joi, martie 28, 2024

Despre prezumția de nevinovație. O replică la articolul lui Răzvan Lalu

Dragă Răsvan,

Ți-am citit articolul din Contributors despre prezumția de nevinovăție. Este interesant și provocator în sensul bun al cuvântului. Tema este importantă și, de aceea, sunt convins că orice efort de clarificare e benefic.

Voi începe cu o altă continuare a întâmplării descrise de tine la începutul articolului. Nu înainte de a spune că, în interiorul acelui episod, unicul demers moralmente justificat al părinților – atât pentru fiica lor cât și pentru lupta împotriva barbariei, în orice formă s-ar manifesta aceasta – cred că ar fi fost să reclame fapta la poliție. De ce nu au făcut-o? Este și acesta un subiect important. Ce înseamnă ceea ce au făcut? Voi încerca să răspund la această întrebare.

Și acum, în afara evenimentului descris de tine, îți propun următoare continuare:

Profesorul se apără spunând că nici vorbă de vreo faptă nedemnă. Tatăl: O faci mincinoasă pe fiica mea? Profesorul: Da, este mincinoasă.

Profesorul pleacă.

Directorul, care se înțelege bine cu domnul Narcis, povestește întâmplarea unor colegi. O povestește, ca fapt divers, și unor prieteni. Și unor simpli cunoscuți. Și familiei.

În câteva zile, lumea din micul oraș de munte începe să se uite strâmb la domnul Narcis. Să nu-l mai salute. Să-l arate cu degetul. Așa cum merită un pedofil.

Domnului Narcis i se sugerează că, până ce o anchetă va lămuri totul, ar fi de dorit să se autosuspende, să-și ia concediu sau, încă și mai bine, să demisioneze.

Profesorul demisionează. Acasă, soția începe să-i reproșeze multe, dar nu foarte mărunte: s-a purtat prostește pentru că, iată, a chemat-o pe Lavinia la cancelarie când toți ceilalți profesori plecaseră; în definitiv, nu știe ce s-a întâmplat cu adevărat, pentru că oamenii sunt plini de surprize, iar ea e pățită în această privință; nu a câștigat niciodată destul și acum a pierdut și bruma aia de bani; stă toată ziua în casă, în loc să-și caute de lucru, etc.

Și cei doi copii au destule să-i impute: prietenii nu-i mai invită la party-uri, like-urile au dispărut, tatăl unei colege a sfătuit-o să se ferească de băiatul domnului Narcis pentru că „așchia nu sare departe de trunchi”.

După o săptămână, domnul Narcis se sinucide. În scrisoarea de adio, după ce își cere iertare tuturor celor dragi, repetă, fără a oferi detalii, că e nevinovat.

Ancheta se închide, cazul e clasat. Până să uite de domnul Narcis, lumea nu contenește să se mire: „Și părea un om de treabă. Nu era doar pedofil, s-a dovedit era și nebun! Doamne, prin ce pericol am trecut noi și copiii noștri!”

Cred că și continuarea imaginată de mine nu este doar o ficțiune. Fără a putea, însă, să-i atașez estimări cantitative.

Îți trimit principalele mele comentarii. Sunt convins că subiectul rămâne deschis, ramificațiile lui fiind numeroase.

Prezumția de nevinovăție nu este o protecție pentru infractori, pentru că nu aceasta împiedică administrarea actului de justiție. Și nu ea oferă, eventual, liniște celor certați cu legea. În aceste privințe, cred că există alte cauze/ mecanisme care ar trebui, cu bună credință și competență, căutate, găsite și – atât cât este omenește posibil și împotriva fatalismului sau scepticismului – eliminate.

Cred, de asemenea, că prezumția de nevinovăție este mai mult decât o regulă juridică. Ea este relevantă dincolo de domeniul strict juridic, iar ignorarea sau eliminarea ei cred că, foarte probabil, ar lovi și ar șubrezi, nu ar apăra și consolida, inclusiv justiția înțeleasă ca dreptate. Ar fi vorba aici nu doar de înțelesul atribuit, de indivizi, grupuri sociale, colectivități, etc., expresiilor „să se facă dreptate” sau „s-a făcut dreptate”, dar și de croirea instituțiilor care „livrează” dreptatea (de la anchetă până la sentință) și a raporturilor de putere dintre ele.

Prezumția de nevinovăție este un avertisment și, în mult mai mică măsură, o piedică în ceea ce privește justiția „populară” (în sensul troicilor de cumplită amintire), justiția spontană sau sumară. De când lumea, au existat și există forțe, mai mult sau mai puțin influente, favorabile impunerii propriei definiții, controversate și neadecvate, a dreptății. Este o ipoteză rezonabilă că asemenea forțe există și se manifestă inclusiv în instituțiile, definite în sensul cel mai larg, ale justiției.

Prezumția de nevinovăție nu e răspunzătoare pentru folosirea ei caricaturală sau cinică și o astfel de valoare de întrebuințare, cu siguranță existentă, nu justifică eliminarea sa.

Invocarea opiniei publice este un vehicul preferat pentru atacarea prezumției de nevinovăție și pentru justificarea unor asemenea demersuri. În primul rând pentru că ea poate fi utilizată, fără mari riscuri, „după pofta inimii”. Iar retorii și limbuții (T. Maiorescu) ne asigură, în discursurile lor publice, că „vox populi, vox Dei” este principiul ce îi călăuzește, le oferă sursa de inspirație și le indică soluțiile.

Opinia publică este frecvent utilizată ca instrument de legitimare a deciziilor politice. Dar ea nu este singură în această postură ingrată. În absența unor demersuri reale, coerente și eficiente, interesul național, patriotismul, buna guvernare, proiectele de țară, strategiile, prioritățile și avantajele comparative, alocarea resurselor, etc. sunt reduse la condiția de simple etichete, lozinci, șabloane, forme fără fond, ambalaje disponibile pe rafturile magazinului ideilor de-a gata.

Ostili triumfalismului și minciunii, autocritici și dilematici, onești în ceea ce privește starea de fapt, limitele soluțiilor propuse, riscurile asociate și condițiile de succes, oratorii (iarăși, Maiorescu) se pot pierde în vacarmul cotidian și pot rata bătălia diferențierii pozitive.

Opinia publică este un instrument de presiune convenabil și la îndemână. Asta și pentru că, nu rareori, lipsește un element fundamental, și anume chiar cunoașterea opiniei publice. De aceea, ea poate fi cu ușurință invocată și convocată pentru promovarea obiectivelor și intereselor deținătorilor de resurse.

Nu vreau să spun că opiniile, de la cele individuale până la opinia publică dominantă, stau exclusiv sub semnul erorii. Dar faptul că pot fi uneori îndreptățite (reflectare corectă a unei stări de fapt) nu le schimbă statutul în ceea ce privește stabilirea vinovaților și a vinovățiilor.

Opinia publică despre vinovați și pedepsele meritate nu reprezintă o entitate omogenă. Există devieri, nuanțe și opinii, nu neapărat minoritare, contrare. În ceea ce privește adevărul, numărul și puterea aderenților (majoritate versus minoritate) nu reprezintă un criteriu.

Opinia publică precum și vorbele și vorbitorii în numele ei cred că nu au ce căuta în administrarea justiției.

Accept că formele explozive, neinstituționalizate ale exasperării și mâniei au un rol și un rost. Ele pot fi, și au și fost, factori asociați progresului. Uneori stimulatori, alteori inhibatori.

Dar chiar această ambivalență face nepotrivită intervenția lor în actul de justiție.

Prezumția de nevinovăție nu înseamnă indiferentism sau relativism moral, acceptarea sau amnistierea răului ca parte inerentă a vieții (merită reflectat la daunele făcute de utilizarea contrară spiritului lor a unor îndemnuri nobile precum: „Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei.”). În egală măsură, cred că nu este o fundătură sau o diversiune menită să-i facă scăpați pe cei vinovați.

Prin însăși condiția sa, martorul autentic nu poate presupune că făptașul este nevinovat. De aceea, martorul are datoria mărturiei și cerința respectării prezumției de nevinovăție nu i se poate aplica.

Am ajuns (în sfârșit!), la ceea ce mi se pare cel mai îngrijorător.

Oamenii au convingeri, trăsătură ce nu poate fi nici controlată, nici anulată. Nici măcar atunci când buna credință există, nu putem pretinde ca convingerile noastre, și doar ale noastre, să dicteze soluțiile.

Tentația de a fi procurori sau judecători, de a acuza și de a da sentințe există, mai mult sau mai puțin, în fiecare dintre noi. Dar să nu uităm avertismentul lui Camus: „are morala simpatiilor sau antipatiilor sale.” Nu este vorba aici de o capcană prin relativizare.

Eliberarea elanului justițiar al oamenilor, favorizată și de înlăturarea obstacolului numit prezumția de nevinovăție, reprezintă un pericol. Este bine să cerem să se facă dreptate sau să avem propria definiție a dreptății, dar nu putem fi, fiecare dintre noi, instrumentele materializării acesteia. Aceasta și pentru că nu există, dintr-o multitudine de motive, consens în ceea ce privește vinovații și vinovățiile.

Suntem, astfel, obligați să delegăm administrarea justiției. Ceea ce nu poate funcționa în absența încrederii în instituții și în cei care le reprezintă. Și pentru că nu poate fi vorba decât de încrederea izvorâtă din lucrul bun și bine făcut, aceasta nu înseamnă, desigur, orbire, supunere, acceptare resemnată sau aprobare oportunistă a celor care se autodesemnează arogant și neîndreptățit drept depozitari și garanți (unici) ai binelui public.

Ca normă imperativă generală, prezumția de nevinovăție nu poate fi, chiar și doar provizoriu, suspendată, aplicată selectiv sau interpretată în funcție de agenda momentului (de exemplu, convingerea puternică, dar exterioară justiției, că X e vinovat).

Mă opresc aici. O precizare finală este, totuși, necesară. Deși am încredere în cele spuse, nu am certitudinea, sau înfumurarea, adevărului ultim. De aceea, aștept contraargumente, cu siguranță benefice pentru progresiva lămurire a chestiunii.

Distribuie acest articol

39 COMENTARII

  1. Super textul. Si cuprinde in el tragedia – in conditiile lipsei de incredere in stat, justitia strazii e singura arma ramasa cetateanului
    Textul nu valideaza vigilante justice, ba din contra, recunoaste obligativitatea deferirii catre justitie. Dincolo de cazul in speta, vorbim de pierderea de catre stat a rolului protector, parte acontractului social. Ceea ce deschide calea catre vigilante justice
    Asta e Romania, ajungi sa discuti scenarii complet absurde oriunde in lumea civilizata

    • „Asta e Romania, ajungi sa discuți scenarii complet absurde oriunde in lumea civilizata”

      Da?! Serios?! În cazul acesta „scenariile” O. J. Simpson, sau Oscar Pistorius, spre exemplu, în ce fel de lume au fost discutate, că nu s-au întâmplat în România și nici nu i-au prea interesat pe români, dar au ținut cu sufletul la gura zeci de milioane de cetățeni din „lumea civilizată”? Adică, aceea în care prezumția de nevinovăție funcționează „brici”, iar justiția nu se face la televizor…

      • De OJSimpson nu stiu prea multe, nu m-a interesat. Subiectiv, numai cand ii vedeam fata ma lua cu rau de la lingurea. Va fi fiind el atlet cu merite etc, dar repet am fost subiectiv si mi-a fist sila sa citesc pe tema. Dar Pistorius, sa fim realisti, e vorba de SA, daca si aia sunt lume civilizata… La ei e mai rau ca in Romania, am destui afrikaner cu care mai merg la o bere, si se sparie gandul de ce-mi povestesc. Da, Pistorius a tinut prima pagina fiindca era un subiect sexy, Blade Runner cel iubit de toti, invalidul care si-a depasit limitele, inspiratie, la di da, si iata ca e potential ucigas. Si ucigas al unei fete pe care, la fel, toti o iubeau, sindromul Pretty Woman. Asta insa nu inseamna ca este un caz test pentru prezumtia de nevinovatie, nu pricep trimiterea.

  2. Pana la urma, ce face diferenta? Buna credinta, fara ea orice sistem juridic ai face sau adopta, ramane ineficient ba chiar arbitrar si nedrept. Ca exemplu, putem analiza – cu buna credinta – unele decizii ale CCR. E pur si simplu evident ca unele dintre ele se contrazic. Si atunci, ce face diferenta?

  3. Replica Dvs este remarcabila, mai inatai prin finetea analizei.
    Iar apoi si prin curajul exprimarii unui punct de vedere
    care contracareaza spiritul de gloata.
    Prima abordare nu avea o astfel de ambitie ci doar propovaduia
    suspendarea a inca unui set de ”principii imuabile” in cazul unui domn X
    neconvenabil

  4. Vad o fractura logica chiar de la inceput?
    „Prezumția de nevinovăție nu este o protecție pentru infractori” ???
    ca o persoana sa fie infractor nu trebuie o decizie de instanta??????
    sau il DECLARAM infractor incepnd deci cu ignorarea prezumtiei?

    • Nu e nici o fractura logica. Infractorul e infractor indiferent de prezumtie. Societatea nu stie inca daca e infractor sau nu, pana nu se dovedeste… sau nu. Deci pentru un infractor, prezumtia de nevinovatie nu e o protectie. Pentru un nevinovat acuzat pe nedrept in schimb, este. Bine ar fi daca am intelege ce citi si nu am repeta mecanic ce scrie pe monitor. Am unlapsus, cum se numeste fenomenul asta ? :) … ceva cu functional…

    • Infracțiunea folosită ca exemplu este oarecum arbitrar definită, e infracțiune pentru că așa zice Codul Penal, nu pentru că în relațilei interumane ar fi într-adevăr inacceptabil un asemenea comportament.

