Motto: „…those very stringencies sometimes telescope events into dreamlike absurdity.”–William T. Vollmann, „Europe Central”
În 1943, când știrile despre punerea în practică de către naziști a ceea ce osificata limbă birocratică a numit „Endlösung” (Soluția Finală), adică exterminarea întregii evreimi europene, începeau să fie confirmate, Hannah Arendt a publicat în revista de exil Aufbau (care apărea la New York) un eseu despre Stefan Zweig și dispăruta lume de ieri, deci lumea viselor și iluziilor cosmopolitismului burghez de cultură germană. Zweig fusese un răsfățat al acelei lumi, una din vocile ei cele mai ascultate și admirate. Era o lume plină de nevroze, de mistere psihologice, de splendide desfătări și neliniști nu mai puțin năucitoare. Era lumea lui Egon Schiele și Oskar Kokoschka, a lui Sigmund Freud și Gustav Mahler, a lui Ludwig Wittgenstein și Karl Kraus, a lui Robert Musil și Franz Kafka, a lui Elias Canetti și a Almei Mahler. Un univers în care ereziile erau nu doar tolerate, ci de-a dreptul încurajate.
Auto-expulzat din această lume din care nu mai rămăsese decât locația geografică, Stefan Zweig, născut la Viena în noiembrie 1881, s-a sinucis împreună cu soția sa la Petropolis, în Brazilia, în februarie 1942. Era convins că nazismul va triumfa și că acea civilizație burgheză, întemeiată pe respectul pentru individ și libertățile sale, pe care o iubise fără rezerve, fusese osândită la dispariție. Nu-și putea imagina că ar putea trăi într-o lume a barbariei totalitare. Exact în acei ani, Hannah Arendt începuse să lucreze pe subiecte care aveau să ducă la scrierea capodoperei ei, „Originile totalitarismului”, inclusiv ramificațiile și implicațiile antisemitismului modern. În acea perioadă schițează ea tipologia condiției evreului modern, cele două alternative: paria și parvenitul. Pentru ea și Zweig, cu care evident se identifica în mare măsură, tot așa cum se identificase cu favorita ei, Rahel Varnhagen („prietena de peste veacuri”), era esențială afirmarea statutului de paria, conștientizarea și asumarea sa, nu ca opțiune religioasă, ci ca admitere politică, în sensul profund al cuvântului, al unei situații reale. În faimoasa ei scrisoare din 1963 către Gershom Scholem, Hannah Arendt spune cât se poate de clar: „Sunt evreică”, deci e vorba de un fapt de necontrazis și de netăgăduit. Dar acest lucru nu mă obligă la solidarități mecanice, la înregimentări presupus inevitabile. Onoarea mea este una individuală, nu de grup. Dar pentru a-mi salva onoarea, mă voi opune dezonorării unui popor numai pentru că este acel popor.
Zweig a trăit, asemeni Hannei Arendt, tragedia a ceea ce aceasta din urmă avea să numească în „Origini” populația superfluă, acele mase imense de refugiați nedoriți de nimeni, dezrădăcinați, izgoniți, prigoniți, oameni lipsiți de pașapoarte statale, abandonați de comunitățile politice în care se născuseră, crescuseră, fuseseră educați. Pentru autorul „Lumii de ieri”, această situație era insuportabilă. La fel, Hannah Arendt scrie în 1943 un articol despre refugiați. Heidegger scrisese cândva despre Die Heimatlosigkeit des neuzeitlichen Menschen (starea de apatrid a omului contemporan). Conceptul a fost dezvoltat de unii din studenții săi, inclusiv Hannah Arendt, Hans Jonas și Herbert Marcuse. Precizăm că nu discutăm aici alunecările lui Heidegger spre național-socilalism, ci ne referim la opera sa filosofică. Intuiția filosofului prefigurase condiția existențială a evreului, apoi una planetară.
Gânditoarea trăise ea însăși într-un lagăr din Franța oprimarea proprie acestui statut social degradat la maximum. Parveniților, Hannah Arendt le reamintește cuvintele lui Balzac: „On ne parvient pas deux fois”. Și unii și alții sunt sustrași forței apărătoare a legii, dar parveniții speră că vor obține cumva o derogare de la deznodământul fatal. Meditând la soarta lui Zweig, a lui Walter Benjamin[i] (bunul ei prieten) și a atâtor altor spirite nobile în ceea ce au fost timpurile întunecate („Men in Dark Times”), Hannah Arendt scrie: „Acei puțini refugiați care insistă să spună adevărul, mergând până la punctul ‘indecenței’, capătă în schimbul lipsei lor de popularitate un avantaj neprețuit: istoria nu mai este pentru ei o carte închisă iar politica nu mai este privilegiul ne-evreilor.” (Hannah Arendt, „We Refugees”, in The Jewish Writings, Edited by Jerome Kohn and Ron H. Feldman, Schocken Books, 2007, p. 274).
Acesta este și sensul admirației nedezmințite a Hannei Arendt pentru Rahel Varnhagen: curajul de a fi ea însăși, de a rămâne independentă, fără a-și nega identitatea. Eseul despre Stefan Zweig începe cu descrierea unui vis al Rahelei Varnhagen, celebra amfitrioană a unuia din marile saloane literare germane din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Un vis în care Rahel se află în cer împreună cu bunele ei prietene Bettina von Arnim și Caroline von Humboldt. Cuvântul-cheie din acel vis este rușine. Adaugă Hannah Arendt: „Rușinea și onoarea sunt concepte politice, categorii ale vieții publice”. (eseul „Stefan Zweig: Jews in the World of Yesterday”, ibidem, p. 316).
Marele reproș pe care i-l aduce lui Zweig este tocmai ezitarea definirii de sine ca subiect politic: „Niciuna din reacțiile sale în această perioadă nu a fost rezultatul convingerilor sale politice; toate au fost dictate de hipersensibilitatea sa în raport cu umilirea socială”. Viața lui Zweig s-a consumat între „plăcerea gloriei și blestemul umilirii”, teme pe care le-a evocat chiar el cu acea „răceală proprie autenticei disperări”. Prefigurând nu doar „Originile”, dar și dinamitardul „Raport despre banalitatea răului” („Eichmann la Ierusalim”[ii]), Hannah Arendt vede în fuga de politic o cauză a incapacității de a prevedea dezastrul ce avea să urmeze: „Dacă evreii din Europa Centrală și de Vest ar fi avut măcar un minim de preocupare pentru realitățile politice ale timpurilor lor, ar fi avut suficiente motive să nu se simtă în siguranță”. În acest sens, deși cetățean al lumii, ori poate tocmai de aceea, se poate spune că „nu există un document [mai revelator] privind situația evreimii în acea perioadă decât primele capitole din cartea lui Zweig”.
În finalul acestui răscolitor eseu, Hannah Arendt citează dintr-unul din ultimele articole ale lui Zweig. Din nou, scriitorul se propune pe sine drept conștiință europeană, a unei Europe sfâșiate, mutilate, schilodite, dar afirmă cu tărie că ieri nu poate fi despărțit de azi „precum un om care cade de la o mare înălțime ca rezultat al unei lovituri violente”. Astfel avea Zweig să-și descopere, și mai ales să-și asume, acea evreitate pe care Hannah Arendt a considerat-o un lucru de la sine înțeles, un adevăr factual: „Întrucât voise să se adapteze standardelor politice și sociale ale timpului său, nu a putut să lupte împotriva unei lumi în ai cărei ochi a fost și este o rușine să fii evreu… Pentru că onoarea nu este niciodată câștigată prin cultul succesului ori prin faimă, prin cultivarea propriului ego și nici măcar prin demnitate personală. Nu există o altă cale pentru a scăpa de ‘rușinea’ de a fi evreu decât lupta pentru onoarea poporului evreu în ansamblul său”. Iată și motivul principal pentru care Hannah Arendt nu a ezitat să critice lucruri care i se păreau reprobabile, nepunând însă niciodată sub semnul întrebării, după 1948, dreptul non-negociabil la existență al statului Israel, în care vedea intrarea poporului evreu într-un veritabil contract politic modern.
Recomandări:
http://www.randomhouse.com/book/4708/the-jewish-writings-by-hannah-arendt
http://www.humanitas.ro/humanitas/lumea-de-ieri
http://www.humanitas.ro/humanitas/originile-totalitarismului-1
http://www.humanitas.ro/humanitas/eichmann-la-ierusalim
http://www.humanitas.ro/humanitas/f%C4%83g%C4%83duin%C5%A3a-politicii
[i] Vezi în Times Literary Supplement recenzia semnată de Anthony Phelan („Uncarnal”, 25 februarie 2015) la cartea semnată de Howard Eiland și Michael W. Jennings, Walter Benjamin: A Critical Life, Belknap Press, 2014.
[ii] Vezi în Times Literary Supplement și recenzia semnată de Lawrence Douglas („A very deliberate banality”, 25 februarie 2015) la cartea Bettinei Stangneth, Eichmann Before Jerusalem: The Unexamined Life of a Mass Murderer, Knopf, 2014.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Ceea ce a început sub Napoleon și s-a extins treptat în restul Europei occidentale, centrale și chiar în părți ale sud-estului- e vorba de emancipare- a creat între altele o iluzie a asimilării. Indiscutabil, cei mai „asimilați” evrei erau cei ai imperiilor wilhelmin și austro-ungar. Se poate argumenta că rădăcinile comune ale Yiddish-ului și germanei moderne au făcut această apropiere firească. După cum, folosind același criteriu lingvistic, putem distinge nivelul de asimilare între marile comunități evreiești ale Europei de atunci. Dacă luăm exemplul Pragăi, există o insulă germanofonă, perpetuată nu în ultimă instanță și de Universitatea Carolină, care i-a produs pe Kafka, Werfel, Brod și evident Rilke (care nu era evreu). În mod cert însă, vârful și focarul exprimării intelectuale și artistice evreiești de limbă sau respirație germană a fost Viena. Asimilarea de care vorbesc și care a negat curentul sionist început de Herzl, s-a asociat cu soarta celor două imperii în timpul războiului- e vorba de soldații și ofițerii evrei care au combătut pe toate fronturile conflagrației mondiale, fără a putea bănui ce avea să le aducă înfrângerea.
Este poate simptomatic în ce privește specificitatea efortului de asimilare faptul că o bună parte dintre evreii zonelor de dominație ungară și-au maghiarizat numele (spre deosebire de alte etnii care s-au opus constant politicii dezlănțuite de liberalii de la Budapesta după Ausgleich).
În mod cert, evreii fostului imperiu german erau cei mai asimilați, nutrind în majoritate atitudinea de a fi „în primul rând german și în al doilea rând evreu”. Catastrofa pe care a inițiat-o venirea naziștilor la putere a însemnat- în afara consecințelor criminale evidente- dezlipirea unei largi pături de evrei de limba și cultura maternă. Este o formă de paria fără echivalent în istoria modernă.
O mică parte a evreilor germanofoni a supraviețuit Holocaustului, fie în Europa, fie emigrând în cele două Americi, fie în Israel. În special pentru cei din urmă a existat un evantai de atitudini față de ce însemna să fii „german”, care cuprindeau pe de-o parte refuzul total de a mai vorbi limba și negarea oricărui contact cu fosta patrie iar pe de alta, într-o foarte mică minoritate, tendința de a relua legăturile după „normalizarea” care a urmat celui de-al doilea război mondial. Între cele două extreme au rămas cei care au încercat într-un fel sau altul să reconcilieze limba familiei, a școlii și universității, a lui Goethe, Schiller, Mann cu cea a lui Hitler, Goering, Goebbels și Himmler sau chiar Eichmann.
Cum incepusera sa fie confirmate in 1943 stirile despre exterminarea evreilor? Se stie ca Aliatii renuntasera sa mai vorbeasca despre presupuse atrocitati ale germanilor, din lipsa de probe.
pt bogdan- aliatii stiau dar: 1. nu au considerat o o prioritate, 2. infringerea Germaniei fiind considerata ca modalitate de salvare. intimplator este difuzat acest serial pe Viasat History iar in episodul 6 care tocmai este prezentat (reluare marti ora 22:00) ce si cit stiau aliatii si ce decizii au luat.
p.s. prin aliati se intelege Vestul. Ciudat pt mine este ca lui Stalin nu ii este imputata vreo vina si este mentionat doar la eliberarea lagarelor din Polonia
http://port.ro/anihilare_-_distrugerea_evreilor_din_europa_annihilation_-_the_destruction_of_europe_s_jews/pls/fi/films.film_page?i_perf_id=95523663&i_topic_id=1
@ Bogdan: Regret sa va spun, dar cred ca va pripiti. Sigur, tabloul este foarte complex si presupune o discutie separata. Va spun doar ca in martie 1943, The Nation si The New Republic scriau despre cateva mii de evrei masacrati lunar. Sigur, datele nu puteau fi exacte pe timp de razboi, dar zvonurile circulau. Acestea erau estimari (!) de presa. Sursele: evrei care evadasera cumva, informatori germani asa-zis anonimi, ba chiar guvernul sovietic cu interesele sale specifice, servicii secrete, etc. Intelegeti acum de ce nu putea fi vorba decat despre estimari, date contradictorii, samd. Dar faptul ca stirile circulau inca din ’43 (ba chiar mai devreme) nu poate fi contestat. Tot in 1943, toamna, un memo intern al Depart. de Stat american spunea ca datele despre Holocaust, chiar si cele din 1942, adesea contradictorii si confuze, sunt „pe fond corecte”. Sigur, vălul ignoranței a căzut abia la sfarsitul razboiului, insa nu despre asta este vorba in propozitie…
Dar cititi cel mai bine despre „We will never die” al lui Ben Hecht, pe muzica de Kurt Weill, spectacol dramatic menit sa atraga atentia asupra masacrului din Europa. Deci vorbim de primavara lui 1943 (!), Madison Square Garden, sute de mii de oameni afla despre Holocaust; apoi e dus in Washington, DC, Constitution Hall, asista la montajul lui Hecht chiar Eleanor Roosevelt. Devine o adevarata caravana de constientizare (trece prin Philadelphia, Chicago, samd), milioane de americani (si europeni deopotriva) afla despre ce se petrecea in lagarele naziste. Vorbim, repet, de 1943!
http://www.telegraph.co.uk/history/world-war-two/11370972/Holocaust-Memorial-Day-Telegraph-revealed-Nazi-gas-chambers-three-years-before-liberation-of-Auschwitz.html
Este limpede ca aliatii stiau despre ce se petrece in lagarele mortii de pe teritoriul polonez ocupat de Germania nazista (. Informatii cat se poate de credibile au fost aduse de emisarul secret al guvernului de la Londra, Jan Karski. Tema continua sa fie dezbatuta, exista destui istorici, inclusiv Dan Diner, Paul Johnson, Mark Mazower, Timothy Snyder, Bernard Wasserstein, care au scris pe acest subiect.
In august 1941, Hitler a declarat emfatic: „Europa nu este o entitate geografica, ci una rasiala”. Exterminarea evreimii europene decurgea inevitabil din aceasta Weltanschauung exterminista. Cum arata Mark Mazower („Dark Continent: Europe’s Twentieth Century”, Knopf, 1999), razboiul a radicalizat politicile naziste pe linia a ceea ce s-a numit „the twisted road to Auschwitz”. In 1944, pe baza informatiilor incontestabile despre crimele in masa organizate de nazisti impotriva populatiei evreiesti, Raphael Lemkin a scris studiul „Axis Rule in Occupied Europe” in care a introdus conceptul de genocid. Pentru nazisti, era vorba de un razboi rasial („a race war”, cum scrie Mazower): „Centralitatea gandirii rasiale diferentiaza esential imperiul lui Hitler de acela al lui Stalin.” (Mazower, p.160). De retinut ca insurectia ghetto-ului din Varsovia a avut loc in 1943.
Evrerii urmau sa dispara complet (Vernichtung), polonezii, rusii si alti slavi erau sortiti sa supravietuiasca redusi la conditia de „Untermenschen” (suboameni). Hannah Arendt si Stefan Zweig stiau aceste lucruri in inca din 1942. El a ales sa plece, prin sinucidere, din aceasta lume. Ea a luptat prin scris pentru salvarea a ceea ce defineste umanitatea din noi.
In acei ani, amandoi au trait sub semnul disperarii. Un celebru aforism al lui Walter Benjamin spune: „Doar datorita celor fara de speranta ne este data speranta”. Aceste cuvinte incheie una din importantele carti ale aniilor 60 scrisa de prietenul lui Adorno, Horkheimer si Benjamin, Herbert Marcuse. Ma refer la „Omul unidimensional”.
http://www.yadvashem.org/yv/en/righteous/stories/karski.asp
http://history.hanover.edu/hhr/94/hhr94_5.html