Într-un foarte recent articol despre „paradoxul” învăţământului superior privat din România Dragoş Aligică deplânge starea „ruşinoasă” a sectorului universitar cu pricina. În privinţa „ruşinii” nu mă pronunţ, mai ales că Aligică se dovedeşte rezonabil şi, de fapt, reţinut în evaluări. Dacă scriu această replică – care se doreşte, mai degrabă, un text de însoţire –, o fac fiindcă nu văd, totuşi, unde e paradoxul.
Motivele pentru care învăţământul superior privat din România se află acolo unde se află – în clasamente, în percepţia publică generală şi în cea documentată, în intenţiile viitorilor studenţi ş.a.m.d. – sunt relativ clare, deşi nu neapărat uşor de expus succint. În principiu, este vorba de o combinaţie de constrângeri normative (reglementări explicite dar şi norme implicite), alături de o serie de circumstanţe demografice (acum pe cale să se schimbe radical, de altfel), la care se adaugă sistemul de finanţare a învăţământului superior din ultimii 20 de ani (cu schimbările sale cu tot).
Pe scurt, universităţile private din ţară s-au născut cu două handicapuri substanţiale, deşi nici unul dintre ele nu era inerent unei asemenea întreprinderi. Mai întâi, un handicap financiar: universităţile private nu primesc şi nu au primit bani de la stat ceea ce, orice s-ar spune, reprezintă o constrângere substanţială. În plus, banii publici nu venit nici atunci când guvernul, acum mai bine de zece ani, s-a decis să înlocuiască schema veche de finanţare cu cea pe cap de student (bugetabil), deşi filozofia noului sistem ar fi permis foarte bine introducerea alocărilor şi pentru instituţiile private.
Al doilea handicap a fost cel puţin la fel de sever: o reputaţie scăzută, în condiţiile în care programele din marile universităţi de stat erau râvnite de tinerii naţiunii europene cu cea mai mică rată de participare la învăţământul superior înainte de 1989. Această circumstanţă a consacrat universităţile private ca opţiuni secunde pentru candidaţii fără succes „la stat”, blocându-le într-o logică de copie nereuşită. Ce-i drept, numărul redus de locuri la instituţiile de stat şi cererea mare a permis universităţilor private să crească şi să se înmulţească. Pe de altă parte, acestea s-au impus în conştiinţa publică încă din primii ani ca instituţii de două stele, cu studenţi comparativ slabi, calitate incertă şi viitor nesigur.
Asemenea condiţii iniţiale nu ar fi determinat atât de puternic soarta instituţiilor private dacă, după câţiva ani de explorare relativ bezmetică, dar poate necesară, în întregul sistem de învăţământ superior (cu noi programe universitare şi noi curricula aparent necoordonate şi necontrolate), statul nu ar fi intervenit prin 1992-93 ca să pună ferm ordine în educaţia superioară. Redusă la esenţe, situaţia a arătat cam aşa: universităţile private au fost forţate de criteriile de acreditare şi de alte standarde profesionale (de care universităţile publice au fost scutite) să adopte structurile organizaţionale ale instituţiilor tradiţionale de stat, structura programelor din universităţile de stat, curricula practicate în universităţile de stat şi chiar profesorii din universităţile de stat. Nu pun în discuţie aici meritele acestor eforturi – reuşite – de standardizare, ci efectele lor, intenţionate sau perverse, asupra sistemului universitar în ansamblu. Anume: consacrarea universităţii private ca universitate de stat manquée (adică la-fel-dar-mai-proastă); limitarea ofertei de servicii academice la aceeaşi gamă de produse (şi, implicit, de clienţi); impunerea unor reglementări amănunţite după criterii gândite de o singură parte, în mod firesc interesată; şi, nu în ultimul rând, eliminarea oricărei competiţii între public şi privat pentru profesorii de calitate (din moment ce universităţile private erau practic obligate să ia în echipă profesori de la stat fără să le poată impune acestora, totodată, condiţii de loialitate faţă de instituţie).
Pe scurt, universitatea privată tipică a fost forţată de reglementările legale şi de alte norme din domeniu să se comporte ca un jucător condamnat la un loc stabil pe banca de rezervă, cu un contract care nu poate fi desfăcut. În condiţiile acestea, nu e deloc de mirare că iniţiativele private „cu greutate” a căror absenţă este deplânsă de Dragoş Aligică nu s-au materializat (ori s-au limitat la formule de elită, absolut periferice, gen New Europe College). Pe de-o parte, controlul – formal şi informal – devenise substanţial (este, totuşi, vorba de perioada în care s-a cristalizat oligarhia academică din învăţământ). Pe de alta, libertatea de mişcare era limitată la perimetrul descris de activităţile universităţilor de stat tradiţionale, aşa încât singura opţiune era comportamentul mimetic. Reputaţia scăzută a universităţilor private se întipărise ca o ştampilă greu de şters (un tatuaj pe fruntea instituţiilor, de fapt). Iar profesorii de la stat aveau atâta forţă de negociere, dată fiind prezenţa lor indispensabilă pentru acreditare sau autorizare, că nu puteau decât rareori fi convinşi să se mute cu arme şi bagaje „la privat”. Ce jucător privat interesat de performanţă s-ar fi aruncat pe o asemenea piaţă? Nici măcar George Soros, după cum s-a văzut…
But wait!, lucrurile au luat o întorsătură şi mai neplăcută pentru universităţile private. Odată cu mileniul, s-a schimbat şi sistemul de finanţare. Trecerea de la finanţarea pe capitole la cea per capita s-a dovedit mai puţin importantă (căci alocările au rămas, în practică, aproximativ la nivelurile istorice). Mai semnificativ a fost faptul că universităţile publice au căpătat dreptul de a primi studenţi cu taxă. Având deja o reputaţie comparativ ridicată, marile universităţi de stat au înmatriculat atât cât le-a permis-o infrastructura materială şi umană, contra taxe de studii mici. Ca şi în trecut, tot ele au luat şi crema studenţilor şi a profesorilor. În asemenea condiţii, universităţile private n-au mai putut susţine competiţia pe preţuri decât în măsură redusă (ori prin economii de scală); au contracarat controlul oligarhiilor profesionale prin alianţe politice (care nu trebuie, totuşi, exagerate, măcar fiindcă au subîntins întregul sistem de învăţământ superior); şi au mizat activ nu pe o calitate comparativ redusă a serviciilor, ci pe standarde scăzute la promovarea examenelor şi la absolvire. Atâta vreme cât universităţile de stat tradiţionale şi-au putut permite să joace cartea taxelor de studii mici datorită cererii masive de învăţământ superior, apărându-şi în acelaşi timp standardele profesionale, consacrându-le la nivelul întregului sistem şi conservându-şi reputaţia, universităţile private nici nu prea aveau alte opţiuni. „Produse” educaţionale diferite – tipuri noi de programe, programe de scurtă durată, curricula construite pe o cu totul altă filozofie, etc. – ieşeau din discuţie, căci nu ar fi fost recunoscute (în speţă, acreditate). Aşa că, în mod predictibil, universităţile private au sfârşit în clasa a III-a. Iar acum, că viitorul demografic se arată mai curând sumbru, ele se află în faţa unor provocări cum nu au mai întâmpinat până astăzi – ca şi, de fapt, învăţământul universitar public.
Iată, deci, explicaţia succintă pe care i-o propun lui Dragoş Aligică – căruia îi pot oferi şi varianta detaliată, gândită alături de colegii mei Viorel Proteasa şi Radu Gheorgiu (cărora le aparţin intuiţiile esenţiale, mie revenindu-mi mai degrabă erorile de interpretare).
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
„Redusă la esenţe, situaţia a arătat cam aşa: universităţile private au fost forţate de criteriile de acreditare şi de alte standarde profesionale (de care universităţile publice au fost scutite) să adopte structurile organizaţionale ale instituţiilor tradiţionale de stat, structura programelor din universităţile de stat, curricula practicate în universităţile de stat şi chiar profesorii din universităţile de stat. ”
Hmmm….Chiar aşa oare a stat situaţia? Poate ar trebui aduse în discuţie şi alte aspecte.
De exemplu, câte din universităţile private au avut cadre didactice angajate cu carte de muncă de la începutul înfiinţării lor? De ce?
