Motto: „Rigizi, palizi, fără respiraţie…”–Friedrich Nietzsche, „Der Fall Wagner”
Resentimentul este o stare de spirit, o măcinare launtrică necontenita, o gelozie abisală si o invidie născută din constiinta marginalităţii. Nu e vorba aici despre constiinţa nefericită din Fenomenologia spiritului de Hegel, despre o negativitate ce-si află sensul intr-o neliniste creatoare. Resentimentarul nu se intreabă de ce a ajuns pe acest tărâm fara sanse, preferă să-i acuze pe cei care nu-l acompaniază in directia sterilităţii. Culpa este intotdeauna a celuilalt. Esecul provine din malefice conspiraţii.
Social, resentimentul capătă forme diverse, intotdeauna menite să găseasca ţapi ispăsitori pentru propriile infrângeri (antisemitismul este un caz paradigmatic de mitologie resentimentară, la fel ca si anti-americanismul, desigur cu distinctiile de rigoare). Individual, resentimentul este expresia unei uri nestăvilite si de nedomesticit. O ură uneori refulată, raţionalizată, camuflată, dar nu mai puţin vicioasă. O configuraţie a aversiunii, a sărăciei etice si a unei umanităţi atrofiate. Despre aceste lucruri este vorba in volumul pe care l-am coordonat, Anatomia resentimentului, apărut acum cinci ani, in 2010 la editura Curtea Veche. Tema cărţii se dovedeste extrem de actuală.
Ilustraţia copertei: Devis Grebu
Secolul al XX-lea, ale cărui prelunigiri in noul veac sunt de netăgăduit, a fost marcat de competiţia doctrinelor resentimentare. Radicalismul revolutionar al extremei stângi, ca si acela al extremei drepte, memorabil analizate in scrierile unui J. L. Talmon, isi aflau originea in sentimentul unei injustiţii nu doar sociale, ci de-a dreptul ontologice, ce nu putea fi depăsită decat printr-o purificare violentă absolută. „Azi nu sunteţi nimic in lume/Luptaţi ca totul voi să fiti” sună textul Internaţionalei.
Nietzsche a anticipat ascensiunea acestor doctrine si miscari in scrierile sale profetic-apocaliptice, indeosebi in Ecce Homo. Socialismul, pe care el il detesta, susţinea un egalitarism menit să anuleze nimbul sublimului, al valorii intr-adevar unice, al nobleţii spiritului. La polul opus (ori, mai precis, doar aparent opus), naţionalismul filistin si mai ales antisemitismul (de orice tip, teologic, sociologic, biologic) erau figurile unei neputinţe de a recunoaste universalitatea condiţiei umane si de a impune colectivismul primordialist drept principiu guvernant al spaţiului politic. Mitului societaţii fara clase din religia politica marxistă ii corespundea cel al unei Volksgemeinschaft perfect omogene. Fiintă a subteranei, oracolul resentimentar anuntă si doreste spasme fără precedent, furtuni de foc, lacrimi si sânge.
Cand Nietzsche se despărţea de Richard Wagner, pe care iniţial il venerase, el rupea tocmai cu acest instinct al agresivităţii rasiste pentru care nu putea nutri decat un infinit dispreţ. Crezuse in Wagner ca autentic revolutionar intru vesnicie (für ewige Dinge), se intâlnea cu un personaj măcinat de meschine invidii si teribile complexe. Nu este greu să ne imaginăm ce-ar fi avut Nietzsche de spus despre Hitler ori Goebbels. Romanul acestuia din urmă, Michael, este un veritabil compendium al resentimentului. La fel, tânărul Hitler, cel despre a scris Brigitte Hamann, trăia experienţa vieneză prin prisma unui mistuitor complex de inferioritate. Nevroza sa inavuabilă, ceea ce un Erich Fromm a definit drept caracterul sado-masochist, avea sa se convertească ulterior in radicalismul genocidar al nazismului. Scriind despre carisma lui Hitler, istoricul Fritz Stern ii dezvaluia originile in trei dimensiuni: misterul, miracolul si autoritatea.
Marxismul, asezând in centrul cosmologiei sale lupta claselor, atacand cu justiţiară fervoare proprietatea privată si promiţând năpăstuitilor sortii sosirea mileniului, „saltul din imperiul necesităţii in acela al libertăţii”, codifică resentimentul drept parte a matricii emoţionale a unei miscari menite sa distruga prin violenţă globală veche ordine. Să nu uitam textul incendiar al lui Marx despre problema evreiască in care tânărul filosof hegelian de stânga nu poate vedea emanciparea evreimii decat prin depăsirea (anihilarea) evreităţii (Judentum), pe care, reflex propriu socialismului epocii, o reduce la conditia practicii murdar-mercantile („schmutzig-jüdische”). In Londra deopotrivă opulentă si sordidă a anilor 1860-1870 va fi trait Marx momente de furie de nedomolit, va fi găsit el argumentele raţionalizării explozive a resentimentului social in ameţitoarele dantelării conceptuale şi in verdictul neiertător din Das Kapital: „Ceasul din urmă al exploatării capitaliste a sosit. Expropriatorii sunt expropriaţi!”
Oricine a citit Demonii lui Dostoievski isi aminteste de şigaliovism, acea schemă utopică prin care se urmărea construcţia unei societăţi a termitelor umane. Tot astfel, este greu sa uiţi pornirile de ura anti-liberală ale posedatului Piotr Verhovenski, dorinţa acestuia de a instaura anarhia universală, de a zdruncina definitiv capitala de gubernie adormită in pacea impardonabila a unei execrabile, intolerabile cumsecădenii. Resentimentarul nu suportă ceea ce N. Steinhardt vedea drept o virtute esentiala, anume dreapta-socotinţă, echilibrul, decenţa, civilitatea. El trăieste, acest nihilist, sub semnul unei insatisfacţii mefistofelice, al unei dureri interioare permanente.
Lenin, ascetul monoman, iacobinul iluminat, utopistul machiavelic, a fost de fapt omul resentimentului. In a sa Istorie a revoluţiei ruse, Richard Pipes spunea ca inteligentsia a făcut din resentiment fundamentul unei doctrine a negării totale a ordinii stabilite. El nu polemizeaza, ci aneantizeaza. Când scrie despre „renegatul Kautsky”, in 1918, il compară cu un „căţel orb care latră când intr-o directie, cand intr-alta” şi cu o molie care roade haine vechi (v. Christopher Read, „Lenin”, Routledge, 2005, pp. 252-253). Lenin se imbată, de fapt, cu propriile certitudini, nu admite nici cea mai politicoasă formă de critică. Converteşte intoleranţa in virtute, ridică exclusivismul la rang de principiu. Chiar prietenia este subsumată intereselor politice, dovadă ruptura cu menşevicul Iuli Martov. Din acest motiv, este de negândit o etică a bolşevismului. Amoralismul se află in chiar inima sa, scopul (mereu nebulos) sanctifică mijloacele.
Aşa apar nihiliştii din romanele lui Turgheniev, aşa sunt „vestitorii” din Aşteptând ceasul de apoi, marele roman politic al lui Dinu Pillat despre pasiunile radicale interbelice din România. Nimic din ce-ar fi făcut ţarismul, cu exceptia unei sinucideri, scria Pipes, nu ar fi potolit ura resentimentară a acestei clase intemeiată nu pe proprietate, ci pe atitudini, emoţii, sentimente, viziuni, angoase si aversiuni. La fel s-ar putea spune că nimic din ce-ar fi facut democraţia liberal-constituţională românească din anii 30 nu i-ar fi putut imblânzi pe legionari şi pe comunişti, fraţi inamici juraţi să arunce in aer edificiul pluralismului.
de unde vine resentimentul ? din neant ?
nu saracia ci pofta podoabelor este piedica faptei bune.
iuda nu a devenit tradator peste noapte, a inceput cu furtul unor sume mici de bani, devenind in final robul argintilor.
living in truth / a trai in adevar, iata cuvintele simple care ne pot inspira si schimba.
Resentimentele au generat intitdeauna furtuni de foc. lacrimi si singe.
Nu stiu daca a fi fost vreo cauza dreapta in istoria omenirii , care sa nu fie coplesita in realizarea ei de catre resentimentari.
Cred ca figura tipica a resentimentarului socialist- anarhisto – communist, nu este un intellectual, . fie el posedatul Verhovenski sau ascetul monoman Lenin.
Ascensiunea la putere a comunissmilui in Rusia si apoi in tarile satellite a dezlantuit o avalansa de schilozi psihic, de resentimentari de toate formele .
Modelul tipic de astfel de resentimentar a fost Nicolae Ceausescu, care a urit din strafundurile fiintei sale primitive tot ceea ce el nu a avut , nu a vrut sau nu a putut sa aiba.
A urit proprietatea fiindca nici el nici familia lui nu au fost in stare sa aiba niciodata nimic
A urit taranimea, fiindca in mijlocul taranilor din sat, el si ai sai erau niste paria, saraci, lenesi si cu gura mare
A urit pe muncitori, fiindca nu a reusit sa treaca dincolo de treapta de ucenic cizmar, anii lui de munca ( in afara „miscarii revolutionare ” ), cred ca se numara pe degetele unei singure miini
A urit pe cei harnici , care dobindisera ceva prin munca cinstita
Au urit pe oamenii cu carte, fiindca el era un analfabet
A urit pe artisti fiindca sufletul lui schimonosit de sentiment urite , nu putea fi atins de aripa frumosului
A urit religia si oamenii ei, fiindca iiinvata pe oamnei sa nu fura, sa nu minta si sa nu ucida.
Si atunci toata inteligenta nativa cu care l-a darusit Dumnezeu, a pus-o in slujba darimarii tuturor acestora pe care el I-au urit., in slujba distrugerii proprietatii, a muncii cinstite, a scolii, a valorilor de orice fel, a injosirii tuturoo celor care le slujeau
Ma intreb totodata, care este partea de vina in evenimentele oribile care pot urma, a unor atitatori de profesie ai resentimentelor, cum sint astazi imamii jihadisti si iranieni, pastorul Sharpton, Vladimir Putin, le pen si atita altii.
Inspirat acest test. M-a uns la suflet, cum se spune.
Nimic pozitiv despre resentimente. Trebuie oare sa extirpam din suflete orice forma de ura sanatoasa, bine argumentata, trecatoare si mobilizatoare?
Domnule Tismaneanu, iertarea in ultima instanta vine de la dumnevoastra … Ce s-a intamplat s-a intamplat, toti gresim …
Pai atunci care e diferenta dintre iertare si amenzie? Unora le scapa cerneala pe caietul colegului, altora le scapa miraliera in capul semenilor lor. Unii fac greseli de exprimare, altii omoara evrei sau profesori universitari, lideri politici, ofiteri, episcopi. Dar aste e, de, toti gresim… Important e sa taca victimele si daca sunt in mormant sa taca si cei care amintesc de ele.
Cea mai eficienta solutie „anti-resentiment” este umorul! Stiut fiind ca numai oamenii inteligenti au acest simt dezvoltat,e indicat sa ni-l testam din cind in cind…
De ex, pe citi ii face sa rida remarca lui Woody Allen „de cite ori ascult Wagner,imi vine sa invadez Polonia”?
Spun asta,pentru ca mi se pare absurd sa tratam resentimentul cu un resentiment si mai mare ;)
Richard Wagner a fost fara indoiala un individ cu un caracter infect. Antisemitismul nu este decat o fateta a acestui caracter. Alte fapte „glorioase” pe care le are la activ: a sedus-o pe sotia binefacatorului sau, Wesendonk, care i-a platit din datorii si i-a dat o casa confortabila lui si familiei, unde putea sa compuna in liniste. A sedus-o pe si sotia prietenului sau, dirijorul von Bülow, care era si fiica a altui mare prieten, Franz Liszt: doi oameni care credeau in el, si care i-au promovat muzica atunci cand nimeni nu vroia sa o asculte.
Si poate cea mai condamnabila fapta dintre toate: a pus in pericol echilibrul politic si financiar al regatului Bavariei, profitand de instabilitatea mintala a tanarului rege bavarez. Un individ egocentric, frustrat, resentimentar, un anti-model. Dar totusi un geniu. Personal nu agreez opera italiana, dar la cele ale lui Wagner (si a celor care i-au urmat traditia: Strauss, Berg…) asist oricand am posibilitatea. Si nu sunt muzician, nici nu am cine stie ce cultura in muzica clasica: inainte de Wagner ascultam numai rock. Imi permit sa pun un link catre serialul despre Wagner, difuzat si in Romania, care mi-a marcat profund adolescenta, cu un alt Richard (Burton) in rolul principal:
https://www.youtube.com/watch?v=_7oWZq_s_Sk
Va mutumesc pentru comentariu. Nu discut aici creatia muzicala a lui Richard Wagner, ci mitologia sa romantic-anticapitalista si antisemita (cele doua se suprapun), configurata indeosebi in scrierile sale. Thomas Mann, ultimul om care ar fi putut fi banuit de simpatii national-socialiste, a scris pagini nepieritoare despre geniul muzical al autorului „Tetralogiei”. Pentru Nietszche, in „Der Fall Wagner” (1888), era vorba de pretentii ridicole de puritate rasiala nu doar in scrierile lui Wagner, dar chiar si in histrionismul dramaturgiei spectacolelor. In plus, Nietzsche vestejea moda wagneriana si cultul „comunitatii eroic-populare” (heroisch-volkische Gemeinschaft) ai carui campioni erau de fapt „rigizi, palizi, fara respiratie”. Asa mi-l imaginez pe tanarul Goebbels: rigid, palid, fara respiratie, imaginandu-se un Siegfried in lupta cu balaurul plutocratiei semite, principiul sangelui infruntandu-l pe acela al aurului…
http://www.amazon.com/Richard-Wagner-Anti-Semitic-Imagination-Contexts/dp/0803247753
http://www.nhinet.org/viereck16-2.pdf
Va multumesc si eu pentru raspuns si pentru linkuri. Din lecturi indepartate imi amintesc ca Nietszche a fost mai intai un sustinator infocat al lui Wagner, in care vedea renasterea spiritului Eladei. Apoi s-a dezis de el, vazand cum incerca sa devina “compozitor national” al Germaniei unite, si cum vira in mod ipocrit spre religie spre sfarsitul vietii.
Asta se opserva bine in ultima lui opera, Parsifal. Muzica e superba peste tot, dar livretul e ridicol in actele I si III… auziti, lauda virginitatii, de la un satir batran ca Wagner… doar actul II e mai autentic, acolo omul se exprima despre ceea ce cunoaste si apreciaza cu adevarat – “fetele-flori”.
Butada lui Arturo Toscanini despre Richard Strauss: “to the composer I raise my hat; to the man I put it back on again” se potriveste perfect si lui Wagner.
:)
„(…) de cite ori ascult Wagner,imi vine sa invadez Polonia”
E preferabil asa: daca ar asculta Ravel, si-ar dori sa fie invadat.
Stimabile, ce piesa anume de Ravel i-ar fi dat lui Woody Allen dorinta de a fi invadat?