duminică, aprilie 21, 2024

Despre perfecțiune

Teatrul Tineretului din Piatra Neamț este una dintre puținele instituții de spectacole din România care se află în posesia a ceea ce se numește program. Unul autentic și viabil. Aici repertoriul nu înseamnă un simplu amalgam de titluri. Regizorii invitați să monteze la TTP, în majoritate, dacă nu cumva  eminamente tineri, unii dintre ei aflați chiar la început de profesie, oameni cu șansa unei cariere, nu vin aici doar cu o singură piesă sub braț. Piesă care se montează obligatoriu. Propunerilor acestora li se asociază cele ale instituției gazdă care este hotărât interesată în promovarea celor mai noi nume, modalități, tendințe din literatura dramatică română și universală. Urmează, discuții, negocieri, căderi la învoială.

Așa stau lucrurile și în cazul celei mai recente premiere de la Piatra Neamț. Mihai Gligan, regizor tânăr, licențiat al Facultății de Teatru și Televiziune de la Universitatea clujeană Babeș-Bolyai, încă masterand, a pus în scenă Instrucțiuni pentru  asamblare corectă. Piesă din anul 2018 a dramaturgului britanic Thomas Eccleshare. A făcut-o în urma unor discuții, a ceea ce se cheamă negociere, cu  Serviciul literar-artistic, adică cu oameni serioși și stăpâni pe meserie, așa cum sunt Raluca Naclad, Gențiana Ionescu, Oana Balaci și Daniel Chirilă, și cu regizoarea și scriitoarea Gianina Cărbunariu,  directoarea instituției. Și rezultul mi se pare a fi o reușită. Argumentez în cele ce urmează.

Instrucțiuni pentru asamblare corectă este o piesă dificilă. Cu un noian de teme, cu foarte multe piste. Preponderent, esențialmente,  avem de-a face cu o dramă de familie. Drama incapacității acesteia de a manageriza așa cum s-ar fi cuvenit derapajele de toate felurile ale fiului. Un băiat pe nume Nick. Până la un moment dat copil bun, serios, cuminte, însă care, odată plecat de acasă la studii universitare, cade victimă viciilor. Alcoolului și drogurilor. Avem, așadar, o a doua temă. Aceea a tentațiilor nocive, greu de stăvilit, tentații tot mai frecvente și primejdioase în zilele și anii pe care îi trăim. Nick frecventează ceea ce francezii numesc les milieux louches, acumulează datorii, până la un moment dat plătite de părinții lui, Max și Hari, acumulează și dispariții și reveniri, face repetate promisiuni de îndreptare, din care se va alege însă- cum altfel?- praful și pulberea. Ajunsă la capătul răbdării, Max recurge la soluția abandonului pe care, faute de mieux, o va accepta în cele din urmă și tatăl. Hari. Profesor de liceu. De aici și întrebarea majoră formulată de text. Ce facem în clipa în care unul dintre apropiații noștri nu este așa cum ne-am fi dorit? Când nu este nici pe departe perfect. Din contră. Îl declarăm defect, inutilizabil?  Îl alungăm sau îl înlocuim cam tot la fel cum înlocuim o piesă defectă din casă? Un robinet, o cadă? Îi comandăm un substitut, dacă se poate chiar pe bani puțini, îl asamblăm noi înșine spre a evita în acest chip cheltuieli suplimentare? O facem servindu-ne de un manual de utilizare? Iar dacă substitutul nu dă randament îl facem imediat retur? Cum reacționăm în  față unei tragedii, așa cum este aceea prin care trec Hari și Max este a treia mare temă a scrierii lui Thomas Eccleshare. Facem apel la soluții radicale sau ne mințim? Combinăm haotic ambele soluții? Recurgem la inteligența artificială?

La soluția înlocuirii a recurs familia lui Nick. Ea face apel la inteligența artificială. Aceea ale cărei posibilități, dar și primejdii au fost intuite, între alții, încă din anul 1920 de Karel Čapek, în celebrul său R.U. R. Text care a prilejuit în anul 1985 un admirabil spectacol Teatrului Tineretului din Piatra Neamț, regizorului Alexandru Darie și scenografei Maria Miu.  Ce face familia lui Nick spre a scăpa de singurătate – marea problemă a secolului al XXI lea și altă temă majoră a piesei- și de povara eșecului ? Aduce acasă un robot sofisticat, îl pune încet-încet la punct ori se amăgește că ar putea face asta, îl asamblează cât mai corect și eficient posibil. Se străduiește să îl facă să fie și uman, și performant și să fie pregătit în vederea lansării în societate. Se transformă în noi și mult mai performanți profesori Higgins. Ce facem însă atunci când robotul numit Jan ratează examenul? Și nu oricând, și nu oricum, ci în fața lui Laurie, Paul și Amy. Componenții unei familii prietene care sunt ori vor să pară cu toții perfecțiunea întruchipată. Cum gestionăm acest al doilea mare eșec? Există oare în această poveste stranie, fals, înșelător SF, altminteri atât de omenească,  vinovății? Și dacă da, cum sunt ele asumate? Printr-o nouă evadare din realitate?

Meritul regizorului Mihai Gligan constă în faptul că a organizat într-un construct scenic clar, bine, armonios articulat toate aceste teme. Nu a căzut nici în tehnicisme exagerate, nici în dramolete lacrimogene. Procedează astfel încât spectatorul are parte de un continuum de surprize. Că acesta poate și nu poate anticipa ceea ce se va întâmpla mai departe este iarăși un merit al spectacolului. Directorul de scenă instituie un crescendo real. Asociază realismul cu metafora. Asociere care apare ca atare și în decorurile semnate de Clara Ștefana. Câteva piese de mobilier. Scaune. Canapele. O cadă imensă. Loc în care și în preajma căruia se consumă una dintre cele percutante, mai emoționante, mai dure scene din spectacol. Aceea în care Max vorbește despre tragedia pierderilor. Totul consumându-se în timp ce Hari caută o mână a lui Jan. Aici realismul s-a metamorfozat în suprarealism în lege. Lateral se află o cabină de duș. Sau ceva ce seamănă cu asta. Sau o seră? Simbolul existenței artificiale? O cabină la început goală, Ocupată mai apoi de vegetație și de cel numit Jan. Undeva, în podul scenei, e atârnat un element de decor care seamănă cu un cerc. Pe el, se consumă la un moment dat proiecția filmică a unui meci. Meciul urmărit în familie. Simbolul calmului desăvârșit. Ca, mai apoi, cercul să se zbată aproape omenește în clipa în care Jan ratează. E vorba despre imagini și semnificații valorate excelent de light-design-ul creat de Costi Baciu și de video-designul imaginat de Miruna Croitoru. Paul Ovidiu Cosovanu propune mai mult decât o muzică de scenă. Avem de-a face cu un straniu, rece și, totuși, răscolitor sound design.

Elena Popa o interpretează remarcabil pe Max. Mama obosită, epuizată, ajunsă la capătul puterii a lui Nick.Și totuși încă realistă.  Mircea Postelnicu îl joacă pe Hari. Tatăl slab, înțelegător, mai dispus cedării. Căruia Nick i-a intuit și exploatat vulnerabilitățile. Nora Covali, Dragoș Ionescu și Codruța Bonta întruchipează ceea ce ar părea familia occidentală perfectă. Mama atoateștiutoare care desenează sigură pe sine cariera viitoare a fiicei, tatăl expert în respectarea convențiilor sociale. Mereu săritor, veșnic amabil. Fiica ce încearcă în van să aibă o părere. Cu toții, în marea majoritate a spectacolului, personaje-convenție. Personaje- mască. Până în clipa în care spun ceea ce gândesc cu adevărat. Despre Nick și despre cum i s-a încercat acestuia substituirea.

Pe Nick și pe Jan îi joacă Emanuel Becheru. O face admirabil. O face exemplar. Cu forță și atunci când trebuie în forță. Descoperindu-le și dezvăluindu-le personajelor straturi. Nick și Jan sunt constructe diferite. Primul e om. Celălalt, mașină. Însă cu toate astea, și unul, și celălalt simt abandonul. Iar Emanuel Becheru transmite asta. Cu diferențierile specifice și necesare.  

Mihai Gligan a intenționat să facă un spectacol despre perfecțiune. Sau, mai exact, despre imposibilitatea ei. Cum spuneam de la bun început a reușit. Mihai Gligan este regizor. A cărui carieră merită a fi urmărită. Aceasta neînsemnând însă că spectacolul regizat de el nu ar putea suferi  amendamente. Și nu ar suporta și mici rezerve. Îi reproșez în primul rând finalurile multiple. Care par, totuși, a fi conținute în scriitură. Însă și dacă lucrurile stau astfel, cred că regizorul ar fi putut să le mai reteze. Nu neapărat fiindcă ce se taie nu se fluieră.

Teatrul Tineretului din Piatra Neamț

INSTRUCȚIUNI PENTRU  ASAMBLARE CORECTĂ de Thomas Eccleshare

Traducerea: Vlad Sălbatecu

Regia: Mihai Gligan

Scenografia: Clara Ștefana

Muzica: Paul Ovidiu Cosovanu

Lighting design: Costi Baciu

Video design: Miruna Croitoru

Cu: Emanuel Becheru (Nick/Jan), Elena Popa (Max), Mircea Postelnicu (Hari),  Nora Covali (Laurie), Dragoș Ionescu (Paul), Codruța Bonta (Amy)

Distribuie acest articol

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Mircea Morariu
Mircea Morariu
Critic de teatru. Doctor în filologie din 1994 cu teza „L’effet de spectacle de Diderot à Ionesco” şi, în prezent, profesor universitar de Literatură franceză la Facultatea de Litere a Universităţii din Oradea. Dublu laureat al Premiului UNITER pentru critică de teatru (2009 şi 2013)

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro