1. Despre manageri, lideri și autoritatea acestora
Conducătorii popoarelor, ai religiilor, ai mișcărilor sociale sau ai corporațiilor, comandanții armatelor au fost de-a lungul istoriei și sunt și în prezent persoane excepționale de care depind supraviețuirea, succesul sau eșecul popoarelor, al corporațiilor, al organizațiilor sau al armatelor pe care le conduc. Conducătorii excepționali au făcut principala diferență în istorie, în bine sau în rău, pentru cei pe care i-au condus. Ceilalți doar au contribuit.
Unde ar fi fost azi poporul evreu fără Moise, marele conducător care i-a scos din captivitate pentru a-i conduce spre una dintre cele mai fascinante călătorii prin istorie a unui popor? Ce am fi avut azi în locul marilor religii fără Isus, Mahomed sau Budha? Ce ar fi fost mișcările sociale pacifiste fără Mahatma Ghandi, Martin Luther King sau Nelson Mandela? Cum ar fi arătat Roma în Antichitate fără Cezar sau Octavianus Augustus și cum ar fi curs istoria omenirii fără Alexandru cel Mare, Gingis Han, Napoleon, Hitler sau Stalin? Ar fi fost la fel de cunoscute companiile Ford, Apple sau Microsoft fără Henry Ford, Steve Jobs sau Bill Gates?
Cum ar fi arătat ultimele 750 de zile ale regiunii noastre dacă nu exista Putin? Dar dacă nu exista Zelenski?
Vom vorbi despre oamenii excepționali care ne conduc și care iau decizii în numele nostru, pentru că vremurile de criză din ultimele decade par să releve, odată în plus, importanța liderilor, a decidenților și criza globală a elitelor politico-administrative.
Și pentru că liderii sunt, în mare parte, produsul profesorilor lor, al școlilor pe care le-au urmat și al culturilor în care se formează, vom vorbi despre universități, creuzetele elitelor politice, economice și sociale.
1.1 Manageri sau lideri?
Cei care conduc sunt frecvent numiți manageri sau lideri. Adesea termenii sunt utilizați interșanjabil, cu sensul de conducător. Cu toate acestea există distincții clare între manageri și lideri.
Simplificând mult teoria, termenul de manager se folosește preponderent cu referire la activitatea de administrare a resurselor unei organizații pentru a-i atinge obiectivele, altfel spus, de conducere executivă a unei organizații, iar cel de lider în raport cu influențarea, convingerea și conducerea indivizilor și a mulțimilor să întreprindă anumite acțiuni. O altă distincție, frecvent menționată de teoriile organizațiilor, este centrarea preponderent pe sarcini a managerului, respectiv centrare preponderent pe oameni a liderului. Peter Druker, supranumit și „părintele managementului”, spunea că „managerii fac lucrurile corect, iar liderii fac lucrurile corecte”. Pare să fie aici o asociere a managerilor cu competența și eficiența, iar a liderilor cu popularitatea (sau chiar cu populismul) și încrederea pe care o inspiră susținătorilor lor.
Dacă ne uităm la tipul de autoritate asociată fiecăruia, conform tipologiei lui Bochenski[1], ar rezulta că managerul este cel cu autoritate formală, deontică, rezultată din numirea în funcție, în timp ce liderul are o autoritate epistemică, informală, dobândită prin încrederea pe care o transmite și o inspiră prin ceea ce spune sau ce face.
De aici și situația ideală în care conducătorul de iure, cel numit sau ales oficial într-o funcție prin care dobândește autoritatea deontică, este și competent în ceea ce spune și ce face și inspiră încredere, este urmat de ceilalți câștigând astfel și autoritatea epistemică, de facto.
Astfel, conducătorul ideal este cel care deține autoritatea funcției și pe cea a expertului, a celui competent, care știe ce face, fiind respectat și urmat de ceilalți atât pentru puterea administrativă deținută, cât și pentru competență, fiind astfel manager și lider în același timp.
Sunt ușor de intuit astfel contradicțiile majore între această situație a conducătorului-competent, a managerului-lider și cele ale conducătorului incompetent sau ale liderului informal, cu competență, dar fără funcție. Unul are resursele, dar nu știe ce să facă cu ele, celălalt ar ști ce să facă cu resursele, dar nu are acces la ele, nefiind un lider formal. Unul va fi urmat doar pentru că distribuie resurse, din interes, de frică, în mod formal, mimetic, fără convingere, celălalt va fi crezut și urmat cu idealism, cu convingerea demersului corect, dar utopic, cât o permit acțiunile derulate fără resurse și, implicit, fără șanse reale de succes.
Managerul incompetent va dezvolta foarte probabil un stil de conducere autoritar, bazat pe frică și pe sancțiuni negative, în care să-și impună autoritatea generată de funcție și de prerogativele formale. În termenii teoriilor leadershipului, va practica un stil de conducere tranzacțional,motivând subalternii extrinsec, pe bază de interese materiale: măriri de salarii, prime, promovări, privilegii. Problema cea mare, semnalată foarte clar de Machiavelli în Principele, este că resursele cu care vrei să cumperi bunăvoința celorlalți se epuizează. De aceea pe termen mediu și lung, managerii incompetenți vor avea tendința să recurgă la sancțiuni și la frica de pedeapsă pentru a-și impune autoritatea și a-și păstra funcția.
Liderul fără funcție managerială va încerca să convingă prin enunțarea unor soluții la problemele adepților săi, pentru a-și păstra susținerea celorlalți și pentru a obține acces la funcția de manager și la resursele ce decurg de acolo. Situația fericită este cea în care accede și la puterea formală și devine astfel un lider transformațional, inspirând prin soluțiile și prin exemplul său. Dacă nu obține o poziție administrativă, în timp, liderul informal va deveni din popular populist, începând să vândă iluzii pentru a-și menține autoritatea.
Din cele enunțate mai devreme, rezultă că singurul demers cu șanse de succes pentru o entitate condusă este cel în care conducătorul ei deține poziția formală de conducere, dar și competențele necesare pentru a inspira încredere în proiectul său. A fost cazul celor mai mulți conducători menționați anterior, al liderilor competenți, transformaționali, care au inovat, au găsit soluții creative și și-au condus țările, armatele, organizațiile sau echipele spre succes.
1.2 Autoritate de grup de solidaritate sau de sancționare?
Tot J. M. Bochenski, filosoful logician pe care l-am amintit anterior, vorbește despre două tipuri de autoritate a unui conducător asupra unui grup: de solidaritate și de sancționare. (Bochenski 1992: 88)
El explică faptul că, atunci când conducătorul a explicat bine scopul grupului și sarcinile individuale și fiecare știe că de îndeplinirea sarcinilor depinde atingerea scopului comun care este dezirabil, membrii grupului vor acționa pentru atingerea lui.
Așa se poate întâmpla și cu un grup de persoane luate prizoniere de un terorist, grup care îi respectă instrucțiunile acestuia pentru a se salva toți membrii grupului, dar și cu echipajul unei nave aflate în furtună, care respectă instrucțiunile căpitanului pentru a ajunge cu toții în siguranță la țărm. Ambele persoane la comandă, teroristul și comandantul de navă, au autoritate deplină asupra grupului. Diferența dintre cele două cazuri este dată de faptul că teroristul nu are un scop comun cu prizonierii săi, care îl ascultă din teama de sancționare, în timp ce comandantul de navă are un scop comun cu echipajul, iar autoritatea sa este bazată pe solidaritate.
Cu alte cuvinte, liderii care doresc binele public au scopuri comune cu cei pe care îi conduc. Astfel vor fi urmați din solidaritate. Cei care au scopuri personale, egoiste, diferite de ale grupului, de ale organizației, de ale țării vor fi ascultați de frică, precum teroriștii, și nu din solidaritate.
Să ne imaginăm un primar care dorește să realizeze niște obiective profund necesare localității, pe care le face cunoscute concetățenilor. Aceștia vor executa directivele sale pentru a atinge acele obiective pentru că și ei doresc același lucru, au același scop cu liderul lor. Desigur, totul cu condiția ca obiectivele și scopul comun să le fie explicate cetățenilor, altfel ei nu vor susține obiective pe care nu le cunosc și nu le înțeleg. Această condiție secundară este dovada logică a nevoii de transparență, de comunicare în organizații, condiție fără de care autoritatea managerului în fața grupului nu va fi deplină, iar îndeplinirea directivelor nu va fi sigură.
Dacă însă primarul schimbă bordurile în localitate, deși bordurile sunt aproape noi, și face asta chiar cu firma fiului său sau cumpără palmieri din bugetul comunei, deși oamenilor le lipsește canalizarea sau apa curentă, cu siguranță că proiectele nu vor fi dorite de comunitate, dar este posibil să nu fie public contestate și să fie acceptate tacit de oameni. Dar acea acceptare nu va fi din convingere, ci din teamă față de primar.
Bochenski vorbește și despre acceptarea oarbă a unei autorități în virtutea charismei liderului sau a unei ideologii care presupune scopuri vagi; el consideră acea acceptare ca fiind irațională și, ca o consecință a iraționalității ei, o consideră imorală: „Acceptarea unei autorități deontice fără nici un fel de întemeiere trebuie respinsă din motive morale” (Bochenski 1992: 90). Ideologiile extremiste sau proiectele populiste propun scopuri vagi, iraționale, așa că autoritățile care le promovează ar trebui respinse. Au avut germanii cu adevărat un scop comun cu Hitler în exterminarea evreilor sau și-au dorit rușii de rând la fel ca Putin să bombardeze, să omoare civili și să cucerească Ucraina? Și totuși, iluziile transmise de Hitler sau de Putin au fost și sunt susținute de mase mari de cetățeni printr-o pseudosolidaritate irațională.
Și ideile de extremă stângă ale comuniștilor au început prin a fi bazate pe o autoritate deontică de solidaritate ideologică (cel puțin la nivel declarativ) față de săraci, după care obiectivele șefilor comuniști și cele ale masei (executanților) au devenit diferite, iar autoritatea a devenit una orwelliană, de sancționare.
Cel mai bun exemplu în acest sens este exercitarea autorității de către regimul comunist în Berlinul de Est, care a evoluat exact de la o autoritate de solidaritate în primii ani (trecere liberă din Est în Vest, granițe simbolice etc) spre o autoritate de sancționare (închiderea graniței în 1958 și construirea zidului în 1961). A fost imaginea clară (deși la scară redusă) a ce s-a întâmplat cu autoritatea liderilor comuniști peste tot în lume: a început prin iluzia ideologiei și a sfârșit prin frica de tiranie.
2. Despre rolul elitelor într-o societate
Aceia care au calități excepționale și care domină prin influența lor diverse grupuri sociale la vârful cărora se plasează sunt cei care reprezintă elitele acelor grupuri. Putem vorbi de elite culturale, științifice, economice, politice, administrative.
Oricât de tentante ar fi ideile egalitariste care vând iluzia plăcută a nondiferențelor între indivizi, impactul major al geniilor, al marilor creatori, în progresul științei și al tehnologiei, în cunoaștere și în dezvoltarea socioeconomică de-a lungul istoriei este evident.
Studii consistente au demonstrat că între ADN-ul uman și cel al cimpanzeului este o asemănare de 98,4%. Diferența de 1,6%, însă, este cea care a făcut oamenii să progreseze și să domine pământul, în timp ce cimpanzeii au rămas în junglă.
Marele inventator Thomas Alva Edison spunea că „succesul înseamnă 1% inspirație și 99% transpirație”. Este evident că toți oamenii pot să transpire, dar foarte puțini au inspirația de a găsi soluții noi, creative și eficiente la marile probleme. Aceia care transpiră cu genialitatea inspirației lor sunt cei care constituie elitele.
Teoriile occidentale din științele sociale privind elitele economice, politice și militare includ adesea o judecată critică focalizată de obicei pe concentrarea resurselor și a puterii către prea puțini decidenți în detrimentul celor mulți și pe faptul că nu meritul, ci genul, rasa sau descendența stau la baza apartenenței la o elită.
Fără să ignor aceste critici, cu care sunt de acord în bună măsură, le voi lăsa deoparte în această discuție pentru că ele sunt caracteristice sistemelor capitaliste occidentale care au avut o continuitate de secole și o mare stabilitate a elitelor lor economice și politice. În plus, în alte sfere sociale precum artele și știința, meritul joacă un rol mult mai important decât în politică, de exemplu.
Bune sau rele, reformate sau nu, elitele de orice fel – economice, științifice, organizaționale, militare – concentrează grosul resurselor (20% dintre membri dețin 80% din resurse) și produc, conform principiului lui Pareto, cea mai mare parte din rezultatele unui sistem. Principiul lui Pareto, care se aplică în foarte multe domenii, postulează că 80% din rezultate sunt produse de cei mai eficienți 20% dintre indivizi. În mediul universitar, de pildă, 80% dintre idei, dintre publicații, dintre inovații sunt produse de aproximativ 20% dintre indivizi. Dacă aplicăm acest principiu în interiorul elitei primare de 20%, ar rezulta că „elita elitei”, adică 4% din întreaga populație analizată (20% din 20%), va produce 64% din toate rezultatele (80% din 80%). Oricât de aproximative ar fi calculele, este clar că importanța celor 4% este esențială în orice sistem, fie că este o companie, o universitate sau o țară.
În contextul fostelor țări comuniste, cum sunt România și Republica Moldova, problema elitelor politico-administrative care iau deciziile la vârf este mai degrabă ineficiența rezultată din selecția negativă, decât structura lor inechitabilă.
Comunismul ca sistem de guvernare a pierdut bătălia cu sistemul capitalist în primul rând din cauza ineficienței sale comparative. El a devenit ineficient pentru că și-a distrus elitele intelectuale, științifice, moștenite de la sistemele anterioare, și astfel și-a diminuat drastic capacitatea de analiză și de decizie. Este ca și cum ți-ai face operație de reducere a creierului și ți-ai dezvolta, în schimb, mușchii. În formele de organizare socială umane din trecut, de vânători-culegători, de agricultori, în epoca antică sau feudală sau chiar în societatea industrială, pentru că utilizarea forței fizice era importantă, puteai supraviețui cu mulți mușchi, adică cu forță fizică, și cu capacități cognitive mai reduse. Deși marile bătălii au fost câștigate tot de idei, de inovații, forța fizică conta destul de mult în trecut.
Astăzi poți supraviețui fără mușchi, dar capacitatea de prelucrare a informației și de a lua decizii corecte face toată diferența. Stephen Hawking, marele astrofizician care a avut un impact major în ultimele decenii vorbind dintr-un scaun cu rotile inteligent, nu ar fi contat în Antichitate sau în Evul Mediu. Așa cum un mare războinic din Antichitate ar fi contat, probabil, mai puțin în vremurile noastre.
3. Despre managementul public și elitele politico-administrative
Am analizat pentru început caracteristicile managerilor și ale liderilor în general și am subliniat tipurile lor de autoritate și contextele în care se naște și supraviețuiește autoritatea lor. Am conturat caracteristicile elitelor. În secțiunea următoare voi trece la analiza elitelor din sistemul public, politico-administrativ. Pentru a înțelege specificul acestora, pentru început este important să le diferențiem de cele din domeniul privat.
3.1. Specificul liderilor din sistemul public
Dincolo de interese și contexte specifice spațiului românesc, există diferențe majore universale între conducătorii din mediul public și cei din privat. De altfel, dacă analizăm elitele manageriale din mediul privat, vom vedea că ele par mult mai eficiente și sunt mai puțin contestate decât cele din organizațiile publice. Pentru a vedea de ce este nevoie pentru a avea elite publice competente precum cele din mediul privat, trebuie să explorăm puțin deosebirile dintre cele două.
Prima distincție vine din scopul diferit al celor două tipuri de entități. Companiile private au drept scop profitul, cele publice sunt în majoritatea lor nonprofit. La managerii privați performanța este ușor de măsurat cantitativ, la cei publici, fără ținte precise cu referire la eficiență, este mai dificil să măsori performanța managerială.
Companiile private sunt în competiție cu alte companii similare și analiza comparativă a performanțelor este frecventă și relevantă, în timp ce instituțiile publice nu au o competiție reală, multe având caracter de unicat și deținând monopol cel puțin la nivel local.
Liderii privați sunt aleși, evaluați și validați doar profesional, obiectiv, de acționarii organizațiilor, care sunt interesați doar de performanța organizației și a managerului. Liderii publici sunt numiți de lideri politici sau de partide (care se comportă ca și cum nu ar depinde de performanțele celor pe care îi numesc) și sunt aleși sau validați public de mase mari, cu interese neagregate, indirecte și fără mecanisme de evaluare permanentă. Acționarii desemnează cu grijă managerii privați pentru că vor administra proprietățile lor personale, în timp ce partidele, liderii lor sau votanții desemnează manageri ai proprietăților tuturor, impactul celor desemnați asupra intereselor lor individuale fiind perceput ca nesemnificativ.
Populismul, prin care pot să capteze bunăvoința maselor, este marele pericol pentru liderii publici, în timp ce cinismul mercantil și lipsa de empatie și de umanitate în decizii este pericolul pentru liderii privați.
Interesul public promovat de managerii publici se asociază preponderent cu motivația intrinsecă, în timp ce interesul privat se asociază cu motivația extrinsecă pentru privați.
Dictatorii sunt lideri publici care se instituie ca proprietari și lideri privați ai bunurilor publice, făcând tranziția de la interesul public pe care l-au clamat pentru cucerirea puterii la cel privat (al lor și al camarilei lor), interes privat pe care îl promovează după accederea la putere. Aceasta este contradicția majoră în cazul regimurilor dictatoriale.
Liderii publici sunt hărțuiți de opoziție, de lideri alternativi care vor procentele lor, fiind în plin conflict unii cu alții, cei privați sunt în competiție (nu în conflict) cu concurența altor organizații pe piață.
3.2. Liderii politico-administrativi din România
În urma crizelor succesive din ultimele două decenii și a ineficienței soluțiilor propuse de decidenți, a crescut nemulțumirea față de elitele politico-administrative peste tot în lume. În acest context cresc șansele de ascensiune a unor partide și personalități populiste sau extremiste.
În spațiul românesc, nemulțumirea generată de contextul global față de clasa politico-administrativă este accentuată de doi factori specific regionali:
- În primul rând, selecția negativă a elitelor politico-administrative promovate de partide conform modelului stalinist, învățat și moștenit cultural, care presupune promovarea pe bază de loialitate față de liderul partidului și nu pe bază de competență. Principiul stalinist al „disciplinei de partid” este public enunțat de toate partidele și excluderea „menșevicilor” este frecvent aplicată oricărei forme de disidență internă. Astfel, exemplele de incompetență crasă a unor decidenți publici ajunși la putere pe bază de nepotism și de loialitate au crescut disprețul și ura față de partide și au îndepărtat de politică mulți specialiști veritabili.
- Ideile egalitariste ale regimului comunist au supraviețuit cultural la părți importante din populație. Completate cu inechitățile flagrante de tipul pensiilor speciale și al altor privilegii pe care și le-a asigurat sieși clasa politică, ideile egalitariste au accentuat „ura de clasă” devenită „ură de clasă politico-administrativă”.
Astfel opinia publică de la noi este mult mai sceptică decât cea occidentală în privința rolului și a importanței elitelor, în general, și a celor politico-administrative, în special, și nu consideră meritul ca fiind principalul criteriu al succesului și al ascensiunii sociale.
Paradoxal, pe fondul nemulțumirii generale, s-a instalat un fel de acceptare fatalistă a mediocrității, selecția negativă nemaifiind conștientizată, fiind ignorată, tolerată și chiar practicată de cei care iau decizii și promovează persoane în politică și în administrație.
Decidenților noștri pare să nu le pese că numesc sau promovează în funcții incompetenți sau mediocri. Iată câteva întrebări pe care li le-aș adresa ca să îi trezească la realitate: ei ar plăti biletul la un spectacol cu actori sau muzicieni mediocri sau slabi? Ar accepta să fie operați de un chirurg ales pe bază de carnet de partid, și nu pe competență profesională? Ar plăti un avocat slab, care este fiul sau amanta unui prieten, să-i apere într-un proces?
Dacă răspunsul la fiecare dintre întrebări ar fi, „nu”, așa cum este normal, ar urma întrebarea finală firească: atunci de ce promovează cu nonșalanță secretari de stat, consilieri sau directori incompetenți prin ministere, doar pentru că la aceștia pare că nu se vede „prestația” pentru că nu ies prea mult pe scena publică și pentru că nu par să le influențeze lor negativ viața, sănătatea sau libertatea? Ar trebui să conștientizeze că aceștia, funcționarii publici incompetenți, chiar dacă nu sunt chirurgi, omoară încet, în timp, pe nevăzute prin deciziile lor.
Dacă un actor este slab, dacă un spectacol este slab, lumea pleacă din sală; dacă un decident politic este slab, dacă un guvern este slab, lumea pleacă din țară.
Dar Țara nu o vedem părăsită simultan, în direct, o vedem depopulată doar în statistici.
Cred că cel mai bun indicator global de eficiență sau ineficiență a unui guvern este balanța migrației externe pe parcursul mandatului său.
Marele sociolog american Erving Goffman spunea că toți indivizii joacă pe scena publică roluri sociale, potrivit statusurilor lor, comportându-se conform așteptărilor pe care ceilalți le au de la ei, precum actorii conform scenariului unui spectacol.
Problema cea mai mare a actorilor politici care își joacă rolurile publice pe scena politică, în fața noastră, este că nu au pregătirea necesară pentru aceste roluri. Nu au talent, nu au pregătirea profesională pentru actorie, nu au făcut repetiție și nu au memorat „scenariul”, iar cei mai mulți dintre ei nu au de fapt niciun scenariu privind ce au de făcut, adică nu au programe, strategii, soluții – așa că doar improvizează.
Performanțele manageriale, ca și cele actoricești, sunt un efort colectiv, de echipă, un efort ce presupune dialog și sprijin reciproc; actorii politici de la noi par să iubească doar monologul. Chiar și atunci când îi pui împreună rezultă doar un dialog al surzilor.
Una dintre cele mai elocvente și creative critici a selecției negative a elitelor politico-administrative de la noi a fost pusă în versuri într-o melodie celebră a formației Sarmalele reci:
Țara te vrea prost
Ce folos, ce dacă-nveți prea multe-n viață?
Poa’ să-ți explodeze creierul…
Ce folos de cărți
despre domnitorii morți?
Tot ce ți se cere azi e să fii nul!
La ce bun să-nveți atât limba română?
O vorbești cursiv de la doi ani!
Nu exagera
nici cu matematica.
Să știi numai cât să nu te-ncurci la bani.
Refren:
Ah, ce frumos!
Viitorul luminos
li se-arată celor idioți!
Deci, fii supus
față de cel mai sus pus.
Nu uita că țara te vrea prost
Nu-ncerca să te realizezi în viață!
Nicio meserie n-are viitor,
Și nu cuteza
să încerci să schimbi ceva
după 2000 de ani de somn ușor!
Mai cinstit e să-ți găsești o cunoștință,
ea să te servească, tu să o servești.
Un spate solid
te va promova rapid
în armata națională-a capetelor seci
Țara te vrea prost a devenit o expresie cunoscută și acceptată în mod fatalist. Nimeni nu s-a întrebat: care țară ne vrea proști? Fără să pot demonstra că există un program al altor țări de încurajare a contraselecției elitelor administrative, este evident că țările din zonă care au interese economice și politice în România, țări ostile, precum Rusia, vor un management de proastă calitate, vor stagnare, deci chiar vor proști în fruntea României. Așa cum vor sau ar fi vrut proști în fruntea Ucrainei, de exemplu. Desigur, proștii lor, dacă se poate, dacă nu, pentru ei este preferabil să fie proști mai degrabă decât competenți. Cât despre partenerii occidentali, ei au nevoie, totuși, de parteneri decenți, cel puțin în anumite zone în care nu intrăm în competiție cu ei, cum ar fi apărarea. Decurge logic că ne-ar dori mai degrabă mediocri.
Dacă alții ne vor proști sau mediocri, dacă vrem elite competente în spațiul public românesc, rămâne să ni le dorim și să le formăm noi – pentru că nimeni altcineva nu o va face.
4. Despre rolul universităților de elită în societate
Un mare eseist italian, contemporan cu Leonardo da Vinci, scria că Florența, orașul exponent al Renașterii, avea în secolul al XV-lea toate cele 7 lucruri esențiale pentru a atinge perfecțiunea: 1. libertate absolută, 2. Populație numeroasă, bogată și elegantă, 3. Un râu cu apă curată între zidurile sale, 4. Proprietăți, castele și pe locul 5 – o universitate. Se mai adăugau: 6. Artiștii valoroși, precum Leonardo sau Michelangelo, și 7. Băncile. Vedeți, încă de atunci libertatea era pe primul loc, iar universitatea era plasată înaintea băncilor, puterea ideilor fiind considerată mai importantă decât cea a banilor[2].
Dar asta susținea un mare intelectual crescut în țara în care a apărut prima universitate. Oamenii obișnuiți au fost dintotdeauna sceptici cu privire la importanța educației superioare și la capacitatea celor educați de a face lucruri practice.
Este celebru exemplul marelui filosof și matematician Thales din Milet pe care unii contemporani îl contestau pentru că era sărac, spunând că, dacă nu poate face avere, nu îi folosește așa de mult înțelepciunea.
Drept urmare, anticipând din vreme, pe baza semnelor astronomice, că, după un an prost pentru producția de măsline, va urma un an excelent în regiunea Milet, Thales a închiriat pentru o sumă mică, plătită în avans încă din iarnă, când proprietarii nu anticipau producția excepțională, toate presele de măsline din zonă. Cum previziunea sa a fost bună, iar el își crease un monopol în zonă, Thales a devenit, peste noapte, foarte bogat și, în acest fel, a dovedit celor care-l contestau că inteligență poate aduce și profit.
Ar putea părea că acestea sunt povești din istorie, că sunt mai degrabă excepții, că studiile universitare nu mai sunt foarte importante în zilele noastre când succesul depinde mai degrabă de relații, poate și de spiritul antreprenorial, de tupeu sau de noroc. Probabil că fiecare dintre acestea joacă un rol. Dar și matematica sau alte cunoștințe sistematice au importanța lor.
Ce dovadă mai bună decât faptul că 5 din primii 8 cei mai bogați oameni din România în Topul Forbes pentru 2023[3] sunt absolvenți ai unei facultăți de matematică și doi dintre ceilalți sunt profesori universitari de informatică în SUA, singura excepție din top fiind sportivul Ion Țiriac. Cei doi frați Pavăl, Dragoș și Adrian, proprietarii Dedeman, Daniel Dineș, de la UiPath, și Florin și Măriuca Talpeș, proprietarii BitDefender, au absolvit facultățile de matematică la București sau la Iași și fac performanță de vârf în business.
4.1. De fapt, de ce sunt excepționali unii oameni?
Un cunoscut autor American, Malcolm Gladwell, a scris o carte foarte interesantă despre performerii excepționali[4] din diverse domenii.
Ca să sintetizez frumoasa poveste, Gladwell demonstrează că trei elemente sunt esențiale pentru a avea un succes deosebit, pentru a deveni excepțional într-un domeniu:
- Să ai calitățile necesare, talent, potențial.
- Să ajungi într-un context adecvat pentru a-ți valorifica talentul (cultura adecvată, sistem social, tehnologie, mentori/profesori, mediul de formare în general); oportunitățile acestea, care țin de context, sunt asociate de noi în mod curent doar cu norocul, deși ele pot fi căutate sau create.
- Să respecți regula celor minimum 10.000 de ore de practică, de muncă, de exercițiu, necesare conform specialiștilor pentru a deveni expert într-un domeniu.
Toate aceste trei condiții trebuie îndeplinite simultan pentru a avea succes. Gladwell demonstrează că mulți oameni cu potențial excepțional și l-au irosit, deci talentul este o condiție necesară, dar nu suficientă pentru succes. El oferă zeci de exemple interesante care arată cât de important este contextul și cum se poate demonstra statistic că marii performeri în afaceri, în știință, în sport sunt concentrați în perioade istorice și în zone foarte restrânse, în care au avut contexte favorabile – condiții propice de cultivare a talentului. De exemplu, dintre cei mai bogați 75 de oameni din istoria cunoscută a umanității, 14 (19%) sunt americani născuți la interval de 9 ani între 1831 și 1840, tocmai potriviți ca vârsta prin 1860-1870 când economia americană a cunoscut o extraordinară creștere prin dezvoltarea industriei manufacturiere și a bursei de pe Wall Street. Alți 6 sunt americani născuți între 1953 și 1956 care au făcut avere pe seama firmelor de IT (Bill Gates, Paul Allen, Steve Balmer, Steve Jobs, Bill Joy, Eric Schmidt). Ei au avut vârsta potrivită pentru a învață să facă programare exact când au apărut primele computere puternice și a înflorit indistria IT. Toți cei 6 erau inteligenți, dar, mai important, s-au aflat în zona unor centre de calcul de la universități sau alte instituții. În plus, ei au muncit cu tenacitate zi de zi, noapte de noapte, oricând puteau să exerseze programarea pe acele supercomputere. Adică și-au parcurs cele 10.000 ore de practicare a unei profesii necesare și în sport și în știință și în orice domeniu pentru a deveni expert. Dacă lucrăm 50 de săptămâni/an a 40 ore/săptămâna rezultă 2000 ore/an care înmulțite cu 5 ani dau fix 10.000 ore de practică. Cinci ani este tocmai perioada unui ciclu universitar de licență și master sau al unui doctorat serios.
4.2. Libertatea – element esențial pentru formarea elitelor
Un element de context esențial pentru formarea oamenilor excepționali este libertatea deplină.Gladwell menționează medii culturale excepționale precum o comunitate locală de italieni din SUA, Roseto, în care relațiile interumane erau atât de bune încât oamenii erau fericiți și nu se îmbolnăveau. Studiile unor medici și sociologi care nu reușeau să explice longevitatea și sănătatea extraordinare ale locuitorilor din Roseto au conchis că mediul social – comunitatea – era singura explicație pentru acestea.
Prin analogie, mediul universitar deschis, autonom, creativ este cel mai bun context pentru formarea liderilor excepționali, a elitelor puternice. De aceea autonomia și libertatea academică sunt esențiale.
Universitățile nu pot funcționa însă într-un mediu social, economic și politic contrastant, lipsit de libertate deplină. Societatea deschisă și libertatea socială deplină sunt condiții esențiale pentru un mediu academic sănătos.
Importanța libertății pentru formarea caracterelor puternice a fost magistral exprimată de Dragu, un personaj din romanul Huliganii publicat de Mircea Eliade în anul 1935:
„La 18 ani, ești încă liber, în opinii, în acte, liber chiar pe teoria pe care ți-o vei alege în interpretarea vieții. La 25 de ani, după ce ți-ai spus primul cuvânt, – și orice ai face, la acea vârstă, nu e decât un cuvânt – ești deja secat, fixat. Trebuie să rămâi tu însuți, să fii tu însuți, să te realizezi, să creezi… Dacă ai ști cât vă invidiez, pe d-ta, pe Petru, pe toți huliganii… […] Există un singur debut fertil în viață: experiența huliganică. Să nu respecți nimic, să nu crezi decât în tine, în tinerețea ta, în biologia ta, dacă vrei… Cine nu debutează așa, față de el însuși sau față de lume – nu va crea nimic. Să poți uita adevărurile, să ai atâta viață în tine încât adevărurile să nu te poată pătrunde, nici intimida – iată vocația de huligan…”.
Tocmai acest tip de context, terenul fertil al libertății, a fost pârjolit de regimurile comuniste și trebuie recreat, reconstituit de noi, de universitari, începând cu instituțiile noastre, cu universitățile. Un spațiu în care meritul, creativitatea, genialitatea și spiritul antreprenorial să se dezvolte fără opreliști, sub „patronajul” valorilor fundamentale ale umanității precum adevărul, binele și frumosul.
Universitățile sunt esențiale pentru că ele creează contextul social general al unei țări. Mediile academice alimentează cultura cu idei care inspiră, industria cu invenții care eficientizează, economia cu resurse pentru a acoperi nevoile umane și sistemul social cu soluții la problemele societății. În plus, universitățile produc cei mai mulți dintre „eroii” societății moderne: inovatorii, reformatorii, scriitorii, comentatorii, „vedetele” admirate precum premianții Nobel, marii inventatori, marii autori de literatură sau artă care inspiră generații întregi de tineri.
Le place sau nu guvernanților, universitățile sunt alma mater, mame purtătoare și iubitoare pentru elitele de mâine.
Concluzii
Pentru a avea elite competente ne trebuie universități puternice, de elită
Sun Tzu, marele filosof și strateg care a trăit acum 2400 de ani în China și a scris Arta Războiului, spunea:
„Războiul este o problemă de importanță vitală pentru stat, tărâmul vieții și al morții; drumul către supraviețuire sau ruină. Este obligatoriu să fie studiat cât mai amănunțit.”
Sun Tzu, ca și Machiavelli, se studiază și azi la cursurile de management. Dacă înlocuim „principele” sau „comandantul” cu „managerul” și „războiul”, ca proces, cu „managementul public”, rezultă texte foarte actuale:
„Managementul public este o problemă de importanță vitală pentru stat, tărâmul vieții și al morții; drumul către supraviețuire sau ruină. Este obligatoriu să fie studiat cât mai amănunțit.”
Managementul bazat pe merit și competență trebuie să devină prioritar și strategic pentru sistemul public. Cine nu are manageri, să-i crească în universități de elită pentru că de cumpărat nu se găsesc.
Liderii adevărați știu să-și promoveze interesul individual și de grup mic prin interesul colectiv și de grup mare. La limită poți fi egoist, dar inteligent dacă înțelegi că, slujind interesul public, îți promovezi mai bine pe termen lung interesul individual sau al familiei. Pur și simplu organizațiile sunt mai eficiente decât indivizii însumați.
Din această perspectivă, trebuie să ne întrebăm: care este piramida priorităților liderilor noștri? Ce pun ei pe primul plan? Interesul lor individual, al familiei, al comunității, al națiunii sau al umanității?
Din acest motiv trebuie să avem lideri inspiraționali, de tip „comandant de navă”, căpitan de echipă națională, nu de tip dictatorial-terorist, „stăpân pe plantație” sau vechil pe moșie.
Toate tendințele par să arate că între cele două forme de a organiza entități decizionale, „forța organizată” a regimurilor autoritare, așa cum o numea Einstein, și competența sau „știința organizată” (după reguli), pe termen lung va prevala întotdeauna „știința organizată” reprezentată de echipe de experți acționând liber în slujba statului democratic sau a unor entități private. Iar universitățile sunt sursele principale de „știință organizată”.
În lume va continua bătălia între „frica organizată” a regimurilor autoritar-dictatoriale și iubirea de înțelepciune, de adevăr și de libertate a „științei organizate” în universități și comunități științifice libere. Democrația și libertatea, fiind singurele condiții care pot crea un bun context pentru știința organizată, trebuie apărate cu fermitate.
Germania mijlocului de secol XX l-a expulzat pe Einstein și l-a păstrat pe Hitler. Einstein și Oppenheimer au câștigat războiul, într-un fel. Savanții lui Hitler, lucrând sub teroare, nu au creat armele decisive precum bomba atomică, însă savanții liberi, din SUA, cu toate dilemele lor morale justificate, au creat-o și au oprit războiul.
Democrațiile, societățile deschise, cele prospere, cele care promovează meritul și asigură mobilitate socială sunt favorabile elitelor creative. Fără universități de elită, autonome, puternice economic pentru a fi bine dotate tehnologic, nu vom avea elite productive, fertile.
De aceea întreb, în final, aproape retoric: în spațiul cultural românesc, noi vrem să creăm contexte favorabile pentru formarea elitelor noastre, adică universități puternice? Pentru că, deocamdată, nu se vede că am face asta nici din bugetele pe care le primesc universitățile pentru cercetare și nici din finanțarea lor pe student pentru programele de formare profesională.
Dacă suntem de acord cu acest adevăr evident, că rolul universităților de vârf este să producă elite, și dacă cele două state cu populație majoritar românească, România și Republica Moldova, doresc guvernanți competenți în viitor, atunci datoria statelor și a celor care le conduc este să-și susțină masiv universitățile de top.
Ca să-l parafrazez pe Spiru Haret care spunea: „Cum arată astăzi școala, așa va arăta mâine țara”, voi spune, distinsă audiență, cum sunt astăzi universitățile de elită dintr-o țară, așa vor arăta mâine elitele acelei țări.
Chișinău, 26.04.2024
Note:
*Discursul a fost rostit pe 26.04.2024 la Chișinău, cu ocazia primirii titlului de Doctor Honoris Causa din partea Universității de Stat din Moldova.
[1] Bochenski J. M. – 1992 – Ce este autoritatea?- Editura Humanitas, Bucuresti
[2] Benedetto, apud Walter Isaacson – Leonardo da Vonci – Editura Publica, București, 2018, p. 45
[3] https://www.forbes.ro/exclusiv-top-forbes-500-cine-sunt-cei-mai-bogati-romani-in-2023-fratii-dedeman-daniel-dines-si-ion-tiriac-s-au-luptat-pentru-fruntea-clasamentului-361070
[4] Malcolm Gladwell (2008) – Excepționalii – povestea succesului (Outliers-the story of success)
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Absolut corect !Totusi, aspiratia spre perfectiune are si componente organice (ereditare) , obsesive uneori, care asupra destinului/fericirii personale a individului in cauza … Zicea Eminescu despre geniu ceva, despre succes , fericire si #noroc# in viata personala ! De aici si un necesar spirit de sacrificiu din partea celor care vor – cu adevarat si dezinteresat – sa devina lideri politici. Si Patriotismul, ca posibil indemn spre sacrificiu ? Intr-atat de demodat incat nici nu-l mai pomenim ?
PS Se vorbeste atata despre migratia tinerilor ! Este – zic eu – vorba si depre castigarea libertatii de miscare a romanilor, jinduita in atatia ani de comunism. Cand talciocurile din Romania erau pline de polonezii aflati sub dictatura lui Zarujelski !? Sau despre spiritul de aventura al tinerilor, alimentat de literatura care li se adreseaza dar si din povestile prietenilor….
Marile personalități ale Istoriei au fost oameni care AU LUPTAT pentru ceva. Din nenorocire, românii NU AU AVUT personalități politice și militare luptătoare. Dacă am fi avut astfel de personalități prin anii 500-1000, azi am fi avut un stat de la Nistru până la Tisa și din Pind până în Transcarpatia. Noi nu am avut, dar hungurii, bulgarii, turcii și rușii DA.
@Lucifer. Fals. Esti unul din cei care discrediteaza Romania aiurea, fara a cunoaste mai nimic din istorie!
Anii 500-1000 au fost o epoca complet diferita de ce e azi, nici nu exista notiunea de stat, nici de natiune. Pe atunci aproape toata Europa era organizata pe triburi, ducate, comitate sau pur si simplu fara nicio organizare serioasa (precum rusii care nici nu existau ca natiune). Bulgaria de azi era de exp parte a Imperiului Bizantin care a purtat multe lupte cu diverse triburi bulgare (turcice) si cu slavii. Era o vanzoleala generala cu migratiile popoarelor. Statele nationale au aparut mult mai tarziu.
Romanii au aparut ca idee, apoi ca natiune dupa 1830. Inainte erau moldoveni, munteni, Dobrogea era la turci, iar Ardealul la austro-ungari. Toate popoarele din Balcani si din Est au avut istorii similare, si comparativ cu altii din regiune, romanii s-au descurcat bine. Au luptat mult, si ar trebui sa ai mai mult respect pt inaintasii nostrii, care au avut o situatie extrem de grea intre mai multe imperii hulpave si puternice (turci, rusi, autro-ungari) !!
De exp Grecia desi cu o istorie ilustra si foarte veche, a fost sute de ani sub turci, nu a existat ca natiune. In Iugoslavia nu mai vorbesc, ce mozaic de popoare si limbi, teritoriu faramitat si azi intre diverse etnii care se dusmanesc. Serbia desi a luptat mult, azi e redusa la o tara mica fara iesire la mare si cu vecini ostili. Ucraina nu a existat ca natiune pana dupa ’90, cand au inceput sa afirme limba si istoria ucraineana. Inainte au fost mereu fie sub rusi, fie sub polonezi sau austro-ungari, fie unele parti din teritoriu au fost la alte tari vecine.
„Anii 500-1000 .. Pe atunci aproape toata Europa era organizata pe triburi, ducate, comitate sau pur si simplu fara nicio organizare serioasa (precum rusii care nici nu existau ca natiune).” MAI PUTIN :
– IMPERIUL (cu intreg aparatul administartiv , culegator de taxe) lui CHARLEMAGNE si cel
– Bizantin (in plina ascensiune dupa 600, cu sincope ~800 )
„Bulgaria de azi” a devenit „parte a Imperiului Bizantin” dupa crestinare si cucerirea lui, de catre Imp Biz („sf. sec. al IX-lea și începutul sec. al X-lea, țarul Simeon I a obținut mai multe victorii asupra bizantinilor și a realizat maxima întindere teritorială a imperiului său. După distrugerea armatei bizantine în bătălia de la Achelous, în 917, bulgarii au asediat Constantinopolul în 923 și 924. După ce și-au refăcut forțele, în 1014, sub împăratul Vasile al II-lea, bizantinii au învins bulgarii printr-o lovitură zdrobitoare, Bătălia de la Kleidion. Până în 1018, toate fortărețele bulgare din Imperiul Bizantin se predaseră și în cele din urmă țaratul s-a destrămat. Lui i-a urmat Cel de-al Doilea Țarat Bulgar, în 1185.”)
N.R. Nici dua incorporarea in Imp Biz, bulgarii nu au stat potolitii, dovada fiind convulsiile Asanestilor .
„Romanii au” existat din totdeauna p’aici, pe colo, probabil te referi la Statul roman … cand afirmi ca „a aparut ca idee, apoi ca natiune dupa 1830.”
Moldoveni, munteni = romani (Teritoriile) Dobrogea era la turci, iar Ardealul la austro-ungari (dupa Imperiul dual).
„Grecia desi cu o istorie ilustra si foarte veche, a fost sute de ani sub turci” FALS . Gr nu a mai exstat odata cu posthelenism-ul (discutabil si el; m-as opri doar la helenism). Turcii au cucerit si incorporat Imp Biz (ce mai ramasese din el …) .
„In Iugoslavia nu mai vorbesc, …” sigur ai vrut sa scrii Serbia
Semneaza Tripolie (vine de la Cucuteni).
Bbliografie : Patrick Geary (pt. partea de post helenism), A. Stoica, G. Minois si, colectivul Al.-F. PLATON, L. RĂDVAN, B.-P. MALEON (cu inspiratii din J.le Goff, Fernand Braudel, … etc.) . Indraznesc sa il citez si pe Al Filotti Uite asa !
@MUncii! Comentariul tau vine in sprijinul celor afirmate de mine. Faci insa niste confuzii.
Vorbesti de Imperiul lui Charlemagne vizavi de perioada 500-1000. Fals. Imperiul lui Charlemagne a durat doar intre 800-887, deci 87 ani. Dupa aceea s-a spart in diferite regate si ducate mai mici. Si oricum Imperiul lui Charlemagne nu a fost un stat national, nu exista notiunea de natiune. IN acest imperiu erau si franci, si germani, longobarzi, burgunzi, galo-romani, etc.
Imperiul Bizantin a avut Bulgaria dar au fost lupte dese cu triburile bulgare si cu slavii, cum am spus mai sus.
IN general in Europa din acea perioada, nu exista notiunea de stat, erau lupte continue, migratii de popoare, schimbari continue de conducatori. Azi erai intr-un regat, maine in altul, sau intr-un ducat, etc. Organizarea era foarte superflua. Mai ales in Estul Europei.
Alta confuzie pe care o faci e cea referitoare la Grecia. Am spus „Grecia desi cu o istorie ilustra si foarte veche, a fost sute de ani sub turci”. Ce e fals aici? ca a fost sute de ani sub turci?! sau ca a avut o istorie ilustra?!.. Ma refer bineinteles la Grecia ca popor, nu ca stat, fiindca in perioada veche (elenistica) nu a fost un stat unitar in general (in afara poate de perioada lui Alexandru cel Mare). Turcii au cucerit Imperiul Bizantin bucata cu bucata. De exp au intrat in Grecia mult inainte de cucerirea Constatinopolelui in 1453. Grecii au fost deci sute de ani sub turci. INformeaza-te mai bine.
Domnule, noi nu am avut o mare istorie, deși am fi putut să o avem. O spune și Imnul național prin versul ” Deșteaptă-te române din somnul cel de moarte”. V-as recomanda să citiți „Schimbarea la față a României” de Cioran.
„Cinci ani este tocmai perioada unui ciclu universitar de licență și master sau al unui doctorat serios.”
Doctoratul serios se face, de regula, in 4 ani (plus eventual cateva luni suplimentare necesare pentru a indeplini unele formalitatil – evaluarea referentilor, organizarea sustinerii, etc.). Insa acest lucru nu contesta principiul celor 10000 de ore. Pur si simplu, pentru un doctorand dedicat cercetarii saptamana de lucru nu se reduce a 40 de ore. Ma refer la ore dedicate efectiv doctoratului, nu la diverse activitati aditionale, gen vizitat paralmentul pentru a-mi lua diurna. De fapt, rareori putem vorbi de „doctorate serioase” in cazul celor din urma.
„Dar și matematica sau alte cunoștințe sistematice au importanța lor.”
In mod deosebit, matematica este importanta, as zice chiar esentiala. Nu spun ca trebuie sa fii absolvent de matematica pentru a avea succes in plan financiar, insa in spatele oricarui progres tehnologic, ba chiar si in lucrurile pe care le folosim zi de zi, ori a activitatii cotidiene sta foarte multa matematica. De aceea, multi dintre cei care au reusit pe aceasta cale au o buna capacitate de intelegere si utilizare a matematicii in diverse directii ale sale.
Ca fiecare am avut de a face cu tot felul de persoane, fie colegi, sefi, vecini, rude, profesori etc. Unii au fost absolut fantastici altii au fost niste canalii.
Si de la unii si de la altii se poate invata ceva, de la unii sa fi ca ei, de la altii sa nu.
In rest intilnesc din nou „butada”, precum ca numai in libertate se poate crea, „Savanții lui Hitler, lucrând sub teroare, nu au creat armele decisive precum bomba atomică, însă savanții liberi, din SUA, cu toate dilemele lor morale justificate, au creat-o și au oprit războiul.” .
In primu rind totusi savantii lui Hitler au pus bazele rachetelor si a multor tehnologii. S-ar putea vorbi si de Tupolev care practic a creat in Gulag. Si fosul meu prof de motoare, Stambuleanu, a creat o motocicleta in inchisorile comuniste.
Manageri sunt cei care conduc firme intr-o piata cu o economie libera si sunt raspunzatori atat penal cat si civil daca fac greseli majore, in cazul unor performante nesatisfacatoare sunt schimbati fie de patronul firme, fie de consiliul de conducere.
Daca vorbim lideri de regula sunt politici, cei militari fiind supusi celor politici in afara unor cazuri de lovituri de stat militare.
Lideri politici din pacate nu raspund in fata nimanui cu absolut nimic. De regula sunt ocrotiti de imuitate si vedem cat de greu pot fi trasi la raspundere in fata unei instante.
Elitele de regula sunt cele care provoaca cele mai mari probleme, elitele ajunse in sfera puterii politice si militare.
Situatia politica in care ne aflam astazi sunt rezultatul unor decizii gresite luate la cel mai inalt , greseli care costa vieti, destine oamenilor de rand.
Demoratiile „se clatina” sub loviturile acestor decizii si ofera foarte multe oportunitati altor forme de guvernare, autocrate, cu lideri pt care individul nu conteaza, libertatile individuale fiind inabusite de multe ori sangeros.
Universitatile sunt locurile in care oamenii primesc o pregatire profesionala superioara insa atentie, nu-i mandateaza sa se considere superiori fara de altii !!
Exista numeroase studii si carti in care greselile de tot felul ale elitelor au provocat cele mai mari catastrofe, vezi pimul si al 2 lea Razboi Mondial.
Intelectualii de regula sunt cei care provoaca haos, cu cat avem mai multi cu atat lucrurile se complica tot mai mult, fiecare incercand sa-si justifice se francezii numesc „raison d’être”
Nimeni nu contesta elitele si nici liderii atata timp cat acestia se supun legilor comune si participa la marirea bunastarii, a mentinerii pacii astfel incat oamenii de rand sa-si poata trai vietele in liniste.
Cuvântul „elită” ar cam trebui scos din toate vocabularele…
Managerii nu răspund nici „penal cat si civil daca fac greseli majore”.
Câți bancheri care au distrus mari bănci au răspuns penal sau civil in 2008?
In ultimii 20 de ani Citibank a fost condusa de la cea mai mare banca din lume la o banca pe care se fac glume pe Wall Street, cu o cotație la bursa la sub 50% din ce era in urma cu 20 de ani.
Citesc săptămâna trecuta ca acum 4 ani Citibank a trimis din greșeala suma de 894 milioane de dolari unei firme falimentare.
Acum au numit in sfârșit ca șefa o femeie care s-a apucat sa vândă sucursale din 13 tari si sa dea afara 20 000 angajați. Cați din managerii anteriori au răspuns pentru deciziile greșite din trecut? Mai toți au plecat cu o golden parachute. Si exemple din acestea sunt numeroase.
In industria auto europeana, manageri de la VW si Audi au fost trimisi in instanta pt scandalul pe seama masuratorilor de noxe masluite cu toate ca „necesitatea” acestor actiuni a fost provocata de interventia politica prin stabilirea de limite aproape imposibil technic de realizat,
Manageri raspund respectiv exista posibilitatea ca ei sa fie trasi la raspundere, liderul politic nu.
La urma urma urmei politicienii ar trebui sa fie furnizori de servicii suveranului care i-a ales si orice schimbari majore supuse referendumului popular. ( modelul elvetian )
Excelent comentariu. Orice manager da socoteala în fata pieței libere. Este un risc pe care si-l asuma atât el personal, cât și acționarii care îl investesc.in funcție, ii dau buget și alte mijloace pentru a-si atinge anumite obiective bine negociate. Dar în final piata decide, În general nu se poate spune apriori dacă deciziile lui sunt bune sau rele. Dacă s-ar sti asta, nu ar mai fi nevoie de manageri ci de un fel de algoritm. De aceea pana si cei mai buni manager pot da chix in anumite contexte, la fel si antrenori de fotbal, etc.
Ce vedem la stat? Incercari disperate de a scurtcircuita această formă de a da socoteala pana la urma (accountability) a managementului, fie politic, fie administrativ. Cu bugete asigurate cu forța, caci cine nu plătește taxe întra la pușcărie, deci prin exproprierea forțată a unei părți a veniturilor cetățenilor prin impozite, TVA, etc., dar fără sa dea socoteala în vreun fel cetățenilor, acești indivizi se bazează pe vechile trucuri: retorici, victimizari, oscilatia erou-victima, samd. Nimeni nu ii poate evalua pe ei, de ex profesori, medici, pentru ca cetățenii sunt inculți. Nu au venituri ca la privat, deci sunt victime care se sacrifica pentru noi, deși au averi vizibile, greu de justificat. Nu sunt înțeleși de nimeni. Bla-bla. Dar când vine vorba de accountability, fuc ca dracu’ de tămâie.
La universități, problema e ca managementul e cel de mai sus. Nu se înțelege scopul invatamantului, care e un de masă totusi. Ar trebui sa fie si coridoare pentru elite, dar învățământul sa fie de masă.
De ex. la admiterea la liceu: se disting licee bune și mai puțin bune, admiterea e la sutime. Pentru asta cotizam noi oare? Ce am înțeles ca e la altii: dai un examen de capacitate. E cu admis/respins și ți se spune dacă ești apt de liceu teoretic sau nu. Cu acel rezultat, te duci la orice liceu din orașul tău, fiindca la alții nu sunt mari diferențe între acele licee si parintii nu sunt istetizati ca pot ajunge la un liceu unde nu se face carte. De ce nu se face carte, desi eu am cotizat la stat, eu nu inteleg. Pare rezonabil?
Saltul de la liderii care fac toată diferența la școlile care se presupune că i-ar fi format a fost cam brusc. În mod ironic, s-a făcut imediat după enumerarea unor personaje, puține dintre ele fiind cunoscute pentru școlile urmate. Ce școală au făcut Hitler sau Stalin sau Ginghis Han? Dar Napoleon? Nu că nu făcuse școală sau că nu era educat, dimpotrivă, dar nu a făcut o școală notabilă. Însă a fondat Politehnica și a dat codul napoleonic. Alexandru cel Mare a fost școlit de Aristotel, însă nu pare să fi avut o mare influență. Nero de Seneca. Cam la fel. Bill Gates nu și-a terminat studiile superioare. Despre Cezar și Octavian nu știu. Sigur, Cezar era foarte educat, dar nu știu de unde. Dar Comodus, fiul lui Marc Aureliu? Unde s-a dus tot potențialul? Carol cel Mare a impulsionat o mică Renaștere și artiști au înflorit în perioada lui, dar el însuși pare să nu fi știut să scrie.
„Cezar era foarte educat, dar nu știu de unde.”
Abia în secolul XX a apărut ideea neroadă că educația s-ar obține numai în școală. Margaret Thatcher a fost primul prim-ministru al Marii Britanii care a avut o diplomă.
Școala asigură instruire, nu educație. În practică, educația primită se demonstrează prin comportament, instruirea primită se demonstrează cu diplome, cam asta ar fi diferența.
Comuniștii (marxiștii, la modul general, fie ei de rit vechi sau de rit nou) pretind că școala ar asigura educație, iar rezultatul palpabil al acestei pretenții sunt doctoratele falsificate din România și transgenderismul din țările neomarxiste occidentale. Când comunitatea lgbt din UK se laudă că are ”peste 50.000” de cadre didactice în sistemul public de învățământ, educația asigurată de ele este cel puțin discutabilă.
Florin Talpes are licenta in Automatica la UPB, nu in Matematica, doar sotia sa, Mariuca Talpes ( Mereuta) este licentiata in Matematica – Univ Buc, fiind o fosta buna studenta, ca si Talpes la automatica, de altfel. Creatia lor, BitDefender, e un brand deosebit de valoros, bunul simt domina compania in totalitate, angajatii sunt selectati extrem de riguros….ca sa faci ceea ce au facut ei ai nevoie exclusiv de oameni foarte bine pregatiti.
Dines este absolvent de matematica informatica la Iasi, a fost un student destul de bun, fara performante deosebite ca student sau elev, dar a muncit mult si formatia sa matematica l-a ajutat. Ca spririt antreprenorial, jos palaria!
Fratii Pavăl, aboslventi de matematica la Iasi, fosti studenti mediocri, ceea ce fac nu are nici in clin nici in maneca cu matematica, compania lor Dedeman este suspectata de evaziune fiscala si de finantare ilegala a partidului comunisto-populist cu grozav background infractional numit PSD!
Afirmatia pe care o faceti, domnule rector Marian Preda, „Dar și matematica sau alte cunoștințe sistematice au importanța lor.” dovedeste ca nu prea aveti idee ce inseamna matematica, ce rol esential a avut, are si va avea in studiul tuturor fenomenelor cu care umanitatea se confrunta. Va dau un sfat…incercati sa explicati colegilor din facultatile care se „mandresc” cu numarul mare de studenti, ca o universitate fara facultati( departamente) de matematica si de fizica puternice nu reprezinta mai nimic in lumea stiintifica de azi. 90% dintre cei ce sunt in marile universitati in domenii pur stiintifice au si o licenta, daca nu chiar si un PhD in matematica. Minimalizand sectiile de matematica si fizica nu veti face nimic altceva decat sa minimalizati sansele Universitatii din Bucuresti de a creste in clasamentele internationale – ma refer la clasamentele serioase si nu la fel si fel de pseudoclasamente.
Precizez ca sunt absolvent de matematica al univ buc, dar nu sunt si nu am fost cadru didactic la fmi – unibuc.
In privinta discutiei despre elite, ce pot sa spun?
1. Civilizatia umana, super realizarile tehnologice au ajuns astazi acolo unde se afla datorita elitelor…in mod exclusiv!
2. O societate fara elite sau in care elitele sunt marginalizate este sortita mediocritatii si subdezvoltarii!
au platit oare bonusurile pe 2023 (ca Dines a venit in sedinta video si a zis : „copii am doua vesti proaste nu va dau anii..” si a II-a, intreba boborul? ” pai au crescu targeturile si s-a scurtat timpu proiectelor”)
Revin pentru ca am omis sa spun ca o societate care confunda elitele cu pseudoelitele este, de asemenea, sortita mediocritatii si subdezvoltarii!
Crearea si aparitia elitelor, liderilor, managerilor are la baza cateva date. 1. Mostenirea unor calitati, talente din familie. 2. Educatia de acasa primita si orientarea de a face cele mai bune alegeri in viata. 3. Orientarea catre o facultate care sa puna in valoare cunostintele acumulate si calitatile naturale. 4. Modul de predare si de comunicare ai profesorilor si ai asistentilor.5. Gasirea unui loc de munca adecvat care sa permita evidenta unui lider, manager. 6. Acumulare profesionala si personala pozitiva care poate anunta o elita. 7. Recunoatere si apreciere din partea societatii si mediului de afaceri. Atata timp cat nu avem selectie de valori, meritocratie, ci doar coruptie, pile, cunostinte si relatii, lucrurile vor stagna.
Domnule profesor, un exercitiu practic: fiti cu adevarat manager si lider si dati dracu’ dispozitie sa fie dat jos de pe cladirea Universitatii, cea cunoscuta de toata tara, cea dela Universitate :) , mesh-ul acela gigantic cu ‘sticle goale recuperez si reciclez’. Nici chiar asa! Este odios!
Diferenta esentiala dintre lideri si conducatori e ca liderii au succes atit ei cit si comunitatile respective, in timp ce conducatorii duc comunitatile la ruina.
Atit!
Istoria omenirii este poate parte a intimplarii si a hazardului .Liderii lumii nu sunt nici mari filozofi si nici nu stapinesc vreo formula magica folosita in favoarea cetatenilor .Politica este o vesnica razbunare .Lupta pentru putere a creeat mereu monstri .Umanitatea nu s-a putut dezvolta decit atunci cind razboiul a devenit parte .Revolutiile industriale au avut in componenta si dezvoltarea militara ce a adus mereu o anume forma a dezvoltarii Societatii civile .Liderii , fie au incercat sa isi conserve puterea si sa devina Dictatori unii creând noi dinastii, fie au respectat cutumele democratice si au parasit puterea dupa ce le-au expirat mandatele oferite catre cetateni in urma unor Alegeri .Liderii nu au fost si nu sunt ,in niciuna dintre situatii, un factotum.In spatele acestor lideri se afla intodeauna Institutii sau formatori(persoane) de situatii favorabile natiunii si Conducatorului totul ca parte si a unor ambitii personale .Exemplele sunt multiple in Istoria lumii . De la Rasputin la Manuel de Godoy sau la Cardinalul de Richelieu ,mereu a existat cineva , o eminenta cenusie ,ce a condus din umbra sau la vedere natiunile . Istoria este intodeauna scrisa de invingatori .Performanta (puterea) in politica este scopul final al tuturor politicienilor scop ce cuprinde si un joc al actorilor politici pe masura ce cetateanul participa si el la politicile Cetatii .Cei care pot impacta deciziile cetateanului si au stiinta de a modela aceste decizii sunt permanent in atentia Media si ii vedem , zi de zi, seara de seara , cum isi formuleaza discursul spre a oferi cetatenilor un adevar care este de cele mai multe ori personal si nicidecum universal .Siinta de a creea modele, fie ele negativ sau pozitiv percepute de cetatean, sta la baza politicilor de tara .Fiecare natiune are , ca si competenta proprie , un anume model de rezolvare a situatiilor de criza .Ceea ce este extrem de nou in Istoria lumii ne apare in fata ,ca si situatie creeata, o data cu aparitia ceea ce noi numim Uniunea Europeana .Un concept ce nu are la baza nici limba vorbita si nici modele etnice consacrate a devenit un intreg care are drept baza granitele aparute dupa cel de al doilea Razboi Mondial oferind o libertate de miscare a cetatenilor si a capitalului nicind atinsa vreodata .Probabilitatea ca acest concept politic, social, militar si economic sa poata rezista timpului nu a fost luata in seama de multe alte natiuni ce nu si-au imaginat valabilitatea existentei UE .S-au inselat .Acum vedem cu usurinta care sunt pasii si cita rabdare am avut cu totii spre a putea ramine uniti .Integrarea in NATO(acum aparitia NATO European ) integrarea in UE au devenit idealuri ale majoritatii cetatenilor Europei .Ne aflam in pasul al doilea ce ne va aduce noi membri .Curind vom asista si la pasul numarul trei ce va oferi , dincolo de miracolul economic , si miracolul apararii intregului Continent unit .Aparitia unei Cupole de Aparare inexpugnabila devine parte a viitorului .UE are si banii si stiinta necesara si forta politica de a deveni de neatacat . Sutele de miliarde de euro puse in slujba noastra a tuturor natiunilor Europene isi vor arata curind forta motrica pusa in slujba Batrinului Continent .Sa ne bucuram .O noua Revolutie Industriala este pe punctul de a fi aratata lumii intregi .
insa hartia suporta multe denumiri … mai ales cand sunt gratis . Spre ex., fostele secretare, sunt denumite manager assistance, responsabilul cu recuperarile (care iti suna la usa ca ai intarziat cu taxa de protectie) se numeste specialist relatii cu clientii … ba sunt multinationale, care iti scriu in cartea de munca , ce vrei tu sa iti scrie (baron de L.., conte de G…, principe de M…), DAR SA NU LE CERI BANI .
Te nasti luptator si cu aptitudinea de a fi leader / manager, insa punerea in valoare a calitatilor, nu se face decat dupa o asiduua educatie + formare si posibiitati in care te poti afirma (confruntari) . Eliiberarea de diplome, la comanda mamicii / taticului / uncheselului sau nasicului, nu te face nici leader, nici manager, iar in confruntarea cu unul real, cu aptitudini, intervine „fanariotismul care refuză orice formă de educație care nu sfârșește în peșcheș” ! Leaderul si managerul parasesc Ro, fiindca vor confruntari adevarate (nemasluite) cu oponenti pe masura (nu cu generali de la fisc, sau coloneii acoperiti din justitie)
Cu drag,
Semneaza Oratores (de pe langa confratii Bellatores & Laboratores)
Eu vad cu totul invers „functiile” de manager si de lider. Pentru a întelege functia de manager cred ca cel mai bun termen este acela de antrenor. Antrenorul este persoana care da viziunea, care mobilizeaza, care motiveaza, care explica, care da strategia si care în cele din urma conduce spre victorie. Deci managerul este cel care „influenteaza” indivizi si grupuri de indivizi si nu liderul. Liderul este altceva, este mai greu de înteles. Liderul nu „influenteaza” indivizi. De fapt nici macar nu este interesat de indivizi ca atare. Liderul nu are nici cea mai mica aplecare spre a asculta persoanele din jur, atat de mare este increderea lui in sine. Liderul are carisma, are curaj, are incredere in sine. Indivizii ei insisi se lasa influentati de lideri si nu liderii sint cei care au intentia de a „seduce” indivizi. Exemplul lui Cezar este interesant pentru a vedea diferenta dintre manager (antrenor) si lider. Cezar a fost unul dintre cei mai mari „manageri” de armata (isi „antrena” legiunile în lupta prin exemplul personal) dar ca lider nu a avut nici cel mai mic succes, fiind asasinat de unii dintre cei mai apropiati „colaboratori”. Liderul nu are nici cea mai mica intentie de a „seduce”, de a „antrena” sau de a „influenta” persoane sau indivizi, el insusi fiind sedus de o idee, de o ideologie, sau de putere pur si simplu. De aceea problema sociala sau politica pentru o tara de „a avea lideri” sau „de a forma lideri” de un anumit fel pentru a reusi în lume este o problema insolvabila. Si cred ca nici nu trebuie pusa. Pentru ca nu are vreun sens. O tara are liderii pe care îi merita si nu liderii pe care îi „formeaza”. O tara nu formeaza lideri pentru ca practic nu are cum. Un lider nu poate fi „format” sau „formatat”. O tara poate accepta sau nu, liderii care se impun sau care i se impun. Cezar, ca lider care se impune Romei, nu a fost acceptat de Roma la epoca respectiva. Roma voia sa ramana republica si nu sa devina Dictatura. La fel cum regele Carol I, ca lider care i se impune Romaniei, a fost acceptat de Romania la epoca respectiva. Romania nu mai avea lideri locali la vremea respectiva. In concluzie, problema unei tari in privinta managerilor (antrenorilor) si liderilor se poate pune astfel : pentru manageri in termeni de formare si pentru lideri in termeni de acceptare.
”Pentru a întelege functia de manager cred ca cel mai bun termen este acela de antrenor. Antrenorul este persoana care da viziunea, care mobilizeaza, care motiveaza, care explica, care da strategia si care în cele din urma conduce spre victorie.”
Nu prea. Antrenorul asigură instruirea, el deține cunoștințele de specialitate pe care jucătorii (angajații) nu le au încă. Dar antrenorul are nevoie de niște resurse materiale pentru a asigura instruirea și nu e treaba lui să procure și să administreze acele resurse materiale. Acele resurse sunt treaba managerului, care nu are nevoie și de cunoștințe aprofundate din domeniul respectiv de actvitate (sau din sportul respectiv) fiindcă nu el pregătește echipa.
A doua parte a fragmentului citat se referă la rolul de psiholog al antrenorului, rol care e cumva paralel cu pregătirea de specialitate. Jucătorii (angajații) au nevoie și de psiholog, antrenorul are și el nevoie de niște noțiuni de psihologie, ca să nu își submineze el însuși munca de instruire, dar cunoștințele de specialitate ale antrenorului sunt mai importante decât noțiunile de psihologie de care dispune el. Treaba managerului este ca echipa să aibă și antrenor și psiholog, dar nu trebuie să fie el însuși nici una, nici alta.
”Liderul nu are nici cea mai mica intentie de a „seduce”, de a „antrena” sau de a „influenta” persoane sau indivizi, el insusi fiind sedus de o idee, de o ideologie, sau de putere pur si simplu.”
Fraza asta nu descrie un lider, fraza asta descrie un autocrat. Pe care oamenii îl urmează de teamă, nu din convingere. Liderul e acela pe care oamenii îl urmează din convingere.
”O tara nu formeaza lideri pentru ca practic nu are cum. Un lider nu poate fi „format” sau „formatat”. ”
Și aspectul ăsta e mai complicat. Ion Iliescu și Angela Merkel au fost selectați și formați de ruși, în scopul de a-și conduce țările proprii în beneficiul rușilor. Asemenea oameni nu sunt lideri, asemenea oameni doar imită niște lideri. Un lider autentic are convingeri proprii, el nu primește dispoziții și sarcini de la alții, dar este preocupat de nevoile reale ale oamenilor și de prosperitatea grupului pe care îl conduce. Un lider autentic nu poate avea drept obiectiv satisfacerea intereselor altor țări sau ale altor națiuni.
Bine spus, doar ca tu ai ca obiectiv satisfacerea intereselor Americii, lucru care reiese regulat din comentariile tale. Deci, asemenea lui Iliescu esti o imitație, doar ca la scara mult mult mai mica.
Managerul de la Firma Nvidia, a 3 a cea mai valoroasa companie din lume !! producator de chipuri are o metoda “aparte” de conducere.
Concernul are ca. 30.000 de angajati care este condus de 60 de manageri subordonati direct sefului.
Exista transparenta maxima dupa deviza sefului, “ Daca am ceva de spus s-o auda toata lumea” asa cum
greselile sunt comunicate transparent astfel incat toti sa poata invata din ele.
Procesul de invatare este diminuat daca managmentul se ocupa doar cu propriile greseli in loc sa se ocupe si invete
din dezastrele si tragediile altora.
Pe cand si la politiceni asemena practici ?
Ceea ce este interesant din postarile citite se deduce ca managerii dar mai ales liderii sunt oameni singulari si speciali. Dar se uita faptul ca fara un colectiv de oameni sau o echipa nu au cum sa fie conducatori, fie politici ori economici, sociali si culturali.
Da…… avem lideri unu si unu; statul ii formeaza de mici sa dea si sa ia mita, invatamintul particular idem! Si nu trece unul corect, nici de-al dreaci. Un sistem foarte bun. Tot ce-i corect se blocheaza. De mic.
Pina la urma, ramine valabil „Fa-te om de lume noua/Sa furi closca de pe oua!”.
Am depasit pina si „Buna lege, rea tocmeala/hit-o cur de rinduiala” (acum nu mai avem nici legi bune).
Dar, desigur, „Viitor de aur tara noastra are/Si prevaz prin secoli a ei inaltare” (aurul mafiotilor, evident, si tot inaltarea lor si a beizadelelor).