Jocul este şi politic dar regulile şi consecinţele sunt şi juridice.
Va câştiga cel care va controla cel mai bine elementele juridice, tehnic vorbind, respectiv cel care va avea răbdare instituţională şi îşi va calcula foarte bine paşii. Miza nu este pe termen scurt ci pe termen mediu; pentru Preşedintele Băsescu miza este continuarea mandatului iar pentru Primul-Ministru Ponta câştigul este de natură politică. Primul urmăreşte scopuri individuale (terminarea mandatului) iar cel din urmă are în vedere interese colective (substanţializarea politică a USL), deopotrivă subiective (plata poliţelor strânse în decursul timpului).
Este ceea ce spunea în Iron Lady, Meryl Streep: existau vremuri când oamenii doreau sa facă ceva dar acum oamenii aleg să pară că sunt cineva. Diferenţa dintre to do şi to be este foarte bine descrisă de această bătălie politică. Vom vedea la sfârşitul zilei cine se învecinează cu care verb.
Acest joc este unul pur tehnic, de natură juridică cu consecinţe de natură politică şi juridică. Nu vom contempla în acest material consecinţele de ordin politic ci doar regulile, variantele şi consecinţele de natură juridică. Nu cred că rezonabil, cineva îşi poate imagina că acest joc se va câştiga doar cu mijloace de natură politică, ignorând aspectele juridice. De fapt, este un defect al politicii dâmboviţene atitudinea care urmăreşte scopuri deopotrivă juridice şi politice dar foloseşte doar mijloace politice. Cred că jocul trebuie privit şi altfel decât prin apelarea la instituţii terţe controlate politic, întrucât miza-i prea mare pentru a fi judecată doar politic sau doar subiectiv şi emoţional.
Dorim să precizăm că prealabil oricăror variante juridice, există varianta politică, mult mai înţeleaptă şi mai rezonabilă: aceea ca cele două instituţii să colaboreze şi să decidă bătrâneşte şi bărbăteşte cum este mai bine. Se pare că punctul de vedere exprimat anterior privind participarea la Consiliul European în raport de atribuţiile interne şi de agenda Consiliului nu este suficient de echilibrat pentru a putea fi primit de cele două entităţi în dispută. Aici apare sincopa căci bătălia nu este pentru Consiliul European ci pentru preconstituirea motivelor pentru demararea procedurii de suspendare a Preşedintelui Băsescu.
Să începem cu variantele Primului-Ministru Ponta căci acesta este cel care este în atac în această perioadă.
Varianta 1: Să meargă la Parlament să solicite un mandat pentru Consiliul European. Nu avem în vedere aspectul pur politicianist al acestui demers. Oricum acesta nu poate fi folosit ca justificare a unei eventuale suspendări, căci instanţa constituţională are nevoie de fapte concretizate juridic. Pentru ca Parlamentul să dea mandat Guvernului în problema participării la Consiliul European ar trebui ca cel dintăi să aibă atribuţii în acest sens, să fie deţinătorul acestor capacităţi, ceea ce nu se întâmplă nici din perspectiva acordurilor internaţionale aplicabile (acestea vorbesc despre Preşedinte sau Prim Ministru) şi nici din perspectiva prevederilor constituţionale. Art. 2 coroborat cu art. 61 şi art. 80 din Constituţia României dispun că şi Parlamentul dar şi Preşedintele României reprezintă statul român, ceea ce înseamnă că în niciun caz printr-un astfel de mandat nu se poate lua Preşedintelui dreptul de participare sau reprezentare a României la Consiliul European. Acesta din urmă are acest drept în baza Constituţiei şi a Tratatelor instituind Uniunea Europeană. Problema este cu Primul-Ministru care primeşte acest drept dintr-o singură sursă, anume din Tratatele Uniunii Europene, ceea ce coroborat cu prevederile constituţionale aplicabile atribuţiilor sale ar trebui să fie suficient pentru participarea la Consiliul European pe problemele care se circumscriu acestor atribuţii.
În baza celor de mai sus se poate susţine în mod rezonabil că Guvernul a primit un mandat de reprezentare, dar nu de la Parlament, ci de la poporul român, şi nu prin intermediul Parlamentului ci cu ajutorul Constituţiei. Pe domeniile clar delimitate de Constituţie, Guvernul şi Primul-Ministru au un mandat de reprezentare primit ab initio. Parlamentul nu poate oferi acest mandat, întrucât sunt două principii de drept care interzic acest lucru: (1) Parlamentul nu are nicio atribuţie genuină în ceea ce priveşte participarea la Consiliul European, sens în care cine nu are nu poate transmite; (2) Capacitatea de reprezentare a Parlamentului, conferită de art. 61 din Constituţie se transmite şi se manifestă în condiţiile strict prevăzute de Constituţie şi nu oricum, ceea ce înseamnă că Parlamentul intervine postfactum şi nu ante; în materia dreptului constituţional problema mandatului şi reprezentării se pune diferit căci aceştia trebuie să ţină seama şi de principiul separaţiei puterilor în stat. Apreciem că Parlamentul nu se poate manifesta în acest moment pe această problemă şi pentru că, spre deosebire de Preşedinte, această instituţie nu are atribuţii de echilibrare a jocului dintre puterile statului.
Varianta 2: Să încerce să evite crearea unui conflict constituţional pentru a nu duce problema la Curtea Constituţională. Lumea spune că Primul-Ministru ar dori să evite Curtea Constituţională pentru că aceasta ar fi mai împrietenită cu modul de gândire al Preşedintelui Băsescu decât cu modul lor de acţiune. Dacă acest lucru se confirmă, Primul-Ministru are două variante, fie să mute problema la nivelul următor acela în care instanţa constituţională nu are atribuţii (mă refer la nivelul instituţiilor europene), fie să nu provoace un conflict constituţional pentru ca instanţa să nu fie sesizată de alte autorităţi. Cu privire la prima opţiune vom discuta mai jos, dar aici merită subliniată posibilitatea de a evita conflictul, ceea ce se poate realiza astfel: să nu participe la Consiliul European dar sub acest aspect, dacă va dori să tragă consecinţe ulterioare va trebui să-şi preconstituie motivele imposibilităţii de participare la această reuniune.
În condiţiile în care miza este nu participarea în sine ci ceea ce se poate întâmpla ulterior cu neparticiparea, Primul-Ministru ar trebui să mizeze pe neparticipare şi nu să forţeze participarea. Neparticiparea, legal argumentată poate să-i aducă mai multe consecinţe pentru miza sa pe termen mediu, decât participarea sa forţată. Dacă nu intră în conflict cu Preşedintele Băsescu şi nu participă la Consiliul European, nu pentru că nu vrea ci pentru că nu poate, dar îşi preconstituie argumentele pentru această imposibilitate, cred că acestea pot fi mult mai obiectiv analizate decât orice alt demers care exploatează o majoritate parlamentară (pentru a obţine nu ştiu ce mandate sau pentru a modifica nu ştiu care legi).
Varianta 3: Să încerce să mute problema dintr-un plan subiectiv şi emoţional într-un plan obiectiv şi tehnic care să fie analizat de instituţiile europene, atingându-şi astfel două ţeluri: evită Curtea Constituţională pentru moment respectiv îşi preconstituie argumente pentru suspendarea Preşedintelui. Planul poate fi activat ante (corespondenta cu Consiliul European sau procedura la ECJ) sau post Consiliul European (atacarea deciziilor de la Consiliul European în faţa ECJ). Sub acest aspect jocul este foarte interesant întrucât există nu doar prevederile cosntituţionale ci mai există şi planul comunitar iar juxtapunerea dintre cele două coroborată cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale care a stabilit că aceasta nu are nicio competenţă pentru a analiza raportul dintre dreptul naţional şi cel comunitar, fie că acesta este drept derivat (directive, regulamente) sau tratate fundamentale, face ca juridic lucrurile să poate fi analizate cu multă obiectivitate. Participarea informă la Consiliul European poate să producă efecte juridice atât pe plan naţional cât şi pe plan comunitar, or sub acest din urmă aspect există proceduri care pot determina o soluţie tehnică pe această problemă. O astfel de soluţie (se poate citi şi corespondenţă) poate fi mult mai utilă decât orice demers naţional, întrucât are caracterul de a nu putea fi cenzurat de instanţa constituţională, fiind obligatoriu pentru aceasta, respectiv acela de a fi tehnic şi obiectiv. Problema este că soluţia/corespondenţa de la acest nivel va soluţiona dilema doar pe jumătate rămânând planului naţional să rezolve restul. Oricum, autoritatea credibilă sub toate aspectele care poate pronunţa chiar şi o soluţie parţială pe această problemă este cea europeană. Cine exploatează mai bine acest plan supra-naţional, european va avea mai multe argumente în etapa următoare.
