a difuza ştiri macabre şi enormităţi care ar ruşina orice popor, dar nu găsesc de cuviinţă să spună mai nici un cuvânt despre puţinele realizări efective ale României în lume (evident, nu doar ale Institutului Cultural). Ba dimpotrivă, singura mediatizare de proporţii a ICR-ului s-a făcut pe fondul unui scandal: acela legat de faimoasa expoziţie de la New York cu poneiul roz. O armată de politicieni şi analişti, convertiţi subit la critica de artă, vocifera cu privire la criteriile după care Institutul găseşte că un artist e reprezentativ, cu privire la tradiţie şi la valoarea ei, cu privire la gusturile (crepusculare ale) Apusului şi la câte şi mai câte. D-l Patavievici încerca să explice succesul expoziţiei, opiniile criticilor (veritabili) de artă, nevoia de sincronizare cu percepţia occidentală a artei, etc. În zadar. Memoria colectivă – cea fasonată de televiziuni – l-a înregistrat ca pe un risipitor al banului public pe exhibiţii trăznite cu lucruri ce n-au nici o legătură cu marea, adevărata cultură română. Că arta contemporană n-are priză în România e un fapt, dar nu e vina D-lui Patapievici, ci a Ministerului Culturii şi al celui al Educaţiei, care ar trebui să se îngrijească de educaţia întru frumos şi întru diversitate, care, şi ele, sunt componente ale vieţii civice. Probabil că americanii ştiu s-o facă, de vreme ce pe ei i-a şocat mai puţin decât pe indignaţii noştri expoziţia în cauză. Iar faptul că, la fel cum majoritatea preferă “stabilitatea”, preferă şi realismul (pendulând amplu între cel socialist – a se vedea succesul filmelor de atunci, acum – şi cel bollywoodian – cu telenovelele sale), ar trebui să ne dea mai curând de gândit. Tot aşa cum ar trebui să ne dea de gândit şi faptul că-n anii ’50 un aparatcic se apucase să dărâme această mostră a “artei decadente” care e Coloana Infinitului sau că textul lui Virgil Ierunca despre literatura română din “Istoria Literaturii Universale” publicată la Pléiade era incriminat în ţară pentru că-l elogia pe Urmuz şi-l trecea sub tăcere pe Vlahuţă. Un lucru e sigur: americanii sunt obişnuiţi cu mai multe opţiuni şi cu posibilitatea de-a alege liber între ele. De aceea şi căluşarii D-lui Buzura şi poneiul D-lui Patapievici sunt la fel de bineveniţi în America.  Că între unii şi celălalt e un hiat greu de acoperit, e perfect adevărat, dar aceasta e problema culturii române, adică a noastră a tuturor. Şi dac-o luam în serios, vom găsi în cărţile D-lui Patapievici multe lucruri ce ne vor ajuta să ne înţelegem mai bine.

În ultima vreme bântuie o idee mai subtilă: ce rost are ICR-ul ca atare? Nu e mai corect ca – în bună logică liberală – creatorii culturali să se reprezinte ei înşişi în lume sau să avem fundaţii independente care să se ocupe de provarea culturii române în lume. Ba da, desigur. Numai că, spre deosebire de alte epoci la noi şi de alte ţări în prezent, eu unul nu prea cunosc oameni de afaceri dispuşi să înfiinţeze şi să susţină, pe termen lung, un proiect cultural. Dar nu pierd speranţa. Oricum, până cînd va putea preda ştefeta unei pieţe – dinamice şi concurenţiale – de fundaţii autonome dedicate promovării culturii, cred că ICR-ul, dacă îşi face temeinic treaba, e binevenit. Iar dacă Guvernul (fie prin premier, fie prin Ministrul Culturii) consideră că ICR-ul se cere evaluat dincolo de orice partizanate şi simpatii – personale sau doctrinare – atunci, probabil, cel mai corect ar fi să se adrezese direct partenerilor şi competitorilor D-lui Patapievici de pe piaţa internaţională (în speţă institutelor culturale prestigioase şi cu tradiţie) pentru a putea judeca, sine ira et studio, activitatea acestuia.

Cât despre D-l Patapievici, care în aceşti şapte ani şi jumătate a făcut din ICR un actor adevărat al scenei europene a culturii şi a plătit un preţ greu pentru aceasta – renunţând la propriile lui proiecte, solicitându-şi sănătatea, pierzându-i pe mulţi dintre cei pe care şi-i considera apropiaţi şi, mai ales, văzându-se batjocorit tocmai pentru că a lucrat temeinic şi cu onestitate – se cuvine să-i spunem un singur lucru, singurul care contează: MULŢUMIM!

Performanţa Institutului Cultural Român din anii în care l-aţi condus ne-a făcut să uităm paginile dureros de lucide din “Politice”; modul abuziv în care e tratat Institutul în ultimele zile ne aduce în memorie tristul lor adevăr.

PS. Un cuvânt şi pentru Preşedintele Băsescu: sper că “tactica salamului” pe care-o adoptă astăzi USL-ul faţă de prerogativele Domniei Sale îl va determina să mediteze mai serios – şi, eventual, să revină – asupra cuvintelor adânc nedrepte pe care, cu câteva luni în urmă, le spunea la adresa Regelui Mihai.

NOTA. Trebuie să spun că, pe perioada mandatului D-lui Patapievici, nu am fost beneficiarul nici unei burse, al nici unui proiect şi nu am primit nimic, nici măcar o carte, din partea Institutului Cultural Român. Trebuie să spun, de asemenea, că îl cunosc pe D-l Patapievici şi că prietenia pe care Domnia Sa a manifestat-o faţă de mine mă onorează şi reprezintă pentru mine o exigenţă.

Distribuie acest articol

6 COMENTARII

  1. Sa nu uitam sa spunem ca la Politice a existat – inca de atunci, din ’96 – o prefata in care autorul spunea in clar despre acele fragmente (cele care aveau sa isterizeze apoi tot patriotul analfabet roman care se respecta) ca nu il mai reprezinta – repet, IN PREFATA CARTII DIN 1996! – si explica si motivul pastrarii lor. Deci gunoaiele care tot reincalzesc la nesfirsit niste acuzatii expirate nu au nici o scuza.

  2. Da, MULTUMIM domnule Patapievici! Si fiti convins ca nu sunteti atat de singur pe cat probabil credeti uneori.

    Cat despre calomniatorii domnului Patapievici, scuzati violenta de limbaj: nu e nimic complicat: e vorba de impostura, prostie fudula, rea vointa, resentiment si neputinta. Sa ne amintim de anii ’90, recomand tuturor filmul lui Laurentiu Calciu: http://www.youtube.com/watch?v=hV5mJuMK7BU.

    Esenta indivizilor care il calomniaza acum pe HRP:
    „Iliescu te votam, te votam tot neamul
    Ca sa moara de necaz Ratiu si Campeanu”

  3. Da, este adevarat, foarte multi dintre cei care reusesc sa INVETE PE DINAFARA pasaje intregi(ceea ce nu este lucru usor dar nu are nici o legatura cu inteligenta…)din anumite lucrari filozofice, comunicari stiintifice, etc au impresia ca tot ce declara este de necombatut si in infumurarea lor merg pana intr-acolo incat sa calce in picioare si chiar sa desfinteze adevaratele minti stralucite ale unui popor…Asa si cu distinsul autor al acestui articol ,jenant de altfel, dupa umila mea parere…Da stimate domn, aveti capacitatea de a memora pasaje, si cred cu convingere asta dar nu aveti nici o valoare intelectuala. Puteti sa va mai inscrieti la inca doua-trei doctorate de acum incolo si tot degeaba…A sari in apararea unuia care a defaimat poporul roman cu orice ocazie dar care , in acelasi timp, continua sa ia un salariu foarte „gras” platit de aceiasi romani defaimati mi se pare un act de suprema NESIMTIRE is GROBIANISM….Greata…Si „noaptea mintii” e ca s-au gasit unii care sa participe la acel protest al papioanelor…Aaici ar vexista 2 explicatii:
    -participantii sunt fara minte(ca sa nu zic prosti), odata ce se grabesc sa sustina pe unul care i-a jignit ca natiune
    -participantii nu sunt romani.
    Personal nu vad alta explicatie, in nemernicia mea…:-))))))))))))))

      • Am scris inainte un comentariu direct si abia dupa aceea am vazut cele scrise de dvs. Am auzit, fara sa stiu exact care este continutul acelei „defaimari a romanilor”, facuta de dl Patapievici.
        Am foarte multe cunostinte si prieteni in Romania sau din Romania, desi traiesc din 1975 in Israel, am pastrat toti aniiacestia legaturile cu tara in care m-am nascut si fata de care ma simt in continuare atasata mental si spiritual.
        Am participat pe forumuri romanesti si am prieteni intre fosti colegi din Romania. Trebuie sa va comunic ca din pacate, romanii – imi permit sa generalizez pentru ca am auzit aceste lucruri de nenumarate ori si aceasta cu preponderenta in vizitele pe care le fac 1-2 ori pe an din 2002 incoace la Bucuresti – au o atitudine defaimatoare in raport cu ei insisi, ma refer la oamenii „obsinuiti”, dar nu ma refer decat la persoane cu un anumit nivel intelectual, desigur nu la persoane oficiale, desi au fost si cazuri din acestea, in multiplele relatii pe care le-am stabilit cu institutii diverse din Romania.
        Presupun ca a fost o afirmatie scoasa din context si ma indoiesc ca ar fi fost una cu radacini si convingeri profunde.
        Eu imi sustin cu convingere cele spuse mai jos :-), cu bine, Veronica

  4. ==========
    Nu traiesc in Romania ci in Israel. Pot viziona unele emisiuni ale canalului TVRi , emisiuni pe care le-am urmarit uneori si in trecut, cand ma aflam pentru perioade anumite in Romania. Stirea auzita – destul de intamplator de altfel – despre incercarea de demitere a dlui Patapievici de la conducerea ICR-ului mi s-a parut revoltatoare si aceasta pentru ca sunt o admiratoare convinsa a actiunilor deosebit de variate, multiple, inovatoare si pline de continut ale ICR-ului care functioneaza la Tel Aviv si de altfel si indirect a celor pe care le vad anuntate la TVRi si care sunt conduse de ICR, in toata lumea.

    Nu ar avea cred sens de a desfasura in fata dvs cat de bogata este activitatea institutului din Tel Aviv, se poate urmari pe site, dar cred ca persoana politica care a luat hotararea in privinta dlui Patapievici nu are habar de aceste date, prin care ar putea fi cu adevarat masurata activitatea institutului ICR. Si nu ma refer doar la ceea ce se intampla la sucursala din Tel Aviv, sub inteligenta si subtila conducere a doamnei Gina Pana, dar ma refer la gama tuturor activitatilor de promovare a Romaniei pe plan international.

    Observ activitatile ale caror reclama le face acelasi canal de TV mentionat mai sus, ma uit cateodata pe site-ul deosebit de pus la punct al institutului si ma gandesc care este in fapt rolul directorului. El actioneaza fara propaganda, din culise si rezultatele sunt impresionante.
    Oare isi inchipuie cineva din guvernul Romaniei, cine poate sa fie cu adevarat ambasadorul real al tarii, despre care, sunt inca atatia oameni pe glob care nici macar nu au auzit de existenta ei :-( ? Cata opacitate si absurditate ca una dintre persoanele culturale de o profunzime si sobrietate precum dl Patapievici, cel care isi face cu atata onoare functia de adevarat ambasador al tarii sale, sa fie eliberat din aceasta functie, din motive obscure.

    As mai adauga desigur, din putinul pe care il pot percepe de departe, emisiunile de o calitate indiscutabila ale dlui Patapievici vis a vis de oaspetii sai, atunci cand are loc ora in care se incearca si mai ales se reuseste, cu atata eleganta spirituala, sa se intoarca Inapoi la Argument.
    Oare ce argument ar putea sa aduca cel care a luat hotararea de a schimba destinul Institutului CULTURAL Roman intr-unul, care s-ar putea probabil numi, Institutul POLITICIZAT Roman?

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Mihai Maci
Mihai Maci
Lector la Universitatea din Oradea. Studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Preocupări iniţiale legate de Simone Weil (problema decreaţiei în opera ei fiindu-mi subiect de licenţă), apoi de Heidegger şi de relaţiile acestuia cu istoria (tema masteratului) şi cu teologia (tema doctoratului). În lunga epocă doctorală am beneficiat de stagii de documentare în Franţa, ocazie cu care – pe lângă tema propriu-zisă a lucrării de doctorat – m-am interesat de gândirea disidentă est-europeană, şi, în particular, de filosofia lui Jan Patocka. Astfel că domeniile mele de interes vizează în particular filosofia contemporană şi mai ales tentativele est-europene de a gândi rostul istoriei. Am fost membru a două proiecte de cercetare care se ocupau de cu totul altceva, însă aceste experienţe mi-au arătat câte lucruri interesante se află dincolo de cele despre care eu credeam că sunt singurele ce merită a fi făcute.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro