vineri, martie 29, 2024

Despre lucrurile simple ca bună-ziua și victimele lor

Preferința pentru „lucrurile simple și clare” e, la o primă vedere, alegerea de bun-simț prin care orice comunitate democratică împinge știința (de orice fel o fi ea) în mijlocul oamenilor. Piața virtuală a cunoașterii distribuie un apetit anarhic și dezinvolt pentru tot felul de informații. Vrem ca economia, fotbalul, fizica atomică, rumenitul unei fripturi și teologia dogmatică să fie la fel de disponibile tuturor, precum fetele de pe centură. Și mai ales, luptăm în devălmășie, ca școala românească să nu mai producă tâmpiți.

Imediat ce și-a schimbat regimul ideologic „România în chiloți” (ca să citez o sursă abilitată) a trecut la clarificări. Ne-am amorezat fără veste de adevărul nud. Am dat de pământ cu bereta roșie (era oricum ponosită și Moscova a stopat exporturile), cu lenjeria mai stăm încă pe gânduri: avem o dezbatere publică intensă și urmează să stabilim dacă roșul poartă (sau nu) noroc. E adevărat că la Bruxelles ni se tot spune că folosim desuuri demodate, dar noi știm bine că e doar o problemă de perspectivă și, până la urmă, nu ne costă nimic dacă azi le dăm dreptate. Când o veni vremea, o să facem tot ce știm noi mai bine. Nu de la ei am învățat că politica e arta compromisului?

În statistici, românul trece drept bun creștin (după unii chiar prea ortodox) și puzderia de biserici noi pare proba fără rest a întoarcerii nației către cele sfinte. Și-a dat valahul comunitar și cămașa de pe dânsul, doar-doar s-o pricopsi și dânsul cu ce a mai rămas din rația occidentală de mântuire. Însă Dumnezeu nu a lăsat nici la Strasbourg instrucțiuni mai clare decât la Poplaca. Dacă putem accepta cumva (desigur, ca o posibilitate) existența lui Dumnezeu – gestionăm întregul deranj mai degrabă sub specia concesiei logice și nu a unei absențe care îngrijorează. Solemn înfipți în UE, avem de toate, la ce ne-ar mai lipsi un loc în Rai, bașca vreo zece porunci de păzit? În definitiv, dacă e să privim lucrurile la rece – dilemele morale nu ar face decât să ne complice traiul. Pe noi ne interesează doar meniurile cu rețete aplicate și clare. Odată ce am decis asta, chestiunea devine imediat subiect de tihnită revelație: cercetările nu au demonstrat nicăieri în lume că plagiatorii sau desfrânatele nu au loc în Rai. Asta ca să ne fie limpede cum stă treaba cu cele sfinte.

Ce mare inginerie trebuie pusă în operă pentru a spune lucrurilor pe nume? Ce exerciții de sinceritate sunt tocmai bune pentru a recunoaște că noi vrem să avem de a face doar cu ceea ce provoacă orgasme? Nu ar fi bine, oare, să ne ocupăm doar de acele trebșoare care sunt în stare să ne pună stomacul la cale?

Nu-i nevoie să fii mare gânditor ca să calculezi precis cât te costă azi succesul: treci rapid pe la o agenție imobiliară din centru, bei un ceai la dealerii de autoturisme de lux și, dacă vrei la zecimală, mai dai o geană pe la mall-ul din periferie. Că poți deveni un ins realizat fără a trece pe la școală nu pare să fie un secret pentru nimeni. Tocmai de aceea au apărut, ca un răspuns la nevoile unei piețe, fabricile de diplome: contra cost îți primești știința direct prin poștă. Și cu cât lecțiile devin mai simple și mai clare, cu atât știința zace mai la îndemână. Deloc întâmplător, strada se dă în vânt după ingineri, lor le datorează atâtea, începând cu telecomanda plasmei din sufragerie și terminând cu conștiința de sine: în ziua de azi numai cine nu pricepe că lumea e croită din acțiuni la bursă, unghiuri drepte și meeting-uri salutare se mai amăgește cu frica de Dumnezeu și pierde vremea cu probleme de matematică. Nu avem chef să cărăm ghiozdane grele și nu mai vrem să rezolvăm probleme complicate din  Gheba[1]. La limită, ideea care ne surâde ar fi următoarea: o școală fără tâmpiți e o sinteză bine proporționată între un McDrive și un salon de masaj erotic. Unde fiecare găsește exact ceea ce îl satisface (de obicei cu finalizare).

