„Doar 2 din 10 studenți români lucrează in timpul facultății”, titra un articol recent, fapt ce plasează România la coada Europei. Comparativ, media UE a studenților care activează in câmpul muncii este 59% (link aici), in top fiind țări precum Olanda (70%) sau Germania (65%).
In încercarea de a lua pulsul local, mi-am abordat studenții din grupele de seminar de la Facultatea de Filosofie. Cei din prima grupă m-au privit circumspect, într-o liniște deplină, neînțelegând ce evaluare mai este și asta. Concluzia: din cei opt studenți prezenți, niciunul nu muncește, invocând majoritar lipsa nevoii sau, pur și simplu, a interesului pentru o slujbă. Cei din a doua grupă au fost mai relaxați când am deschis subiectul și am aflat că din cei 12 studenți prezenți aproape jumătate lucrează. Prin urmare, procentul de 20% pare să stea in picioare și la scară mai mică. (Bineînțeles, s-a declanșat o discuție despre ce este munca – este efort? este rezultat? – din care s-a concluzionat intuitiv că trebuie să existe o recompensă materială.)
Surprinzător, există voci din lumea academică locală (presupun că și din alte categorii) care se împotrivesc categoric participării studenților in câmpul muncii pe diverse motive: că timpul și energia lor trebuie dedicate exclusiv studiului; că o slujbă ar interfera cu orarul, iar profesorii ar fi astfel nevoiți să le acomodeze nevoile; că studenția este pentru distracție; sau (preferata mea) că au restul vieții să devină „sclavi pe plantație”. Însă cifrele Eurostat ne arată că, deși se feresc de muncă, tinerii români se feresc și de facultate pentru că avem cea mai mică rată de absolvire a studiilor superioare (23,2%).
Înainte să ne panicăm cu privire la timpul și energia pe care un loc de muncă le consumă, trebuie precizat că majoritatea statelor UE limitează munca studenților la un maxim de 20h/săptămână (echivalentul unei slujbe part-time), aceste restricții fiind ridicate pe timpul vacanțelor. Slujbe cu normă întreagă sunt permise doar studenților part-time, cei înrolați full-time riscând să își piardă statutul de student dacă încalcă reglementările.
Problema este că piața de muncă românească nu este pregătită – și nici educată – să acomodeze studenții pe posturi, salarii și orare adecvate. Prea puțini angajatori din plan național vin in întâmpinarea acestei categorii cu slujbe part-time sau stagii de practică (iar când o fac, o fac la negru). Excepție sunt unele multinaționale care importă modelul occidental, însă gen Z are deocamdată tendința de a evita viața corporatistă și alți căpcăuni ai capitalismului. Or, din acest motiv, lipsa de implicare a IMM se simte din ce in ce mai acut. Firmele mici și mijlocii trebuie să recupereze terenul pierdut și să valorifice deschiderea (și dorința) unei generații de a învăța lucruri practice, de a căpăta noi abilități și de a se bucura de rezultatul/produsul propriei munci (produs care nu se cunoaște – sau poate nici nu există – într-o corporație). Mulți dintre studenții care doresc să muncească sunt deschiși unei plaje largi de posibilități atât timp cât produsul muncii lor nu este o foaie Excel: sunt gata să învețe să editeze o carte, să facă o pâine, să conducă un tir, să lucreze un website, să prepare cafea, să scrie articole de presă. La fel de pregătiți sunt să învețe cum stau lucrurile in administrația locală și aparatul central de stat, însă puținele oportunități de internship sunt compromise de eterna lipsă de transparență. (Pe aceeași notă a abilităților practice, există studenți care deplâng lipsa oportunităților de pregătire civilă pentru situații de conflict și război).
O altă problemă este atitudinea noastră față de muncă. In cei șase ani petrecuți in aparatul central de stat am aflat următoarele (cu mențiunea că există și excepții, însă prea puține):
- ziua de luni este zi nefastă pentru că începe o nouă săptămână de lucru;
- ziua de vineri este zi de bucurie pentru că vine weekendul și, eventual, ca să sporim bucuria trebuie să scurtăm ziua de muncă;
- trebuie să aștepți cu nerăbdare weekendul, zilele libere sau concediul, altfel ești arogant sau lipsit de colegialitate sau workaholic;
- dacă ceva nu este absolut obligatoriu de făcut, mai bine nu faci;
- dacă totuși este absolut obligatoriu, mai suportă amânare;
- inițiativa nu este încurajată pentru că ar însemna să ne dăm singuri de muncă.
Situații similare (ce-i drept, mai puține) există și in mediul privat, iar concluzia generală este că nu avem o cultură a muncii: nu privim slujba ca pe o șansă de a ne dedica unui obiectiv sau ideal, nu avem răspunderea lucrului bine făcut, ne limităm permanent la minimul obligațiilor din fișa postului și nici nu ne trece prin gând (sau dacă ne trece, considerăm nociv) să go the extra mile, cum ar zice americanul. Cum ar fi să ii explici unui client la telefon ce are de făcut in loc să îl trimiți să schimbe mesaje cu un AI. Sau să ajuți un contribuabil cu o copie xerox la copiatorul din biroul tău achiziționat din bani publici in loc să îl pui din nou pe drumuri? Sau să ii întorci eseul unui student de două ori, de nouă ori, de câte ori este nevoie ca el/ea să învețe să îl scrie cum trebuie? Unii ar spune că se numește depășirea atribuțiilor; alții ar spune nepăsare, nesimțire, bătaie de joc. Alegeți dumneavoastră răspunsul corect.
Deseori, munca declanșează in noi un sentiment de obligație, lehamite și repulsie. Am demonizat munca și am transformat-o intr-un supliciu, o activitate care ne împiedică de la a ne trăi viața și a ne bucura de propria existență (voi lăsa sociologii să analizeze influența comunismului in această chestiune). „Muncim să trăim, nu trăim să muncim” – iată o expresie românească care surprinde chintesența înțelepciunii noastre, ca și când munca există in afara traiului și complet separată de acesta. Și atunci cum ar putea o astfel de societate să zămislească tineri pentru care munca este o normalitate și nu o pedeapsă, adolescenți curioși să lucreze o vară sau chiar copii dornici să vândă limonadă pentru a-și cumpăra o minge. Nu voi deschide problema voluntariatului in România pentru că aici pândește alt demon – cel al implicării civice. Cât despre munca pro bono (sau munca pentru fraieri, cum am auzit că se mai numește) – aici este lăcașul lui Belzebut in carne și oase.
Atitudinea in sine nu este o problemă; până la urmă, fiecare este liber să aibă ce atitudine dorește, lucru valabil și la nivel societal. Problemă sunt efectele acestei atitudini: un mediu de lucru stresant, eficiență și productivitate scăzute, calitate slabă și, mai presus de toate, un sistem valoric distorsionat in care reperele sunt funcția, gradul, salariul, cantitatea (de hârtii sau ore) și popularitatea – și care ne lasă complet orbi la faptul că un angajat al serviciului de salubrizare care adună cu mâna resturile căzute in urma golirii pubelelor face mai mult bine oamenilor și societății (sau ca să folosesc terminologie corporatisto-capitalistă, aduce mai multă plus-valoare) prin dedicarea sa muncii decât un director de companie de stat care folosește deplasările oficiale doar pentru shopping și turism.
Ca activitate propriu-zisă, munca este de multe ori grea – implică stres, extenuare, efort fizic și/sau mental, bătăi de cap, frustrări. In același timp, însă, ce minunată oportunitate este munca, ce privilegiu să ți se dea șansa să dai ce ai mai bun in tine; să faci ceva cu propriile mâini, propria minte, care să bucure oameni sau să ajute societatea. Și câte lucruri extraordinare ne poate oferi un loc de muncă, dincolo de câștigul monetar și rezultate: responsabilizare, punctualitate, simțul datoriei, lucrul in echipă și dozarea efortului; munca ne forțează să prioritizăm, să găsim soluții și să ne adaptăm, pentru că, in fond, munca este un tip de educație. Deci de ce nu am dori să ii încurajăm pe tinerii cu vârste cuprinse intre 16 și 25 de ani – cei care se află fix in perioada de formare și de maximă absorbție cognitivă – să încerce cât mai multe munci posibile, de la cele manuale la cele intelectuale, de la cele remunerate la cele voluntare?
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Piata munci („place de tramway” la liderele PSD) -la noi- este neadaptata la nimic! Nici la elevi/studenti, nici la schimbari frecvente ale locului de munca sau a localitatii etc.
Dar in ziua de azi, la facultate merg doar tinerii cu bani. Doar beizadele. Iau mita parintii, de ce sa munceasca?
Analizati cate burse de studii (de stat) se dau si cui.
Cate burse private exista la noi.
Cate burse date de firme, contra contract post universitar.
Cate imprumuturi pentru studii dau bancile.
Pe urma discutam si despre angajarea tinerilor studenti (sau elevi de liceu). Part time. Sa fii angajat 8 ore… e mai greu. Reduci drastic timpul de studii si de odihna. Nu mai vorbim de viata personala. Nu recomand. Mai bine studii la seral.
Trebuie adaugat ca in vest cu care faceti comparatie, aceasta munca ca student, nu este taxata de stat. Respectiv e foarte convenabil si pentru firme sa angajeze studenti, Unele firme doar pe acest tip de forta de munca se bazeaza.
Nu mi s-a parut niciodata ca ar fi vreun avantaj sa muncesti in timpul facultatii. Cursurile – daca e sa faci o facultate serioasa si sa le iei in serios – nu iti lasa timp sa mai si muncesti part-time intr-un domeniu care nu are nici in clin nici in mineca cu ceea ce vrei sa faci in viata. Un suedez care studia engleza imi spunea eons ago ca lucra vara ca gunoier fiindca era bine platit, dar nu in timpul facultatii si doar fiindca avea nevoie de bani. Stiu mai multi americani care si-au finantat studiile servind in restaurante; unul a descoperit ca a fi chelner in Dallas era mult mai profitabil decit a fi accountant in Midwest (cu bacisuri uneori de 2000-3000 dolari la o masa) si ca 6 luni pe an ii ajung ca sa-si finanteze calatoriile din cealalta jumatate de an. Munca nu e o rusine, si in niciun caz daca e prost platita. Exista o demnitate a muncii bine facute pe care romanul nu prea o are, sau oricum mult mai putin decit alte natii de lumea a treia ori chiar Turcia.
Sfatul meu e exact pe dos de cel dat de dv.: Tinere, concentraza-te pe ceva care ti-ar putea servi in cariera, de ex invatat limbi straine, un lucru util indiferent de cariera. Daca iti poti permite financiar nu-ti pierde timpul cu activitati din care nu inveti nimic si care sint sub nivelul tau educational.
PS Am si eu o intrebare: Cum se poate ajunge la un post de referent pe neproliferare nucleara in MAE cu studii de literatura si zero de fizica?
Bună ziua,
Diplomatia de neproliferare se referă la implementarea angajamentelor asumate de un stat prin convențiile și tratatele internaționale precum NPT sau CTBT. Altfel spus, MAE (ca oricare alt minister de externe) este interfața dintre instituțiile/agențiile naționale cu atribuții în domeniu (CNCAN, ANDR, IFIN-HH, Cernavoda etc) și organizațiile internaționale cu rol de reglementare (așa numiții watchdogs), cum ar fi AIEA sau CTBTO.
„…studenția este pentru distracție; sau (preferata mea) că au restul vieții să devină „sclavi pe plantație” […] Problema este că piața de muncă românească nu este pregătită – și nici educată – să acomodeze studenții pe posturi, salarii și orare adecvate.”
Întocmai, problema este corect identificată de către autoarea textului, dar intră în contradicție cu enunțul anterior al domniei-sale.
Problema/problemele sunt ale economiei românești (piața forței de muncă este o piață, care funcționează ca atare), așadar, este necesar ca pentru o analiză obiectivă și eficientă să privim din această perspectivă.
Dacă atitudinea față de muncă a domniilor-lor, angajații în domeniul public în care a activat/activează autoarea, este cea descrisă în text, o invit cu respect pentru o experiență în mediul privat, unde am cunoscut mai multe persoane care în 9 ore de muncă zilnică nu aveau timp pentru pauze (nici pentru masă) și unde nu există practic sindicate.
Asta ar ajuta-o să-și lărgească orizontul cu privire la muncă în România și înțelegerea expresiei „sclavi pe plantație” auzită la studenții domniei-sale.
După ce au familii și copii care trebuie hrăniți și îmbrăcați, credite cu rate tot mai dificil de achitat, cu părinți de întreținut, expresia „sclavi pe plantație” este înlocuită cu „motivați să muncească”.
…Pentru că pierderea locului de muncă poate însemna pentru foarte mulți pierderea locuinței, a posibilității de a-și întreține copiii sau părinții, sfârșitul unei vieți grele, dar care oferă minimul necesar de confort, sau o umbră de decență.
Iluzia găsirii cu ușurință a unui alt loc de muncă după vârsta de 40 de ani există doar în mintea celor care lucrează „la stat” și nu au încercat experiența în mediul privat. Economia României cunoaște diverse și profunde distorsiuni, pe care le-am menționat adesea în comentarii. Presa de specialitate le explică pe larg, iar manualele de Științe Economice, în mod exhaustiv.
Poftiți, vă rog, în economia reală a României.
Mulțumesc pentru comentariu.
Am activat în mediul privat, chiar și în antreprenoriat. Din păcate, atitudinea față de muncă este fix aceeași pentru cei care nu au „skin în the game” (bineînțeles, cu excepții).
În articol nu am vorbit despre muncă la nivel cantitativ (se știe că românii muncesc mult), ci despre cum percepem și abordăm munca. Or, asta ține de mentalitate și de educație.
In 30 de ani de munca la patron am aflat ca notiunile de week-end, concediu, zile libere, noapte sunt relative, in orice moment trebuie sa fii la dispozitia patronului: prospat, odihnit si sa raspunzi la toate apelurile. Bineinteles munca suplimentara NU se plateste. Plata impozitelor aferente salariului e un privilegiu. Cand un angajat nu mai suporta, are grija patronul sa-l vorbeasca de rau la noul loc de munca, ca intr-un oras mic toti angajatorii se cunosc intre ei si sunt frati cand e vorba de angajati. Singura posibilitate de evadare e la munca in strainatate.
Pe vremea mea :) era aproape imposibil sa lucrezi in studentie. Aveam unprogram extrem de incarcat, simbata era zi normala de cursuri, in anul intii am avut curs si pe 32.01 pina la ora 20,15. Si prezenta era quasi obligatorie, mai ales ca nu aveam carti si invatam practic numai dupa notite. La asta se adauga practica si mai ales proiectele de an care mincau extrem de mult timp. Trasul in tus al desenelor era un cosmar, fiind lipsiti de plansete, tragatoare etc. Si cu documentatia era mizerabil, trebuia sa consultam STASurile, dar cind te trezeai la biblioteca, dis de dimineata sa prinzi loc, vedeai ca exact paginile alea erau taiate.
In Ge fi-miu a muncit mai tot timpul, a avut norocul sa lucreze chiar in meserie… Ca si asta e o chestie, cultul muncii, cultul muncii, dar parca mai bine e pt un student sa munceasca undeva unde e o legatura cu viitoarea lui meserie.
nici nu era voie sa lucrezi ca student, inaite de ’89
Autoarea zâmbește ca și când ar fi fluierat în biserică. Auzi domnule, ce subiect! Să vorbești despre muncă este o jignire adusă românimii europene și mioritice! Mi-e și frică să spun ce filozof a spus: munca l-a creat pe Om, fiindcă voi fi făcut marxist/comunist, etc….
Carevasăzică pentru vreo 70-80% din românime munca e o rușine, o servitute, o animalitate. Nu mai bine milogești sau furi? Să muncească proștii, noi nu servim chestia asta. Să ne dea statul că d’aia e stat!
Munca nu trebuie să fie o obligație pentru asigurarea existenței, ea trebuie să fie un mijloc de satisfacție profesională și individuală. Munca este o concurență, o luptă cu tine însuți și cu ceilalți. Pusă astfel problema, munca este principalul parametru al satisfacției individuale.
Aici încă o problemă, respectiv legatura directă între educație și muncă. Cred că nici educatorii nu știu DE CE își pregătesc elevii și nici elevii DE CE se duc la școală. În definitiv, fără școală te duci la muncă în străinătate și iei 1500 Euro/lună, cu școală iei 800 Euro în România. Deci, de ce să te mai chinui cu școala? Satisfacția profesională? N-avem nevoie de asta, diaspora ne-a spus-o: bă proștilor din România, noi suntem mai proști ca voi dar măcar trăim mai bine. Mai bine căpșunar decât filozof!…
„Problema este că piața de muncă românească nu este pregătită – și nici educată – să acomodeze studenții pe posturi, salarii și orare adecvate.”
Ce rapid se vede ca oamenii din academia sunt ‘inchisi in turnul lor de fildes” si habar n-au de lumea reala: firmele nu sunt dispuse sa suporte costurile unui angajat part time din motive rationale – CAS/CASS sunt aceleasi pentru un angajat full time ca si pentru unul part time asa ca o firma va alege intotdeauna un angajat full time in locul a 2 sau mai multi part time.
Incepând cu august 2022, persoanele care lucrează part time trebuie să plătească contribuţii la nivelul unui întreg salariu minim.
https://lege5.ro/gratuit/gezdkmrsg44dm/impozitarea-contractelor-part-time-angajatii-trebuie-sa-depuna-lunar-declaratii-pe-propria-raspundere#:~:text=Astfel%2C%20%C3%AEncep%C3%A2nd%20cu%20august%202022,nivelul%20unui%20%C3%AEntreg%20salariu%20minim.
„„Doar 2 din 10 studenți români lucrează in timpul facultății”, titra un articol recent, fapt ce plasează România la coada Europei. Comparativ, media UE a studenților care activează in câmpul muncii este 59% (link aici), in top fiind țări precum Olanda (70%) sau Germania (65%).”
Suna foarte catchy titlul articolului (2 din 10, aka 20% si nu 2% cum tot ei scriu, ceea ce ridica mari semne de intrebare vis a vis de seriozitatea articolului) dar din linkul dat ca sursa chiar de dvs : https://www.eurostudent.eu/download_files/documents/Eurostudent8_2024_240618_Chapter_B6_bf.pdf rezult altceva: FIG. B06.1 – Ro – 42% lucreaza de-a lungul intregii perioade si 6% din cand in cand = total 48%. Procentajul celor ce lucreaza permanent este chiar mai mare decat in Fr, PT, GR, SP, FI etc.
deci pe undeva, ideea de la care a pornit articolul este cam departe de realitatea eurostat.
erata – de-a lungul perioadei de studiu curente!!! alt aspect de interpretat
Din seria: „Romanii nu mai lucreaza pe doi bani”
Studentii de obicei sunt platiti cu minimul pe economie, daca iau joburi „de studenti” (magazine, restaurante etc,). La noi in tara asta inseamna cam 2500 de lei net, in Germania 1600 EUR net. Daca lucreaza part-time 20% un student in Germania va avea „in mana” cam 80 de EUR pe saptamana, cel din Romania cam 125 de lei pe saptamana. Merita?
Referitor la obs facute de alti comentatori:
Nu, nu piata muncii este inadaptata la studentimea scoasa pe banda rulanta de scoala romaneasca ci fix invers.
Invatamantul romanesc este teribil de politizat, retrograd si autarhic, se adapa dintr-o aura nejustificata de elitism desi dpdv rezultate si competitivitate se zbate in mediocritate din orice perspectiva.
Cel mai grav, ignora insasi finalitatea demersului sau, ratiunea de a exista, anume sa produca specialistii de care piata are nevoie.
Compania mea a investit enorm, ani de zile, in relatia cu universitatile care pregatesc oameni (in teorie) pe profilul necesar noua. Tinem seminarii deschise pe teme de interes, punem la dispozitie literatura de specialitate aplicata care nu e disponibila in biblioteca institutiei, facem zile deschise in companie, facem donatii de echipamente, le oferim sansa sa faca practica la noi, le oferim temp jobs pe perioada vacantelor, le oferim joburi concrete, permanente, la absolvire.
Interesul e minimal, in cel mai bun caz.
Oamenii nu-s interesati sau pasionati nici macar de meseria pentru care studiaza pierzandu-si anii tineretii.
D-apai de munca in domeniu.
Tuturor li se pare ca ce vad in domeniul lor in viata reala este mult mai complex, diferit si necesita un efort prea mare de adaptare decat lucrurile cu care-s obisnuiti din scoala.
Atitudinea fata de propria cariera, fata de munca in sine, fata de angajatorul potential este complet gresita.
In viata reala nu exista instant gratification iar individul trebuie sa se adapteze regulilor si modus operandi al echipei, al comunitatii la care doreste sa adere, nu invers.
Mai presus de orice, individul acesta trebuie sa fie pregatit sa demonstreze, sa ofere inainte de a se astepta sa primeasca ceva in schimb, fie si doar increderea si aprecierea colegilor sau superiorilor ierarhici.
Costul unui astfel de invatacel pentru angajator este enorm in primii 3-5 ani pana cand incepatorul ajunge la un nivel de productivitate care sa compenseze costul total cu acesta (break even). De multe ori, pleaca mult inainte de acest termen lasand in urma o investitie pierzatoare.
Sunt atat de rare cazurile de succes incat sunt irelevante dpdv statistic.
In ultima vreme am redirectionat investitiile din zona atragerii de „new talents” in zona implementarii A.I. pe scara larga in procesele, produsele si serviciile companiei cu rezultate promitatoare.
Presiunea nevoii de a recruta a scazut vizibil iar productivitatea a crescut.
Am renuntat la a mai cheltui resurse pt a atrage proaspeti absolventi si incercam ca pentru macar 1 din 8 pozitii vacantate sa nu mai facem reangajari. In majoritatea cazurilor pozitia respectiva a disparut definitiv din organigrama, ceea ce, in conditiile in care volumul de business creste de la an la an, nu poate decat sa ne bucure.
Am angajat si contractat in schimb suplimentar specialisti si servicii de tehnologie care sa asigure dezvoltarea proceselor in directia utilizarii extensive de A.I., marea majoritate dinafara tarii pentru ca oferta in tara e extrem de „subtire” si scumpa.
Asadar, invatamantul romanesc nici macar nu intelege ca probabil 2/3 din specializari nu vor mai exista pe piata muncii in maxim 10 ani.
O revolutie se intampla tiptil-tiptil iar Romania profunda doarme-n papuci de casa.
Trist dar adevărat. Poporul nu mai vrea să muncească. Ca părere, chestia cu emigrația în Vest, munca temporară pe acolo( dar suficientă pentru un trai minimal), a distrus spiritul muncii din societatea românească. Cred că această imigrație a distrus spiritul muncii la români, o adevărată dramă de proporții autodistructive. Nu numai statul este vinovat ci și sistemul educațional. Pe intern aș propune eliminarea oricăror subvenții sociale(inclusiv burse) și obligativitatea cursanților de stat să lucreze minim 5ani în România pentru recuperarea parțială a cheltuielilor cu educația lor. Sună cinic și nedemocratic dar de ce să mai cheltuim cu educația lor dacă nu vor să muncească sau pleacă aiurea să muncească pentru alții. Idem cu profesorimea nemulțumită, dacă nu produc nimic util social apoi…care e afacerea?…
Să cheltui bani cu educația și să nu obții un beneficiu cât de mic, ce politică de stat e asta?
@Tom & Adrian Popescu _ „…pentru macar 1 din 8 pozitii vacantate sa nu mai facem reangajari. In majoritatea cazurilor pozitia respectiva a disparut definitiv din organigrama…”
Vă dați seama de amploarea „șocului Jacquard”!
Altfel, România este statul UE cu cel mai mic număr de absolvenți de învățământ terțiar.
N-am nicio îndoială că descurajarea educației va avea un puternic impact pozitiv în rândul celor care sunt convinși că Pământul este plat, că omul n-a ajuns niciodată pe Lună, iar limba latină a evoluat din limba dacă veche.
„Altfel, România este statul UE cu cel mai mic număr de absolvenți de învățământ terțiar.”
Asa e, iar asta are consecinte dramatice. Cum sa justifici importul anual al unui milion de asiatici sau africani in Romania, la fel ca in statele europene cu un foarte mare „număr de absolvenți de învățământ terțiar”, daca mai sint 3-4 milioane de romani, multi dintre ei someri, care nu au diplome universitare? Cu doar o suta de mii de imigranti pe an nu distrugi o natiune nici in o suta de ani. Ma tem ca riscam un infringement daca nu o rezolvam rapid cu „învățământul terțiar”.
„N-am nicio îndoială că descurajarea educației va avea un puternic impact pozitiv în rândul celor care sunt convinși că Pământul este plat, că omul n-a ajuns niciodată pe Lună, iar limba latină a evoluat din limba dacă veche.”
Daca e nevoie de „învățământ terțiar” pentru lamurirea unor astfel de lucruri, mai bine lipsa. Nu ma deranjeaza deloc un instalator/macelar/tinichigiu care are indoieli in privinta aselenizarii americanilor, sau, in general, alte opinii despre lume si viata decit absolventii de „învățământ terțiar”. Daca ati fi asistat la discutiile tot mai aprinse din ultimii 10-20 ani de pe internetul american in care se disputa cu argumente greu de combatut pretinsele succese ale programului Apollo, cel putin in chestiunea aselenizarii ati avea, chiar si dvs., o doza de scepticism. Mentionez ca majoritatea participantilor la discutii sint „absolvenți de învățământ terțiar”, nu instalatori sau soferi de taxi. La fel de scolarizati sint si majoritatea celor care cred ca 9/11 a fost un inside job, si cei care cred ca Lee Harvey Oswald nu are nici o legatura cu asasinarea lui JFK, si cei care cred ca Epstein nu s-a sinucis. Etc.
Cind sa mai faca europenii copii daca in perioada optima pentru reproducere ei sint inca invatacei cuminti, dependenti de banii parintilor, visind la doctorate inutile, la o casa, la un job, la o leafa? – toate astea pre-conditii materiale necesare pentru formarea unei familii. Dupa 35-40 de ani, cind unii dintre ei au, in sfirsit, un job si o casa cu credit de la banca? Probabil ca scaderea ratei natalitatii europenilor e inca unul din obiectivele tintite de inregimentarea masiva a tineretului in „învățământul terțiar”, pentru ca astfel se poate pretexta necesitatea importului masiv de populatii inlocuitoare.
Dar dvs. nu pareti a fi genul de om slab de inger, usor influentabil de teorii conspirationiste, asa ca nu mai insist.
Cine vrea sa urmeze studii universitare sa le plateasca . Doresc eliminarea subventionarii invatamintului universitar . In alta ordine de idei nu sint de acord cu vreun fel de subventie de la bugetele publice .
<> – stiam ca e expresie frantuzeasca. Apropriere culturala? :)
Copiii aia care vand limonada pe strada completeaza anual declaratia de impunere fiscala? Isi platesc taxele si impozitele?
Am fost odata in situatia sa trebuiasca si eu. Era vorba de o suma modica pentru care un stat normal nici nu clipeste, bani de care si un mafiot iti face cinste cu niste cafele… Oricum, am deschis formularul ala cu gandul sa il completez si cand am vazut ca are 11 pagini cu rubrici multe am lasat-o pe alta data (a fost balta pana la urma). Sunt sigur ca nu trebuia sa imi bat capul cu toate cele 11 pagini, dar nici n-aveam rabdare sa caut si sa vad cat la suta din document ma viza. Pana in ziua de azi consider ca respectivul document e o forma de violenta (nu fizica, poate psihica, in mod sigur hartogareasca). Sper ca lucrurile s-au schimbat radical intre timp.
„Muncim să trăim, nu trăim să muncim” – asta era expresia
In facultate -drept,zi- am lucrat intr-un domeniu oarecum conex -economie, consiliere, documentare drept financiar in legislație in presă de profil. Nu mi-a venit a crede cât de desprinși de realitate erau aproape toți profesorii mei, cât de cufundați in utopia socialistă erau (se întâmpla după revoluție, in urmă cu 30 de ani). Atâția comuniști re-fasonați/deghizați in reformiști nu cred că există in vreo facultate europeană precum in cele umaniste din România (am urmărit și cursuri de la filozofie și psihologie). Oameni care habar nu au de economia de piață, de capitalism, de libertăți economice, oameni care resping radical filozofia libertară a Occidentului predau tot felul de baliverne colectiviste studenților din care, pe scurt, reiese că li se se va cuveni de vor intra in elita bugetară ce concentrează conștiința proletariatului. Atâtea generalizări care să le justifice erorile și angajamentul ideologic nu există niciunde in societate. Ei chiar cred că sunt un soi de elită îndrituită să strâmbe mințile tinerilor. Munca e un demon doar in percepția acestor utopiști. Celelalte 20 de milioane de locuitori ai țării nu au astfel de preocupări.
Și nu cred că s-a schimbat ceva.
Din fericire puțin juni români mai rămân captivi mașinăriei de spălare pe creier. Cei mai mulți au evadat și au și plecat de aici. Bravo lor!
Piața locală, tot din fericirte, s-a schimbat și ea și nu are scrupule să angajeze idealiști nătăfleți incă aflați pe băncile școlii socialiste. la negru (deci nu apar in statistici). chelneri și livratori. că altceva nu se poate din moment ce școala nu-i învață altceva.