      În UK e plin de reclamații împotriva a diverse celebrități din televiziune pentru violuri despre care se presupune că au avut loc în urmă cu 20-30 de ani, dar pe vremea aceea nu era chiar neobișnuit în zonele rurale ca fete de 13-14 ani să piardă vremea prin pub-uri și să aibă relații cu bărbați de 30-40 de ani.

      Infracțiunea folosită ca exemplu este una tipică pentru epoca neomarxistă pe care o trăim, nu are în niciun caz gradul de pericol social care i se atribuie. O fată nu devine brusc responsabilă ca adult la 18 ani, iar cu 3 luni înainte să fi fost copil de grădiniță. În realitate, modul cum percepe ”victima” situația diferă foarte mult de la persoană la persoană, în funcție de mediul în care a crescut și de uzanțele din acel mediu. Una se poate considera agresată și la 25 de ani, în timp ce alta poate să fi avut deja diverse experiențe la 14 ani.

  5. Cred că cea mai mare greșeală a dlui Lalu a fost alegerea unui exemplu prea comun pentru o paralelă cu un post unic în configurația statală. A mizat probabil pe faptul că nimeni nu-și dorește pentru proprii copii un profesor cu deviații comportamentale, iar perspectiva riscului ar fi sensibilizat auditoriul. Acum autorul dorește sensibilzare prin imaginarea unui epilog deosebit de dramatic, deși renunțarea la șefia unei camere nu se poate în niciun fel compara cu o sinucidere.
    Dacă dl Narcis sau Lavinia minte, s-ar fi putut afla în câteva ore. Cu riscul de a-l demite pe dl Narcis sau, în cazul că Lavinia e cea care a mințit, a exmatriculării adolescentei.
    Vă amintiți de plecarea lui Voșganian la Barosso pentru interviul în vederea ocupării unui post de comisar european? Se zvonise că era un fost turnător. Nu știu dacă asta contat msi mult sau mai puțin, dar Barosso nu l-a acceptat, deși i-a apreciat competența profesională. Ulterior, s-a dovedit că „turnătoria” fusese doar o infectare.

    Vă întreb însă direct:
    Credeți că vreunul dintre șefii camerelor ar angaja, pentru dereticat în locuințele proprii, vreo duduie despre care s-ar fi auzit că ar fi furat, deși nimeni n-a dovedit asta, deci prezumția de nevinovăție este firesc să fie aplicată?

  6. Probabil ca este interminabila glossa jurisprudentei in materia prezumtiei de nevinovatie. In cotidian, bunul mers al angrenajului social are nevoie de asocierea prezumtiei de vinovatie cu prezumptia de onoare. Ambele ar da consistenta bunei credinte in privinta angajarii in tot felul de relatii.
    Cu ochii larg cascati, atribuim nota zece fiecarui om cu care schimbam o strangere de mana. Ii atribuim tot creditul pana cand triseaza o data. Dupa ce ai luat teapa excluzi fara remuscari teparul. Asta fac bancile cu rau-platnicii, asta face piata cu lactatele bradet pentru copii…
    Viata dupa teapa nu mai are nimic de-a face cu prezumpta de nevinovatie si cu onorabilitatea. Minti sofisticate se vor gasi intotdeauna: la urma urmei nu-i dracul chiar atat de negru. Logica relatiilor nu mai are insa legatura cu inocenta. E activata instantaneu regula „a voleur, voleur et demi”. De la starea de pace la cea de razboi trecerea se face prin pasajul onoarei patate.

  7. Bunul simt ne spune ca de fapt cei mai multi oameni nu sunt infractori. Din aceasta asertiune deducem ideea ca oamenii ar trebui sa fie considerati nevinovati in sensul legii penale. Acest lucru dateaza de prin secolul al XIV-lea si a fost consfintit de Revolutia Franceza.

    Aceasta este perspectiva istorica.

    In prezent insa lcururile s-au schimbat:

    – Oamenii nu pot fi obligati sa isi dovedeasca nevinovatia, ci sarcina probei revine acuzarii.
    – Toate acestea au loc in procesul penal, iar legea penala este de stricta interpretare, adica sensul fiecarui termen este unul singur si nu poate fi extins.

    Extinderea intelesului sintagmei „prezumtie de nevinovatie” este probabil atractiva insa, pentru multi pentru ca apare ca fiind un fel de sinteza a unei legi morale, lucru cu care nu sunt de acord in ce priveste intelesul conceptului „prezumtiei de nevinovatie” din prezent.

    ===
    Acceptarea extinderii intelesului sintagmei „prezumtie de nevinovatie” in alte domenii decat ale legii penale apare mai degraba decat ca datatoare de noi dureri de cap decat ca un piramidon.

    Expresie de altfel a pierderii proprietatii termenilor si a necesitatii de a inventa atunci cand nu stii, astfel de deraieri terminologice imi apar ca destul de raspindite in Romania de astazi.

    Scoasa din teritoriul sau penal, expresia devine din cate vad un fel de zdranganea pentru oameni mari, o buna ocazie de a glosa in eternitate sau macar pana la oboseala mintii.

    Rezultatul e acela ca un bancul cu Itzic si Strul care vin la Rabi cu o pricina intre ei si acesta le da la amandoi dreptate. Unul dintre invataceii lui Rabi, prezent la judecata, ii spune acestuia: „Rabbi, dar nu se poate sa aiba amandoi dreptate!!” Si Rabi raspunde „Si tu ai dreptate!” :-)

    ====

    Cazul scolar descris, ce face obiectul schimbului de articole, alminteri o buna ocazie de a defini o pozitie morala in relatia dintre adulti si copii, are proprriul sau instrmentar teroretic si metodic, unde prezumtia de nevinovatie, ca o categorie anume, nu are si nici nu trebuie sa aiba raftul sau.

    Nu este aici locul, cu siguranta, sa comentez cazul din punct de vedere al relevantei acelui caz pentru o anume functionare a sistemului educational romanesc.

    Ma multumesc sa spun doar ca ineficienta evidenta a educatiei romanesti a creat tensiuni sociale (unele in stare latenta, altele fiind baza unor rabufniri individuale) iar acestea au generat un fel de paranoia atat in randul colectivelor didactice cat si printre parinti.

    Asta face ca si astfel de cazuri in loc sa fie tratate individual si in „lumea didactica” in primul rand si doar in cazuri critice sa fie supuse publicului si apoi masurilor sanctionatorii, ele ajung sa capete o semnificatie de diagnostic social si chiar sa declanseze dezbateri in domenii externe invatamantului. pentru ca lucrurile care nu se pot rezolva unde au aparut, au tendinta de a se cere rezolvate prin alte parti.