Odată ce am ajuns cu acte în regulă membri ai elitei europene cel mai puțin ne-a luat să descoperim cum se măsoară relevanța cu blidul. O știință proteică a descălecat în cetate și a trântit poarta în urma ei. Europa ne-a convins că tot ce ține de foame e adevărat. Asta a devenit foarte clar și a condus la câteva consecințe cât se poate de simple. Nația e plină de inși care capitalizează informație doar cu gândul la „comisionul” cuvenit – vor să le pice și lor câte ceva, de acolo. Un popor excitat de deșteptăciunea proptită la tejghea e gata să arate cu degetul orice „tâlhărie” a minții. Gânditorii să-și vadă de treabă, ce dracu, nu le-a ajuns Antichitatea și, mai apoi, bașca toată Renașterea? Nouă ne plac băieții descurcăreți și puștoiacele fast thinking. Iar dacă din întâmplare, bântuit de ipoteze formale, se mai găsește vreunul cu apucături clasice, ei bine, îi stăm la dispoziție cu o realitate plină de austeră îndreptățire: noi avem o Ortodoxie de serviciu, un Spirit (aplicat pe interes), o Inchiziție video și on-line permanent. Așa încât, ne costă mai nimic să punem imediat lucrurile la punct.

Dacă ar fi să mă iau după vreun formator de competențe cu biografie vâscoasă, aș fi constrâns să mă împac cu gândul că orice cuvânt lipsit de ecouri publice trebuie să își accepte destinul: îl paște o iminentă trecere în rezervă. Câteva minți clare (și în mod nefericit simple) au identificat temeinic subiectele momentului (democrație, știință statistică, educație pentru competență, stat de drept,) și au pus deoparte orice îndoială. O știință fără rest a ocupat Universitățile și, sub presiunea înțelepciunii mass-media, e acum gata să lepede în stradă. O gândire cuibărind în clustere își cere azi drepturile și nimic nu pare să împiedice omul dumirit să-și mâne țărișoara spre noi „progrese și succese”.

Ca ardelean, am fost totdeauna ispitit de o anume zăbavă: mă uit mai încet la oameni și la faptele lor. Nu pretind că asta ar fi un avantaj metodic și nici nu pregătesc pe șest o relocare sociologică a constatării că școala românească produce tâmpiți. Dar spațiul public nu e un laborator septic și nimic nu deteriorează mai grav rezultatele unei cercetări decât pofta imatură de a servi concluzii la cald:  la fel ca și pâinea, s-ar putea să nu fie coapte cât trebuie. (Să mă ierte sociologii, mi se par interlocutorii cei mai agreabili, dar asta numai atâta vreme cât îi pot întâlni la cârciumă.) Știința care face din adevăr o un număr și o unealtă a început să dușmănească limba naturală și asta pentru bunul motiv că cifrele sunt mai ușor de pus în jug. Statistica (permanent erectă și frecvent sterilă) mi se pare domoală ca o pereche de boi învățați – ea calcă lin și apăsat, dar numai pe drumul ales de jupân. Și acesta are, în mod fatal, destulă decență încât să țină calea spre lucrurile simple, clare și mereu profitabile. Pentru știință, desigur…

Trăim printre cuvinte, dar punem preț doar pe acelea care ne dau dreptate. Vrem să auzim ce spun alții, dar tresărim doar la scheme consensuale. Orice zicere logic consistentă, care nu ne confirmă ideile devine un scandal: e prematură, impertinentă și, chiar dacă nu ar fi așa, o găsim, sine ira et studio, mult prea complicată. Ori noi, oameni de știință, nu-i așa, ne ținem de treabă – nu de metafizică. O știință îmbrăcată în salopetă (tot un fel de uniformă) are întotdeauna o apucături de cătană: îmi aduce aminte de „concepția obligatorie asupra lumii”, de Ausrichtung-ul profesorului Ernst Kriek, un admirator declarat al științelor experimentale. Celebrul rector nazist al Universității din Frankfurt (și mai la urmă, din Heidelberg) nu avea, din punctul său de vedere, nici un motiv de dubiu – evreii se dovediseră în mod istoric-obiectiv, inferiori din toate punctele de vedere. Știința lui, altfel doldora de „probe”, a justificat și a condus în cele din urmă la o „soluție finală” simplă și ușor de înțeles pentru toată lumea. Problema cu ideile simple și clare e, după cum vedeți, foarte veche: ele trag întotdeauna la căruța unui interes combatant. Cu toată obiectivitatea și aroganța de care sunt în stare ele afirmă sau neagă ceva. Le vrem pentru că ne sunt de folos și credem în ele pentru că le vrem. Aici stă toată atracția lor și, fatalitate, de aici li se trage întreaga mizerie. Ideile simple și clare își agață cu viclenie victima: învățatul logodit cu el însuși e prada lor preferată.

