Vezi periodic câte un profesor schimonosit de ură vorbind despre elevii lui ca despre nişte loaze, ca despre nişte nerecunoscători îmbuibaţi, neinteresaţi de şcoală, dispreţuitori cu învăţatul, căutători pe fugă ai succesului, perfect adaptaţi la lumea mică pe care şi-au creat-o.
Nimic nu-mi displace mai mult. Un profesor descompus de ură şi frustrare ar trebui să fie o contradicţie în termeni.
Şi totuşi n-aş putea spune că nu înţeleg de unde vine toată această mâzgă rea din sufletul oamenilor.
Învăţarea are loc cel mai adesea în sala de clasă, dar reuşita ei este pregătită cu mult înainte.
Iar condiţia primară şi sine qua non pentru reuşită este atenţia, despre care Simone Weil ne-a spus cândva că e o formă a grijii.
Din păcate, nu există vremuri mai grele pentru atenţie decât lumea aceasta suprasaturată de stimuli irelevanţi şi de zgomot.
Atenţia nu e totdeauna un act reflex, ea este un act profund selectiv, cu o coloratură morală substanţială, o decizie personală radicală, hotărârea de a fi prezent într-un anumit moment mai degrabă decât în altul, de a admite în mintea ta anumite experienţe şi informaţii mai degrabă decât altele. Atunci când nu se fixează neaparat asupra unui obiect anume, ea poate lua, în mod ideal, forma unei dispoziţii generale, a unei deschideri principiale faţă de lume şi sufletele care o populează. De fapt, fără această dispoziţie, fixarea atenţiei va rămâne iremediabil accidentală, contextuală, superficială şi instabilă.
Astfel, vorbind despre atenţia acordată profesorului, atenţia care te duce în mijlocul situaţiei de învăţare, experimentului trans-formator, atenţia substanţială şi binevoitoare, voi spune că ea este condiţionată de câteva lucruri.
În primul rând, starea fizică şi psihică a celui care urmează să înveţe, starea generală de sănătate, nivelul de oboseală etc E o condiţie elementară, dar greu de obţinut într-o lume în care este multă sărăcie şi, chiar şi acolo unde există prosperitate, la un meniu mare, primeşti un litru de suc.
În al doilea rând, aprioricul familial, situaţia generală din familie, relaţiile între părinţi, dar şi preinterpretarea prin care elevul priveşte actul învăţării, felul în care şcoala și profesorii sunt priviţi în grupul primar, importanţa care se acordă şcolii acolo unde copilul deprinde, în primii săi ani de formare, tiparele majore, dispoziţiile şi valorile. Familia nu mai susţine şcoala, familiile nu mai respectă şcoala, strigă profesorii. Desigur, asta e uneori adevărat, mai des decât ne-ar plăcea să vedem. Dar, întreb la rândul meu, părinte şi profesor cu normă întreagă, dacă , atunci când o fac, familiile primesc mereu înapoi acelaşi interes şi respect?
Fundamentală îmi pare şi importanţa pe care societatea în ansamblu o acordă educaţiei. Mai este, azi, şcoala, în România, o instituţie respectabilă? Oferă ea ceea ce pretinde? Mai poate reprezenta un ascensor social? Rămâne ea indispensabilă copilului care vrea să reuşească în viaţă? Şi, mai ales, întreb iarăşi, suntem noi, profesorii, complet inocenţi în raport cu acest declin general? Tăcerea şi docilitatea noastră cronică nu vor fi avut niciun rol în configurarea situaţiei actuale?
Le reproşăm copiilor lipsa de curiozitate, profunzime, lipsa dragului de carte. Dar suntem noi mereu oamenii care le cerem lor să fie? Câţi dintre noi mai sunt azi cu adevărat deschişi intelectual, curioşi, dispuşi să înveţe?
Le reproşăm lipsa de respect, dar vom recunoaşte că mulţi dintre noi se visează încă mici dictatori, cu toate avantajele implicite (supunerea necondiţionată, lipsa de contestare etc).
Şi, totuşi, probabil că nu există umilinţă şi durere mai profundă pentru un profesor bun decât indiferenţa, lipsa de consideraţie şi dispreţul celor pe care a venit să-i înveţe. Tocmai întrucât un act pedagogic rămâne în mod fundamental liber, un act de respect, de grijă şi, la limită, de afecţiune, respingerea are tot tragismul şi învolburarea unui refuz decisiv, existenţial. Nu este un simplu eveniment psihologic şi nici o situaţie nereuşită de comunicare, este un act existenţial, un act care te pune, împreună cu valorile şi opţiunile tale fundamentale, deasupra unui abis. Nu există jignire mai profundă şi nu există moment în care eşti mai aproape de convertirea afecţiunii în ură şi frustrare densă, purulentă. Cei mai buni şi mai dedicaţi dintre profesori nu sunt feriţi de acest pericol. Dar exact cei mai buni şi mai dedicaţi sunt cei care se vor abţine de la înfierarea „loazelor” şi a părinţilor lor. Pentru că, acolo şi atunci, în momentul în care eşti poate cel mai îndreptăţit să te simţi prăbuşit, alegi să mai poţi, să nu răspunzi răului cu rău, să fii breşa din matrix, un contextual maestru zen sprijinit în bastonul speranţei.
Profesorii au dreptul să fie auziţi. Au dreptul să-şi strige disperările şi frustrările şi merită compasiunea şi sprijinul societăţii. Judecaţi adesea în logica exclusivistă şi binară a adevărului şi erorii, răstigniţi pe crucile oprobriului, sunt găsiţi vinovaţi fără dreptul real de a se apăra. Somaţi să fie nişte proiecţii ideale, nu li se oferă spaţiu, timp şi forme pentru dialog, pentru compromis, pentru a desfăşura în faţa societăţii întreaga complexitate morală şi psihologică a situaţiei lor. Experienţa frustrării le este contestată adesea în moduri radicale şi oarbe, inclusiv în interiorul corpului profesoral, unde vei fi imediat tratat ca un marginal dacă refuzi dscursul plângăcios al autoîndreptăţrii şi condamnării „loazelor”. Aceiaşi oameni care aplaudă discursurile ex cathedra despre loaze înfierează de regulă profesorii, aceeaşi societate care judecă impasuri profunde cu instrumentele boante ale unor scheme mult prea generale, va evacua, rapid şi superficial, suferinţele şi dilemele profesorilor. Şi atunci, striviţi într-o generalizare, arătaţi otova cu degetul, profesorii răspund, la rândul lor generalizând, judecând superficial, adâncind şanţurile dintre ei şi societate până le transformă în tranşee. Pentru mine, o situaţie complicată, cum este cea în care ne aflăm, o situaţie de „responsabilitate fragmentată” şi difuză, cere în primul rând inteligenţă, tact, diplomaţie, claritate (procedurală, morală, axiologică) şi curaj. In primul rând curajul de a vedea că „loazele” nu sunt atât de diferite de noi şi că, în acest război, nu există inocenţi. De asemenea că, atât timp cât fiecare e dispus să moară în braţe cu grăuntele lui de adevăr, lucrurile rămân iremediabil blocate, iar examenele noastre esenţiale nu pot trece mai departe de forma unor grile în care există doar opţiunile „da” sau „nu”.
În colţuri mai aşezate de lume, Ziua Mondială a Profesorilor (şi nu a educaţiei) este sărbătorită cu întâlniri între părinţi, profesori şi elevi în spaţii unde măştile încruntate pot fi date jos măcar o vreme. La noi va ploua probabil cu meme inepte, cu citate motivaţionale şi cu urări în limbaj de lemn dinspre instituţiile care ar trebui să fie mai mult decât oricând marii mediatori între profesori şi restul societăţii. Ne rămâne, în singurătatea noastră, să folosim ziua liberă pentru a ne reface doza de speranţă. Ne rămâne, în singurătatea noastră, să ne gândim, pentru o clipă, cu dragoste și înțelegere, la “loaze”.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Daca exista profesori care isi urasc elevii si studentii ,atunci ar trebui sa isi caute o alta meserie. Suntem ceea ce suntem datorita profesorilor care ne-au invatat carte. Cei mai multi si-au dedicat viata pentru asta avand salarii micii , marginalizati intentionat de toate regimurile politice din Romania.O societate educata stie sa isi aleaga leaderii,aici se ascunde pericolul pe care il resimt politicienii pe care DNA ii prinde pe banda rulanta luand spagi. De ziua lor macar noi fostii elevi le datoram recunostiinta si respect. La multi ani doamnelor profesoare si domnilor profesori!
Sîntem datorită celor care ne-au învățat carte, profesori sau nu, și în ciuda celor care au ales să nu ne învețe carte, profesori sau nu. Un lucru pe care orice dascăl bun sau măcar devotat îl simte de la bun început este că nu dascălul îi învață pe elevi, ci elevii sînt cei care învață. Dascălul le poate oferi motivare, îndrumare și repere, un prim punct de informare. Restul fac sau nu fac elevii, după puteri, înclinații, motivație, perseverență și anturaj (care le include și pe cadrele didactice). Tocmai pentru că elevii sînt cei care învață (iar profesorul bun învață cel puțin tot atît de la elevii săi) face ca această profesie să ofere atît de multe satisfacții și să fie atît de dificilă. Aceeași lecție, cu același profesor, la două clase de același nivel, în aceeași zi, se desfășoară cu totul diferit pentru că vibrația clasei este dată de interesul și de dezinteresul elevului, fiecare în parte, nu de talentul egal cu sine al profesorului.
De aceea, orice redresare a educației formale nu poate începe decît din voința părinților, prin motivarea cadrelor didactice și dînd elevilor sentimentul că merge în sensul așteptărilor, nevoilor și preocupărilor lor. După aceea, valul va ajunge și la politicieni, obligați astfel să parafeze juridic schimbarea și să renunțe la una dintre jucăriile lor preferate.
Deocamdată, din punct de vedere politic, în cuvintele unui celebru ministru al educației, cadrele didactice constituie cel mai mare grup omogen de alegători și au avut parte de statutul obținut în baza acestui argument. Ca orice este obținut pe cale politică, acest statut i-a răsplătit pe incompetenți, i-a umplut de sine pe mediocri și i-a pedepsit și, cu excepția unor nebuni cu și fără ghilimele, i-a alungat pe competenți.
Oamenii nu pot fi schimbati. Si degeaba ii spui „Invata. Fii cuminte. Fii destept. Citeste”. De ex, tu ca parinte inveti? Esti destept? Citesti? Sau „Nu mai vota cu aia.” Poti sa astepti mult si bine. Nu o sa se educe, nu o sa schimbe si nici nu o sa vina altcineva sa ii „salveze”.
Pai tocmai asta este durerea .Profesorii au oare dreptul sa isi strige(uneori in strada asa cum am vazut recent spre dezamagirea tuturor ) frustrarile personale sau sa arunce cu vina asupra altora sau maiestria profesorala consta tocmai in a reusi sa modeleze elevul excluzind ceea ce uneori un profesor indentifica ca adevar ? Totul tine de trecut .Cine nu poate, profesor fiind , reintra ,ca si functionalitate ,in prezent si inca se agata de o maretie a trecutului, ce ii aducea satisfactia puterii personale ,nu este profesor ci doar un simplu cetatean ce ofera o mica parte din instructia necesara elevului spre a putea face parte din viitor.In asta consta refularea a tot ceea ce dumnesvoastra numiti cu apelativul „ loaze” pe cei care nu satisfac dorinta de marire a unor profesori indiferent de ciclul educational la care apartin .Trecutul este greu de scos din mintea multora .
Sunt profesor universitar american si detest orice incercare de a spune ca generatiile de studenti de acum sunt mai slabe decat cele dinainte. Dimpotriva, studentii mei sunt mult mai deschisi la minte, mult mai toleranti, mult mai implicati social decat am fost noi vreodata. Nu citesc mult, insa citesc ce ii intereseaza. Sunt avansati tehnologic si implicati.
Stimată doamnă, cred că domnul Căstăian se referă în special la elevii de liceu și este o diferență uriașă între studenți și elevi, chiar dacă vârstele pot fi ușor apropiate. În plus, în Statele Unite studenții în covârșitoare majoritate plătesc pentru studii iar americanii au respectul pentru ban foarte bine înrădăcinat în cultură. Mai depinde foarte mult și la ce universitate predați fiindcă de foarte multe ori calitatea studenților depinde de poziția universității în ierarhie. Am colegi care predau sau au predat în universități din Statele Unite care spun că mulți dintre studenții lor sunt loaze pe când alții spun, la fel ca dumneavoastră, că toți studenții sunt foarte buni. Bineînțeles că studiile universitare nu sunt obligatorii și deci profesorii au ceva mai mare libertate în a da note corespuzătoare performanțelor și probleme de disciplină nu prea sunt, ca o primă comparație cu liceul.
Am avut o singură experiență cu elevii de liceu în anii ’80 când o fostă colegă de facultate, o fată foarte isteață și cu foarte mult bun-simț, m-a rugat să-i țin lecțiile pentru o săptămână la un liceu din București, într-unul din marile cartiere, cred că era Drumul Taberei. Trebuia să țin lecții de matematică unei clase de fete care aveau în jur de șaisprezece ani și, după săptămâna aceea, am admirat-o pe fosta mea colegă și mai mult. Era extrem de greu să le faci pe unele dintre eleve să stea în bancă, darămite să le mai și predai ceva. Fosta mea colegă mă prevenise oarecum asupra situație și rugămintea ei a fost că orele trebuiau ținute, de recuperat va recupera ea oricum, așa că pe timpul orelor cam jumătate din timp făceam conversații cu elevele pe orice teme vroiau ele și de-abia după aceea treceam la matematică. În cancelarie nu prea se putea face conversație cu cei mai mulți dintre dascăli fiindcă nivelul era foarte scăzut, probabil că era și o situație ciudată, vine ăsta de la institutul de matematică să predea în liceul nostru, hm … Fosta ma colegă mi-a confirmat apoi că îi puteai număra pe degetele de la o mână pe dascălii din liceul acela cu care puteai face o conversație. Directoarea și directoarea adjunctă era preocupate de disciplină și își arătau autoritatea la fiecare mișcare.
În ceea ce privește elevii din gimnaziu, în anii ’80 situația era și mai dificilă. Erau școli unde nu erau probleme de disciplină dar în foarte multe altele situația era de-a dreptul îngrozitoare. Un fost coleg de facultate care lucrase într-un centru de calcul câțiva ani fusese retrogradat ca profesor la o școală de cartier fiindcă făcuse cerere de emigrare în Israel. Ce a pățit în anul acela este greu de descris fiindcă îmi povestea că unii dintre elevi foloseau fereastra drept ușă, alții săreau la bătaie în timpul orei, iar fostul meu coleg, o fire blândă, nu a lovit niciodată pe nimeni, adult sau elev, chiar dacă pe vream aceea violența din partea profesorilor era ceva la ordinea zilei. Nu mai știu cum este astăzi, copiii mei au trecut de perioada aceea cu mult timp în urmă.
Se spune mai sus că dascălii ar trebui să-și schimbe profesia dacă nu au har. Am rămâne cu extrem puțini dacă s-ar întâmpla asta. Și eu zic că pentru a fi dascăl, la fel pentru medic și preot, trebuie să ai har. Dar dascălii, spre deosebire de ceilalți, sunt foarte prost plătiți și atunci cei cu har aleg să facă altceva.
…detest orice incercare de a spune ca generatiile de studenti de acum sunt mai slabe decat cele dinainte.
Faptul că detestați «orice încercare de a spune» ceva (orice) mi se pare un argument foarte puternic. Solid. Imbatabil. Decisiv.
Faptele însă… (și găsiți sute de articole pe internet care analizează dezastrul învățământului public american)…
Citiți, de exemplu, pe foxbaltimore dot com:
Dimpotriva, studentii mei sunt mult mai deschisi la minte, mult mai toleranti, mult mai implicati social decat am fost noi vreodata.
Eu credeam că studenții se duc la facultate ca să învețe carte (matematică, fizică, chimie, biologie etc.) și să se pregătească pentru o meserie, nu să se implice social sau să facă concursuri de toleranță. Astea sunt activități pentru timpul liber pe lângă biserici, sau pentru activiști-oengiști scandalagii.
«Nu citesc mult, insa citesc ce ii intereseaza. Sunt avansati tehnologic si implicati.»
Evident că oricine e liber să citească tot ce îl interesează. Dar studenții ar trebui să citească – în plus și înainte de orice altceva – ceea ce le recomandă profesorii, care au citit de sute de ori mai mult decât ei și știu ce e important.
Iar dacă nu citesc mult, înseamnă că știu foarte puține lucruri cu adevărat importante despre lumea în care trăiesc, mult mai puține decât generațiile care au crescut fără internet și televizor. Și nu au cum să fie mai «avansati tehnologic» decât generațiile precedente la altceva decât la butonat smarphone-ul, invenție de care acestea au fost scutite.
Și implicați?! În ce? Nu ar fi mai bine să-și vadă de carte și să mai lase activismul?
Facebook de unde a pornit ? dintr-o gluma deloc politic corecta, a fost de fapt un clasament dintre cele mai mai frumoase si cele mai urate gagici din facutate.
Asa poti deveni miliardar minipuland loazele.
Dar CORECT POLITIC sunt ?
Pentru că la noi, in Ro, comuniștii, Iliescu precum si de contaminații cu virusul roșu
de părinți, bunici și profesori au barat sistematic calea progresului bieților copii
(denumiți în derâdere ”loaze”) .
Asa cum ziceam insa si in 1990 – in cativa ani vor disparea in mod natural toti cei care
voteaza gresit, iar viitorul nou va fi cladit de tinerimea pe care retelele sociale
și pretul tot mai redus al unei doze au ferit-o profilactic de sechelele bolsevice.
Copiii de astazi cresc intr-un cu totul alt mediu decât acum 30 de ani, vremea parintilor, care la rândul lor aveau alt mediu fata de al bunicilor, și tot asa.
Cu toate acestea, invatamantul s-a schimbat foarte putin:
Aceleasi clase cu banci, doar ca mai aglomerate, pe alocuri sufocant de inghesuite, mai ales în Bucuresti.
Același individ care preda, doar ca mai dezinteresat decat predecesorii lui, care aruce putina valoare adaugata, e plin Youtube-ul ( ca să dau cel mai banal și la îndemână exemplu) de alți profesori care predau lecții online cel putin la fel de bine, și pe care ii poți alege după reviews, nu îți sunt băgați pe gat. Ce face școala ca să schimbe ceva din temelii? Au mai băgat un proiector, o imprimanta, un laptop pe ici pe colo, dar în mare, învățarea pornește de la premisa ca elevii nu știu nimic și profesorul ii luminează, spunându-le, înainte de toate, ce trebuie sa știe. Copiii nu se mai regăsesc în asta și aud la știri ca AI le va lua locul oricum, ceea ce nu e o totala fantezie. Atunci, de ce sa o mai creadă pe profesoara de la materia X care nici măcar nu ii explica de ce e bine sa învețe materia respectiva?
Povestea asta, plina de ego, ca uite pe mine școală m-a făcut om, ca nu am învățat nimic concret în școală, dar mi-a schimbat gândirea și m-a făcut deștept, e o presupunere pe care nimeni nu a verificat-o.
Poate, gandindu-ma la Eliade, Einstein și pana la unii moguli IT care au abandonat școală, școala e mai degrabă un exemplu de „asa nu”. Delimitarea de de parinti, e o etapa necesara maturizării noastre emoționale și poate ca delimitarea de profesori e o etapa necesara pentru ca școală sa aibă intr-adevar efect. Ambele sunt rarisime în România mai ales unde familia și școala te vor o copie la indigo a parintilor/profesorilor și orice abatere te transforma imediat în oaia neagra.
Despre atenție, da aici e o mare-mare problema. Copiii lăsat prada stimulilor in forma perpetua, gen TikTok, YouTube, samd., au probleme de concentrare.
Însă tot noi vrem sa fie înainte de toate sociali. Am trăit pe propria piele faptul ca oamenii supercompetenti și focusati sunt priviți ca „geeks” sau „nerds” care sunt sclavagiti de smecherasi cu „soft skills” ce urca mai repede în ierarhiile de orice fel și am vrea ca ai noștri copii sa aibă succes. Succesul, asa cum e definit azi pe toate canalele, este despre a da lovitura „out of nothing”, educatia, talentele sunt secundare. E plin targul online cu tot felul de vanzatori ambulabti de potiuni magice și oameni care te îmbie la succes fără sa îți spună vreo vorba despre educație.
Cred ca noi le dam, pe undeva o direcție copiilor. De ex. In pandemie se punea problema lipsei de socializare si ca din cauza ei, vom avea o generatie marcata. Nu putem da vina pe tehnologii sau mediu la nesfârșit, dacă le dam de înțeles ca le dorim succesul asa cum e definit azi în sens larg ( bani, faima ), atunci fiti siguri ca nu vor lua școală în serios, cu câteva mici excepții.
În concluzie adevarul e undeva mijloc, școala e ramasa in alte timpuri și are în ea încă sâmburele dictaturii, pe principiul „taci, ca îți spune eu ce trebuie sa stii/faci în viata”.
Societatea, părinții sunt și ei in degringolada, nu mai are nimeni încredere în nimic, nici in școală, nici in politicieni, instituții, și habar nu au ce ne rezerva viitorul, asa ca rămâne blocata in prezentul continuu al iluzie numit social media care este poate opusul educație.
Ura nu e buna decat atunci cand te motiveaza sa darimi o dictatura; in rest, e daunatoare; dar, din pacate, Romania e plina de loaze ce au absolvit; ba si-au luat si doctorate; si au penetrat in politica, functii de stat, consili de administratie(?!!!) si… la catedra.
Si o sa fie si mai bine!
Libertatea de dupa 1990 si legislatia incoerenta si insuficienta au deschis cutia Pandorei in relatiile parinti- copii si profesori. Dar mai lipseste un factor – ministerul cu toate legile schimbate la fiecare guvernare. Vina este impartita intre toti dar are ponderi diferite. Libertatea este prost inteleasa, facem ce vrem si cum vrem. Familia medie este coplesita de existenta cotidiana si ne se ocupa mai in detaliu de copii, cei avuti sunt plin de pretentii nerealiste si isi supraestimeaza mult copiii, ministerul nu a facut nicio reforma adevarata, coerenta ci numai adaugiri de la o lege la alta. Cate observatii si solutii din partea societatii a primit ministerul si a aplicat mai nimic. Profesorii au manuale prea incarcate, clase cu prea multi elevi, scoli cu dotari minimale.
Pentru a fi educator îți trebuie har. Altminteri, te chinui și tu și-i chinui și pe copii. Mi-am adus aminte de o strofă (parcă din Goga), citez din memorie:”Învățător, tu ai un nume ce L-a avut Mântuitorul./ În urma Lui pășește astăzi să luminezi întreg poporul.”
Frumos, foarte frumos ! Învățătorul era și pescar…de oameni. Fără vocație nu ai ce căuta la catedră. Tot respectul !
Domnule, mulțumesc pentru apreciere, dar este probabil să fim naivi amândoi. Știți că în învățământul preuniversitar s-a generalizat fenomenul de bulling al educatorilor contra elevilor/loazelor? Respectiv, educatorul dă elevului numai note de 3 și 4 până ce părinții disperați „scot banu'” pentru meditații. Știți că în universități studentele sunt hărțuite sexual de profesori? Știți că prin Universități nu poți obține doctoratul decât „cotizând” la greu la conducătorii de doctorate? Apoi ne mirăm de starea jalnică a învățământului românesc….
Poate nu e clar.
Observati va rog daca peste 90% din elevi mai citesc o carte pe an.
De unde modele?
Din familie?
Daca familia lui a citit o carte in viață!
Au modele copii de azi?
Modelele lor sunt niste neica nimeni din sport care au castigat bani, niste cocalari ce invart bani sau uneori oameni politici romani repetenti, corigenti la scoala, plagiatori care au reusit sa obtina diplome si functii.
Si bani.
Restul nu mai contează!
Trăim un prezent toxic.
Memoria socială a fost deformată, manipulată, vărzuită, ignorată.
Și idioții utili au triumfat.
Vă dau dreptate sută la suta. Aș propune ca la admitere(liceu,facultate) candidatul să prezinte o listă cu cărțile citite. Dacă le-am cere o copie a fișei de la bibliotecă, sigur ar ieși…părinții în stradă. Tot respectul !
Dacă idioții au triumfat, cum sînt cei pe care i-au întrecut? Înțeleg epitetul, înțeleg indignarea, dar înțeleg și că singura persoană de care pot dispune în totalitate sînt eu și că orice luptă începe cu mine, și cu capacitatea mea de a-mi susține (sau, după caz. corija) aspirațiile și valorile.
Un profesor nu e un profesor bun daca ii lipseste compasiunea. Pasiunea e buna de avut la catedra, insa nu toti elevii au talent. Profesorul e bun numai in masura in care reuseste sa se adapteze la realitatile particulare ale unui elev, fara a adauga la problemele pe care elevul le-ar putea avea in afara clasei.
De ce merg lucrurile așa de rău în învățământul românesc? Evident că e din cauza profesorilor și a blestematului sistem al educației de stat. Se mai îndoiește cineva? 😂
Nu-mi amintesc să fi mers vreodată la școală cu plăcere. Din clasa I și până într-a XII-a momentul cel mai fericit era atunci când se terminau orele sau când chiuleam. După cum venea cazul. Nu cunosc pe nimeni din generația mea care să fi mers cu plăcere la școală.
Mă uit la copii mei care au avut din clasa I și (cei mari) până-n clasa XII-a între 6 și 8 ore de școală pe zi + activități extrașcolare. Ei au mers și merg mereu cu mare plăcere la școală. Prietenii lor merg de asemenea cu mare plăcere la școală. În districtul nostru școlar cam 80% din ore devin optionale din clasa a VI-a încolo. Și-au umplut mereu mereu orarele. N-au fost niciodată în situația să meargă la conslileri ca să le recomande cu ce să-și umple orarul. Au însă fost adesea în situația în care nu puteau să ia toate orele pe care le doreau. Profesorii țin la început de quadrant ore deschise ca să-și atragă elevi la materiile lor. Am fost la câteva și atunci am avut revelația că în România de fapt n-am avut profesori. Nu pot să uit o oră demonstrativă de latină (!?!) pentru elevii de clasa a VII-a pur și simplu fascinantă. Și asta într-o țară anglo-saxonă unde pronunția latină e un chin.
În opinia mea vina pentru starea deplorabilă a învățământului preuniversitar românesc aparține aproape exclusiv profesorilor. Programele școale sunt clocite exclusiv pentru a asigura normele didactice ale dăscălimii și nimic mai mult. Iată mai jos un fragment savuros al lui Ion Creangă despre școala de acum 180 de ani:
„[…] profesorul, care și el se mira cum a ajuns profesor, zicea: „Luați de ici până ici“, […]
Ș-apoi gândiți că Trăsnea citea întrebarea și răspunsul, fiecare pe rând, rar și lămurit, ca să se poată înțelege ceva? Nu așa, necredincioșilor, ci iată cum: „Ce este gramatica română, este… ce este, este… este arata… nu arata, artea… artea… ce… ce… ce ne învață, învață… învață… ce ne învață; a vorbi… bi… bi… ce ne învață… ce este, este… este arata, uite dracu! nu arata, artea ce ne învață… ce este, este….“ Și tot așa dondănind foarte repede, bâlbâit și fără pic de cugetare, până la „a scrie într-o limbă corect“ rar ajungea, sărmanul! Și după ce turba de cap hăt bine, mă striga să-l ascult, că știe.”
Nu sună toate astea îngrozitor de actual și familiar? 😒 Deci a cui e vina?
eu am avut supriza sa aud odrasla ca nu e incantata de apropierea vacantei;
dar asta a fost mai demult, pana sa se confrunte cu genul de profesori care trantesc elevului spontan note de 2 si 3, preventiv, „sa se invete minte”; ceea ce ar fi trebuit sa fie o recompensare a implicarii active a elevului in argumentarea sau evidentierea conexiunilor multidisciplinare ale unei unei lectii, functioneaza de fapt pe dos, ca un sistem de represiune de care abuzeaza profesorul; consider ca ar trebui interzise notarile care nu fac obiectul unor teste programate, care sa evalueze asimilarea materiei in ansamblu.
Degradarea sistemului educational are loc și în statele din vestul Europei, nu doar în România. Profesorii nu mai au empatie fata de elevi (cu mici excepții), ii considera niște „loaze” pentru care trebuie sa facă efortul de a-i invata câte ceva intr-un ritm rapid, pentru ca a doua zi sa le dea teste. Nu știu cum mai este în România, însă în școlile din Vest profesorii parca ar avea norme de testare și de pus note. De multe ori aceste note nu reflecta nimic, elevul invata doar pentru test, urmând ca în secunda următoare sa treacă la altceva și sa dea următorul test. La fel de bine ar putea și un polițist sa vina la clasa și sa dea teste. Consider ca scoala de trebuie reformata, iar întregul sistem educational (francofon) adaptat noilor vremuri. Statele nordice sau cele anglo saxone gândesc diferit de cele din sud sau est și deja si-au adaptat sistemele noilor vremuri. Scoala clasica, în care un profesor dictează sau le da elevilor cantități uriașe de teme, insistând pe acumularea masiva de informații, ar trebui sa dispară. Sistemul de evaluare ar trebui și el schimbat, pentru ca nu cantitatea de informații contează astăzi intr-o lume în care poți afla orice, oricând navigând pe internet, ci modul în care acești copii fac conexiuni intre informatii și gândesc lucrurile. În școlile olandeze și flamande, de exemplu, copiilor le sunt deja prezentate tehnologiile AI si modul în care se pot folosi de acestea, fără a accepta ca algoritmul sa le scrie temele sau proiectele. În viitor, rolul școlilor va fi doar unul social, un mediu (toxic de multe ori) in care copiii pot interacționa și socializa, pentru că ființă umana nu se poate izola total de lume, însă pedagogia va trebui schimbata și adaptata noilor realități.
De ce să nu dispară școala de tot, că s-ar simți copiii mai bine. Dați-le un calculator, o tabletă, două-trei telefoane și mai ales nu-i puneți să facă nimic și ați rezolvat problema. Vorbiți despre școlile din vest francofone cum vorbește despre o oțelărie unul care a cumpărat și el tablă cândva.
E cred că dl. Mike are dreptate.
Am avut cât de cât tangență cu învățământul superior tehnic francofon din Franța și Canada. În termeni caragialești pare a fi o monstruoasă și desăvârșită împletire a liberschimbismului lui Cațavencu cu reacțiunea lui Trahanache. 😀
România datorează enorm Franței: Limba, cultura, însăși statul român modern, cu bunele și relele sale, ar fi apărut tare greu fără un suport francez decisiv. Din păcate am importat cu mare entuziasm și tarele societății franceze: Birocrația obtuză de inspirație bonapartistă și sistemul de educație rigid și anchilozat în care profesorul (oricât de nătâng și meschin ar fi) e un soi de semizeu omniscient și omnipotent, ce nu poate greși, și ale cărui postulate sunt absolute. Putem chiar să spunem fără falsă modestie, că pe alocuri, mai ales atunci când e vorba de adoptarea metehnelor, discipolul și-a depășit maestrul. 😂
De la profesori si de la sistemul de invatamant pleaca totul! O natiune educata si instruita este capabila sa-si aleaga conducatori competenti si vizionari. De aceea, comunistii spoiti, care-au condus Romania dupa ’89, au facut tot ce le-a stat in puteri pentru a distruge invatamantul romanesc, ca sa-si perpetueze accesul la putere, in stat. Si au reusit, din pacate!
Pentru ca un profesor sa faca instruire de calitate, in Romania zilelor nosatre, ar trebui sa fie un fel de supererou, capabil sa se lupte singur cu prostii cu functii si cu sistemul creat de ei. Dar, stim cu totii, supereroi intalnim doar in benzile desenate…
Ilici-Iliescu, impreuna cu protejatii si discipolii sai, au „reusit” sa aduca Romania in starea in care se afla astazi. Nu la copii este vina, ci la parintii si bunicii lor.
Nu.cititul nu e instrumentul minune al educatiei, exista o multime de carti idioate. Si nici TVul sau Netul nu sunt intotdeauna timpenii, depinde ce iei. Chiar si Netul poate fi util pt educatie, de ex. Contributors :).
Nepoata, ajunsa adolescenta, citeste in permanenta, tot timpul are o carte de citit, a opt ani citea Harry Potter, de citeva sute de pagini, inspicat cu expresii latine. Dar, se pare ca citeste si aiureli, uneori are comportari ciudate, si in cazuri din astea am urmarit ce citeste, si am inteles de unde vin asemenea comportari.
https://la-neamtu-tiganu.blogspot.com/2016/01/trei-duoamne-si-si-toate-cele-cronica.html
Se viseaza niste mici dictatori, e gresit, sunt niste mici dictatori.
Fi-mea a primit ,,atentia” profesoarei de matematica doar pentru ca a indraznit in prima zi sa vina cu parul vopsit dupa vacanta. Atentie care a dus la corijenta, schimbarea liceului, depresie, spital totul din cauza unei frustrate!
Asa ca putem scrie, unii dintre profesori isi urasc viata si fiind niste caractere mici si meschine se razbuna pe copiii care nu au nicio vina ca au ajuns sa fie la clasele lor.
da e oribil cand profesorul/profa isi introduce propriul orgoliu in programa scolara si se transforma in tiran…
extrema opusa este ca un profesor sa fie pedepsit, pentru ca a pedepsit obraznicia unui elev care nici macar nu invata si deranjeaza/ofera exemplu toxic altor colegi
…trebuie mecanisme de corectie pentru ambele extreme, insa inspectoratele scolare au alta politica…
…poate un Comitet Scolar format din profesori si parinti, (inclusiv un avocat si un judecator) cu 7-11 membri, ales la fiecare scoala si la care sa ajunga acest tip de probleme si sa aibe dreptul de a decide
În urmă cu o sută de ani, învățătorii erau niște apostoli porniți prin țară să răspândească lumina învățăturii. Un absolvent de Școală Normală trecuse examene grele și vocația îi era verificată, legalizată și autentificată la intrarea și la ieșirea din Școală. Avea ureche muzicală, avea voce,modela,desena și picta, iubea copiii, avea simț și tact pedagogic,avea abilități manuale,meșteșugărești,agricole și contabile. Știa să înfințeze o bancă populara și să facă un bilanț contabil.Era un model în sat și în comună.Un astfel de DASCĂL avea căderea,autoritatea și dreptul de a spune părinților elevilor, dacă copilul lor merită să urmeze mai departe sau dacă trebuie dat la o meserie sau la plug.Astfel se prevenea natural apariția loazelor. Căci unde dragoste nu e, nimic nu e.Dragoste și pasiune pentru a învăța. Dacă studenții din ziua de azi sunt considerați deștepți pentru că au abilități digitale, atunci e prea puțin. Dacă se consideră superiori din această cauză e foarte grav. Aș propune ca tinerii de azi să ia ca model un tânăr din România, care a demonstrat că se poate reuși în sport cu muncă multă, perseverență și ceva talent.Acest tânăr se numește Popovici și a refuzat să facă facultatea în SUA, rămânând în țară. E bun și la carte, e un sportiv fenomenal, e un mare caracter și e un mare PATRIOT. Și are vreo 19 ani. Dar ce te faci cu loazele care se simt neînțelese, și vor să se realizeze afară ?
Adaug la comentariul Dvs despre David Popovici: are parinti care s-au ocupat INTENS de educatia fiului lor.
„Le reproşăm copiilor lipsa de curiozitate, profunzime, lipsa dragului de carte. Dar suntem noi mereu oamenii care le cerem lor să fie? Câţi dintre noi mai sunt azi cu adevărat deschişi intelectual, curioşi, dispuşi să înveţe?”
Nu asta contează. Contează că poate că am fost așa la vârsta când trebuia să fim.
Drama profesorului nostru e că au complexe de superioritate față de el și universitarul, și oengistul, și ziaristul, și televedeta, și părintele mult mai bogat, și beizadele comunei sau cartierului. În RO, el nu vorbește nicăieri. Se vorbește… despre el.
Ceea ce se intampla la scoala este rezultatul direct al „modelelor” promovate in societate, ori noi ce „modele” avem ? Ciolacu, Ciuca, Ponta , Simion si toti „reusitii” post decembristi. Oameni fara cultura si fara morala, ce ne asteptam sa vedem in scola ca profesorii si invatatorii sunt respectati ? NU, iar lipsa aceasta de respect a condus la fuga de acest sistem. Avem oameni pregatiti in acest sistem ? Daca judecam dupa ceea ce avem prin minister raspunsul este categoric NU , mai avem oaze de invatamant pe ici pe colo tinute de oameni valorosi care au „supravietuit” prostiei si relei vointe promovate de politicul far’ de carte si morala.
Stimați editori, vă trimit spre publicare un text asupra însușirii unei traduceri făcute de mine din limba germană în limba română, prin aranjaea unor termeni, spre a părea cât mai credibilă plagierea. Eu am publicat textul „Spre pacea eternă în volumul ”Scrieri moral-politice” în 1992 la Editura Științifică, și în 2007 la editura Antet. În anul 2000 prof. Mircea Flonta a publicat texte din acest eseu politic, precum și din „Metafizica moravurilor”, asupra filosofiei morale și juridice, cuprinse în același volum (traduse de subsemnata). Cu toate că în Introducere mi se mulțumește pentru „amabilitatea” de a îi acorda permisiunea publicării, în fapt nu a făcut-o, actul rămânând un fals, un plagiat. În acest an el a preluat în întregime eseul „Spre pacea eternă” cu ajutorul unei echipe de cobaboratori. Publicarea textului de față va putea elimina falsurile din cultura românească, dând totodată traducătorilor specializați speranța înre-o cultură curată, nefalsificată, Vă rog să îmi spuneți cum să atașez teztul meu.