    Fatza nefericita a acestei situatii consta dupa parerea mea in faptul ca declanseaza o dorinta de a construi repere morale si de a pune in practica proceduri administrative care sa fie specifice unor asemenea cazuri. Iar in sens larg, declanseaza dezbateri in zona filosofica, refugiul obisnuit in cazurile in care actiunea sociala este reprimata sau considerata lipsita de speranta.

    Este si motivul pentru care am comentat: tentatia de a rezolva individual abaterile reprima efortul de a initia progresul social.

    Multi spun cu un zambet superior: „cine vrea sa le rezolve pe toate nu rezolva nimic!” – o idee cat se poate de paguboasa pentru ca, dimpotriva, organizarea sociala si cadrul socio-economic este singurul care se poate schimba astfel incat sa evite astfel de cazuri individual derapate.

    ===

    Observati ca nu am spus nimic despre „prezumtia de nevinovatie” – am evitat special, pentru ca am vrut sa demonstrez ca pezumtia de nevinovatie este o categorie juridica ce apartine dreptului penal si consider ca ar trebui sa ramana acolo, tocmai pentru a nu impieta asupra analizelor si pozitiilor din diferite domenii extra-judiciare.

    • Argumentatia dv relativ la locul prezumtiei de nevinovatie, strict in penal, cam lasa la o parte rolul normelor morale ca sursa de legislatie. Multe dintre reperele morale sunt, la un moment de maturitate, transpuse in legislatie. E dificil sa spui dupa aceea conceptul a fost reflectat in legislatie in context penal, deci trebuie extirpat din moralul colectiv, nu trebuie extins asupra sferei non-penale pentru ca penalul are IP pe concept.

      • Spun doar ca un concept atat de puternic cimentat in dreptul penal nu are nici un sens sa fie adus inapoi in sfera moralei colective sau a socialului, unde a avut originea in urma cu 1000 de ani.

        Sunt o multitudine de alte concepte ale moralei colective (sa o numim asa pentru simplitate) care pot sprijini un anume rationament.

        Saum altfel spus, am demonstrat ca pe baza extinderii definitiei unui concept din zona penalului este imposibil sa ajungi la o concluzie care sa indice o anume actiune in sfera socialului.

          • Jean Lemoine (1314 cred, Avignon): „item quilbet presumitur innocens nisi probetur nocens”.

            In 1789 principiul a fost doar mai sonor declamat. :-). Nu stiu si cat a fost de bagat in seama atunci, cand ma gandesc la procesele vremii.

  8. Este destul de vizibil ca exemplul pe care si-a declansat domnul Lalu articolul a fost ales pripit Probabil din emotia care pune presiune pe multi.
    Cel puti una dintre parti, in acest caz, ar avea interesul sa rezolve situatia cat mai rapid si eventual discret. Deci filmul nu se opreste asa…
    Ceea ce nu este cazul cu presedintele Camerei si cu niciunul dintre prezumtivii nevinovati din cazurile puse pe tapet de DNA sau alte parchete. Cei mai multi incearca din rasputeri sa impiedice rezolvarea cazului. Pana atunci fiind nevinovati.
    Justitia trebuie sa-si urmeze cursul in ordinea normala: nu i se taia capul acuzatului dupa care se verifica probele. Dar societataea trebuie sa se apere in eventualitatea ca acuzatia este reala iar acuzatului, daca este chiar el faptuitorul nu trebuie sa i se ofere ocazia sa recidiveze.
    In cazul nostru, intr-un abuz fata de bun simt, cel putin, i se da posibilitatea sa schimbe legile pentru ca fapta sa nu mai constituie infractiune.
    Iar, intre timp, potentialele victime sunt acuzate pentru incalcarea principiului daca nu cumva pot fi acuzati si cel putin de hartuiaa sau ceva de genul asta; deja se cer daune de catre unii fosti acuzati, dupa ce legea schimbata, ii scoate de sub acuzare.

  9. Ma intreb: daca vorbim despre Justitie, si cred ca e vorba despre Justitia din Romania, dece trebuie sa ne folosim de fictiuni? Mai mult sau mai putin reusite, pentru ca fictiunea o poti manevra sa ajungi la rezultatul dorit.
    Avem in tara cazuri reale, si in ultima vreme chiar cazuri rasunatoare achitate de ICCJ.
    Stiu, e mai usor sa discuti o fictiune decit un caz real, in urma caruia sigur ajungi la vorba veche „nu se vorbeste de funie in casa spinzuratului”.
    Adica, cum sa avem curajul sa spunem ca unii procurori sint ori incompetenti, ori au primit ordin pentru dosare la nume mari. Portocalele sint bune si gustoase, dar nu si livezile cu Portocala din DNA.
    Si atunci fictionam, pen`ca sa nu se supere nimeni :P
    Avem cazuri concrete pentru a analiza aspectele justitiei. Dece ne ferim de ele?

    • Nu cred ca se poate argumenta invocand valul de achitari .

      In primul rand spentru ca se configureaza deja , prin alti autori, o linie de gandire
      care evidentiaza caracterul DISCUTABIL sau BIZAR al acestor achitari.

      Sunt sigur ca dl profesor Lalu va fi in masura sa ne ofere cat de curand
      o continuare a articolului de referinta , dedicat achitarilor.
      Pentru ca o analiza critica , pe baze etice, a prezumtiei de nevinovatie
      impune in egala masura
      si o relativizare a celeilalte prezumtii – cea
      a AUTORITATII DE LUCRU JUDECAT.

      In fond magistratii care pronunta achitari nu sunt nici ei Dumnezeu.
      Poate nici cei care pronunta condamnari – cel mult cei care le cer.

      • „Caraqcterul discutabil al acestor achitari”; unde, la o cafea sau la o bere in ziua alegerilor?
        Nu, achitarile cu decizie definitiva si irevocabila, ori deciziile CCR general obligatorii, nu mai pot fi discutate, ci doar se poate gindi pentru viitor, pentru a preintimpina eventuale nereguli.
        Pentru asta au fost introduse sintagmele, „definitiv si irevocabil” – „general obligatorii”, pentru ca sa nu mai existe „caracterul discutabil”.
        Sed lex, dura lex.

  10. Nu inceteaza sa ma surprinda fractura logica a majoritatii romanilor, chiar si a majoritatii inteligentiei.
    Am vrea „o tara ca afara”, dar sa nu ne comportam ca in civilizatiile occidentale, gasind tot felul de relativisme morale
    „Afara”, daca esti suspectat de o infractiune, iti dai demisia. Punct
    Negociem orice, dar nu negociem principii, spunea regretatul Coposu…

    • Corect! Pentru ca inaintea prezumtiei de vinovatie se afla prezumtia de onorabilitate; in momentul in care esti suspectat de infractiune, onorabilitatea respectivului (prezumtia de ~ ) nu mai exista,

      Dar la noi se merge pana in panzele albe cu prezumtia de nevinovatie, se vrea ca numai si numai ea sa conteze, disjunsa fiind din orice relatie cu bunul simt comun.

      Mai ales intr-o societate extrem de orientata pe furt, imediat ce pozitia permite asta. In constitutie s-a mentionat ca averea se prezuma a fi licita; total gresita premisa aceatsa, data fiind tendinta de a fura, mai ales la oamenii politici.

      Daca vezi o persoana ca se afiseaza cu dubiosi, interlopi, cu oameni la limita legii, numele ii apare prin ziare legat de afaceri dubioase, controversate etc., bunul simt iti spune ca omul acela nu poate fi prezumat ca fiind onorabil.

      Dintr-un grup de 10 oameni, daca 9 dintre ei sunt vadit negri (a se intelege interlopi, certati cu legea, dubiosi etc.), ei bine, este foarte greu de crezut, pe filiera bunului simt, ca al 10-lea e un porumbel alb, neimpartasind valorile si credintele celorlalti 9.

  11. @dedalus
    Prezumtia de nevinovatie Inainte de vreo actiune juridica, nu se cheama REPUTATIE?
    Ca instantele din RO:
    1. sunt lente cand judeca defaimarea/reputatia e evident
    2. ca instantele nu prea stiu cu ce se mananca reputatia se deduce de la pct.1
    3. ca amenzile acordate de instante sunt ridicole se deduce de mai sus
    4. ca „onesta si echidistanta” presa da cu zoaie cand i se nazare sau cand este platita rezulta iarasi din precedentele

    PS revad cu placere un fragment din filmul „Toti oamenii presedintelui:. Cand articolul despre Watergare este gata, editoru le spune celor doi: :”sunteti f f siguri de cele scrise? altfel vom pierde SUTE DE MILIOANE in procese de defaimare”
    Cat as vrea ca jurnalistii si judecatorii sa asimileze aceasta mentalitate

    • Prezumtia de nevinovatie are sens numai si numai in procesul penal. In nici un caz in afara sa.

      Reputaia este o alta categorie, fara nici o relevanta intr-un proces penal din punct de vedere procedural. Iar in ce priveste continutul, reputatia este este legata de conduita sociala si morala a unui cetatean. Instanta nu judeca asa ceva. Defaimarea este o infractiune, care ntnr-adevar atingee reputatiei unei persoane. Este insa o infractiune care poate fi comisa impotriva oricarei persoane, indiferent de reputatia acesteia.

      Desigur sunt si nuante, depinde de la caz la caz. Dar retinem diferenta.

      ====

      Presa e una, actiunea unei persoane e altceva. Dar nu despre defaimare este vorba aici si nici despre cum judeca instanta. Din punct de vedere penal, dureaza atat cat este nevoie.

      O persoana publica isi asuma o anumita expunere, daca despre asta vorbim. Dar nu vad oricum relevanta.

      Nu se poate nici onemeste si nici juridic prezuma ca o persoana publica se asteapta sa fie numai laudata si nici ca orice opinie impotriva sa ar trebui dedusa instantei.

      Nu traim intr-un proces penal si nici nu cred ca ne-ar placea sa fie asa. Nu la orice pas trebuie sa faci apel la legea penala si la tot felul de concepte din dreptul penal. Viata nu e un tribunal.

      In plus, pare foarte usor din afara: cutare e vinovat, cutare e nevinovat. De ce judecam asa? Am creat justitia sa se ocupe de asta, tocmai ca sa nu ne ocupam noi, precum in urma cu 3000 de ani.

      ====

      Si la fel si cu presa. E platita? Sigur ca e. Vreau si eu sa vad un stat democratic in care jurnalistii isi lasa aripioarele albe la intrarea la conferinta de presa sa nu jeneze inregistrarile :-).

      Ca presa „da cu zoiae”? Normal, pentru ca asta citeste publicul. Nu ar ma „da cu zoaie” daca publicul nu ar dori asa ceva. La ce serveste sa criticam presa pentru ca e exact cum suntem noit toti, ca doar o citim, nu? Cererea creeaza oferta, nu invers. AVem ce vrem.

      Consdier ca e nevoie de multa atentie si de mult efort sa tinem fiecare lucru la locul sau.

      ===

      In cazul expus am aratat ca de fapt subiectul este onoarea militara.

      Nu vinovatia penala si nici procedura administrativa. Nici alte calitati – dovedite sau nu, nici ce spune presa sau altcineva. Simplu si clar: onoarea militara. Pe care cineva o are, nu o are sau o pierde. Si pe care doar persoana in cauza o poate aprecia daca o mai are sau nu.

    • Pentru a pierde sute de milioane trebuie mai întâi să le ai. E plină România de oameni care visează la asemenea sancțiuni, dar ei de fapt nu prea fac diferența între 1 milion de euro și 100 de milioane de euro.

      În Statele Unite totul se evaluează în bani, numai că aceste evaluări au cât de cât o bază reală: viața unui adult decedat într-un accident rutier are o anumită valoare, legată de câți bani ar mai fi produs el (în profesia practicată) în timpul vieții active, viața unui copil de 7 ani decedat în același accident rutier are o altă valoare (mult mai mică!) ș.a.m.d.

      Capacitatea de plată este un alt aspect care trebuie luat în calcul: dacă veniturile persoanei sancționate pentru defăimare sunt de 50.000 de euro pe an sau veniturile totale ale firmei sancționate sunt de 1 milion de euro pe an, ce sens are o sancțiune de sute de milioane de euro? Va fi vreodată pusă în aplicare?

      British Airways a pierdut cândva un proces de defăimare (libel) deschis de Virgin Atlantic și de Richard Branson personal. Dar sancțiunile pecuniare au fost modice: 500.000 de lire despăgubiri pentru Richard Branson personal, încă 110.000 de lire pentru Virgin Atlantic, plus 3 milioane de lire costuri juridice (oarecum echivalent cu cheltuieli de judecată). Nu sute de milioane de lire, că nu distruge nimeni o companie, nici măcar pentru defăimare.

      • „În conformitate cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Salabiakuc.Franţei, s.A no 141A, p. 15, 28, 7 oct. 1988; Telfner c.Austriei, no 33501/96, 16, 20 mart. 2001; Anghel c. României, no 28183/03, 60, 4 oct. 2007), prezumţiile de fapt şi de drept sunt recunoscute în toate sistemele juridice. Este permisă utilizarea prezumţiilor şi în materie penală (cum este calificată şi materia contravenţională prin raportare la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului), pentru dovedirea vinovăţiei făptuitorului, dacă sunt îndeplinite două condiţii: respectarea unor limite rezonabile, ţinându-se cont şi de miza litigiului, şi respectarea dreptului la apărare.”

      • Pot fi de acord, cel putin partial.

        Dar chiar si asa, discutia este in sfera altor concepte (nu reiau), nu in legatura cu prezumtia de nevinovatie.

        E foarte interesant pentru cine are rabdare, ce este de fapt prezumtia – ceva ce nu are nevoie sa fie demonstrat. Dar chiar si asa, lucrurile sunt mai complicate, pentru ca unele prezumtii pot fi rasturante, iar altele nu.

        La fel si cu vinovatia – e o intreaga teorie si o uriasa practica despre asta.

        Cazurile pe care le expuneti sunt de analizat din perspectiva impactului asupra formarii unei opinii in ce prtiveste justitia si poate si in ce priveste o eventuala actiune de legiferare. Dar daca veti incerca sa aduceti in anasliza lor prezumtia de nevinovatie, veti observa destul de repede ca nu ajuta la nimic.

  12. Si totusi, care este definitia exacta a prezumtiei de nevinovatie „pe plan etic”? Cat si pana unde se intinde? Pana nu explicati mai exact despre ce vorbiti, discutia e in aer.

    Daca vreti ca eu sa imi suspend judecata ctitica atunci cand vad crescand averea unui politician ca Fat Frumos, intr-un an cat altii in sapte, pe motiv ca nu e inca pronuntat vinovat, atunci mergeti prea departe.

    Daca vreti sa inchid ochii atunci cand vad cum se fura un portofel in tramvai, pe motiv ca nu sunt instanta sa judec al cui e dreptul de proprietate, atunci mergeti prea departe.

    Dar da, daca vreti sa nu-i distrug definitiv cariera unui profesor acuzat de spaga, pana cand nu este gasit vinovat, atunci aveti dreptate.

    Poate ca ar trebui sa facem distinctie intre opinie si actiune?

    • Prezumtia de nevinovatie „se intinde” pina se da o sentinta definitiva si irevocabile. Numai dupa bataia ciocanelului poate fi considerat vinovat si nu mai beneficiaza de sintagma buclucasa.

    • Cand incerci sa extinzi intelesul unor concepte dincolo de scopul pentru care ei au fost cosntruiti, exat asemenea ceata apare.

      Sa incercam sa lasam deoparte „pezumtia de nevinovatie” in exrmplele pe care le-ati dat.

      Cand spuneti ca „s-a umflat contul” unui politician, avet desigur indicii, v-ati format cumva aceasta parere. Cel mai probabil sin presa. Primul lucru ar fi sa ne intrebam daca este adevarat, cum a ajuns presa la aceasta concluzie. Ratiunea si cunostintele si experienta de viata a Dvs, va vor face sa credeti ceea ce cititi, mai mult sau mai putin. Perspectiva va di insa strict personala, daca politicianul respectiv este manjit sau nu. E una din multele pareri pe care vi le faceti in viata fara a avea dovezi stiintifice clare, fara a face apel la coduri de procedura penala sau civila, fara investigatii amanuntite.

      Cand vedeti un hot de buzunare in actiune, anuntati politia, il prindeti sau actionati cum va dicteaza constiinta. Este iarasi o chestiune de atitudine asupra careia numai si numai Dvs, decideti,. Iarasi independent de orice analiza a vonovatiei celui vazut ca baga mana in buzunar.

      Un profesor nu e acuzat in sensul legii penale, in situatia expusa. O anume situatie la care a participat este interpretata intr-un anumnit mod, diferit de fiecare persoana in parte. rofresroul nu este vinovat sau nevinovat, nu se prezuma nimic asupra sa. Scoala ar trebui sa aiba reguli atat pentru a evita asemenea sanctiuni, cat si pentru a le analiza.

      Nu le are. Asta este de fapt problema si nu va putea fi rezolvata de justitie, pentru ca justitia nu este chemata sa inlocuiasa politica, administrarea educatiei samd,

      Din pacate, se ajunge in justitie, pentru ca lispeste orice alt mecansim social. Si, evident, instantele sunt supraaglomerate si din aceasta cauza. Instanta nu paote fi si penala si civila si sociala si morala si economica, sa inlocuisca tot ce noi suntem atat de lenesi incat nici macar nu ne gandim ca ne-ar trebui. Nici macat nu incercam sa rezolvam ce avem de rezolvat, ne repzim sa nastem conflicte si cazuri in justitie.

      Bine, este totusi o etapa in evolutia societatii si a statului roman. Se cere putina ingaduinta. Dar ingaduinta nu insemana sa ne prefacem ca nu vede, propria delasare..

      • ‘Asta este de fapt problema si nu va putea fi rezolvata de justitie, pentru ca justitia nu este chemata sa inlocuiasa politica, administrarea educatiei samd’

        Foarte bine spus. Romania nu are sisteme functionale – desi are oaresce institutii – capabile sa rezolve probleme pana sa fie escalate in curte, sau care nu ar trebui sa fie escalate in curte. Si asta e valabil pe toata plaja de ‘pacate’, incepand cu banalul abuz in serviciu si pana la conflicte si acuzatii grele ca cea discutata. ANI nu a fost prezenta in peisaj, desi asta e un caz a unei presupuse – pana la proba contrarie – lipsa de inegritate a unui salariat de stat. Obesia -sau lipsa sistemelor care exista in alte parti – de monitorizare si management al incalcarilor disciplinare – care pot sau nu sa faca subiectul unei actiuni in curte – se simte. E – zic eu cu umilinta – o consecinta a hibridizarii sistemului napoleonian cu greaua mostenire.

        • In Romania functioneaza, daca tot vorbim in acest registru (:-)) prezumtia de vinovatie:
          – patronii sun infractori, fiscul trebuie sa-i beleasca
          – angajatii sunt smekeri
          – profesorii sunt puturosi
          samd.

          Fiecare il considera pe celalalt un infractor in devenire, sau cel putin unul care are acces la mai multe privilegii decat cel in cauza.

          REzultatul este nascocirea de interminabile „proceduri” – in fapt doar mormane de hartii fara rost care se plimba intr o institutie si alta.

          Nu am realizat ca de-a lungul timpului intreaga societate s-a transformat intr-un biblioraft in care stam cu totii asezati cuminti, in dosarul care ne reprezinta, format din zeci de „certificate”, „diplome”, „atestate”. etc.

          Nici nu mai vorbim despre ce avem de facut, ci despre ce hartii ar mai trebui sa completam, sa obtinem sau sa actualizam.

          Educatia este un lant al dosarelor, la fel si medicina, finantarea din fonduri europene, orice va puteti imagina – nu mai exista de fapt, ci exista doar hartiile care inlocuiesc acea structura sociala sau acele relatii sociale.

          Birocratia romaneasca nu sufoca realitatea, ci o inlocuieste. Este esential si structural diferita de birocratia statului liberal care poate fi (ci chiar este de multe ori) excesiva, enervanta, dar nu vine in contradictie cu realitatea, nu construieste realitati paralele, ca intr-o nesfarsita telenovela semnata de Orwell (!).