Ca să-mi pot dezvolta ipoteza privitoare la lucrurile simple ca bună-ziua mai am nevoie de o remarcă preliminară: când  L. Wittgenstein spune că „limbajul uzual este o parte a organismului uman și nu este mai puțin complicat decât acesta” (Tractatus logico-philosophicus, 4.002) el recunoaște în subtext starea tensionată între gândire și obiectul său. Cu cât o știință e mai adecvată obiectului său cu atât ea poate spune mai multe despre acesta și despre contextul devenirii lui. Asta nu înseamnă deloc că știe ce este el, fiindcă așa cum spunea Heidegger acum jumătate de secol „știința nu gândește”. Și dacă, dintr-un motiv sau altul, această afirmație nu e atât de limpede pe cât am fi sperat ea are totuși meritul de a apărea semnificativă cel puțin într-o privință: de obicei cu cât știm mai clar ce avem de făcut cu un lucru, cu atât se păstrează mai adânc îngropată natura intimă a existenței lui.

Cu toate că s-ar putea să nu fiți de părerea mea, ceea ce am vrut să spun e destul de sec: dacă nu s-a decretat niciunde, niciodată, pentru ce și mai ales de câtă școală are nevoie cineva pentru a rămâne om, în România nu suntem deloc cinstiți atunci când servim în școli plusvaloare pe pâine. E adevărat că diploma și abilitările te fac, de obicei, mai scump pe piața forței de muncă, însă nu neapărat mai bun în ordinea vieții. De aceea nu e cazul să examinam critic calitatea învățământului românesc în perspectiva standardelor finlandeze. Mai întâi fiindcă nici o școală nu poate fi mai bine cotată decât dascălii ei și, pe urmă, fiindcă, nici o societate funcțională nu poate consuma un val mai înalt de competență decât maximul local determinat prin metabolismul ei politic. Ce școală te-ar putea învăța să ai dreptate împotriva propriului stomac? Un răspuns temeinic (și prin urmare decent) la această întrebare face parte dintre lucrurile simple ca bună ziua în prejma cărora o elită onestă ar fi nimerit să emită ceva mai puține pretenții și mai multe soluții.


[1] Grigore Gheba, probabil cel mai cunoscut autor de culegeri de probleme de matematică dinainte de 1990

Distribuie acest articol

23 COMENTARII

  1. Felicitari pentru acest articol. E unul dintre cele mai interesante pe care le-am citit pe aceasta platforma. O nemiloasa radiografie a modului cum se construieste astazi relatia dintre scoala si societate.
    Intrebarea cu care plec dupa ce v-am citit mi se pare extrem de importanta pentru timpurile pe care le traim: in ce masura educatia este responsabila nu doar fata de „mai binele” economic, ci si fata de dezvoltarea unei preocupari morale in ceea ce priveste atat propria viata cat mai ales viata altora ?

    • Cine e raspunzator de educatia copiilor ? Doar scoala ? Si parintii, ca rol au ? Si care e nivelul lor de educatie ? si cum isi pot/stiu ei educa propriile odrasle ? Au ei capacitatea/timpul de a preda „cei sapte ani de acasa”?
      E o cale lunga care, tare ma tem, nu-si gasaste „limanul” pe parcursul unei singure generatii !
      Oare de ce pe vremuri familiile bogate dela noi angajau guvernante straine pentru copiii lor ? Nu va ganditi (doar) la deprinderea unei limbi straine. Mai stiau ei cate ceva !

    • A mon avis, on ne touche pas a ces questions sans toucher l ensemble des representations sociales et politiques. On n aura d ecole digne que sous la contribution que des humains qui y travaillent retrouvent l estime de soi. et que l education, pour eux, soit un souci, plutot qu une „entreprise”.

  2. Domnule Borza, sunt o victima a lucrurilor simple! Articolul dumneavoastra nu e simplu deloc, deci cred ca nu este pentru mine! Probabil pentru specialistii din specialitatea dumneavoastra.

    Ma tot gandesc ce ati vrut sa spuneti atat de simplu si nu a iesit? Ca invatamantul nu poate fi „tras” inainte de elite pentru ca el mereu este mediat de catre … medie?

    Nu, e clar, nu este un articol (si) pentru mine! Ma retrag!

    P. S. Dar oare …. oare …. nu asta este „specificul” romanesc al invatamantului? Eu, profesorul „destept” te „fac” oricum pe tine, „invatacelule” si iti arat ca nu stii nimic!?
    Da, sa traiti! Aveti dreptate domnule profesor! (dar eu, ma retrag, nu mai vreau sa fiu redus la elevul „dobitoc” al invatamantului romanesc).

  3. Am citit acest aritcol cu mare interes,deoarece zilele astea,ma intereseaza opinia intelectualilor despre acest aspect al societatii romane actuale.
    Surprinzator mi se pare ca opiniile – chiar daca,evident ,exprimate in forme diferite – sunt unanime,intreaga societate pare ca NU traieste in acord cu Ro de azi!
    De ce zic ca ma surprinde?Pentru ca,iata un subiect care nu divizeaza(!),care creeaza deci acea coeziune visata si neatinsa inca in domeniul public,si totusi nici un semn de atacare frontala a problemelor nu se zareste la orizont!
    Dintr-o data,tot romanul devine „rezervat si discret”,ceea ce e un veritabil scoop!Bizar,nu?!?
    In dialectica romaneasca exista un blocaj la nivelul antitezei care nu mai permite ajungerea la sinteza (am mai spus-o si in alt comentariu…),cred ca aici trebuie un „hei-rup” intelectual!
    O data in plus,acest articol foarte bun de altfel,prezinta aceleasi orori,decadenta unei societati si mizeria unui popor care s-a vrut „fruntea” si a ajuns coada,stim in mare parte de ce si cum se manifesta fiecare dintre simptome,ne lipseste aparent un medic bun care sa exprime clar diagnosticul si sa conceapa reteta potrivita noua…
    Nu exista boli,ci bolnavi!

    • Mă tem că nu vă pot da dreptate. Opinia mea e foarte diferită de cea a criticilor „consensuali”. Mai clar spus: dumneavoastră știți cât de bun ar trebui să fie instructorul dvs. de înnot ca să vă poată învăța acest sport având la dispoziție o piscină plină ochi cu acid clorhidric?

  4. Mda, vad ca asta e perioada in care toata lumea se plange de „innapoismul”, ramanerea in urma si lipsa de civilizatie a marei mase a poporului roman. Si dl. Andrei cornea a scris un articol – excelent de altfel – despre asta. Si Dollo a scris la fel pe baza incidentului cu homofobii de la cinema. Tooooata lumea buna se da cu capul de pereti ca ce-i de facut. Nu-i de facut nimic. Trebuie doar acceeptata realitatea cruda asa cum ea.

    Cand mai multi istorici au spus ca daca poporul asta ar fi fost catolic si nu ortdox, azi ar fi fost in alta pare, o multime de apartinatori ai elitei au sarit de fund in sus. Cand unii folosesc expresia „cultura protestanta” iar sar altii in sus.

    Oameni buni. Cheia sta acolo. In religie. Acolo si-au facut celelalte popoare educatia de-a lungul secolelor. De-acolo rasare civilizatia si modernismul lor. Chiar cu partile lui rele (inchizitie, etc.) catolicismul a contribuit la dezvoltarea civilizatiei occidentale. Rigiditatea lui a nascut dezbateri care in cele din urma au dus la schimbari. Dar in acelasi timp rigiditatea lui a asigura o anumita coloana vertebrala a moralitatii in societatile respective. A impus niste standarde.

    Noi la ortodcsi o lalaim, nu citim nimic, nu tinem nici o predica/discurs in care sa-i invatam pe enoriasi o lectie simpla de morala daca tot au venit la biserica si apoi asteptam repede banii ca sa poata popii sa-si cumpere mercedes si iPhone. Stiu ca generalizez, stiu ca sunt si popi buni (exceptii rare). Dar concluzia e inevitabila. Uitati-va la tarile ortodoxe (Serbia, Bulgaria, Grecia, Ucraina, Rusia) si apoi uitati-va la cele catolice (Polonia, Italia, Spania, Irlanda, etc. ) sau la cele protestante care au imprumutat rigorizitatea catolicismului dar i-au adaugat si dezbaterea logica pe argumente chiar si cand vine vorba de Sfintele Scripturi (Olanda, UK, Germania, SUA, etc.)

    Deci hai sa nu ne mai ascundem dupa deget sau in wishful thinking. Pana cand nu reformama BOR-ul sa construiasca ceea ce lipseste in aceasta natie (macar acu cat oamenii mai merg la biserici) nu asteptati alte rezultate. Explicatiile nu stau in genetica, balcanism, etc. Nu. Croatii nu sunt balcanici? Si sunt muult inaintea noastra. De ce? Pt ca sunt catolici, de aia. Pt ca la biserica preotii lor ii invata corectitudinea, rigorizitatea, compasiunea, si alte valori pe care a pus accentul Cristos intemeietorul crestinismului. Preotii lor nu o lalaie 4 ore de cand pleci de-acolo habar n-ai daca ai auzit ceva intre timp. Sa terminam cu lalaiala si sa trecem la discursuri si predici. Si daca popii nu vor face ceea ce spun in acele discursuri, tot e un pas inainte.

    Si acum hai criticati-ma toti. Aruncati cu pietre in mine pt opiniile mele. La fel cum faceau pe vremea inchizitiei. Hai, astept comentariile acide si ironiile taioase.

    • Textul nu vă contrazice, nu e un „lamento”. Pur și simplu constată că societatea românească nu poate absorbi un nivel mai înalt de competență. Câți absolvenți de Harvard avem în Guvern și ce anume a validat societatea românească? Dacă modelul meu e Gigi sau chiar Adrian Severin nu mă duc la școală să învăț greaca veche și nu iau lecții de morală, ci stau „după blocuri” cât vrea mușchii mei…

      • Pai societatea romaneasca voteaza cu placere penali si mafioti. De ce asteptari sa mai avem? Mai degraba spuneti-ne cum vedeti o indreptare a acestor lucruri? Se vorbeste aici despre reforme in biserica si in invatamant, dar oare numai acolo sa fie problema?

    • Nu are, bre (if I may), ortodoxismul vreo vina. Imi place ca vii cu o solutie: niste predici din alea de sa le mearga fulgii, dupa model CTP-ul din Adevarul de acu citiva ani. Dar, cum ziceam, n-as blama ortodoxismul. E teoria aia cu capitalism muc si sfirc = catolici. La fel de bine pot sa vin si eu cu alta teorie: aveau toti catolicii astia, pe pereti acasa, copii (duplicate) dupa zugraveli bigote ale unora: Botticelli, Durer, Cranach, Grunewald si altii de soiul astora. Basca jucau in piata publica niste piese de teatru, cica, in care regele ii zicea bufonului sa-i ia locul. Pot sa-ti avansez, daca as avea dibacia necesara, teoria ca exista o corelatie intre expunerea la arta (arhitectura, pictura, muzica, teatru) si pofta de a fi intreprinzator si de a plati impozite administratiei care incurajeaza asemenea manifestari.
      Uite, Michel Tournier, catolic si mare scriitor, e de parere ca munca nu e intre nevoile omului. A lasat-o prea bine de inteles in „Vineri”. Apropo de Tournier, s-ar putea citi si discuta la orele de religie unele dintre cartile lui, cu mare folos.

      Nu prea inteleg unde bate autorul, am sucombat si eu sub avalansa de metafore. Ies de sub avalansa cu o parabola dirza: cred ca noi oamenii avem un drum de parcurs, un drum care se aseamana cu o urcare in spirala pe niste trepte in interiorul unui turn obscur. In drumul asta avem nevoie de orice toiag, candela, luminare, far etc. de care ne putem servi si sprijini, si astea ne sint de folos cit ne arata drumul in sus, si nu ne mai sint de folos cind ne orbesc sau ne fac sa privim fascinati in ele. Acest drum are si un nume: nevoia de implinire. Pe drumul asta iti mai trebuie: curiozitate, abnegatie, vointa, harnicie, staruinta, convingere, tenacitate, incapatinare, perseverenta, ambitie, dedicatie, sacrificiu, dorinta, mindrie, aspiratie, stradanie, indrazneala, cutezanta si altele. Ce hraneste acest imbold ? Aici avem un raspuns: niste chestii subtile nascute intr-un bulgare de foc la 150 mil km. Este aceasta nevoie specifica doar oamenilor ? Nu, nicidecum, pentru ca ea este de fapt a intregii vieti. De ce si cum a fost sadita aceasta nevoie ? Ramine un mister cu care religiile, stiinta sau metafizica vor mai avea mult de furca.

  5. Textul mi se pare pe alocuri cam greu de urmarit, dar delicios de fin („învățatul logodit cu el însuși”). Si bate in directia cea buna: datul ochilor peste cap pe subiectul scolii se invecineaza uneori al naibii de mult cu fumurile unei pretiozitati „reformatoare” de bon-ton.

  6. E cel mai usor sa ne lamentam. Dar noi astia care ne credem altfel ce facem? Sau ce am facut? Fiecare va amintiti de colegii mai slabi de la scoala, din liceu, din facultate. Ii tineti minte nu? Cum se rugau sa le explici ceva, sau sa-i ajuti, sau sa le dai sa copieze tema sau sa copieze la un examen. Ei bine, azi ei sunt cei multi si noi cei putini. La asta v-ati gandit?

    Si mai ales ce-ar trebui facut de-aici inainte? Cum ii putem ajuta? Iar raspunsul probabil sta ascund intr-o reforma totala si radicala a scolii romanesti. Nu mangaieri si perieri de manuale si programe. Nu, cuvintele de ordine sunt TOTAL si RADICAL. Altfel lucrurile vor continua la fel mult si bine.

  7. „Vorbiti bine cu varful degetelor” si stapaniti cu elasticitate si gratie simtul apropoului.
    Un text de exceptie pe contributors, slefuit si cu fatetari interpretabile de cei ce stiu sa vada urzeala si imprimeul. Felicitari! Se vor gasi care sa dea cu piatra marsand pe mentori ;) pe ICR, pe evolutia prof. Marga.

  8. cam prea filosofic, dar ar putea fi altfel ?
    lucrurile simple sant cel mai greu de explicat si pe urma ce s-ar face inelectualii fara filosofie ?
    D-le Profesor, screti bine si atingeti cu profunzimea d-voastra filosofica sigur si precis problemele teoretice/analitice ale societatii (bineanteles nu toate, nici n-ar fi posibil, ci aspectul propus).

    Felicitari, ….. si pt, curajul de a va expune la reactiile critice a celor care nu inteleg, nu vor sa inteleaga, sant suparati ca nu au reusit ei sa scrie ca d-voastra sau a celor rau intentiona-ti egal din care motiv, apriori sau tintit.

    As vrea sa va propun sa treceti cu aceeasi profunzime, daca vreti (mai devreme sau mai tarziu) de la analiza situatiei in sine (teorie) , la analiza eventualelor modalitatilor de imbunatatire (o schimbare, radicala, ar fi necesara, dar cred ca pt, moment nu este posibila) deasemenea teoretic, ca sa fie posibile propuneri pt. schimbari mai mici sau mai mari, in timp (practice).
    Stiu ca evolutia societatii in general si deosebit a celei din Romania nu permite (la tema in discutie) prevederea unor solutii cu oarecare sansa de siguranta, pe de o parte, (pe „timpurile” de astazi) nici macar pe timp ft. scurt si pe de alta parte, cu ce mijloace financiare ?

    Poate ca totusi din eventuala dezbatere critica urmand event. articol s-ar putea contura ceva de viitor.

    G.Tulvan

    • Herr Doktor, Nu mi-am propus sa fac furori on-line. M-am născut simplu soldat (cum zice Alain) și asta nu e rău – orice armată are nevoie de lunetiști de elită. Ei doboară comandanții dușmanului și asta e destul. De aceea nu sunt disponibil totdeauna și, din fericire, nu datorez nimănui, nimic.
      Unii vor observa doar că, într-un comentariu ceva mai sus, am scris înot cu 2n, într-o încercare disperată de a-l copia pe Pleșu care a greșit bietul scriind înnecat în loc de înecat (http://adevarul.ro/news/societate/ingeniozitati-mediatice-1_50a7b1a57c42d5a66369c169/index.html) sau pe CTP care mai comite și el diverse „tâlhării” sintactice, alții mă vor admonesta că nu sunt destul de empatic cu fetele de pe centură. După cum vedeți, lucrurile sunt realmente simple, așa cum spune Scriptura (cea ortodoxă – ca sa aducem liniștea d-lui N. Dumiritu un alt critic al textului) : „nu aruncați mărgăritarele voastre înaintea porcilor, că ei se vor întoarce ca să vă rupă…” Unter voller Berücksichtigung

  9. „Vrem ca economia, fotbalul, fizica atomică, rumenitul unei fripturi și teologia dogmatică să fie la fel de disponibile tuturor, precum fetele de pe centură.”

    Recunosc ca nu am citit mai departe pentru ca aceasta comparatie m-a scarbit. Nu imi vine sa cred ca un intelectual foloseste o astfel de comparatie, prin care legitimizeaza practic prostitutia, o face sa para ceva normal. Si nu imi vine sa cred ca „contributors.ro” publica un text care contine o comparatie atat de oribila.
    Fetele de pe centura sunt niste VICTIME, fortate sa isi vanda trupul ori de circumstante ori de vreun peste fara scrupule. Prin comparatia asta, banalizati chinurile si umilintele prin care trec aceste fiinte in fiecare zi. Rusine.

  10. Se putea incepe direct cu ultimul paragraf iar restul textului se putea instala bine-mersi in apendice pentru toate gusturile. Mie, care sunt simplu prin nastere, nu-mi spuneti nimic nou. Problema este ca simpla enuntare nu rezolva mare lucru si, in plus, nu ajunge la nivelul comunicarii. Dincolo de constatarea nepotrivirii de standarde si cerinte ale romanilor, avem nevoie sa coboram in profunzime, catre lucrurile si mai simple, catre esenta. Ce vom gasi acolo, Dumnezeu cu mila!

  11. :)
    o problema simpla
    un cerc si un patrat.
    doua lucruri reale si banale (asociati le cu o moneda si un biscuit)
    rontaiti biscuitul astfel incit sa l aduceti la aceeasi arie (suprafata) cu cea a monedei.
    cum veti proceda?
    ps: hint : biscuitul e suficient de mare (vizibil mai mare decit moneda)
    articol bun despre lucruri simple si victime !

  12. Ce scoala te-ar putea invata sa ai dreptate impotriva propriului stomac?
    Eu! Eu stiu raspunsul d-le professor. Scoala propriului stomac! De fapt , cred ca nu e prea bine …ar trebui sa-ti depasesti profesorul ca sa speri ca ai dreptate . Si atunci ce sa faci? Sa mananci stiksuri sau sa treci pe perfuzii? Ce paradox, lucrurile simple sunt mai frustrante pentru ca nu stii ce sa faci cu ele. Un mathematician poate sa ramana transfigurat in fata unui patrat care se intersecteaza cu un cerc, o gospodina nu are nici o emotie sa foloseasca un storcator de fructe sau un dispozitiv de separat semintele din rosii. Nu mai zic de pustii tot mai fragezi care exploateaza ipad-urile la sange. Ca sa poti vorbi competent despre un lucru trebuie sa te identifici cu el. Cine ar fi dispus sa se identifice cu un patrat? Ar fi absurd si penibil. In schimb toti ar fi capabili sa se identifice cu un Ferrari. Daca as avea unul as deveni un virtuoz in conducerea lui. In general suntem deficitari la lucrurile simple. Adica la educatie. Si mai précis la educatia de acasa pe care ar fi trebuit sa ne-o faca mama. Noroc cu Internetul care ne tine loc de mama si de tata si de maestru. Si atunci care ar fi rostul acestui articol?
    Sa ne invete ca ceea ce stim nu ne aduce decat o certitudine : ca nu stim. Si ca adevarurile de care suntem convinsi , sunt false iar faptele de care suntem mandri , mai tarziu ne vor ridica sangele in obraji , de jena. Ca rationalitatea noastra este incompleta daca nu chiar inadecvata. Si atunci trebuie sa ne intoarcem din nou la intrebarile simple , inclusiv cele ale propriului stomac.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Sorin Borza
Sorin Borza
Conferențiar la Facultatea de Ştiinţe Politice şi Ştiinţele Comunicării, Universitatea din Oradea. Doctor în filosofie Universitatea Babeş Bolyai Cluj cu teza „Conceptul de eikôn în filosofia lui Platon”, cu distincţia Magna Cum Laudae

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro