Săptămâna trecută, Senatul, in calitate de cameră decizională, a aprobat modificări de substanță a Legii învățământului. Am susținut proiectul depus de UDMR cu ceva timp în urmă pentru că am considerat că elevii au dreptul la transport gratuit pentru a merge la școală, pentru că este necesar să stimulăm consumul cultural în rândul acestora prin acces gratuit la muzee, concerte, teatre, pentru că numărul de elevi din fiecare clasă trebuie să scadă, la fel și numărul de școlari și preșcolari alocați unui consilier. Am insistat pe acest ultim aspect și prin amendamentele pe care le-am depus la Buget anul trecut și în cadrul unei propuneri legislative separate. Motivul principal pentru care o parte dintre colegii mei s-au opus inițiativei a fost un amendament nefericit de eliminare a limitării numărului de mandate pentru rectori. Dilemele mele au fost și de această dată cel puțin 3:
1. Ce faci când ai în față un coș cu mere bune în care știi că este și unul otrăvit dar nu poți să le separi? Îl accepți sau îl refuzi?
Sunt categoric împotriva amendamentului reclamat de colegii mei. Am considerat însă că proiectul sprijină incontestabil interesul elevilor în multe alte domenii și am putea interveni ulterior, printr-o propunere legislativă separată pentru a elimina mărul otrăvit. De altfel, am sprijinit alături de colegi două propuneri care corectează aspecte importante în domeniul conducerii instituțiilor de învățământ: depolitizarea universităților prin interzicerea ocupării de către rectori și prorectori, în timpul mandatului, a unei funcții de conducere în cadrul unui partid politic și interzicerea de a ocupa funcții didactice, de conducere și de control pentru persoanele condamnate penal.
2. Cum ne asigurăm că odată adoptată, o lege va produce cu adevărat efectele dorite?
Eu cred că legiuitorul este asemeni unui arhitect, în timp ce executivul este asemeni unui constructor. Primul trebuie să înțeleagă nevoile beneficiarului și să ofere o soluție de tip proiect. Al doilea, trebuie să înțeleagă proiectul primului și să-l implementeze. În final acțiunea ambilor va avea efect (sau nu) asupra beneficiarului iar acesta îi va judeca, de cele mai multe ori împreună, pentru succesul sau insuccesul lor. România nu duce lipsă de legi bune. Din păcate însă, există o diferență regretabilă între normă și aplicarea ei, după cum arătam și în articolul dedicat autorizărilor ISU în școli. Iată că avem o lege care prevede alocarea unui număr de 500 de elevi unui consilier școlar, în loc de 800. Care va fi însă impactul activității acestora? Cât le va lua autorităților executive să găsească numărul de psihologi școlari necesari? Cât de pregătiți vor fi aceștia pentru a putea produce efectele avute în vedere de legiuitor? Numărul de elevi dintr-o clasă a scăzut și el. În realitate, nici limitările anterioare nu erau respectate. Sunt clase care încă mai au peste 30 de elevi și probabil că vor exista și după adoptarea legii. Și nu în ultimul rând, de unde se vor găsi bani pentru consilieri, transport, accesul în muzee, teatre, etc? Și astfel, iată că ajungem la a treia și cea mai des întâlnită dilemă a legiuitorului:
3. Ce reacționăm la argumentul: ”nu sunt bani”? Ei bine, eu cred că niciodată nu sunt suficienți bani. Banii sunt întotdeauna o resursă limitată pentru care scopuri variate intră în concurență. Așadar întrebarea ar fi mai degrabă „pentru ce sunt banii?” De ce domenii precum educația sau cultura pierd în mod frecvent cursa în care alte domenii ajung întotdeauna primele la ei. Mai mult, ce facem atunci când constatăm că nu sunt bani: facem economii în domenii vitale sau facem rost de ei?
Eu cred că nu avem dreptul să ne plângem de lipsa banilor atât timp cât rata de absorbție a fondurilor europene este scăzută, cât corupția nu este suficient combătută, cât recuperarea prejudiciilor lasă de dorit, cât gradul de colectare al taxelor este redus și unii contribuabili mari sunt amânați frecvent și chiar iertați de datorii în timp ce mulți contribuabili mici își plătesc impozitele și taxele cu regularitate. USR a luptat împotriva corupției aducând în fața Parlamentului inițiativa „Fără penali în funcțiile publice”, a depus un proiect de lege cu privire la confiscarea extinsă a averilor, a susținut desființarea pensiilor speciale, a instituțiilor care consumă inutil banul public, a lansat inițiative de debirocratizare și de încurajare a mediului privat. Haideți ca de astăzi, împreună, oameni politici și societatea civilă să nu mai acceptăm argumentul „nu sunt bani”. Altfel, la următorul buget, după ce unii vor fura în continuare, după ce se vor bucură nestingheriți de banii furați sau pur și simplu nu își vor plăti datoriile, executivul va ridica din nou din umeri rugându-ne să-l credem că “nu sunt bani”.
Celor care își fac griji că aceste măsuri ar fi prea socialiste și chiar populiste, aș dori să le amintesc două repere istorice: Reforma agrară de la 1921 și reforma învățământului din vremea lui Spiru Haret (1896-1912). Avea România destui bani la buget înainte de Primul Război Mondial? Probabil că nu. Și totuși, un om politic de centru dreapta a făcut, cu banii Statului dar și atrăgând în jurul cauzei resurse private, una dintre cele mai mari și eficiente reforme din istoria învățământului românesc. Ea a inclus construcția de școli, salarii mai mari și locuințe de serviciu pentru profesori, manuale ieftine, învățămînt gratuit pe o durată de 8 ani în loc de 4, cantine pentru elevi. În ciuda planului său ambițios, Spiru Haret a găsit sprijin pentru trei mandate de ministru al educației și cinci mandate de deputat, sub steagul aceluiași partid, într-o țară în care „modernizarea semăna cu o misiune sisifică” și care, ca și acum, nu avea bani. Avea România bani după Primul Război Mondial? Cu siguranță nu. După toate pierderile războiului, același partid de centru dreapta a lansat cea mai radicală reformă agrară din Europa de la acea vreme. Statul a despăgubit marii proprietari pentru a împroprietări țăranii, a garantat credite, a înființat noi instituții, a adunat în jurul proiectului societatea civilă care a cumpărat obligațiuni pentru a-i susține eforturile. Ce au în comun cele 2 reforme și de ce le-am menționat împreună? Pentru că au fost gestionate de un partid de centru dreapta deși au avut caracteristici pregnante de centru stânga, au fost puternic susținute de la buget într-o țară care nu avea bani, au favorizat elementul social, în detrimentul celui economic, pe termen scurt, pentru ca pe termen lung, reușita lor să se traducă într-o creștere economică susținută de o clasă, cât mai largă, de mijloc. Cu alte cuvinte au vizat ceea ce astăzi numim o dezvoltare sustenabilă, chiar dacă pe termen scurt au fost costisitoare și greu de implementat.
Un sistem de învățământ performant costă, dar cu ajutorul lui putem crește numărul de contribuabili și venitul pe care îl vom colecta de la fiecare dintre ei. Scăderea demografică este o realitate și este greu de combătut. Chiar dacă vom reuși să o combatem, care va fi suma colectată la buget de la contribuabili crescuți în risc de sărăcie și excluziune socială, în condițiile unui abandon școlar în creștere, la fel ca și analfabetismul funcțional? Câți dintre copiii de astăzi vor contribui la buget pe viitor în condițiile unui sistem educațional care eșuează în a crea abilitățile necesare pe piața forței de muncă? Și cu cât?
Așadar, de fiecare dată când trebuie să votez mă întreb care este cea mai bună soluție în mijlocul unei clase politice divizate, a capcanelor introduse în textul unor reforme necesare, având în față executive care se schimbă prea des și își asumă prea puțin dar flutură ostentativ, cu fiecare ocazie argumentul „nu sunt bani”. Ceea ce știu este că interesul copiilor va fi întotdeauna o prioritate și nu are culoare politică, că nevoia de reformă în învățământul românesc, și nu numai, poate fi satisfăcută doar prin consens politic, că voi susține întotdeauna, aproape instinctiv, măsurile benefice elevilor. Pentru că școala este pentru elevi, a elevilor și trebuie să se dezvolte conform nevoilor lor! Pentru că de ea depinde cu adevărat viitorul nostru, al tuturor! În timp ce caut răspunsul însă, 1 din 10 copii din mediul rural merg la culcare flămânzi…
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
In calitate de cetatean platitor a tot si a toate in economie nu sint de acord cu gratuitatea transportului pentru elevi si studenti .
Cind am in fata un cos cu mere si unul dintre ele este otravit refuz cosul . Cine a pus merele in cos sa isi asume responsabilitatea . Eventual sa se impuste .
Pentru ca o lege sa produca efecte dorite intrebi cetateanul . El este cel care doreste iar parlamentarul de rahat este cel care asculta cererile cetatenilor si le pune in practica . Sustii educatis pentru o piata interna a muncii care sa absoarba tot . In primul rind sectorul productiv .
Pentru ce sint banii ??? Pentru investitii natarailor . Nu pentru consum . De consumat poate orice patruped .
Nu sint bani ??? 30 % din PIB se duc pe salariile functionarilor publici si bugetari . Hai sictir !