Nu am avut de a face cu un proces de „optimizare fiscală” prin care profesorii „de la stat” predau şi la „privat”, ca efect al salarizării din sectorul public? Nu este acesta un element care a influenţat taxele? Curricula care nu a fost dezvoltată de la zero ci a fost importată iniţial fără costuri?
„şi, nu în ultimul rând, eliminarea oricărei competiţii între public şi privat pentru profesorii de calitate (din moment ce universităţile private erau practic obligate să ia în echipă profesori de la stat fără să le poată impune acestora, totodată, condiţii de loialitate faţă de instituţie).”
Adică cum? Prin contractul de muncă nu se poate impune evitarea concurenţei neloiale? Există universitati de stat în Romania, unde contractul de munca prevede „concurenta neloiala”…..
„Adică cum? Prin contractul de muncă nu se poate impune evitarea concurenţei neloiale? Există universitati de stat în Romania, unde contractul de munca prevede “concurenta neloiala”…..”
Bine-nteles ca, teoretic, se poate (si se putea si acum 15 ani). Afirmatia se referea insa la capacitatea reala – nu teoretica – de negociere a universitatilor private. Or, atunci cand X are nevoie de Y – caci, in cazul opus, isi pierde dreptul de a mai activa pe piata, conform regulilor create chiar de Y -, X nu are mare putere de negociere. Va accepta conditiile propuse de Y.
Nu am înţeles explicaţia dvs. :(.
Tot din instorie, să luăm alte exemplu. Cel financiar. Îl aduc în discuţie deoarece ca în orice întreprindere privată, dezvoltarea presupune resursă financiară.
Cred ca premisele de evolutie nu au fost aceleasi. In primul rind din punct de vedere al organizarii. Universitatile private au pornit ca fundatii si au functionat aşa destul de mulţi ani.
Ca efect, regulile financiar fiscale si cele de „angajare” au fost altele. Un exemplu: o univ. Privata nu este obligata sa achizitioneze servicii/produse prin licitatie publica.
Discutia legata de aspectele financiare ar merita probabil un alt articol. Amintesc doar citeva informatii. De exemplu, pentru anul financiar 2009 (pentru 2010 si 2011 nu sunt disponibile informatii) excedentul bugetar al USH a fost de 168.951.842 lei (cca. 40 mil. euro). În 2008 a fost de 178.487.094 lei.
Intrebare: dacă resurse financiare pentru dezvoltarea calitativă au existat, care au fost motivele pentru care acest lucru nu s-a întîmplat?
Mai aduc în discuţie şi alte aspecte financiare. Pina la aparitia noii LEN univ. de stat erau obligate ca la sfirsitul anului sa returneze bugetului de stat sumele necheltuite. Univ. de stat sunt obligate prin lege sa isi pastreze resurssle financiare in trezoreria statului, fara dobinzi. Univ. private nu au aceasta obligatie.
Ma opresc aici cu exemplele. Consider insa ca din punct de vedere financiar, univ. private au aut toate premisele pentru dezvoltarea „calitatii”…..Cauzele pentru care nu s-a intimplat acest lucru sunt cu totul atele.
Domnule Munteanu,
Va multumesc pentru comentariile pertinente. Pe scurt, nimeni nu sustine ca universitatile private nu ar fi avut resursele necesare unei diversificari in sensul unei performante mult peste medie. Noi sustinem ca a fost un mix de cauze care tin de cum este construit sistemul, atat formal cat si informal care nu a stimulat diversificarea. La aceste cauze s-a adaugat lipsa raritatii resurselor pe „piata universitara”, pana in perioada 2010 – 2011.
In ceea ce priveste „piata”, a fost mai convenabil ca business model-ul universitar sa se axeze pe reducerea costurilor de oportunitate decat pe investitii in vederea diferentierii, atat pt universitatile publice cat si pt cele private. Aceasta nu este o supozitie, ci o constatare empirica. Argumentul expus de Dl. Andreescu se bazeaza printre altele pe compararea taxelor de scolarizare cu alocatia publica respectiva pt mai multe domenii de studii. Desi tot universitarul afirma sus si tare ca alocatia publica este mult prea mica pt a face invatamant de calitate, in majoritatea cazurilor, taxele percepute de universitati, atat publice cat si private, sunt chiar mai mici (semnificativ).
Sunt intru totul de acord cu dumneavoastra ca nu trebuie sa cautam cauzele in lipsa resurselor financiare
Premise:
1. “ Analiza fie ea economică sau de altă natură, niciodată nu produce mai mult de o afirmație cu privire la tendințele prezente într-un model observabil. Iar aceste tendințe nu ne spun niciodată ceea ce se va întîmpla cu modelul, ci numai ceea ce s-ar întîmpla dacă ele vor continua să acționeze așa cum au făcut-o în intervalul de timp acoperit de observația noastră și în condițiile în care nici un alt factor nu a intervenit. “ Josepf Schumpeter
2. Generalizările pot dăuna. Se întâmplă însă ca din cele ce le scriu să reiasă că generalizez. Probabil este efectul comunicării on line şi a stilului meu.
3. Dacă ipoteza este greşită argumentele nu fac altceva decât să confirme o ipoteză greşită.
Comentariile mele sunt rezultatul înţelegerii textului. Înţelegerea mea poate să nu fie în concordanţă cu mesajul ce s-a dorit a fi transmis de către autor.
Realitatea educaţiei universitare a anului 2011 se prezintă cam aşa: România are 41 de judeţe şi 112 Universităţi. Am putea spune că sunt multe. Dar dacă subzistă, înseamnă că piaţa cumpără. Nu discut acum dacă se cumpără educaţie sau altceva. Cert este că ceea ce se vinde se cumpără.
Spuneam că generalizările nu sunt bune. Cauzele sunt mult mai complexe şi este posibil să judecăm lucrurile din trecut cu înţelegerea de acum. Cu oarecare cinism pot spune că nici unul din actori, fie că este privat sau public, nu poate fi făcut vinovat, de unul singur. Au jucat pe o piaţă, după regulile existente la un moment dat. Reguli au fost diferite dar influenţele au fost însă reciproce. Regulile jocului au fost făcute de STAT. Mai departe jucătorii au avut strategii proprii. Este drept că legea trebuie însoţită şi de o minimă morală….dar de unde nu e…..
Am exemplificat cu elementul financiar. Mai adaug lipsa necesităţii acreditărilor pînă la începutul anilor 2000. Avansările în carieră diferite. Faptul că universităţile private au pornit la drum fără nici o cheltuială făcută cu formarea resursei umane. Mai sunt şi altele.
Elementul important din perspectiva mea este introducerea finanţării per capita începând cu anul 2000, în universităţile publice. Nu mecanismul în sine a fost problema ci cuantumul finanţării (astăzi finanţarea pentru un student este egală cu cea pentru un deţinut. Poate aşa este corect. Poate asta este importanţa socială a oamenilor).
Un mecanism corect dar aplicat greşit a fost corectat prin apariţia locurilor cu taxă în universităţile publice pentru echilibrarea lipsei alocaţiilor bugetare în universităţile de stat şi a scăderii numărului de candidaţi. Tot în acest an, universităţile publice descoperă că deşi au locuri cu taxă acestea nu prea se ocupă. Cauza? Majoritatea universităţilor private nu aveau concurs de admitere. Reacţia din partea statului a fost oarecum firească: fără admitere. De aici începe „jocul taxelor” pe piaţă, universităţile private compensând prin cantitativism.
Voi mai menţiona şi schimbările de miniştri ai educaţiei: nici un diriguitor al învăţământului românesc nu a terminat mandatul primit. Din istorie aş aduce aminte că legea lui Spiru Haret a dăinuit 50 de ani. Lipsa de coerenţă în politicile educaţionale şi lobby-ul unora sau altora dintre jucători au produs efecte în timp (pot aminti de exemplu dublarea salariilor pentru gradul didactic de profesor universitar, în timp ce pentru restul acest lucru nu s-a mai întâmplat. Răspunsul se găseşte în structura parlamentului de la acea dată).
Se aduce în discuţie capitalul de imagine raportat la percepţia publicului. Percepţia de care facem vorbire este însă cea din prezent. Este rezultatul acţiunilor întreprinse timp de 20 de ani atât de jucători cât şi de legiuitor.
De cine ar fi dat acest capital de imagine? Nu de „personalităţile” care au absolvit acea universitate? De succesul absolvenţilor? De rezultatele cercetării? Prin ce altceva îşi construieşti „imaginea” o universitatea? Nu prin tradiţia sa? (exclud facilităţile)
Nu vreau să merg în continuare pe „stat” vs. „privat”. Întreb însă: câte universităţi private au fost concentrate pe calitate şi câte pe cantitate? Întrebarea este oarecum retorică. Constat însă că există universităţi private în România care la finalul unui exerciţiu financiar au un excedent bugetar mai mare decât profitul unor companii de top din Romania. Este firesc? Cred că da. Pentru vremurile pe care le trăim, pentru politicile dezvoltate în această ţară, cred că aceasta este o stare de normalitate…….
Vedeti un text depre aceasta tema in revista Timpul din iulie:
http://www.timpul.ro/magazines/103.pdf
Corecte si de bun simt apar ca fiind observatiile cuprinse in text. Analiza e succinta dar are „miez” si dovedeste o buna cunoastere a realitatilor. In opinia mea are cel putin o hiba. Cererea masiva de invatamant „superior”* are inca o cauza care nu se regaseste in text. Adica o alta cauza cel putin la fel de valida precum a fost valul „decreteilor” formata din cateva elemente:
– in ro remuneratia pt munca se stabileste in functie de cantitatea de cartoane cu antetul MEC pe care o detine „prestatorull”. Nu prea are legatura cu profesionalismul si/sau competenta. Iar statul a adancit discrepanta obligand mediul privat sa acorde salarii minime duble pt posesorii unui asemenea carton.
– stat-angajator care s-a sustras acestei obligatii (un debutant in adm publica.primeste salariul minim al unui muncitor necalificat, aprox 6oo ron). Comparativ: un asistat social primeste 1.ooo ron.
Efecte:
Avem o „piata a locurilor de munca” destinata covarsitor studiilor medii (aprox 90%) si o adm publica „populata” cu „resturi”.
Migratia fortei de munca bine calificata spre zone friendly dpdv al remuneratiei si/sau conditiilor de munca. In perioada de dupa eliminarea vizelor au plecat indeosebi muncitori. Dupa „mareata reforma” au plecat si pleaca si vor pleca profesionistii.
Peste aceste aspecte se suprapune inertia si indolenta si anacronismul sistemului de invatamant. Sunt cel putin doua tare neatinse de mult laudata „reforma” intreprinsa de fluieriu:
„Filosofia” invatamantului din ro care este centrata pe:
– reproducerea cunostintelor
– cantitatea materiilor studiate (acum „imbogatita” cu religia)
La o privire fugara, fara pretentia de a fi luata in seama, e de observat ca pentru surmontarea celor doua „handicapuri” cu care a demarat invatamintul privat s-a trecut la fabricarea diplomelor pe banda. S-au cum se zicea, pe timpuri de aur: un student la „Stefan Gheorghiu” trebuia sa fie atent doar sa nu-l calce o masina in Bucuresti., e sigur de patalama.
(Si-au mai impaunat si niste nume sonore: Spiru Haret, Cantemir.)
batut apa-n piua !
ce finantare-nefinantare !
toate locurile la privat erau cu plata,la fel si examenele,care se luau pe bani !
si-atunci ? mai multi studenti = mai multi bani ! (si cum sa-l pici daca a platit examenul ? )
la ei nu a contat nici macar forma de invatamant . au „inventat” f.f. si i.d. (ha,ha,ha) BANI SA IASA
au fost magazine de VANDUT DIPLOME !
cei mai multi dintre absolventi nu cunosc nici macar materiile din care au dat examene,darmite continutul acestora !
si s-au dat si masterate si doctorate ???
cunosc „profesori” la privat sub orice critica , ca sa nu mai zic de „absolventi” ! ZERO !
de unde stii tu ca toate examenele se luau pe bani? si apoi, cum corect subliniaza articolulu, mare parte din profesorii de la privat erau si la stat. asa ca aia care luau spaga aveau mari sanase sa faca acest lucru in ambele parti. asta e profilul psihologic al spagarului, foloseste orice oprtunitate. asa ca nu mai vad elementul de diferentiere: examenul pe bani (spaga) afecteaza in aceeasi masura calitatea invatamantului si la stat si la privat.
In rest, felicitari autorului pentru articol.
Abia astept ca colegii mei studenti si organizatiile studentesti care ii reprezinta sa se implice in aceasta discutie. Felicit toti autorii ca dezbat astfel de subiecte, sper ca vor avea si o finalitate practica…
Ar fi bine sa contactati si organizatiile de studenti (stat si privat) si sa le cereti un punct de vedere (ca doar studentii beneficiaza de educatie).
Doar o simpla intrebare: am vazut in aceasta vara la TV o festivitate de absolvire ale unei universitati din Ro (parca Politehnica)… de ce nu am vazut insa un discurs de de genul celor de mai jos? nu are cine sa le tina? nu mai avem modele de urmat?
http://www.lifeofexcellence.com/audio/SteveJobs_StandfordConvocationSpeech.pdf
http://doxosophia.wordpress.com/2011/09/18/a-letter-to-young-scientists/
@mihaela:”am vazut in aceasta vara la TV o festivitate de absolvire ale unei universitati din Ro (parca Politehnica)… de ce nu am vazut insa un discurs de de genul celor de mai jos?”
RASPUNS: Era festivitatea in care Cati Andronescu calca in picioare o bancnota cu valoare mare din banii prea multi pe care ii primea pt incompatibilitatile ce o fascineaza? fara numar, fara numar…sa ne traiasca, ca a nenorocit sistemul de educatie cu filozofia ei de viata (politica)… marea „revista de chimie” care cere autorilor sai in mod expres sa citeze in articole ce s-a publicat anterior in „revista de chimie” pentru ca acest jurnal sa-si pastreze factorul de impact ISI (daca nu stiati, aflati acum ca poti sa smekeresti factorul de impact daca il ai, profitand de niste slabiciuni ale sistemului de calculare a citatiilor si de clasificare a tipurilor de articole – niste magarii lipsite de etica dar care sunt perfect acceptabile la „revista de chimie”)
Dati-mi voie sa-l cred pe Dl Aligica, ale carui argumente sunt in cea mai mare masura realiste, spre deosebire de ale Dvs. Problema universitatilor private nu este ca nu au avut posibilitatea sa faca performanta, ci ca nu au dorit acest lucru. Cu mici exceptii, nu am prea vazut ca cei care le-au carmuit sa fi schitat vreun efort in aceasta directie.
Este greu sa numim aceste universitati „organizatii non-profit”. Aceasta este diferenta intre universitatile private romanesti si cele americane, care domina topurile internationale de cand a aparut ideea unor astfel de topuri. Din pacate, in prea multe cazuri, in universitatile private romanesti, nu regasim numai studentii care esueaza la stat, ci si profesorii care se gasesc in aceeasi situatie. In aceste conditii, nu ar mai lipsi decat finantare de stat pentru studentii de la privat, pentru ca panarama sa fie completa. La aceasta idee se adauga cea a interzicerii locurilor cu taxa la stat, la fel de gaunoasa. Cine este atat de naiv sa creada ca daca una sau ambele conditii s-ar indeplini, calitatea s-ar imbunatati?
Mai trebuie precizat un lucru care pare a fi ignorat, desi este cunoscut tuturor: degradarea invatamantului universitar de stat are multiple cauze, iar una dintre ele este standardul scazut de la privat.
„Mai trebuie precizat un lucru care pare a fi ignorat, desi este cunoscut tuturor: degradarea invatamantului universitar de stat are multiple cauze, iar una dintre ele este standardul scazut de la privat.”
Aceasta este, intr-adevar, perceptia comuna. Nu sunt convins ca e complet gresita, dar sustin ca, in mare masura, lucrurile au functionat dupa o alta logica: universitatile de stat traditionale nu au dus o competitie bazata pe calitate, ci pe cresterea inmatricularilor, taxe de studii mici si standarde academice in scadere (chit ca, poate, nu au coborat niciodata ca la privat). Raspunsul privatului a fost scaderea standardelor si o economie de scala, caci competitia pe preturi nu era cu putinta datorita diferentei de reputatie.
degradarea invatamantului universitar de stat are multiple cauze, printre care rolul putin important al competentei academice (articole ISI, etc) in fata relatiilor clientelare si de rudenie – in ceea ce priveste intrarea si avansarea in mediul academic… nu este greu sa gasiti la numeroase universitati de stat (ca ele ar trebui sa fie model pt cele private) situatii cel putin ciudate de evolutie rapida in cariera – uitati-va un pic pe CV-urile cadrelor didactice mai vechi ori mai noi de la diverse facultati ale Univ Bucuresti (ca sa nu mergem si in alte centre universitare)…pestele de la cap se impute si medicritatea academica se raspandeste din fruntea clasamentului… avem cateva insulite de calitate (nu universitati in ansamblu ci doar departamente) intr-un ocean de mediocritate. Multi din cei ce predau-fac cercetare la stat lucreaza si la privat si asa s-a raspandit cancerul ce ne macina acum…
O intrebare: in ce domeniu ati mai vazut sa se intample asa ceva in Romania? Adica standarul de la privat (ridicat, scazut, nu conteaza) sa influenteze in vreun fel calitatea de la stat. „Statul” functioneaza intr-o logica a lui, profund monopolista. In educatie si santate se vede cel mai bine. Chiar merita facuta comparatia intre sanatate, unde in prezent operatorii privati au acces la banii de la Casa de asigurari, si educatie, unde privatii nu au acces la bani de la stat. Unde au inceput sa plece doctorii cu totul la privat, desi initial „privatul” era doar un loc unde scoteai bani de pe urma celor „agatati” drept clienti la stat (ceea ce se intampla si in invatamantul privat)
nu reusesc sa inteleg deloc o prevedere din noua lege a educatiei: daca se desfinteaza o universitate privata (din diverse motive), fondatorii fundatiei (ce detine de fapt activele universitatii) vor intra in posesia patrimoniului… adica este fundatie si nu plateste la stat taxe gen profit, etc., cumpara cladiri si dotari pe banii studentilor (ca sumele initiale de fondare ale universitatii au fost modice), dar daca e vorba sa le inchidem le dam fara problema celor care au fondat-o tot ceea ce s-a strans intre timp (fara sa-i impozitam probabil desi sumele ar depasi un record la 6/49)… in ce tara vest europeana ori din America de Nord (reperele noastre, nu?) mai exista o astfel de aberatie… trebuia ca in caz de desfintare, fondatorii sa-si primeasca inapoi banii in cuantum de maxim 5 ori capitalul subscris ( nu depui 100 mil lei si scoti 10 milioane euro de la o fundatie, fara taxe platite 20 ani de la infiintare)…ce ziceti?
Problema Romaniei postdecembriste a fost si ramine statul neocomunist.
Avem
Un baiat in clasa a V-a acum si este incredibil ce tembel poate fi statul asta cu toata asa zisa noua lege a educatiei complet antiliberala.
Este imposibil sa te pui cu statul care face de toate pentru toti.
As dori ca in orasul de provincie in care stau sa pot infiinta o scoala privata, dar cam greu.
Comunicatiile, bancile, transportul auto si multe alte domenii importante au fost privatizate si mers bine. Invatamintul a ramas cel mai nereformat.
Nu te poti pune cu invatamintul de stat ultra majoritar si ramas intr-o structura similara cu cea de dinainte de 89
Sute de birocrati in minister si isj-uri fara nici un rost.
Nu poti sa apreciezi o lege a invatamintului care nu da sansa unor parinti sa poata oferi homeschooling asa cum avea Romania in perioada interbelica de exemplu.
Acad. Balaceanu Stolnici nu a mers la scoala publica si nu pare a fi un slab intelectual.
Statul atotstiutor tine Romania inapoiata , iar privatii actuali sunt in mare parte aschia sarita din statul neocomunist.
Titlul este total neacademic si in afara spiritului in care am construit acest feed-back; leguma din titu exprima in modul cel mai clar intelegerea si sistemul de referinta al d-lui Andreescu & Colegii.
1. As vrea sa precizez ca nu mai locuiesc in Ro de ceva timp – just in case.
2. Sa compari doua lucruri incomparabile este sub orice critica. Inca o data se demonstreaza, din pacate, ca gradele academice (ajunse) in Ro nu mai inseamna mare lucru.
Cum se poate face comparatie intre „cartea taxelor de studii mici datorită cererii masive de învăţământ superior” pe care se pare ca au jucat-o univ de stat cu „standarde scăzute la promovarea examenelor şi la absolvire” aplicate de univ private???
O contradictie TOTALA.
In primul rand universitatile de stat nu aveau „pe vremuri” taxe iar introducerea acestora ar fi facut ca „universitatile” private sa devina o optiune serioasa.
In al doilea rand, comparatia este STUPIDA; cu alte cuvinte, in timp ce un sistem devine mai scump si teoretic mai bun, al doilea face rabat nu la calitatea serviciilor ci la cea mai importanta componenta din sistem: TESTAREA produsului final (daca tot am intalnit termenul de „client” in text). Ca si cum BMW creste pretul (probabil si calitatea) masinilor iar LOGAN renunta la verificarea DIRECTIEI si Franelor masinilor noi pe care le scoate din fabrica.
Aproape fiecare idee din acest isi are radacini in assumptions eronate. Adevarul – exista si ceva absolut in toata povestea asta – este ca aceste univ private nu au fost create ca urmare a unei nevoi de educatie a tinerilor acestui stat ci ca o mare oportunitate de business. Si atat a ramas din ea: o oportunitate. Din pacate.
Care credeti dle Andreescu ca va fi credibilitatea UNIVERSITATII PRIVATE Harvard sau Standford daca ar veni in RO? Ar trebui sa isi modifice programa si curricula pentru ca asa vrea ARACIS? NU. De altfel este evident de ce nu au venit si nu vor veni probabil niciciodata: daca te bagi in cocina te mananca ….
Concluzie: OMUL SFINTESTE LOCUL iar oamenii din acest sistem de invatamant privat se identifica (by default) cu rezultatele muncii lor. PUNCT.
Nu inteleg prea bine demersul autorului, acela de a gasi cu orice pret scuze prestatiilor submediocre ale universitatilor particulare. Chiar daca este conferentiar la vestita fabrica de diplome SH, o minima decenta ar fi trebuit sa-l impiedice sa ne explice „ghinionul” de care au avut parte univ. particulare si handicapurile cu care au plecat la drum.
Autorul uita ( sau se face ca uita) de scopul principal al unei universitati ( in general, o institutie de invatamant); uita de asemenea ca oamenii sunt cei care definesc o universitate (liceu, scoala, gradinita, cresa). Cine sunt cei care au infiintat aceste ” particolare”, cum li se mai spune? Ce legaturi au ei cu mediul universitar, ce oameni de valoare au adus in universitati ca sa aiba pretentia la un minim de respect si la un minim de succes? Cati profesori de liceu au ajuns cadre universitare peste noapte? dar cati politicieni?
Cum se explica nenumaratele cazuri de universitari „de la stat” ce, neputand avansa intr-o asemenea institutie, au fost facuti conferentiari sau profesori la „particolare” ? Toate acestea tin de ghinion sau de o politica de promovare a mediocritatii pe toate planurile, incepand de la fondatori si terminand cu studentii?
Invatamantul universitar particular este o rusine pentru ca, in afara de diplomele complet nule pe care le-a acordat, a reusit sa destabilizeze si demotiveze generatii intregi: oricum intri la facultate si o termini, indiferent cat stii, indiferent cat inveti, indiferent daca meriti. De la femeia de serviciu de la primarie pana la ministrul Igas, toata prostimea si-a luat diploma de „intelectual” la particolare.
Si mai mult decat atat, acest fenomen de „telectualizare” a maselor a fost urmat de universitatile de stat si au urmat acele sute si sute de locuri ” cu plata” reactie tipica la toata mascarada diplomelor universitare particulare.
Acum toata lumea este multumita: avem o super productie de diplome universitare la mia de locuitori, de am speriat Europa!
„În asemenea condiţii, universităţile private n-au mai putut susţine competiţia pe preţuri decât în măsură redusă (ori prin economii de scală); ….. Atâta vreme cât universităţile de stat tradiţionale şi-au putut permite să joace cartea taxelor de studii mici datorită cererii masive de învăţământ superior, apărându-şi în acelaşi timp standardele profesionale, consacrându-le la nivelul întregului sistem şi conservându-şi reputaţia, universităţile private nici nu prea aveau alte opţiuni. „Produse” educaţionale diferite – tipuri noi de programe, programe de scurtă durată, curricula construite pe o cu totul altă filozofie, etc. – ieşeau din discuţie, căci nu ar fi fost recunoscute (în speţă, acreditate.”
Execedentul bugetar al USH vine în totala contradicţie cu cele scrise de dvs.
Înțeleg deci, că la un profit mai mare decât a avut Coca Cola in 2009 (locul 16 la nivel naţional), USH nu și-a permis să inițieze un program nou de studii????????? Eu știu că nici un program nu se autorizează/acreditează peste noapte.
Revin, poate obositor, cu întrebarea: dacă resursele financiare permiteau inclusiv angajarea unui laureat Nobel, care a fost „nenorocul”? Din fonduri publice nu poti plati un profesor invitat mai mult decat permite legea….
În 2007 (după câţi ani de la înfiinţare?) USH avea publicate în reviste internaţionale 0.1 articole la un număr de 962 cadre didactice? Unde a fost „nenorocul” în acest caz? „Norocul” apare în 2010 odată cu „Metalurgia International”…..
(„Eforturile întreprinse de Universitatea Spiru Haret pentru asigurarea integrării sale în spațiul național și european al cercetării științifice au fost orientate în direcția conceperii propriei strategii de cercetare-dezvoltare, pornind de la evaluarea stării de fapt, definirii setului de obiective strategice și specifice ale cercetării-dezvoltării, elaborării planului de cercetare-dezvoltare și stabilirii instrumentelor necesare pentru realizarea sa.”)
Să mai recurgem la memorie. Univ. de stat au început să renunţe la admiterea pe baza de concurs începind cu anul 2000 (poate cu altă ocazie discutăm şi această adaptare la piaţă a univ. de stat. CIne…De ce?)…Ce a impiedicat univ. private pînă în 2000 să îşi selecteze studenţii? Să lucreze la „calitate”? Taxele mici de la stat? Care taxe?
Cam pe aici cred că se învîrte paradoxul de care făcea referire dl. Aligică…
Am facut o facultate privata. In anul 1996, inainte sa o incep, am dat examen de admitere. Era mai usor decat cel care se dadea la facultatea corespondenta de la stat, dar nu era doar o formalitate. L-as califica de dificultate medie. Nu l-au luat toti candidatii. Asta ca sa raspund intrebarii legate de selectarea studentilor la privat. Ce-i drept, universitatea asta s-a chinuit ani de zile sa-si construiasca un sediu propriu si, cand a reusit, rezultatul a fost de necomparat cu „palatele” in care se lafaia Spiru Haret de ani buni.
Ca sa ma intorc la exemanele de admitere la privat: stiti cand au disparut la facultatea mea (despre altele nu stiu)? Dupa ce au aparut locurile cu taxa la stat.
Aşa o fi, cum spuneţi.
Ceea nu mi se pare însă în ordine este transmiterea ideii că vinovaţi de imaginea pe care o au universităţile private sunt „alţii”. Valabil şi pentru cele de stat.
Spune dl. Preoteasa: „universitatile private sunt privite la unison ca un colt damnat al invatamantului superior de unde orice iese, is bad, bad, bad…”.
Este o generalizare. Lucrurile nu sunt doar albe sau negre. Dar, dacă totuşi este aşa, vina este a celor care percep sau a celui care transmite mesajul? (There are no stupid questions)
Va raspund cu niste clarificari, de fapt, mai generale. E important de precizat ce NU am afirmat in acest text:
– nu am pretins ca universitatile private din RO fac invatamant / cercerate de calitate (si nici altminteri, de fapt);
– nu am sustinut ca universitatile private fac educatie / cercetare de o calitate apropriata de cea din universitatile (traditionale) de stat;
– nu am pretins ca universitatile private au avut „ghinion” (de altfel, titlul e o pastisa – pentru cei care nu au prins referinta); dimpotriva, am afirmat chiar undeva ca „privatele” au avut sansa ca universitatile mari de stat nu puteau inmatricula pe masura cererii, si atunci invatamantul privat a crescut substantial (de unde „norocul” si „nenorocul”);
– nu am afirmat ca universitatile private au profesori mai buni – sau mai slabi, sau egali dpdv calitativ – cu cei de la stat; si nici ca o mare parte a acestor profesori sunt morali, sau imorali, sau altfel;
– nu am sustinut ca e bine – sau rau, sau altminteri – ca avem un invatamant superior de masa;
– nu am pretins ca liderii universitatilor private au fost oameni OK, sau dimpotriva, ori ca liderii universitatilor de stat au fost persoane OK, sau dimpotriva;
– in fine, nu am sustinut ca universitatile private nu au avut „posibilitatea” sa faca performanta (oricine o are; important e sa aiba si stimulentele necesare).
Acestia sunt, intr-adevar, termenii in care se poarta de obicei discutiile despre invatamantul superior romanesc. Am o parere despre afirmatiile (pe care NU le-am facut in text) de mai sus? Desigur ca am. E nevoie de asemenea afirmatii pentru a intelege configuratia IS din tara in clipa de fata? Cred ca astfel de teme sunt, in mare parte, secundare celor pe care le-am avut in vedere in articol.
Eu nu am inteles ca titlul este o pastisa. Care ar fi autorul intial?
Am inteles ce nu ati afirmat. Scrieti insa:
„Atâta vreme cât universităţile de stat tradiţionale şi-au putut permite să joace cartea taxelor de studii mici datorită cererii masive de învăţământ superior, apărându-şi în acelaşi timp standardele profesionale, consacrându-le la nivelul întregului sistem şi conservându-şi reputaţia, universităţile private nici nu prea aveau alte opţiuni. „Produse” educaţionale diferite – tipuri noi de programe, programe de scurtă durată, curricula construite pe o cu totul altă filozofie, etc. – ieşeau din discuţie, căci nu ar fi fost recunoscute (în speţă, acreditate.”
Univ. de stat au venit cu taxe mici după care s-au pliat cele particulare sau viceversa?
Stiti cind se impune finantarea per capita in invatamintul de stat?
Ce doriti a spune prin : univ. private „nici nu aveau alte opţiuni”?
De ce nu ar fi fost recunoscute „produsele educationale noi”? Prin ce ar fi fost diferita acreditarea celor de la univ. private de cele de la univ. publice?
Personal înclin în favoarea multor argumente ale dlui Aligică.
Ce mă sperie, şi mai cam peste tot în România e o abordare intutitivă când e vorba de explicarea unor evoluţii sociale, economice etc. Metoda ştiinţifică nu e larg îmbrăţişată.
În loc să citesc studii cu analize statistice pe variabile, univariate, multivariate etc..cu o anumită obiectivitate(desigur cu limitările lor) pe majoritatea blogurilor, site-urilor funcţionează o argumentaţie pe baza unei opinii generale.
Ceea ce desigur, poate reflecta adevărul, dar rata de corelare între adevărul crezut şi părerea exprimată e foarte slabă. Poţi lovi ţinta(spune adevărul) dar cu probabilitate mult mai redusă decât atunci când utilizezi metoda ştiinţifică.
Pentru universităţile studiate.
De ce nu se iau în considerare un studiu, pe profil studentului şi pe variabile. După o inventariere a studiilor internaţionale pe tema învăţământului şi calităţii. Iar apoi alegerea celor reprezentative
De la variabile cantitate gen medie absolvire, medie terminare, revenit, provenienţă mediu rural mediu urban , rata de promovabilitate, timpul de terminare, numărul de ore studiate pe o materie, costul monetar etc..se pot adăuga cel puţin 50.
Iar apoi o compilare, analiză comparativă şi apoi concluzii un pic mai rezervate sau mai puţin rezervate, dar repet vom avea o vedere mai aproape de adevăr şi cine ştie suprize pot apărea
Uitasem să spun. Un studiu presupune de 10 ori mai multă muncă decât exprimarea unei opinii. Care la rândul ei ia un timp de formulare argumentare documentare.
E lung drumul de la construirea unei baze de date…la raportul final.
Alegem întotdeauna drumul cel mai uşor, scurtătura intuitivă.
La banii pe care ii are, USH isi poate permite sa aduca 3-5 profesori visiting pe an -> sa predea in marile centre universitare. De asemenea, ar putea angaja pe cineva care sa se implice in activitatea de scriere articole academice a cadrelor care au interes si pregatire corespunzatoare ( nu este niciun secret ca astfel de cadre universitare nu sunt numeroase nici la univ private dar nici la cele de stat). Universitati din strainatate au- din ce am citit – astfel de persoane care cunosc interesele academice ale cadrelor didactice si cauta subiecte de interes pe care acestea ar putea sa le trateze analizand tendintele din jurnalele academice, stimuland colaborarea interdisciplinara, etc. Se pare ca in Ro sunt necesari astfel de oameni, care in cazul nostru trebuie sa impinga de la spate si sa zica „scrie un articol pe tema aceasta, in forma acceptata de jurnalul X” (dupa cum stiti, a scrie academic necesita abilitati ce se dobandesc in timp)
Am terminat dupa 1990 o facultate la stat (inainte de admiterea pe baza de dosar) si peste catva ani una la privat. Pot spune ca continutul predat este in ambele parti cam la fel – rezonabil si fara pretentie de stralucire (ca de obicei, 2-3 profesori buni atat la stat cat si la privat pe tot parcursul scolarizarii). Desi accesul la literatura internationala a crescut (teoretic) ce se preda in universitatile romanesti (vorbesc acum de zona stiintelor sociale) pare incremenit in trecut (desi sunt eforturi de a transfera o parte din ideile provenite din mediul academic international -dar este ca si cum ai vrea sa repari un produs invechit adaugand o piesa noua, de o generatie superioara tehnologic si incomplet compatibila). Vorbesc in primul rand de limbajul academic folosit in definirea si analiza problemelor, de calitatea resurselor folosite (nu veti fi de acord multi dintre dvs. dar in strainatate, dupa cum am aflat ulterior, situatia este alta, mult mai buna -cel putin ref. la calitatea textbook-urilor)…
Haideti sa fim sinceri, sa recunoastem public si deschis, fara scuze de doi bani, dezastrul activitatii de cercetare, sa ajungem la radacina cauzelor si sa actionam corespunzator. Un pont: cauza nr. 1, majora in opinia mea, este ca marea masa a cadrelor didactice universitare sunt marginal familiariazate cu ce se publica in jurnalele internationale de profil si in cele interdisciplinare. Sa rezolvam intai aceasta problema si apoi vor apare si idei de articole… cine stie, o parte poate vor fi si acceptate spre publicare.
1. nici un comentariu care sa sustina macar partial ceea ce a scris autorul, ceea ce spune multe despre conformismul opiniilor de la noi, despre shortsightedness daca vreti
2. si cei care pretind ca aduna date cantitative in dauna celor calitative sufera de mizerabilismul clasic romanesc, si pretind ca suntem tara cu cei mai multi absolventi de studii superioare pe cand cifrele arata ca suntem inca mult in urma vecinilor, (nu inteleg de ce se sare tot timpul din zona noastra pana la Harvard in loc de comparatii locale mult mai realiste; „elitele” evident nu investesc unde nu se face profit, harvard o sa investeasca in Abu Dhabi probabil dar nu in Ro)
3. vorbind despre scurtatura intuitiva, toate premisele autorului au fost scurtcircuitate de un mix de ideologie stanga-dreapta, ba ca din cauza lipsei concurentei , ba ca din cauza concurentei extreme de la stat, pe dinafara argumentelor autorului?!?! concurenta la stat?!?!? ok….cam atat se poate la ora asta
@ daniel : cine are studii si baze de date facute la universitatile de stat legate de ceea ce se intimpla in invatamintul din Ro?
nu te poti pune cu statul roman.
invatamintul din Ro este plin de trafic de infkuenta. este construit pe furt intelectual. articolele ISI se pot cumpara in multe cazuri. profesori multi le au scrise articolele de doctoranzii lor asta la stat. singura solutie este transformarea lor in fundatii si privatizarea integrala. atuncivomdiscuta deinvatamint majoritar privat. altfel nici.o sansa de a ajunge in top. oricu.nic universitaile de stat din germania nu prea sunt in top
Autorul acestui articol precum si conducerea USH ar face bine sa citeasca articolele publicate in ultimele luni pe subiectul educatiei universitare pe acest site, mai ales comentariile cititorilor. Apoi, aproape paralizati de insight-uri, sa alcatuiasca un plan pentru a transforma USH intr-o universitate respectata, curatata de stigmatul acumulat agresiv in ultimii ani (nu ca alte universitati nu ar fi urmat acelasi exemplu)… este pacat de cei cativa (ori mai multi) oameni de calitate care predau/ invata/au invatat la USH! Resurse exista (financiare si umane)… puneti mana pe treaba! La urmatoarea evaluare sa meritati un loc in categoria 2 a ierarhiei universitatilor…daca va faceti treaba cu seriozitate, nu individual ci colectiv, aveti potentialul de a reusi (sfat valabil si pentru numeroase universitati de stat).
Pe zona cercetarii tb. sa scrieti articole academice publicate in jurnale internationale ( fiecare cadru didactic cate un articol macar – cumparati acces la bazele de date internationale ori intrati in vreun proiect finantat de UE -http://www.uaic.ro/uaic/bin/view/Research/SN1108051020); pe zona educatiei oferiti cadrelor didactice carti de specialitate din strainate ( ebook-uri macar – se gasesc la preturi mai mici ori cautati macar pe torrente ori scribd) .
Si aveti bunul simt (stimati conducatori ai USH) sa rezolvati problema absolventilor care nu si-au primit diploma pentru ca au crezut in tampeniile pe care le spuneati ref. acreditarea programelor la FR si ID (au trecut 2 ani si nu au primit diplomele)! Nu mai continuati cu miniciunile… asumati-va barbateste responsabilitatea nu doar banii incasati! La munca, nu la facut PR! Altfel, Dumnezeu sa va fereasca ca peste 10-15 ani un astfel de absolvent nemultumit sa ajunga intr-un post important din Guvern!
A facut cineva aici, cred ‘ilinca”, o observatie foarte adevarata: universitatile private au fost infiintate de cei de la stat. Imi aduc aminte foarte bine ca unii dintre profesorii mei de la Babes-Bolyai predau simultan si la „Avram Iancu”, la „Bogdan -Voda”, „Cantemir” si chiar la alte universitati de stat din alte orase (Oradea). Ubicuitate domnule nu gluma, mai ales ca aceste cursuri de la „privat” se suprapuneau cu cele de la „stat” ei fiind totusi prezenti doar la stat. Am auzit istorii similare si despre profesorii de la Univ. din Bucuresti. E ciudat nu? E ciudat cum desi exista un numar foarte mare de universitati culmea nu exista niciodata posturi universitare *daca nu cunosti pe”). Faceti un ratio numar de studenti, numar de profesori. Universitatile private sunt defapt de stat si cele de stat private dupa logica unul e in toate si toate e in unu. Ceea ce nu explica in fond de ce anumite Univ sunt mai bune decat altele cand in fond aceeasi profesori predau in ambele… In plus universitatile de stat percepeau si percep taxe ceea ce face ca Universitatile de stat sunt de trei ori private: pe banii statului, pe banii celor care platesc taxe (daca retin corect una dintre facultatile de la Univ din Bucuresti a acceptat intr-un singur an 500 de studenti noi admisi, mai toti pe locuir cu taxa). In final mai primesc bani si de la „privat”., Deci paradoxul a fost explicat. Reforma ministrului este salutara dar abia inceputul. Mi-as fi dorit eliminate toate locurile cu plata de la „stat” devreme ce e „de stat” adica pe banii ce provin din taxele romanilor, iar cele private sa aiba reduceri seminificative de taxe devreme ce studentii platesc sume foarte importante. Altfel bietul student de la „privat” plateste taxe si pentru el si pentru ce de la „stat”. Daca dorim un invatamant sanatos (privat, public) atunci trebuie transate o serie de aspecte financiare pe langa cele pur academice.
Dupa ce problemele de baza administrativ financiare sunt clarificate definitiv, Universitatile sa lanseze concursuri transparente de angajare: afisez postul, conditiile, salariul etc cu un an de zile inainte, faci o selectie transparenta si incepi pas cu pas sa aduci personal academic nou. In plus, trebuie facuta o distinctie importanta; a ocupa un post de lector, sa fie nevoie de doctorat, proiect de cercetare, nu obligatoriu publicatii, pentru post de conferentiar publicatii etc. Cadrele universitare nu se nasc cu publicatii in laba, pentru asta a publica e nevoie sa obtii un post universitar. Ori la noi se prespune asa: sa aiba tipul PhD in strainatate sa vorbeasca X limbii, publicatii etc Really? Pai PhD in strainatate foarte putini au pe bani romanesti, deci univ romaneasca vrea sa culeaga gratos efortul celor pentru care nu a platit. Nu domnule, trebuie sa oferi ceva ca sa ceri ceva in schimb. Sunt doua criterii fundamentale de selectie: unul foarte inalt care trebuie legat de titulatura postului si unul „potential”. Poti angaja un cadru universitar ca lector pentru potential si sa-i dai o perioada de 3 ani sa publice, altfel il trimiti la plimbare, si poti angaja un cadru universitar (conferentiar) care trebuie deja sa aiba publicatii etc.
Un ultim cuvant despre publicatii internationale: sa nu va inchipuiti ca tot ce se publica „international” e de buna calitate. E o logica absolut aberanta. Ce anume e „international” Francezii, italienii, nemtii etc au publicatii in domenii care bat lejer tot ce se publica in SUA si Anglia, cum la fel SUA si Anglia au publicatii in domenii care bat tot ce se publica in Franta Italia etc. Depinde foarte mult de domeniu, depinde de orientarea ideologica si de interese. Au credeti ca cei din America sunt asa de bucurosi sa aiba concurenta??? Pentru ei e la fel de vital sa-si publice propriile lor idei cata vtreme postul lor depinde de asta. In plus, apropo de calitate s-a publicat imens despre „incalzirea globala” ca acum sa se ajunga la concluzia ca e „schimbare climaterica” . Domnule, trebuie sa construim in Romania calitate raportandu-ne la ceea ce se scrie in „afara” Calitatea invatamantului in aceste tari a rezultat de pe urma eforturilor lor interne first of all. Mai apoi, exista un risc al manipularii imense, mai ales in stiintele umane: in SUA filosofia, literele sunt foarte diferite de cele din Europa. Francezii nu dau doi bani pe aberatiile ideologice scrise de americani despre Franta..si au dreptate. IDeci trebuie vazute in ce anume domenii „internationalul merge si in ce domenii nu merge.
˝Care credeti dle Andreescu ca va fi credibilitatea UNIVERSITATII PRIVATE Harvard sau Standford daca ar veni in RO?˝
Vad ca exista o fel de complex cu Harvard-ul si ca de ce nu vine in Romania.Ca sa spulberam orice complex:Harvard-ul este deja in Romania de ceva vreme si nu cred ca si-a pierdut din credibilitate pe chestia asta.
˝Harvard o sa investeasca in Abu Dhabi probabil dar nu in Ro˝
Cred ca nu ar trebui sa va ingrijorati, Harvard deja a investit masiv in Romania.Este cel mai mare proprietar de paduri din tara.Adevarat, nu a investit in educatie, ci in paduri pentru ca e mult mai profitabil.Din acest punct de vedere nu trebuie sa fiti ingrijorat ca Harvard va investi in Abu Dhabi, acolo suprafetele forestiere sunt cvasi-nule.Cand va exista o masa critica de potentiali studenti care sa nu fie parliti, in asa fel incat investitia in educatie sa fie mult mai rentabila decat investitia in paduri, atunci e posibil sa vedeti si o filiala universitara Harvard in Romania.Pana atunci un calcul economic simplu cu deplina confirmare in practica indica faptul ca investitiile forestiere sunt mult mai profitabile decat investitiile in educatie.
Cum am mai spus:nu poate exista o universitate privata performanta intr-o economie de periferie.In schimb pot exista economii performante ale caror universitati de top sa fie publice.
Ii salut cu consideratie pe toti cei care si-au gasit timp sa comenteze ideile din textul Domnului Andreescu si le multumesc pentru parerile expuse. Unele sunt echilibrate si puncteaza elemente mai putin intuitive ale argumentului expus de Dl. Andreescu. Acestora le multumesc foarte mult. Altele au diferite suferinte, pe care nu le detaliez aici. Voi incerca sa clarific unele aspecte ale argumentului care mi s-a parut mie ca au fost criticate mai dur decat meritau.
Textul se referea la o universitate privata infiintata cu cadre didactice romanesti, care isi asuma ca face performanta… cum ar pleca ea? cu un bonus de incredere, ca doar e vorba de capital privat, nu de matraprazlacuri de la stat, sau cu un deficit de imagine?
exista in mediul universitar surse de legitmitate autohtone? afilierea Domnului Andreescu la o universitate privata nu a adus decat deservicii argumentului: o serie de discutii referitoare la probitatea USH si cateva ironii abjecte la adresa dumnealui. Sustin ca atat de inversunatii critici ai USH si ai Domnului Andreesecu, colateral si ai argumentului expus, au reusit sa ofere exemplul perfect care sa dea greutate argumentului: universitatile private sunt privite la unison ca un colt damnat al invatamantului superior de unde orice iese, is bad, bad, bad… Nu supun discutiei fundamentele acestei perceptii, ci larga ei raspandire.
Cu consideratie,
Viorel Proteasa
Revin cu o întrebare adresată și domnului Algică și la care domnia sa nu mi-a putut răspunde: ce caută universitățile private (și mai cu seamă cele confesionale) în clasificarea comandată de minister? Privații nu iau bani de la stat, confesionalii nici măcar atât; prin urmare, dacă prin această clasificare se urmărește redistribuirea responsabilă a finanțelor de la buget spre universitățile care fac cercetare, care e scopul includerii universităților private și confesionale în această clasificare? Să mă lămurească cineva…
Da, sunt adevarate multe din cele spuse aici si eu le-am vazut ca studenta si doctoranda la Universitatea de Vest din Timisoara.
Cei mai corupti si incompetenti sunt la facultatea de economie de la UVT. Acolo e decan nepotul rectorului. El se poarta brutal cu toata lumea, nu discuta cu angajatii si nu asculta de nimeni. Recent facultatea a pierdut dreptul de a organiza doctorate la vreo doua domenii, deci bani multi. Rectorul Talpos si decanul Pirtea trebuie sa plece. Dar dupa ce am vazut si patit acolo ar trebui sa plece toti. Sunt numai familii si rude. Mie mi-a luat bursa de doctorat o pila a lui Pirtea, cumnata lui Dobre Costinel, prodecan acolo. Mare nedreptate mi s-a facut dar n-am cui sa ma plang. Voi pleca la Cluj. Toate granturile se obtin pe relatii la comisiile din Bucuresti, noi n-avem nici o sansa, asa era pana acuma. Profesorii batrani aveau pile la ASE si aia ii ajutau sa obtina granturi. Lucrari in reviste straine nu au deloc, ei se ocupa numai de firmele lor din oras. Ne puneau pe noi sa le traducem din articole si apoi copiau de ici si de colo si publicau prin reviste din tara. Toata universitatea e asa, plina de copiii profilor, si chiar amante!!! Este incredibil cum au ajuns profi, cine i-a controlat si evaluat. Rusine!!!
In materie de abuzuri se pot scrie carti, profesori care vin beti la examene, profesori care abuzeaza sexual, care dau examene fara sa comunice clar normele de evulare, etc, etc.. Statutul profesorilor trebuie delimitat prin legi foarte clare iar la capitolul acesta nu doar Romania dar Europa sta oribil. Baronii universitari exista peste tot in Europa. In esenta cred ca Universitatile ar trebui complet privatizate iar ministerul educatiei sa se ocupe de supervizarea lor. Cata vreme profesorii stau pe bani publici si pozitia lor nu e amenintata va fi greu daca nu imposibil sa obtinem schimbari.
USH nu are pe site – in dreptul fiecarei facultati (nu doar din Buc. ci si din tara -inclusiv „centre tehnologice”) prezentat detaliat cine preda ce, cu CV si alte detalii ( ca o universitate ce se respecta). De asemenea, doar autorul acestui articol si inca cateva cadre didactice de la USH au profil pe site-urile de networking academic (gen Academia.edu, etc.) Exista probleme cel putin la nivel de transparenta (probabil legat si de organizatiile de studenti de la USH -anii trecuti ziarele vorbeau de diverse magarii (cu Carta) prin care conducerea USH incerca sa tina sub control astfel de organizatii)…Rezolvati si problemele acestea, ca sa nu mai vorbim de altele legate de pregatirea personalului didactic (secretara sef cu grad de lector -USH Brasov , pile & relatii – sefi de la ISJ ce invata/recent absolvente USH &conduc centre tehnologice in provincie – Targoviste, etc.). Faceti curat in propria curte! Mizerie multa este si la universitati de stat (inclusiv Univ Bucuresti) dar nu prea vad sa se schimbe ceva semnificativ acolo…
Imi pare rau, dar la mine la facultate – Litere @ USH – si la cateva altele din aceeasi institutie aproape toti profesorii au CV-ul pe site.
De ce nu apare pe site-urile universitatilor locul pe care acestea il ocupa in noua ierarhizare? USH nu spune nimic dar sunt unele -gen Valahia -http://www.valahia.ro/ care au tupeul sa spuna :
Calificativul acordat Universitatii VALAHIA din Targoviste de catre Consiliul ARACIS este:
„GRAD DE INCREDERE RIDICAT”
Cum se poate asa ceva? Ministerul de ce nu impune sa publice pe site-ul fiecarei universitati locul obtinul in urma evaluarii? se prezinta informatii eronate ref acest aspect pe site-urile universitatilor…
Observatiile unuia de pe margine, care nu are legatura directa cu subiectul, mai degraba o legatura indirecta.
1. Autorul imi pare atacat cam nedrept. Si cam ilogic. Sunt niste incercari de a cauta cauzele unui fenomen. Ori mai toate reactiile au fost de genul „voi, vorbiti, nemernicilor, iar incercati sa aduceti justificari pentru mizeriile din facultatile private”
2. Poate simplific eu brutal si gresit, dar mie nu mi se par chiar neadevarate anumite concluzii ale autorului. Cu mintea mea proasta, eu i-as raspunde domnului Aligica: facultatile private nu ofera servicii de calitate pentru ca nu exista piata. Inca nu.
Serviciile de calitate costa bani, bani buni. Cine si de ce sa dea acesti bani pentru demararea afacerii? Cine si de ce sa plateasca pretul corect pentru astfel de servicii? Face cineva opere de caritate la nivelul asta pentru asa intreprindere? Sunt multi care strang 15 ani bani in Romania pentru studiile superioare ale copilului? Nu, zau, cred ca discutam despre alta tara
Domnul Aligica se mira ca se baga oameni cu bani in fotbal si in alte prostii. Cei care baga bani acolo baga pentru imagine, pentru profit sau pentru alte magarii, gen spalari de bani. Nu e cazul in educatie.
Cred ca nu suntem pregatiti la nivel de tara pentru asta. Educatia nu pare o prioritate pentru populatia din Romania, nu au fost create masele critice care sa aiba si dorinta si putinta (financiara). De exemplu, in sanatate discutam de cu totul alte impulsuri si de alte sume de bani pe care o persoana e gata sa o „pompeze” in sistemul privat de sanatate („nu dau banul, in 3 luni fac pluta pe spate cu trandafiri pe burta, deci sa bagam adand mana in buzunar”)
Ori deocamdata boborul este pregatit pentru diplome de carton, sau, in cel mai bun caz, de o educatie medie/mediocra gratuita in sistemul public. Si cam atat. De la situatia data au profitat si cei care au demarat „fabricile de cartoane cu stampila si sigla”. Nu e justificare, ca nu am rude nici de a 7-a spita in mediul ala, e doar o constatare.
Cred ca un astfel de sistem de calitate tot de la „burta” si de la bani ar porni, cel putin in prima faza. Asta e realitatea, mai ales cea romaneasca. Primele sloganuri ale unei intreprinderi de succes ar fi cam asa: „95% dintre absolventi s-au angajat in 3 luni de la absolvire. 2300 de euro este salariul mediu lunar al absolventilor nostri la 5 ani dupa absovire, 35% dintre angajati au functii de management in multinationale la 10 ani de la absolvire etc etc etc”. Tot burta, saraca, o sa impinga lucrurile in fata, dar mai avem pana acolo. Si ma refer la toata tara, nu doar la cei care au demarat astfel de afaceri.
Parerea mea.
@silicon_v
nu sunt de acord cu tine… :
-„facultatile private nu ofera servicii de calitate pentru ca nu exista piata” – atunci sa le inchidem si vor aparea cand exista piata ( nu lasi pe piata sa se vanda masini ce corespund unor standarde dure ref. siguranta si calitatea franarii si controlul sistemului de directie (avand un pret mai mare – ca si universitatile de valoare- se adreseaza unui numar limitat de cumparatori) iar marea masa a fraierilor sa mearga cu masini ce pot intra in gard / rapa la prima curba ca, nu-i asa, cat platesc pe masina atat face ( alt caz este al alimentelor de calitate vs. expirate )
“Serviciile de calitate costa bani, bani buni. Cine si de ce sa dea acesti bani pentru demararea afacerii? Cine si de ce sa plateasca pretul corect pentru astfel de servicii?” Lasand la o parte ca cel putin in teorie Universitatiile sunt fundatii si nu au actionari disperati sa incaseze trimestrial dividente, sa vedem ce tipuri de facultati au universitatile private: stiinte juridice, umaniste si sociale. Nu prea se inghesuie sa faca facultati de inginerie, medicina, fizica, chimie. Asta inseamna ca nici nu cheltuie bani pe laboratoare sofisticate. Tot ce le trebuie sunt sali de clasa, laborator de informatica ( cum are USH pt sustinerea examenelor on-line), software adecvat, biblioteca (destul de modesta dpdv academic din ce mi-au spus prieteni care au terminat USH), cadre didactice pregatite. Rar mai sunt incluse camine studentesti. Cu ceva dedicatie din partea profesorilor, cu manuale serioase, moderne (nu poleieli pe idei din anii ’80), cu testari la intrare in sistem, pe parcurs si final se poate realize o educatie adecvata, rezonabila la nivel European. Ce, universitatile din Ro au dotarile in laboratoare, biblioteci, sali de sport, etc. pe care le au universitatile din SUA pt a cere o suma mai mare ca taxa? Hai sa ne vedem lungul nasului…
In opinia mea performanta inseamna cercetare si nu cred ca la acest moment putem vorbi de asa ceva cu exceptia unor cazuri rare chiar si la universitatile de stat (deci, cele private + multe din cele de stat ar trebui sa aiba acreditate putine masterate si niciun program doctoral pana nu demonstreaza ca ofera calitate la nivel de licenta). Unde este partea grea in tot ceea ce am spus mai sus – pp. ca cadrele didactice sunt rezonabil pregatite? Este un standard minim care nu este satisfacut – asa cum tehnologia a evoluat si a impus standarde minime de calitate ref. TV, PC, etc. (acolo avem obiecte aici servicii de educatie). La ora actuala, pentru performanta, dupa cum spun chiar si analizele celor implicate, scolile doctorale in Ro stau destul de prost, cu putin noroc si multa munca situatia se va schimba peste 10 ani … asa ca faceti doctoratul in strainate (oricum doar o minoritate ar trebui sa-l aiba –ceea ce nu este cazul Ro, unde nu-ti vine sa crezi cine are doctorat si nu stie sa lege 2 cuvinte)
-ref salariu mediu de 2300 euro si angajari in multinationale – din ce stiu sal. mediu din Ro este mult mai mic si la el ar trebui sa ne reportam … iar cu multinationalele nu cred ca este un reper valid – nu exista doar facultati de economie ci si filologie, psihologie-sociologie, etc. si oricum multinationalele nu sunt pe plan intern suficient de numeroase pentru a oferi o sansa rezonabila unui numar x din marea masa de absolventi…iar mediul corporatist nu este facut pt toti dpdv al culturii organizationale.
Eu asta cer: un standar minim garantat, care in zilele noastre nu mai este similar cu cel din anii’80. Lumea s-a mai schimbat. Asa cum acum nu-ti mai cumperi TV pe lampi tot asa nu trebuie acceptat invatamant ce nu respecta niste standarde minime ( ca veni vorba, raportul de studenti / cadre didactice este important in aceasta ecuatie, promovarea netransparenta ori chiar dubioasa a unor cadre universitare, etc…)
Nu este doar o critica valabila numai pt universitatile private ci pt 80-90% din sistemul universitar romanesc (stat +privat).
Parerea mea…