Există intr-adevar o nostalgie a timpurilor comuniste? Există riscul ca aventurieri demagogici sa urce pe creasta valului de frustrari populare si sa primejduiasca intreg edificiul democratic? Sunt castigurile pluralismului reversibile? Ne putem astepta la avansul unor miscari de tip peronist? Am incercat sa raspund la aceste intrebari in interviul dat jurnalistei Melania Cincea de la publicatia bisaptamanala timisoreana „Timpolis” (numarul de joi, 16 decembrie 2010). Recomand interviul acordat de Bogdan Cristian Iacob pe marginea recentului sondaj IICCMER-CSOP. Competente si sobre, raspunsurile sale lumineaza cauzele, natura si implicatiile actualelor stari de spirit privitoare la ceea ce a fost dictatura comunista.
Cand examinam rezultatele unor sondaje de opinie este bine sa ne reamintim ca ele reflecta emotii si atitudini relativ fluctuante, reactii mai mult sau mai putin spontane, mai mult sau mai putin elaborate. Sondajele sunt extrem de utile, insa nu trebuie fetisizate. Raportarea cetatenilor Romaniei la comunism nu este nici univoca, nici monocroma. Comunismul a fost, spre a relua formularea istoricului Stefano Bottoni, un ecosistem social, deci a afectat straturi extrem de complexe ale subiectivitatii. Iesirea din comunism, cum scria profesoara Katherine Verdery, a provocat o mutatie axiologica. Cand se prabuseste un intreg sistem de valori este normal sa urmeze deruta, buimacire, stupoare. Problema se agraveaza in conditiile in care trecutul este considerat o povara inutila, iar confruntarea perioadelor traumatice este privita drept un exercitiu fatalmente partizan, o instrumentalizare politica, nu ca o conditie indispensabila a normalitatii democratice.
In pofida ispitei de a blama democratia pentru toate tensiunile actuale, nu cred că aceşti nostalgici (ori utopici, pentru că mulţi, de fapt, nu tânjesc după un comunism real, ci după unul romantizat) ar dori să trăiască într-un regim în care tot ce nu este obligatoriu este interzis. Nu cred că există mulţi cetăţeni în lumea post-comunistă care să regrete frontierele închise, monotonia universalizată, plictisul, cozile, duplicitatea la care eram în fond cu toţii condamnaţi. Libertatea este o condiţie care ni se pare de la sine înţeleasă atunci când o avem, îi simţim lipsa însă, psihologic şi, uneori, chiar fizic, atunci când este absentă.
Ne întâlnim, cred, cu un fenomen explorat cândva de gânditorii Şcolii de la Frankfurt, anume teama de libertate (cel care a scris chiar o carte cu acest titlu a fost psihanalistul şi gânditorul social Erich Fromm). În cele cinci landuri din fosta R.D.G. există o stare de frustrare în raport cu o anumită condescendenţă manifestată de cei numiţi Wessies (germanii din Vest). Îndeosebi între membrii grupului de vârstă trecut de 50 de ani există şi o anxietate motivată de dispariţia unor forme previzibile de existenţă socială. Imi amintesc filmul “Goodbye, Lenin” : pentru nu puţini subiecţi ai statului totalitar existau repere uşor identificabile, de la un singur tip de castraveciori muraţi la câteva tipuri de chifle, mereu aceleaşi. Democraţia este, prin definiţie, un teritoriu al confruntării, al controverselor, al polifoniei. Recesiunea economică, trăită dramatic în Europa şi în Statele Unite, a agravat stările de spirit pesimiste, a îngăduit relansarea vechilor clişee anti-capitaliste. Aceste profeţii apocaliptice nu pot submina instituţii democra¬tice robuste, dar pot slăbi încrederea oamenilor în aceste insti¬tuţii. De aici şi importanţa dialogului public, a dezbaterilor, a ceea ce se cheamă conversaţie democratică.
Atunci când atâţia români spun că regimul comunist a însemnat aplicarea eronată a unei idei bune, trebuie să vedem dacă ei ştiu cu adevărat în ce a constat ideologia marxistă. Îşi dau ei, oare, seama că era vorba de o dictatură nu doar politică ori economică, ci de una asupra sentimentelor, gândurilor, emoţiilor, nevoilor umane? Cunosc ei care au fost costurile umane ale aplicării utopiei? Iată, aşadar, rolul vital al educaţiei şi al memorializării. Sunt convins că nu este vorba de o evaluare pozitivă a te¬rorii comuniste, ci mai degrabă de minusurile informării şi formării publice a unei conştiinţe istorice adecvate.
In 1998 am publicat o carte la Princeton University Press intitulată “Fantasies of Salvation: Democracy, Nationalism, and Myth in Postcommunist Europe” (a apărut în româneşte în 1999, în traducerea Magdei Teodorescu, la Polirom, cu titlul “Fantasmele salvării”). În 2009, editura americană a decis să o republice, ca ediţie paperback, considerând că analizele mele se menţin actuale. Pe scurt, în condiţii de profundă debusolare istorică, de derută valorică, de angoase econo¬mice, se creează premise pentru ascensiunea demagogilor, fie ei de extremă dreaptă ori de extremă stângă. Acesta a fost sensul peronismului în Argentina (o mişcare politică, dar şi un partid, ambele legate, în prima fază, de generalul Juan Domingo Peron).
Peronismul nu este un fenomen exclusiv argentinian. Rui¬nele leniniste pe care le întâlnim în plan moral, social, economic în România şi în celelalte state post-comuniste sunt toc¬mai solul pe care îl utilizează aceste mişcări populiste. Principalul lor inamic este statul de drept. Populismul etnocentric promovează un tip de colectivism primordialist care torpilează încrederea în sine a individului şi îl invită săşi dizolve subiectivitatea în magma amorfă a ade¬ziunilor de grup. Pe acest fond prosperă politicile radicale, formulele pretins magice, care ar rezolva instantaneu problemele dificile ale unei atât de exasperante tranziţii. Nu cred că peronismul în versiunea sa revoluţionar-aventuristă este un pericol imediat, dar mi-e teamă de ceea ce aş numi peronismul soft. Acesta poate izbucni în varii ipostaze. Când Victor Ponta vorbeşte de „Scaraoţchi de la Cotroceni”, are loc diabolizarea, adică dezumanizarea celui menit să fie eliminat, să fie lichidat în efigie. Politica este înlocuită de exorcism (ceea ce este deopotrivă amuzant şi tragic, ţinând cont că social-democraţia veritabilă nu se angajează în asemenea ritualuri misticoide). Când unii politicieni condamnă împrumu¬turile de la F.M.I. şi afirmă nonşalant că ne putem descurca şi fără ele, mi-e teamă că intrăm într-o zonă a iresponsabilităţii, a unor tactici distructive. Pe scurt, reazemul democraţiei îl reprezintă instituţiile, procedurile, statul de drept. Comunismul, ca şi fascismul, au reprezentat statul de nedrept (Unrechtsstaat).
doar o mica precizare legata de spaima de libertate.
oamenii nu se tem de libertate in general, sau de libertatea legata de propria persoana, ci de libertatea de care se bucura cei care incalca legea in aceste vremuri de tranzitie. avand in vedere ce s-a intimplat in ultimii 20 de ani in romania, as putea spune ca pe buna dreptate.
anti-democratia unora e perfect rationala. Ce au castigat oamenii de rand dupa 1989? nimic., si nu o lua cu dreptul la libera circulatie, libera exprimare si alte lucruri de genul ala care sunt aproape 0. Eu am 21 de ani si nu am iesit niciodata din Romania, pentru ca nu am avut bani sa o fac. la fel si parintii mei, care nu aveau bani lichizi sa-si cumpere masina de spalat. si au trebuit sa o ia in rate.
Cred ca democratia este intaleasa gresit, sau mai bine zis este o minciuna. Cred ca traim tot intr-un fel de socialism, dar numai pentru unii oameni, cei care au bani. Cei care n-au, au doua solutii in viata, ori muncesc ca sclavii ori se apuca de ilegalitati, si cred ca suntem de acord ca ambele categorii au multi romani in ele, poate sunt aproape egale in numar.
Din punctul meu de vedere democratia e un esec total, iar singura scapare e un regin cu masuri totalitare, sau dure in orice caz. Dar ce stiu eu…. sunt un nimeni, povestesc pe internet fara rost, asa cum o fac multi.
Sanatate, numai bine
Nici în era comunistă nu aveai bani, ci o hârtie fără valoare cu care nu aveai ce cumpăra;
Nici în era comunistă nu aveai maşină de spălat, nici în rate, nici fără;
Nici în era comunistă nu aveai unde ieşi din ţară,
În schimb aveai un regim cu măsuri totalitare. Şi ceea ce este cel mai rău, dacă ar fi fost un regim impus doar de cel de la putere, care se numea Ceauşescu sau Dej, cu ajutorul Miliţiei, Securităţii şi altor baionete cu creier, ar fi fost suportabil. Tiranii pot fi păcăliţi, poţi fugi de ei sau te poţi ascunde.
Însă coloana vertebrală a regimului a fost altcineva. A fost clasa purtătorilor de pulovăraş jegos.
Gata oricând să te toarne, sub un pretext oarecare, poate inventat. Gata oricând să îţi zgârie maşina. Gata oricând să îţi facă scandal la şefii tăi. Gata de orice ticăloşie.
Şi dacă „nişte băieţi deştepţi care au îmbrăcat pulovăraşul la Loviluţie” l-au aruncat mai apoi, schimbându-şi pielea comunistă precum şarpele şi îmbrăcând costumul de om de afaceri, clasa care a purtat pulovăraşul de la naştere nu l-a schimbat niciodată. Ei sunt aici.
– „vrem pedeapsa cu moartea pentru corupţi, şi graţierea ălora care fură şi omoară că n-au ce mânca”;
– „vrem naţionalizarea şi confiscarea proprietăţilor”;
– „vrem să fie discriminaţi ăia cu bani, să nu-i angajeze că ei nu ştie să muncească, au de la tăticu de-acasă”;
– „cine zice că are şcoală minte, a ars gazul pe la Spiru”;
– „vrem să interzicem maşinile ca să-i frigem pe ăia cu bemveu. Sau măcar să căutăm un pretext să le confiscăm bemveul, ori că a depăşit viteza, ori că a trecut pe roşu”;
– „vrem să fie băgaţi la Canal ăia care umblă prin cluburi şi se îmbată”;
– „oameni adevăraţi e ţăranii, că ei este ecologici şi face agricultură bio fără Euri, nu ca golanii ăia de la oraş”;
– „nu-i adevărat că ţiganii e ticăloşi, e simpatici, ştie să cânte şi să petreacă, ticăloşi e numai cocalarii ăia împuţiţi cu lanţ la gât”;
– ş.a.m.d.
Şi dacă vreo 2-3 personaje politice au avut o idee sclipitoare, la fel de sclipitoare precum a personajului de benzi desenate căruia i se aprinde un bec în cap, au avut această clasă la dispoziţie ca să le-o pună în practică.
Începând cu ideea Tovarăşului Iliescu Ion, care spunea între 1990 şi 1996 că nu trebuie să avem calculatoare, că sunt dăunătoare (până când ajunseseră ţărăniştii să se pretindă partizani ai informatizării în campania din 1996, numai ca să i se opună), trecând prin „nu ne trebuie autostrăzi” a Cheliosului, şi terminând cu „hai să-i belim pe ăştia cu iPod şi maşini” a Micului Schumacherescu.
„Politicienii s-ar căţăra fără restricţii pe valurile de emoţie populară create pentru a-şi atinge scopurile” se potriveste linistit si altora, nu numai lui Ponta cu al lui „Scaraoţchi”. Ponta, in tema de fata, reprezinta varianta soft, cum elegant o denumiti. Ce parere aveti de demonizarea la gramada a intregi categorii socioprefesionale, ca ia iasa, prin contrast, „poza” lui Fat Frumos, calare pe un cal alb, salvatorul patriei? Sau despre placa cu mogulii, placa care, plecand de la chestii absolut autentice, s-a transformat in „statui plimbate prin oraș ca să dea populația cu pietre și să se liniștească” (citatul e dintr-un interviu al Alinei Mungiu).