Variantele Preşedintelui, aflat în evidentă defensivă, cel puţin la nivel comunicaţional, în acest moment sunt la fel de limitate ca ale Primului-Ministru Ponta.
Varianta 1: Să ignore eventualul mandat acordat de Parlament Guvernului şi implicit Primului-Ministru Ponta. Aici lucrurile sunt într-un anumit fel, întrucât din ceea ce am văzut în presă, Preşedintele şi-a susţinut participarea şi nu neparticiparea Primului-Ministru, or sub acest aspect o astfel de conduită poate să conteze foarte mult în faţa instanţei constituţionale. Dacă Primul-Ministru complică lucrurile, care la acest moment sunt simple, şi încearcă să obţină un mandat sau nu ştiu ce împuternicire de la Parlament, iar acesta nu participă la Consiliul European, cred că Preşedintele Băsescu are şanse mari ca o astfel de conduită să nu-i fie imputabilă. Lipsa unui demers organizat, inclusiv juridic, din partea Primului-Ministru care să sublinieze dorinţa sa de participare la Consiliul European, dublat de neînţelegerea faptului că Preşedintele nu poate fi ignorat în niciun fel în acest joc, poate să-i aducă Preşedintelui puncte importante în bătălia care va urma.
Dacă Preşedintele înţelege la rândul său că trebuie să insiste pe participarea sa instituţională şi nu pe neparticiparea Primului-Ministru, iar acesta din urmă se va complica cu majoritatea parlamentară, mă tem că din punct de vedere juridic, Preşedintele este câştigătorul acestei lupte. Problema este ca Preşedintele să înţeleagă că pentru dânsul, nu este o problemă participarea la acest Consiliu European, întrucât atât planul naţional cât şi cel european îi conferă această stare de relaxare instituţională. Dacă Preşedintele înţelege că trebuie să-şi exploateze juridic această stare de participare, adică să-şi preconstituie argumente juridice în acest sens, există raţiuni rezonabile pentru a susţine că instanţa constituţională nu va putea să ignore faptul că Primul-Ministru nu a participat la reuniune întrucât nu a vrut şi nu pentru că nu a putut.
Ideea este ca Preşedintele să creeze premisele necesare pentru a spune la un moment dat că el a participat întrucât aşa spune dreptul aplicabil, iar Primul-Ministru nu a participat, deşi avea acest drept şi chiar această obligaţie pentru că nu a vrut. Dacă se inversează paradigma utilizată până la acest moment – aceea că Preşedintele nu vrea să meargă şi Primul-Ministru – în sensul de a se spune că Primul-Ministru nu participă pentru că nu are încredere în prevederile constituţionale şi comunitare aplicabile, având nevoie de ratificare a înţelegerii din partea Parlamentului, Preşedintele a câştigat deja definitiv şi irevocabil această bătălie.
Varianta 2: Să sesizeze instanţa constituţională pe temeiul unui conflict constituţional. Pentru a-l bloca pe Primul-Ministru, Preşedintele poate provoca un conflict constituţional şi să sesizeze el însuşi instanţa constituţională. Există jurisprudenţa constituţională cu privire la conflictul constituţional respectiv există dispoziţii legale pentru a sesiza Curtea Constituţională. Un astfel de demers poate bloca Primul-Ministru din două perspective: pe plan imediat, eventuala soluţie pronunţată de instanţa constituţională privind neparticiparea Primului-Ministru este executorie şi trebuie să fie respectată, iar pe plan mediu, instanţa constituţională când va analiza condiţiile de suspendare nu poate să-şi ignore propriile decizii, adică nu poate folosi neparticiparea Primului-Ministru ca argument pentru suspendarea Preşedintelui. În raport de interesele de moment, Preşedintele poate încerca chiar şi o cerere de măsuri urgente la Curtea Constituţională, existând argumente juridice pentru a încerca blocarea imediată a Primului-Ministru, astfel încât acesta să nu participe la Consiliul European. O soluţie acum favorabilă Preşedintelui din partea instanţei constituţionale, sub un anumit aspect, poate de asemenea închide definitiv această luptă, în condiţiile în care opozabilitatea acestei soluţii va fi şi produce efecte şi faţă de instanţa constituţională sesizată în cadrul procedurii de suspendare.
Varianta 3: Să încerce să evite instanţele europene în ideea că problema cuprinde doar aspecte de drept naţional care sunt de competenţa exclusivă a instanţei constituţionale naţionale. Dacă Preşedintele se menţine în aceeaşi paradigmă comunicaţională, aceea de a susţine atât participarea sa cât şi neparticiparea Primului-Ministru, va trebuie să manevreze jocul astfel încât să evite implicarea instanţelor şi autorităţilor europene la acest moment. O soluţie emisă de aceste autorităţi poate să-i devină atât Preşedintelui cât şi instanţei constituţionale. Acest lucru se poate întâmpla prin participarea Preşedintelui şi ratificarea ulterioară a poziţiei acestuia în plan intern. De altfel, aşa au stat lucruile în trecut, când este posibil să fi existat puncte pe ordinea de zi care atrăgeau competenţa de participare a Primului-Ministru, dar ulterior inclusiv mult clamatul Acord Fiscal, a intervenit voinţa de ratificare a poziţiei Preşedintelui. Dacă alege această variantă, Preşedintele trebuie să se asigure că, ulterior în plan naţional lucrurile sunt confirmate, atenţie, în acord cu procedurile constituţionale. Participarea doar a Preşedintelui, ratificată şi confirmată ulterior în plan naţional, poate infirma orice intervenţie a autorităţilor naţionale, întrucât un astfel de demers confirmativ produce efecte atât pe plan naţional cât şi pe plan european.
Concluzia: Sunt de părere că atât Preşedintele cât şi Primul-Ministru trebuie să combine toate cele 3 paliere în această bătălie, de altfel democratică, adică atât pe cel politic, cât şi pe cel comunicaţional dar nu în ultimul rând pe cel juridic. Amalgamarea celor trei planuri de acţiune, şi sublinierea substanţială a celui juridic poate stabili câştigătorul mult mai devreme decât se poate crede.
puterea daca crede ca au majoritate in parlament, poate sa faca ce vor, mai ales dictatura parlamentara
Pana si oamenii destepti au cazut in capcana unor discutii sterile. Caci esenta problemei nu e cine reprezinta statul roman ci cine angajeaza statul roman. Si intre cele doua notiuni exista diferente mari din pdv juridic. Ca ne place sau nu, aceasta e democratia, orice tratat semnat de presedinte, (dupa negocierea sa de catre guvern, cf. C., sau nu), nu are nicio valoare daca nu e ratificat de parlament, adica de majoritatea parlamentara in fond. De aceea problema formala a mandatului in coabitare nu e doar o formalitate. Parlamentul se poate pronunta intr-un anume sens si se intelege ca presedintele poate la randul lui sa faca ce doreste, dar ceea ce semneaza presedintele se intoarce apoi la parlament pentru ratificare, care parlament, ce sa vezi, tocmai a spus ce va ratifica si ce nu. Mai nou, hotararile CC sunt cenzurate de puterea juridica, cel putin in materie civila statul roman a pierdut la CEDO destule procese in care hotararile instantei interne erau deplin intarite de hotarari ale CC. Lucru dealtfel precizat si in Constitutie. Situatie in care UE il va ruga frumos pe cel ce detine controlul asupra majoritatii parlamentare sa participe la lucrari sau sa accepte decizia care se propune. Pana acum nu s-a pus problema dintr-un motiv foarte simplu: cel care avea controlul asupra majoritatii parlamentare era presedintele. A pierdut acest control. Poate cineva sa mai spuna ca totul se va desfasura ca si pana acum? Eu spun ca nu.
As vrea sa fac o completare la varianta europeana. Cu toate ca nu cred ca se va ajunge la ea, cred totusi ca pot exista influente europene de culise in sensul ca PPE nu ar dori sa piarda 4% din voturile ce revin Romaniei in Consiliu.
Pentru cine nu stie, Basescu, ca si Merkel si presedintii Comisiei (Barroso) si Consiliului (Van Rompuy) sunt membrii PPE, iar Ponta e cu socialistii.
Cred că aţi vrut să spuneţi nu „to do şi to be” ci „între to do şi to look”.
prea multe variante ptr o problema atat de simpla. usl a jucat mai bine si are pozitie de sah-mat; nu vad cum ar putea iesi regele din impas, mai ales ca pionii pe care i-a abandonat au fost desfiintati pe rand de adversar (mai ales ca in mare erau doar pioni, nu piese de valoare). alegerile locale doar au aratat ce se va intampla la parlamentare, ptr ca nu cred ca au vreo idee despre ce ar trebui sa faca (ma refer la pdl). ce e fascinant e cum s-a declansat intr-o clipita tavalugul, a fost incredibil de eficient; asta inseamna ca au avut in permanenta pulsul real al situatiei din tara, nu sunt imbecili cum ii cred altii, n-ar fi reusit sa rada mai tot atat de eficient. si mai e ceva: e uimitor cum un idiot ca DD a reusit sa stranga atatea procente, amenintand acum arogant otvizarea romaniei.. nu e nimeni sa’l puna in camasa de forta pe golanul asta tupeist..
@gopo”
„majoritatea(PDL-ISTILOR)erau pioni ,nu piese de valoare”.Adica ca Pop,Marga,Mang,Alistair,Constantin,Negoita,Badicioiu,Vanghelie,etc.
Oricat de puternici ochelari mi-as pune nu vad ce vede dl.Gopo:”regele in impas”Poate domnia sa e Kasparov iar eu numai un biet incepator la clubul satesc
Chiar ca e fascinant cum s-a „declansat tavalugul”.Intr-o clipita Bucurestiul a ajns nu numai capitala Romaniei,ci si capitala celor spalati pe creier.Populatia cu capul pe umeri s-a mutat (daca nu era mai de mult acolo) in Ardeal.Daca ni-l fura ungurii ne-am ars.
Insfarsit ,in ceeace priveste dilema dlui Gopo.Nu e nici un mister ca DD a reusit sa stranga atatea procente daca Negoita si Olguta Vssilescu au ajuns primari
atentie! sahul nu e un joc pentru toata lumea si a spune ca un jucator are doar pioni si ca au fost desfiintati e gresit! un pion sau 2 protejati cu grija pot urca in grad! Un pion->nebun poate ajunge oricand un factor decisiv si la o adica …de ce nu chiar „rege” la un moment dat!
Traim vreumuri complicate! un strateg talentat si un sociolog bun pot scoate un mat fortat! Regele poate sa fi jucat intr-o defensiva care sa-l dezavantajeze voit…sa piarda piese grele(o dama,o tura…) si voit sa ramana cu pioni ce in toamna ajung la capat de tabla si care sa creasca in valoare pe pozitii protejate anterior de catre „nebuni” neluati in seama ,de media pana la momentul respectiv, evitand sa fie in bataia tunurilor. Un astfel de joc are 2 avantaje:
frenezia adversarului care cucereste piese dupa piese contribuie la un haos(vezi situatia din media) ce ajuta pionii sa ajunga pe pozitiile mai sus mentionate, pozitii strategice si pioni care nu mai sunt doar pioni!
Dezavantajele unui astfel de joc pot pune regele in pozitii vulnerabile la sahuri repetate!
E un joc interesant in plan politic…trebuie doar un pic de distanta si cu intrebarile de ce? si cum imi asigur o viitoare pozitie?
Intrebarea acum este: pe cine mizati sa fie jucatorul de sah mai bun? Ponta(cu soapte si sfaturi de la batrani uneori bune alteori prinsi in aceleasi deschideri si atacuri cunsocute ) sau Marinarul care pare sa stie sa joace si poker?