          Confundam miscarea hartiilor cu realitatea sociala.

          Intrebarea este insa de ce? De ce nu avem o structura sociala? Eu consider ca nu avem o structura sociala pentru ca nu avem o ierarhie a valorilor. Asta se vede si din refuzul politicii de partid – in esenta tot un refuz al formarii si acceptarilor unor valor. REzultatul este o colectie de partide nauce, ca o poiata plina cu gaini decapitate.

          OK, dar de ce nu avem o ierarhie a valorilor? Pentru ca societatea, in evolutia ei s-a bazat pe inertie, nu pe constructie si adaptare. Beneficiem de o mostenire puternica sub aspect economic si de o capacitate de rezistenta economioca indelung exersata in comunism.

          Eu cred ca inertia aceasta sociala isi pierde suflul, ca orice miscare inertiala. Incercam sa recladim un sistem social care sa prelungeasca visul frumos al traitului bine din ceea ce furam de la bunici si de la nepoti. De aici si nebunia aceasta cu justitia care „face tot”.

          Problema nu este a furtului sau a coruptiei sau a jonglatului cu termeni juridici. Intrebarea majora este care este rezultatujl furtului sau al coruptiei? Este acest rezxultat paradoxal constructiv, are valoarea hemoragiei care indica organul ranit? Macar atat. Nu justitia e organul ranit, e clar.

          Avem nevoie de ocrotire, asta e impresia mea din obsesia pentru prezumtia de nevinovatie. De ocrotire pentru ca ne e frica. Ne e frica de capitalism, prozaic spus. Aceasta frica ne va face sa ne cedam libertatrea indivuduala cu lacrimi de fericire in ochi, bucurosi ca statul are grija de noi? Sau vom accepta ca statul are ca prima datorie sa apere libertatea fiecarui individ, fara de care societatea liberala nu poate exista? Cu toate fenomenele negative, inevitabile.

          Vom vedea. Scaderea populatiei arata din pacate disperare. Sper totusi ca nu arata si moartea sperantei. :-(

      • Suna ele bine, insa rationamentele astea or fi bune in societati mult mai putin inclinate spre furt, cum ar fi Danemarca, Norvegia.

        Sunt greu de sustinut insa in tarile latine, extrem de dispuse la coruptie.

        • In toate statele sunt persoane lacome. Pana la urma, coruptia este expresia sociala a lacomiei, nu?

          Coruptia – darea si luarea de mita – pentru a fi rigurosi .

          De fapt, in unele tari discutam despre un alt fenomen, nicidecum despre coruptie. E vorba despre captura statului. Adica utilizarea puterii statului in folos individual, pe scara larga, sistematic si organizat.

          Toate statele au coruptie, dar numai extrem de putine au captura statului. Si nu ma refer la regimuri autoritare – acelea au alta regula de funcionare, statul nu e capturat ci e subordonat direct.

          Eu as indrazni sa spun ca daca vorbim despre statul de drept, ar fi indicat sa intelegem statul ne-capturat :-). Pentru ca un stat care sa nu fie „de drept”e cam greu de gasit prin Europa.

          Eu sustin ca un astfel de fenomen de captura a statului deriva din organizarea statului. Nu spun ca statul ar fi slab. Pentru ca nu e, e la fel de puternic ca orice stat democratic. Un stat capturat este cel in care populatia nu considera ca statul este al ei. Populatia considera statul ca exterior societatii, atat ca un „corn al abundetei”cat si ca un fief „al lor”, acesti „ei” fiind un rau suportabil si de dorit, pentru ca altfel nu mai primeste cescuta cu cafea cu lapte gratis in fiecare dimineata :-)).

          Ori, un astfel de stat nu are de ce sa fie aparat, iar cei care ar putea sa o faca – evident ca nu o fac. Nu voteaza. Deci nu apara statul. Statul este „al lor”, adica al altora, apare ideea ca oricum nu conteaza. Si asa este, din pacate, pentru ca statul nu garanteaza libertatea deciziei individului in tari ca Romania, ci face tot posibilul pentru a cumpara libertatea in schimbul sigurantei.

  13. Mulțumesc.

    Un vocabular clar, precis, credibil al autorului. Cui servește? Acelora care în viața lor zi de zi sunt oameni maturi, onești, vecini buni, serioși în comunicarea cu alții? Mai puțin „membrilor de partid” care depind de „carnetul de partid”, nu au nici o altă aptitudine pentru a ajunge „în pâine”? Prezentarea nu seamană cu realitatea în țară? Statul de drept românesc e absent 1938-1989-2018 ca practică credibilă de 80 de ani.
    Discuții despre statul de drept și justiție se duc de secole peste tot în lume.

    ….. „… Oamenii au convingeri, trăsătură ce nu poate fi nici controlată, nici anulată. Nici măcar atunci când buna credință există, nu putem pretinde ca convingerile noastre, și doar ale noastre, să dicteze soluțiile…. „….

    In democrație majoritatea parlamentară, politică, oferă un mandat limitat pentru executiv. Justiția ar trebui sa fie independentă în democrație, de acord. România a preluat la aderarea la UE 2007 obligații și drepturi. Obligații pentru „statul naționar unitar (etnic?)” de a respecta independența justiției, de a fi în sine un „stat de drept”. Nu e așa, a venit altfel 1990- 2007 -2018. De ce?

    Practicăm sistemul „black box” în care totul ce se întâmplă ascuns în „țărișoara” nu se vede din exterior, așa cum au crezut naționalcomuniștii autohtoni (epurarea etnică) , așa cum visează „penalii patrioți” de azi pe malurile dâmbovițene (Tăriceanu: fiecare în ograda lui)?
    Black box e pe placul penalilor „de ieri de azi de mâine”, nu se ține cont de lumea din jur, nu există vecini, nu există bună vecinătate, nu există parteneri UE & NATO, nu există carta ONU etc. Black bax are „output”. Se vede ce iese din „statul național unitar” afară. Ce e de văzut de la Bruessel, Paris, SUA privind România 2018?
    Black box are input.România are de zece ani 2007- 2018 cele mai bune condiții din istoria sa ca partener egal în UE cu occidentul. Input sunt miliardele de Euro nerambursabile care se pot „fura” in black box fără control „străin- antiromânesc”?

    Nu cred că românii sunt altfel (Altfelitatea României, Lucian Boia, azi mare adept al mitologiei dâmbovițene), cred mai mult în rațiunea autorului. Sper că rațiunea va deveni vizibilă în publicația contributors. Prefer mai puțină mitologie balcanică strămoșească. Nu derangează nici un comentariu, libertatea cuvântului e un criteriu suprem în democrație. „Tărișoara plânsete”….. ….. centenarul ….

    Rămâne natura cetățeanului ca individ și ca parte a societății (… …. FREIHEIT, VIELFALT, GEMEINSINN: Warum Verfassungspatriotismus anspruchsvoll ist
    VON PROFESSOR DR. DANIEL THYM… Wer die Verfassung beschwört, beruft sich also nur scheinbar auf ein ehernes Gesetz. Das Grundgesetz trifft selten klare Aussagen, wenn es um aktuelle Streitfragen geht. Insofern ersetzt die Verfassung keine Debatten, sondern verlangt nach ihnen. Ein ernstgemeinter Verfassungspatriotismus ist anspruchsvoller, als es scheint: Er erfordert eine Bereitschaft zur inhaltlichen Auseinandersetzung. …..Ein erster Mehrwert ist symbolischer Natur. Das Grundgesetz steht für das Selbstverständnis einer bundesrepublikanischen Gesellschaft, die sich im Zeichen der eigenen Geschichte immer schwer damit tat, ein positives Nationalbewusstsein zu entwickeln. Dolf Sternberger prägte hierfür in dieser Zeitung zum 30. Jahrestag der Verkündung des Grundgesetzes vor fast vierzig Jahren den Begriff des „Verfassungspatriotismus“. Sprachlich brachte dieser Begriff die gelebte Freiheit der Bonner Republik auf den Punkt.
    Das Grundgesetz übernahm damals in der Bundesrepublik eine ähnliche Funktion wie Republik und Nation in Frankreich oder Parlament und Queen im Vereinigten Königreich: Es steht als Symbol für das Gemeinwesen. Insoweit ist es durchaus ein Ausdruck von diskursiver Anpassung,….
    Eine solche Alltagskultur betrifft nicht zuvörderst den bildungsbürgerlichen Kanon an Literatur, Musik und Kunst. Gemeint sind alle Symbole und Praktiken, mittels deren sich Individuen und Gesellschaften über ihr ideelles Selbstbild verständigen. Gewiss wissen wir seit der Postmoderne, dass individuelle und kollektive Identitäten keine feststehenden Größen sind, sondern beständig neu verhandelt werden. Es wäre jedoch ein Trugschluss, wenn man den konstruierten Charakter dahin gehend missverstünde, dass eine Gesellschaft auf beliebiger Grundlage funktionieren könne. Ebendies meint auch das Bundesverfassungsgericht, wenn es die Idee eines „selbstherrlichen Individuums“ zurückweist und betont, dass das Grundgesetz „keine wertneutrale Ordnung“ sein will…… / ….. Grundgesetz german nu este o lege eternă, nu oferă răspunsuri la divergente concrete de azi, nu înlocuiește dezbateri publice….).

    Ca partener UE 2018 cu președinția UE 2019, e de interes să se „vadă” peste gard cum e azi la alții?
    Ca input de la partenerii UE invitația lui E. Macron la București 2017 de a participa la „refondarea” Uniunii a rămas fără raspuns. Noua Uniune Europeană e un plebiscit permanent. Nimic nu e bătut în piatră (……… …. ZUKUNFT DER EU: Neugestaltung durch Rückbau?
    VON MICHAEL GEHLER.
    Die Schlagworte sind alt, die Ideen nicht unbedingt neu. „Europa der Vaterländer“, oder doch eine „immer tiefere Union“?
    Die Europäische Union ist an einem Scheideweg. Kritiker sehen sie bereits gescheitert. Klaus Weber und Henning Ottmann bieten nicht nur eine solide Bestandsaufnahme, sondern fragen sich, ob Vorstellung und Zielsetzung von einer immer enger werdenden Union noch zu halten sind. Die Autoren dringen auf eine umfassende Reform der EU, die für ihre Überlebensfähigkeit unabdingbar sei. Die These des britischen Wirtschaftshistorikers Alan S. Milward halten sie zwar für übertrieben, wonach die ursprünglichen Gemeinschaften von den europäischen Nationalstaaten nach dem Krieg zwecks ihrer eigenen Rettung gegründet worden seien. Es müsse aber die inzwischen zur Praxis gewordene Gemeinschaftsmethode der Supranationalität zurückgefahren und ein ausbalanciertes Verhältnis zu den Mitgliedstaaten als „die Herren der Verträge“ hergestellt werden.
    Weber und Ottmann fordern nicht nur die Neugestaltung der EU-Rechtsetzung und die Reduzierung der EU-Verträge auf Kernbereiche – ohne damit eine Verfassung anzustreben –, sondern auch die Unterordnung des EuGH unter einen neuen „Court of Appeal“, zusammengesetzt ebenso aus von nationalen Parlamenten gewählten Richtern, der die Urteile des EuGH zurückweisen könne. Dem Europäischen Parlament mangle es an „voller Legitimation“, weshalb es nicht völlig am Gesetzgebungsprozess beteiligt werden könne. Dies sollte im Zusammenwirken mit einer neuen Kammer nationaler Parlamentarier geschehen, wobei das Europäische Parlament nicht das letzte Wort, sondern nur eine beratende Rolle hinsichtlich der übrigen Organe haben sollte. Die Kommission sei keine Regierung der EU und müsse dem Europäischen Rat und dem Rat der EU unterworfen werden wie sie auch nicht mehr über die alleinige Gesetzesinitiative verfügen dürfe….. / ….. Uniunea Europeană e la răscruce…. autorii cer o reformare….).

    Legea, justitia, statul de drept rămân întrebări fără răspunsuri pe malurile dâmbovițene până la bicentenar sau „rațiune” politică cu un vocabular credibil ca cel al autorului?

  14. Argumentele lui Lalu mi se par mai puternice, prezumtia de nevinovatie nu poate sa se reduca la opusul zicalei „gura lumii sloboda”. Mai ales ca nu poti în nici un chip sa te opui opiniei publice pentru ca te opui astfel libertatii ei de expresie. Prezumtia de nevinovatie nu este altceva decat un mijloc tehnic prin care se pune la egalitate Acuzarea si Apararea în fata unui tribunal de judecatori sau de jurati si nimic altceva. „Judecata” opiniei publice nu poate fi îngradita. Inca nu s-au gasit mijloacele democratice necesare pentru a face asta.

  15. Intr-adevar, exemplul d-lui Lalu nu e cel mai potrivit.
    Diferenta uriasa intre protagonistii alesi de dansul si cei la care stim cu totii ca se refera de fapt pilda este ca primii nu pot schimba regulile jocului.
    Prezumtia de nevinovatie aplicata cu nesfarsita larghete politicienilor inseamna ca le dai timp acestora sa devina nevinovati nu prin dovedirea nevinovatiei, ci prin schimbarea legii de catre ei insisi. Ceea ce s-a si intamplat.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Andrei Musetescu
Andrei Musetescu
Andrei Mușetescu (1953, București) Sociolog. Activitate: Cercetări de piață, studii media, cercetări cu tematică socială și politică.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro