marți, mai 17, 2022

Despre limbuție

Cadrul de referință al acestui text este demult clarificat:

„E uşor a scrie versuri
Când nimic nu ai a spune,
Înşirând cuvinte goale
Ce din coadă au să sune.” (Mihai Eminescu: Criticilor mei, 1884)

„Atât oratorul, cât și retorul și limbutul au darul vorbirii; dar oratorul vorbește pentru a spune ceva, retorul pentru a se auzi vorbind, limbutul pentru a vorbi. Motivul oratorului este precizarea unei situații publice, afirmarea sau combaterea unei idei, convingerea unui auditor; mobilul retorului este dorința de a trece de orator sau îngâmfarea erudiției, sau încântarea de sonoritatea proprielor sale cuvinte; pornirea limbutului este de a se amesteca și el în vorbă oriunde și oricum. Pe orator îl stăpânește scopul, pe retor – deșertăciunea, pe guraliv – mâncărimea de limbă. De aceea oratorul poate avea o valoare permanentă, retorul – numai una trecătoare, limbutul – nici una.” (Titu Maiorescu: Oratori, retori și limbuți, 1902)

Ministrul Apărării Naționale, dl. Vasile Dîncu, ne dăruiește, încă o dată, o declarație stupefiantă:

„Se spune că războaiele au şi puţine efecte pozitive, acelea că (sic!) accelerează istoria. A trecut mult timp de când România era un important producător pentru piaţa noastră, a Estului cel puţin sau pentru lumea ţărilor în curs de dezvoltare, eram un furnizor important de tehnică militară. Cred că putem să redevenim unul din cei mai importanţi furnizori din zonă, putem să şi fim un important exportator şi să aducem economiei naţionale şi României bani din acest business.” (aici)

Nu este singurul exemplu.

Pe 1 martie 2022, dl. V. Dîncu ne avertiza că vin „fomiștii”:

„În zilele următoare, pe măsură ce conflictul continuă, sunt deja şase zile, pe măsură ce sunt distruse oraşele, şcolile, cartierele, vine o populaţie săracă, care nu îşi mai permite să tranziteze probabil prin România, ei vor veni şi vor fi foarte mulţi care vor trebui să rămână în România …” (aici)

Ce rușine! Ce îngrozitoare neînțelegere a ceea ce este cu adevărat important. Pentru că – chiar dacă ar fi adevărat, dar nu este! – ce relevanță are starea materială a cuiva gonit brutal din sărăcia (sau bogăția) lui de invazia rusă? Și, în definitiv, ce înseamnă săraci pentru dl. V. Dîncu? A auzit dl. V. Dîncu de conceptul de capital uman? Sau de solidaritate umană?

Dar categoric cel mai grav exemplu – nu înseamnă că altele ar fi minore – l-am înregistrat în luna decembrie a anului trecut. Referitor la furtul de combustibil din baza militară de la Mihail Kogălniceanu, dl. V. Dîncu declara cu seninătate și aplomb următoarele:

„Era vorba de un punct de alimentare undeva plasat în afara bazei militare americane. Era o neglijență să zicem pentru că poate nu era atât de cunoscută cultura noastră.” (aici)

Da, există hoți și hoție în România! A generaliza și a considera aceasta „cultura noastră” este, însă, revoltător. Și nu doar din punct de vedere sociologic. Nu o spun datorită vreunui elan patriotard.

Cred că demiterea d-lui V. Dîncu era obligatorie încă din acel moment.

Revin la cea mai recentă declarație a d-lui V. Dîncu.

Nu mă voi lansa în declarații – chiar dacă animate de cele mai bune intenții și de încrederea în posibilitatea unei lumi fără conflicte – referitoare la imperativul dezarmării. Industria de armament va funcționa atâta timp cât vor exista agresiuni militare și pericole manifeste sau latente. Răul întruchipat de invazia rusă în Ucraina, suferințele și tragediile produse cu cinism și brutalitate de războiul ordonat de conducerea Rusiei împotriva ucrainenilor reprezintă cel mai recent exemplu.

Cred că ignorarea aspectelor etice asociate industriei de război nu poate fi nicicum justificată. Responsabilitatea producătorului nu este limitată la calitatea și livrarea armamentului. Cui și în ce scop sunt vândute armele reprezintă aspecte cruciale. Pentru că nu oricine merită să fie înarmat sau sprijinit să se înarmeze.

Neutralizarea dimensiunii morale a comerțului cu arme prin prezentarea unilaterală a acestuia ca o simplă afacere, o tranzacție comercială obișnuită sau o ocazie ce nu ar trebui ratată reprezintă o eroare gravă cu posibile consecințe devastatoare. Agresorul nu trebuie ajutat, oricât de profitabile ar fi tranzacțiile.

Industria militară înseamnă, desigur, și investiții, locuri de muncă, venituri, cercetare avansată, progres tehnologic ce poate fi transferat și în sectoarele civile. Toate acestea reprezintă domenii de interes și de intervenție legitime ale oricărei guvernări responsabile și competente. Dar succesul economic nu ar trebui căutat și obținut în orice condiții și, mai ales, nu cu prețul suferinței nemeritate a unor semeni.

„Accelerarea istoriei” menționată de dl. V. Dîncu este o simplă etichetă ce sună din coadă. Aceasta promite adevăruri profunde pe care, în realitate, nu le poate livra deoarece încărcătura sa științifică este precară. Cu generozitate, se poate admite că ea exprimă bombastic o constatare banală referitoare la o parte a istoriei.

Chiar dacă am accepta ca neechivocă expresia „accelerarea istoriei”, aceasta nu ar putea fi considerată o trăsătură comună și, cu atât mai puțin, un efect pozitiv general al războaielor. Adică ceva ce se manifestă obligatoriu în orice război, oricare ar fi cauzele, taberele și rezultatele.

Războaiele și „încetinesc istoria” (deteriorarea semnificativă a tuturor indicatorilor demografici, a calității vieții și a mediului, etc.), iar un război nuclear ar reprezenta sfârșitul istoriei.

Nu cred că este nevoie de o teorie discutabilă pentru a înțelege consecințele războaielor sau ale oricăror altor evenimente traumatice majore (crize economice, foamete, molime mortale, catastrofe naturale, accidente nucleare, etc.). Toate pot reprezenta și momente de ruptură, discontinuitate și schimbare. Altfel spus, lumea se transformă profund, nu mai seamănă cu cea dinainte. Dar nicidecum pentru că lumea ar fi trebuit să se schimbe așa cum s-a schimbat.

În contextul tragediei din Ucraina, dar nicidecum limitat la aceasta, opiniile d-lui V. Dîncu referitoare la efectele pozitive ale războaielor (asemănătoare, de fapt, marilor binefaceri menționate insistent, din mijlocul mormanului de gunoi – scenografia punerii în scenă, acum mulți ani, în țara noastră -, în piesa „Ce zile frumoase!” a lui Samuel Beckett) sunt ridicole, imorale și dezonorante. Acestea sunt și atribute ale tipului de limbuție cu ifose pseudo-savante!

Distribuie acest articol

12 COMENTARII

  1. N-avea ce cauta acolo, s-o spunem din capul locului.Nici „aplombul” necesar pentru acest minister greu, nici experienta manageriala si, uite, o ” abilitare ” de comunicare pe care n-am banuit-o !
    Interesant cu „ministerele presedintelui”, apanajul sau exclusiv in ultimii ani :Externele si Armata . Am toata stima pentru pregatirea si competentele diplomatice ale Dlui Aurescu dar … ministerul acesta trebuie sa fie a unui om politic; postul cere o alta anvergura, charisma si putere de convingere. Ca aici nu doar argumentele conteaza ! La armata, post cedat PSD im acest guvern, stai si te minunezi: cu un razboi la granitele tarii, cu masuri energice de luat tu vii cu … Dincu !?
    Doamne, Doamne ….

  2. În lipsa conflictului din Ucraina, destrămarea Federației Ruse ar mai fi fost amânată cu ani buni. La asta se referă ”accelerarea istoriei”, chiar dacă personajul respectiv nu știe să explice și sau nu-și poate permite să explice așa ceva, fiind persoană publică.

    Destrămarea Federației Ruse nu se poate face pe furiș, la fel cum nici reunificarea cu Basarabia nu se poate face pe furiș. Lucrurile astea trebuie discutate public, reunificarea e un obiectiv legitim al României, iar destrămarea Federației Ruse este neapărat necesară, pentru a ajunge la cel obiectiv.

    Când Federația Rusă a invadat Ucraina, garantat nu a cerut în prealabil acordul vreunui politician român, deci nu e niciunul dintre ei responsabil pentru actualul război.

    • „În lipsa conflictului din Ucraina, destrămarea Federației Ruse ar mai fi fost amânată cu ani buni. La asta se referă ”accelerarea istoriei”, chiar dacă personajul respectiv nu știe să explice și sau nu-și poate permite să explice așa ceva, fiind persoană publică.”
      Explicatia pe care i-o atribuiti (presupunand ca chiar a avut una) ar sta in picioare doar daca dl. Dancu ar fi „un nou Nostradamus” – pentru ca „destrămarea Federației Ruse” chiar este o predictie cu adevarat grandioasa.

      • Lucrurile astea se discută la Washington, nu le emană Dâncu.

        Destrămarea Federației Ruse nu este nicio ”predicție cu-adevărat grandioasă”. Este o soluție practică, exact cum a fost dezmembrarea Germaniei în 1945, astfel încât să nu mai fie capabilă să pornească războaie.

  3. Aici nu e vorba de Dancu, ci de aceasta adunatura numita PSD. Toti sunt prosti, obraznici, nesimtiti si lipsiti de orice fel de sensibilitati! Pe deasupra, o mare parte dintre ei sunt corupti si pusi pe furat la orice ora din zi sau din noapte!

    Deci nu Dancu trebuie sa-si dea demisia, ci PSD !!! Cred ca numai prin „demisia” PSD putem scapa de ei! Caci daca nu pleaca singuri, nu avem alta sansa! Justitia corupta nu-i va interzice niciodata ca grup infractional organizat ce a devalizat Romania din 1990 incoace, iar boborul format majoritar din imbecili nevindecabili va vota PSD cu sarg inca vreo cateva sute de ani de-acum incolo. Plus ca se va gasi intotdeauna un pseudoliberal care sa-i sustina !!!!

    PS Se deduce usor din ce am scris mai sus ca tembelismul va fi majoritar in Romanica pentru mult timp de-acum incolo! Un popor de boi si de prosti, cu metehne comuniste transmisibile din generatie in generatie!

  4. „Cred că demiterea d-lui V. Dîncu era obligatorie încă din acel moment.”

    Domnul V. Dîncu nu ar fi trebuit să fie numit niciodată în postul pe care îl ocupă. Dar…

    Domnul V. Dîncu este strategul-șef al PSD și. prin urmare, al actualei coaliții de guvernare. Așadar, poate ocupa [prin numire] orice funcție publică „vrea mușchii domniei-sale”. Indiferent de consecințe!

    Sper că nu am uitat atât de curând că România a avut-o pe doamna Viorica Dăncilă prim-ministru, iar drept recunoaștere a competenței domniei-sale a fost numită ulterior într-un post frumușel la Banca Națională a României! În comparație cu dânsa, domnul V. Dîncu, deși are în comun cu armata tot atât cât „baba și mitraliera”, este tobă de competență.

    Celor care au uitat, le reamintesc că România NU este o democrație autentică, ci, precum a spus Președintele Republicii, este un stat eșuat, și anume, o cleptocrație.

  5. Am văzut și eu înregistrarea video a pățaniei. În spatele unei mici mese de cantină erau așezați reprezentantul firmei americane, un român, probabil ministru și domnu’ Dîncu. Insul de la mijloc spune câteva fraze despre colaborarea româno-americană. Vine apoi rândul dlui Dîncu, care nu trebuia decât să emită câteva cuvinte banale, ca un ministru într-o ocazie tehnică. Dar nu, dl Dîncu nu e un ministru oarecare – ca colegu – dânsu’ e un gânditor, strateg politic, erudit și spiritus rector. Dânsu’ trebuie să se distingă, să se vadă diferența, colegii de la pesedeu cât și toată țara să simtă cine e domnu Dîncu. Așa că în cele 30” la dispoziție, plasează perla războiului accelerator de istorie.

    Articolul de deasupra a explicat de ce este o formulă găunoasă și incorectă. Este ca și cum ai spune că violența casnică are și părțile ei bune, căci duce în final la emanciparea femeii: stupid și cinic.

    Câ dl Dîncu nu este vreun intelectual autentic, nu mai este demult o taină. Dar de ce ține să comită din poziții oficiale prostioare semidocte !? Probabil pentru că nici nu realizează cât de deplasat și ridicol este, ba mai mult, își imaginează că este interesant și substanțial. Așa cum afonul simte o irezistibilă chemare spre muzică, unul cu lecturi liceale rău asimilate (”războiul, catalizator de energii”, clișeu demistificat de Camil Petrescu) se aruncă degrabă în ridicol.

    Nu este singurul. De cum trec de primul nivel de articulare (Viorica Dăncilă, Nicolae Ciucă) și sunt capabili să construiască fraze, politicienii noștri se avântă, frivol și găunos, într-un ego trip asociat funcției în stat. Ni-l amintim pe bietul Crin Antonescu.

    Cât privește înfumurarea cinică față de cei mai jos de cinul în care s-au cățărat, nici aici nu-i dl Dîncu vreo excepție: Baconschi și Cioroianu, miniștri de externe, pe cât de înfumurați, pe atât de neamuri proaste, cu mizerabile ieșiri rasiste.

    Când nu e iletrat și nearticulat, omul nostru cu funcții e un ciocoi găunos și semidoct.

    • Veșnica superioritate morală auto-proclamată: ”vai, uite ce-a zis ăla!”. Asta nu e nici măcar discuție de femei emancipate, e discuție de țațe, desfășurată în scara blocului sau în mijlocul uliței.

  6. Limbutia ? Iata un subiet atacat, zi de zi, in Media de pretutindeni dar fara a fi folosita forta cuvintul, atit de romanesc „limbutie ”.Dextul consta sec :limbutie = tendință de a vorbi mult și fără rost. Ei as: la asta suntem experti cu totii . Pina si exemplele din text ca si textul ,in integralitate , face parte din neasemuita dorinta romanesca de a fi limbut .Cu totul altceva era daca eram doar fomfaiti , peltici sau oricare alta calitate ce ne impiedica sa ne folosim linbutia .Cum un peltic sau un fomfait este „peste poate ”de a fi numit limbut nu putem decit sa asociem linbutia cu „batutul cimpilor ” sau cu celebra rostire „a vorbi doar spre a te afla in treaba
    ” atit de familiara nenumerosilor cei cindva considerati, stilpii si intilighentia neamului .Cum limbutia are in componenta si partea ei de bine, oratoric vorbind ,nu trebuie sa cautam substanta (citeste materie cenusie de forma celulelor cele mititile ale nemuritorului Poirot) ) in mai toate zicerile politichiei romanesti ,adicatelea „una peste alta ” nu putem cere mare lucru nici macar celor mai abitiri reprezentantii ai spuselor ,fie ele verbale ,fie transmise , in generatii , prin scrisul, cel cu majusculele , atit de cunoscut unora dintre epigonii poetului nepereche mai sus evocat .Ce pacat ?! Un vasnic aparator al limbutiei nu poate sustine cum un limbut , devenit , in timp , valoros, ca si limbutie initial exprimata cindva ,este valoarea absoluta a naturaletii si binefacerilor aduse noua , tuturor , de limbutia cea fara de sfirsit .Limbuti, din fire , nu putem ocoli persoana si adaugam ,de fiesce data , nu numai opinia nostra „multilumbutionala „ (nu cred ca exista cuvintul )dar cerem, cu voce tare ,ca limbutului sa ii fie taiata limba (la figurat desigur ).Cum „ linbutismele” sunt acum la moda (nu ca trecutul nu ar ar fi avut si el limbutii lui ) sa lasam libertatea fiecaruia (chiar si pe aceea de a bate „sampul„ ) sa se manifeste si sa apreciem , cu mare bucurie, pe toti limbutii lumii fara de care omenirea ar fi atit de saraca . Parafrazind ?nu putem spune decit : „fiecare cu limbutii lui ”.

  7. ” „Era vorba de un punct de alimentare undeva plasat în afara bazei militare americane. Era o neglijență să zicem pentru că poate nu era atât de cunoscută cultura noastră.” (aici)

    Da, există hoți și hoție în România! A generaliza și a considera aceasta „cultura noastră” este, însă, revoltător. Și nu doar din punct de vedere sociologic. Nu o spun datorită vreunui elan patriotard.

    Cred că demiterea d-lui V. Dîncu era obligatorie încă din acel moment. ”

    Declaratia este uluitoare si revoltatoare pentru un ministru si absolut catastrofala pentru un sociolog care nu pare sa vada diferenta dintre „unii ” si „toti” si pe deasupra este considerat si ideologul sef al unui partid . In acest caz a uitat sa precizeze ce inseamna ” noi ” si despre ce fel de „cultura” vorbeste.
    Pe de alta parte, calitatea catastrofala a clasei politice de la noi ( aici PSD nu are concurenta ! ) este numai o parte a problemei.
    Daca sapam mai adanc ajungem la sediul materiei care , culmea, nu se afla in politica , ci in mediul academic. Porumbelul scapat de sociologul Vasile Dîncu (fost) membru al Academiei de Stiinte ale Securitatii Nationale nu este unul stingher, ci face parte dintr-un stol mult mai mare.
    Ceea ce sociologul Vasile Dîncu a gandit la scara locala , psihologul Daniel David a gandit in alt registru si la scara nationala intr-o fantasmagorica ” psihologie a poporului roman ” :

    ” … profilul nostru psihocultural ( al poporului roman -n.n.) nu e prea funcțional pentru spațiul ( Uniunii Europena – n.n) în care noi ne-am integrat…”
    ” „Foarte interesant la români este că, la acelaşi profil psihologic de adâncime, în funcţie de context, profilul de suprafaţă este diferit (s.n.) . Adică cineva care gândeşte pe formula «las’ că merge şi aşa», într-un alt context poate deveni responsabil şi muncitor. Te aştepţi ( s.n.) ca, dacă cineva e leneş şi neinteresat de rigoare în ţară, să fie «şmecher» peste tot (s.n.).”
    https://adevarul.ro/locale/cluj-napoca/studiu-s-a-schimbat-poporul-roman–ultimul-secol-spiritul-turma-complexul-inferioritate-1_5344d8450d133766a89f16fe/index.html

    Mai mult decat atat, universitatile romanesti in deplin consens cu Academia Romana ( si la fel ca V.Dîncu) , si-au descoperit brusc pasiunea pentru conferinte , cursuri. masterate si doctorate,etc. in domeniul apararii si securitatii nationale si serviciilor de informatii , iar sociologia , psihologia si filozofia cu absolventii lor cu tot s-au adaptat vremurilor. Pentru cine nu stie inca, psihologia de la noi a inventat disciplina de „psiholog in domeniul securitatii nationale”(http://www.e-scoala.ro/psihologie/master_psihologie_aplicata_in_domeniul_securitatii_nationale.html) , iar studentii la filozofie sunt invitati la cariere in SRI ( https://www.edupedu.ro/rectorul-universitatii-babes-bolyai-daniel-david-despre-anuntul-ca-sri-recruteaza-ofiteri-publicat-pentru-studenti-de-facultatea-de-filosofie-din-bucuresti-cred-ca-e-un-semn-foarte-bun-si-ma-bucur/ ) .

  8. Vorba = scrisul = actiunea, mai ales in politica(dar nu numai), este de urmarit si confirmat. Existenta egalitatii asteia este ceea ce construieste increderea in cineva, atat de subnutrita in Romania in ceea ce-i priveste pe politicieni/functionari cu rang inalt in stat.

    Iar cand tragi linie, de fapt doar (in)actiunea, cu implicatiile/impactul ei in timp, este factorul principal decident al unei judecati de valoare asupra oricarui personaj cu acces la diverse „butoane” cu impact la scara locala/nationala/continentala.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Andrei Musetescu
Andrei Mușetescu (1953, București) Sociolog. Activitate: Cercetări de piață, studii media, cercetări cu tematică socială și politică.

conferinte Humanitas

 

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este banner-contributors-614x1024.jpg

„Despre lumea în care trăim” este o serie anuală de conferințe și dialoguri culturale şi ştiinţifice organizată la Ateneul Român de Fundaţia Humanitas Aqua Forte, în parteneriat cu Editura Humanitas și Asociația ARCCA.  La fel ca în edițiile precedente, își propune să aducă în fața publicului teme actuale, abordate de personalități publice, specialiști și cercetători recunoscuți în domeniile lor și de comunitățile științifice din care fac parte. Vezi amănunte.

 

Carte recomandată

Anexarea, în 1812, a Moldovei cuprinse între Prut și Nistru a fost, argumentează cunoscutul istoric Armand Goșu, specializat în spațiul ex-sovietic, mai curând rezultatul contextului internațional decât al negocierilor dintre delegațiile otomană și rusă la conferințele de pace de la Giurgiu și de la București. Sprijinindu-și concluziile pe documente inedite, cele mai importante dintre acestea provenind din arhivele rusești, autorul ne dezvăluie culisele diplomatice ale unor evenimente cu consecințe majore din istoria diplomației europene, de la formarea celei de-a treia coaliții antinapoleoniene și negocierea alianței ruso-otomane din 1805 până la pacea de la București, cu anexarea Basarabiei și invazia lui Napoleon în Rusia. Agenți secreți francezi călătorind de la Paris la Stambul, Damasc și Teheran; ofițeri ruși purtând mesaje confidențiale la Londra sau la Înalta Poartă; dregători otomani corupți deveniți agenți de influență ai unor puteri străine; familiile fanariote aflate în competiție spre a intra în grațiile Rusiei și a ocupa tronurile de la București și Iași – o relatare captivantă despre vremurile agitate de la începutul secolului al XIX-lea, ce au modelat traiectoria unor state pentru totdeauna și au schimbat configurația frontierelor europene. Vezi pret

 

 

 

Carte recomandată

 

Sorin Ioniță: Anul 2021 a început sub spectrul acestor incertitudini: va rezista democraţia liberală în Est, cu tot cu incipientul său stat de drept, dacă ea îşi pierde busola în Vest sub asalturi populiste? Cât de atractive sunt exemplele de proastă guvernare din jurul României, în state mici şi mari, membre UE sau doar cu aspiraţii de aderare? O vor apuca partidele româneşti pe căi alternative la proiectul european clasic al „Europei tot mai integrate“? Ce rol joacă în regiune ţările nou-membre, ca România: călăuzim noi pe vecinii noştri nemembri înspre modelul universalist european, ori ne schimbă ei pe noi, trăgându-ne la loc în zona gri a practicilor obscure de care ne-am desprins cu greu în tranziţie, sub tutelajul strict al UE şi NATO? Dar există şi o versiune optimistă a poveştii: nu cumva odată cu anul 2020 s-a încheiat de fapt „Deceniul furiei şi indignării“?

 

 

Esential HotNews

Top articole

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro